RISCUL DE CREDITARE

RISCUL DE CREDITARE

DEFINIRE

Odata cu diversificarea si dezvoltarea sistemului bancar si a activitatii fiecarei banci, problema riscului de creditare atinge dimensiuni noi impunînd trecerea pe primul plan a preocuparilor de gestionare a sa, ca o garantie absolut necesara pentru a profita din plin de avantajele oferite de sistemul de credit. Atragerea de depozite si acordarea de credite sunt functiile fundamentale ale bancii. Volumul creditelor acordate raportat la totalul bilantier reprezinta cea mai mare parte a activitatii unei banci.

Riscul de creditare reprezinta cea mai periculoasa categorie de riscuri bancare, întrucât se infiltreaza la nivelul unei game mai largi de servicii si expuneri. Pe plan international impactul negativ s-a intensificat, iar pentru economiile în tranzitie, potentialul sau de producere este supradimensionat de situatia economica fluctuanta si de gradul mare de îndatorare din economie.

Riscul de creditare are mai multe denumiri - risc de parteneriat, de insolvabilitate a debitorului, de nerambursare sau risc de deteriorare a calitatii activelor - si exprima probabilitatea neîncasarii la scadenta de catre banca a fluxului de venituri anticipat (inclusiv dobânda) sau poate consta doar în simple întârzieri la plata, ambele datorate modificarilor survenite în nivelul solvabilitatii debitorului.

În functie de tipul de credit acordat, riscul de creditare poate lua mai multe forme:

riscul de pierdere care deriva din portofoliul de credite al bancii, caz în care banca îsi asuma riscul de scadere a vânzarilor debitorului, ca urmare a unei politici de productie gresite, care duce la imposibilitatea rambursarii.

Riscul de pierdere ce deriva din portofoliul de titluri, cand banca îsi asuma riscul ca emitantul unei obligatiuni detinute de ea, sa nu plateasca cuponul si valoarea de rascumparare.

Riscul aferent activitatii extrabilantiere, adica riscul de neplata periodica a fluxului de dobânda din partea contrapartidei.

Riscul de creditare mai poate fi anlizat si prin prisma a altor doua ipostazes

Risc de credit individual - prin care se surprinde probabilit 17317f523r atea de insolvabilitate a debitorului, si deci de nerambursare a creditului, baca trecînd pe costuri pierderile astfel rezultate la scadenta.

Risc de credit global - care exprima probabilitatea deteriorarii calitatii activelor bancare angajate în cadrul creditelor.

Riscul global este o functie crescatoare a masei creditelor acordate, a ratei dobânzii si a mediului economic national. O data cu cresterea volumului creditelor acordate, cazurile de nerambursare cresc în proportie accelerata. De asemenea, cresterea ratei dobânzii, pe fondul unei economii agitate, este un alt factor de amplificare a insolvabilitatii globale.

În timp, ca reactie la efectele negative ale acestui risc, bancile au constituit un sistem de actiuni prin care fundamenteaza gestionarea sa. Aceste actiuni sunt importante si pot fi promovate global sau partial în functie de influenta realizarii riscului.

RISCUL INDIVIDUAL DE CREDITARE

Orice credit reprezintă o anticipare a unor încasări viitoare. Din aceasta perspectivă, orice credit comportă riscul ca aceste încasări sa nu se realizeze deloc sau doar partial. Fiind mai usor de prevenit decât de vindecat, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantă etapă a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.

In această fază comportamentul unei bănci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acordă decât dacă se estimeaza că probabilitatea rambursării o depăseste pe cea a nerambursării.

SELECTAREA CREDITELOR ACORDATE AGENŢILOR ECONOMICI

În activitatea agentilor economici apar anumite situatii în care se adreseaza bancilor pentru a obtine credite pe termen scurt sau lung.

În cazul creditelor pe termen scurt, banca analizeaza nevoia de finantare si cererea de credit pornind de la destinatia împrumutului. În general creditele pe termen scurt sunt destinate acoperirii decalajului temporar dintre încasari si plati. Analiza cererii de împrumut are ca scop identificarea si evaluarea riscurilor asociate si minimizarea sau evitarea lor.

Creditele pe termen mediu si lung au ca destinatie finantarea de investitii. Firma care solicita respectivul credit trece în mod obligatoriu prin analiza manageriala si cea a performantelor economice si financiare.cererea de credit este însotota în analiza de studiul de fezebilitate întocmit de agentul economic. La finantarea proiectului de investitii agentul economic trebuie sa participe cu o cota parte (resurse proprii).

În analiza riscului pentru acest gen de credite, analiza performantelor financiare ale clientului ar putea sa limiteze riscul atât pentru banca cât si pentru client. De aceea se au în vedere doua componente:

evaluarea performantei trecute, în evolutie

estimerea performantelor viitoare, concluziile acestora influentînd direct decizia de creditare.

Luarea în considerare a cererii de credit presupune o analiza a bonitatii agentului economic pe baza indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate si echilibru, precum si a altor indicatori specifici care variaza de la banca la banca, în functie de propriile norme de creditare.

În conditiile acordarii unui credit cu grad mare de risc se are în vedere luarea de garantii. Acestea sunt reprezentate de un plafon minim al soldului creditor al contului de disponibilitati al clientului, colateral - cash sau de alte valori imobiliare si mobiliare.

În general banca nu va admite la finantare proiecte de investitii cu o rata a profitului sub cea obtinutî de firma, deoarece, în mod logic, orice proiect nou mareste gradul total de ric pe întreaga companie pentru ca vine ca o completare la activitatea de baza, iar riscul suplimentartrebuie compensat prin obtinerea unei rate de profit mai înalte, ajustate la gradul de risc.

SELECTAREA CREDITELOR ACORDATE PERSOANELOR PRIVATE

Creditarea persoanelor particulare reprezintă un domeniu distinct de activitate bancară. Creditele pentru particulari sunt relativ mai putin rentabile pentru bănci. Aceste credite au valori mici si sunt si foarte bine diversificate în portofoliu prin destinatii, garantii si debitori.

La creditarea persoanelor izice accentul cade pe analiza cererii de creditare, în cadrul careia se evalueaza marimea si stabilitatea veniturilor si caracterul acestora.în acest scop se utilizeaza metoda credit-scoring, ce permite evaluarea riscului de nerambursare cu ajutorul unor note si presupune selectarea informatiilor ce caracterizeaza clientii. Problema majoră este stabilirea baremurilor. Pentru aceasta trebuie să se analizeze toate dosarele acceptate si se stabilete distributia. Dosarele cu punctaj peste baremul maxim sunt acceptate, cele cu punctaj sub baremul inferior sunt respinse. Cea mai importantă este stabilirea baremului inferior, pentru că el duce la eliminarea automată a unor dosare. Criteriul trebuie să fie dat de maximizarea profitului bancar.

În cazul creditelor pentru persoane fizice riscul de creditare poate fi privit din doua puncte de vedere:

Riscul-client care exprima posibilitatea alterarii calitatii debitorului. Este un risc greu de apreciat pentru ca banca nu dispune de sufuciente elemente de anticipare a unei asemenea situatii.

Riscul de nerambursare este generat de faptul ca veniturile debitorului fie scad, fie nu se realizeaza la timp sau deloc. Acest risc este mai usor de sesizat.

Trei sunt regulile practice pentru minimizarea riscului la creditele acordate persoanelor fizice, prin analiza cererii de creditare a solicitantului:

creditul să fie de valoare rezonabilă.

să existe surse stabile de venit.

să nu existe incidente anterioare de plată.

Respectarea acestor reguli simple nu poate garanta rambursarea integrală a creditelor acordate si nici că nu sunt respinsi debitori solvabili dar elimină majoritatea incidentelor de rambursare.

Studiile economice si practice releva doua categorii de cauze ce pot determina neachitarea de catre client a creditului la scadenta:

cauze subiective- tin de comportamentul debitorului, de masura în care acesta este dispus sa nu îsi achite obligatiile fata de banca.

Cauze obiective- tin de evolutia mediului în care opereaza debitorul si care se rasfrâng negativ asupra situatiei sale financiare.

RISCUL GLOBAL DE CREDITARE. PRINCIPIILE GESTIUNII RISCULUI GLOBAL DE CREDITARE

Gestiunea riscului de credit global are la bază două principii: diviziunea si limitarea riscurilor.

DIVIZIUNEA RISCULUI DE CREDITARE urmareste evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor si a creditelor în special. Concentrarea portofoliului de credite echivaleaza cu o structura a activelor bancare, în care ponderea unui anulit grup de debitori atinge un nivel ridicat. Se impune o diversificare a domeniilor de creditare, a sectoarelor, al formei de proprietate a debitorilor si de asemenea al scadentelor.

Pentru exemplificare se poate observa modul de acordare a creditelor pentru investitii în evolutie în cadrul sistemului bancar românesc:

Pe baza datelor disponibile la nivelul sistemului bancar din România, în perioada decembrie 2002-iunie 2003, se constata o evolutie ascendentă a creditelor pentru investitii, a caror valoare era mijlocul anului 2003 era de 50 582 miliarde lei (1,53 miliarde USD). Cu toate acestea, ponderea creditelor pentru investitii în totalul creditelor neguvernamentale acordate pe sistem bancar a scăzut în mod constant de la un an la altul, de la 27,09% în decembrie 2000 la 22,53% în iunie 2003 .

Analizând structura creditelor pentru investitii pe scadente se constata ca peste 60% din acestea sunt acordate pe termen mediu, bancile evitând asumarea riscurilor asociate finantarii proiectelor de investitii pe termen lung, în special datorita dificultatii de previzionare a evolutiei afacerii pentru care se solicita creditarea, în conditiile instabilitatii macroeconomice. Totodata, se remarca orientarea preponderenta a activitatii de creditare spre finanțarea proiectelor de investiții ale agentilor economici cu capital privat si spre acordarea în valută a acestui tip de credit. Structura portofoliului de credite pentru investitii pe sectoare economice reflecta tendinta de dispersare a riscului prin orientarea catre toate domeniile de activitate, preponderenta fiind însa creditarea proiectelor de investitii în industrie (peste 50%) si servicii (aproximativ 30%), situatie ce reiese din datele furnizate de bancile comerciale incluse în studiu.

Este cunoscut faptul că asa cum economia înregistrează evolutii cu caracter ciclic, avânt-recesiune, acelasi lucru este valabil si pe sectoare de activitate în parte, intervalele de manifestare a acestei ciclicităti însă diferind de la un sector la altul. De aceea este necesar ca în momentul acordării unui credit să se urmarească nu doar modul de functionare al firmei creditate, cât si situatia de ansamblu a ramurii de activitate precum si tendintele acesteia. Se poate vorbi de activitate de creditare internă sau externă. Prin modul de raspândire teritorială a activitătii se poate realiza si răspândirea riscului. Astfel, băncile regionale, locale, nationale sau internationale au o arie de actiune specifică fiecare. Nu se poate afirma că în cazul băncilor internationale acest risc este mai redus sau mai putin important. Orice piată, regional vorbind, poate înregistra o evolutie către pierdere din diverse motive. În aceste conditii o bancă internatională este important să urmarească evolutia atât economică cât si politică a tărilor sau regiunilor în care-si desfăsoară activitatea. De eficienta acestei activităti de supraveghere depinde în mare masură rezultatul său financiar. Trebuie mentionat că în cazul băncilor internationale chiar dacă se realizează o mai bună dispersare a acestei categorii de riscuri, apare în plus riscul valutar.

LIMITAREA RISCURILOR are caracter normativ si autonormativ (norme interne si norme ale autoritatii bancare. Fiecare bancă, în functie de calitatea mediului economic si de evolutia parametrilor săi proprii îsi fixează o limită proprie, internă, a angajamentului sau în operatii riscante, si fixează plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonă geografică. Prin normele externe se reglementeaza inclusiv permisivitatea celor interne si urmaresc limitarea expunerii la risc a bancilor si a sistemului bancar. Normele se referă la limitarea riscului si vizează împrumuturile mari acordate clientilor de către societătile bancare.

2. TEHNICI DE CUANTIFICARE ALE RISCULUI DE CREDIT

Analiza riscului de credit are ca obiectiv identificarea si masurarea tuturor riscurilor care decurg din relatia de credit înainte de a decide acordarea acestuia. Scopul acestei analize o reprezinta descoperirea si masurarea pierderilor posibile, si se deruleza în doua etape: analiza solvabilitatii (pregatirea deciziei legate de gradul în care debitorul corespunde din punct de vedere personal si economic si identificarea tuturor riscurilor colaterale) si cunatificarea riscurilor (în cazul în care cererea este considerata solvabila).

Analiza solvabilitatii este prima etapa de evaluare personala a unui solicitant de credit din punct de vedere al cerintelor juridice. Capacitatea de a-si asuma obligatiile cuprinde competenta juridica formala de a subscrie la un contract de credit valabil de drept.

Solvabilitatea debitorului descrie încadrarea sa personala si materiala în cerintele acordarii creditului. Analiza solvabilitatii vizeza identificarea riscurilor de comportament si evaluarea consecintelor posibile. Aceasta analiza arata dor daca riscurile unt acceptabile sau nu, fiind imposibila o clasificare a debitorilor si neoferind un instrument de cunatificare a gradului de risc.

Cuantificarea riscului de credit este o continuare importanta, aproape indispensabila a analizei solvabilitatii deoarece permite exprimarea cifrica a circumstantelor complexe antrenate în analiza solvabilitatii.

Pierderea asteptata este o masura de risc care informeaza asupra gradului de risc de pierdere din contractul de credit. Pierdera comporta trei elemente:

  Echivalentul credit

  Probabilitatea de pierdere

  Gradul asteptat de pierdere

a.              Echivalentul credit indica marimea maxima a pierderii pe care banca o poate înscrie în documentele sale. Echivalentul credit nu este egal cu valoarea nominala, deoarece aceasta din urma mascheaza faptul ca marimea creditului poate varia în timp pentru diferite forme ale creditului. Diferenta între cei doi indicatori este evidenta în cazul produselor financiare derivate (contracte swap pe rata dobânzii).

b.             Probabilitatea de pierdere este elementul cel mai important al masurarii riscului pentru ca reprezinta solvabilitatea unui client, a unui segment de clientela sau a unei tari.

c.              Marimea pierderii asteptate se obtine înmultind echivalentul credit cu probabilitatea de pierdere si cu gravitatea pierderii.

2.1. CREDIT MATRICS - ABORDAREA CANTITATIVĂ A RISCULUI DE CREDIT

INDICATORII RISCULUI GLOBAL DE CREDITARE

Cuantificarea expunerii globale a băncii la riscul de creditare se face prin analiza și monitorizarea permanentă a unui sistem de indicatori. Acești indicatori se pot grupa în trei categorii:

INDICATORI DE STRUCTURA sau de pondere exprimă procentual, la un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Ca indicatori de risc sunt folosiți unul sau mai mulți dintre următorii:

cu cât ponderea creditelor este mai ridicată, cu atât activitatea bancară este percepută ca fiind mai riscantă.

Pierderi la portofoliul de credite

exprima direct ponderea creditelor de calitate inferioară în total credite.

valoarea acestui indicator trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fi fost gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare.

INDICATORI DE DINAMICĂ - exprimă evoluția în timp a unor indicatori valorici a căror mărime este corelată cu evoluția riscului de creditare ex, ante sau post factum.

dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pirderilor la portofoliul de credite exprimă modul în care evoluția băncii anticipă evoluția expunerii la riscul de creditare: cu cât cresterea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune că banca anticipă pierderi mai mari și că este de așteptat o scădere a calității portofoliului de credite.

dinamica activelor și a creditelor totale sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimă o creștere accelerată. Aceasta se presupune, în baza experienței, că fiecare instituție bancară are o capacitate limitată de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. O creștere accelerată a valorii reale (in prețuri constante) a portofoliului de credite sau a activelor totale nu poate fi gestionată convenabil sau cel puțin comparabil cu nivelul de performanță din anii anteriori în cadrul acelorași structuri și folosind aceleași resurse.

Profit net

Profit net

INDICATORI RELATIVI, de corelare a activelor bancare cu capitalul și fondurile bancare, - dau o expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc și sursa de finanțare a acestei expuneri.

Indicatorul este cel mai adesea supraunitar.

Acest indicator trebuie sa fie mai mare decât 1 pentru a putea aprecia că managementul este prudent.³⁰

CALITATEA PORTOFOLIULUI DE CREDITE

Riscul de credit este dificil de controlat fără o examinare atentă a portofoliului de credite. Mai mulți factori ar trebui luați în seamă la examinarea portofoliului de credite:

compoziția portofoliului de credite.

identificarea potențialelor probleme referitoare la credite, incluzând clasificarea lor de la B.N.R.

trendul în volumul creditelor pe categorii, în special categorii ce exprimă creșteri rapide și imprumuturi restructurate.

pierderi anterioare și experiențe de recuperare, incluzând intârzierile de plată.

concentrarea imprumuturilor pe tipuri și relativ la dobânzi, industrii și regiuni geografice.

mărimea creditului individual (felul lor, credite mari în raport cu numărul).³¹

Calitatea creditelor din portofoliu poate fi apreciată în funcție de structura creditelor. Din acest punct de vedere categoriile sunt: credite bune,`credite nerambursate la scadență, credite sub supraveghere, credite sub standard, credite indoielnice, pierderi.

Determinarea calității portofoliului de imprumuturi acordate clienților are la bază analiza performanțelor economico-financiare. În România clasificarea clienților se face tinând cont de evaluarea performanțelor financiare ale clienților și de capacitatea acestora de a-și onora la scadență datoria (conf. Normele 3/1994 ale B.N.R.). Ca urmare creditele vor fi incluse în una din urmatoarele categorii:

categoria A: imprumutații au o activitate economico-financiară rentabilă, care permite achitarea la scadență a datoriei, cu menținerea acestor performanțe.

categoria B: bună situație economico-financiară în prezent, iși realizează indicatorii de banitate la un nivel superior, dar pentru perioada următoare nu sunt perspective privind menținerea performațelor la același nivel.

categoria C: în prezent situație economico-financiară satisfăcătoare, insă există tendința de inrăutățire.

categoria D: performanțe financiare scăzute și ciclice.

categoria E: pierderi și incapacitatea rambursării.

Serviciul datoriei poate fi apreciat ca:

bun - rambursări după scadență, cu intârziere maximă de 7 zile.

slab - intârzieri până la 30 zile.

necorespunzător - intârzieri peste 30 zile.³²

Clasificarea creditelor bancare

DETECȚIA PREMATURĂ A POTENȚIALULUI DE DETERIORARE A CALITĂȚII CLIENȚILOR DIN PORTOFOLIU. Pot fi interpretate ca semnale de avertizare privind o posibilă deteriorare a calității clientului următoarele evenimente:

nefurnizarea la termen a rapoartelor financiare.

schimbarea cenzorului sau a contabilului.

depășiri ale limitelor de creditare.

creșterea inexplicabilă a limitelor facilităților de finanțare.

un raport defavorabil intre datorii și fonduri proprii.

modificări în conducere.

dezacorduri intre datele contabile și de buget și datele de control.

avertismente care reies din analiza controlului de profit și pierdere.³³

URMĂRIREA OPERATIVĂ A CALITĂȚII CREDITELOR DIN PORTOFOLIU.

Sistemele de evaluare pe bază de punctaj, tehnicile informatice de gestiune a datelor, precum și sitemele expert au devenit principalele modalități actuale de gestiune operativă a riscului de creditare pe toate piețele. Obiectivele urmărite sunt respectarea normelor interne, asigurarea unui control aproape permanent și garantarea unui anumit nivel de rentabilitate.

FINANȚAREA RISCULUI GLOBAL DE CREDITARE.

Pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite se folosesc atât reținerea riscurilor, cât și cedarea lor prin asigurare.

Se pot incheia asigurări pentru bunurile ce se constituie garanție materială a creditului acordat sau asigurări de viață și de accident pe termen lung. Deși nu este cea mai importantă modalitate de finanțare a riscului, protecția prin asigurare este foarte eficientă și puțin costisitoare pentru bancă, deoarece incheierea unor contracte de asigurare poate fi impusă clientului.

Asigurarea riscului de creditare poate fi sub urmatoarele forme:

asigurarea creditului - clienții cu posibilitatea să-și reducă propriile pierderi punându-și propriile creanțe drept garanții. Banca consumă, în același timp, clienți solvabili.

asigurările riscului ce derivă din finanțarea unor proiecte de investiții.

asigurările prin casele de asigurări.

asigurări de deces.³⁴

Reținerea riscurilor are la bază constituirea unor fonduri bancare proprii din care se acoperă pierderile la portofoliul de credite.

În funcție de politica de creditare a băncii, creditele nerambursate la scadență și cele indoielnice pot fi tratate efectiv fie prin colectarea fondurilor din creanțe reduse sau trecute la pierderi, fie prin renegocierea/anularea creanței.

GARANȚIILE BANCARE

În conformitate cu dispozițiile legii nr. 58/1998, băncile comerciale sunt obligate ca la acordarea creditelor să solicite și în cazul altor angajamente (deschideri de acreditive, scrisori de garanție bancară). Garanțiile sunt folosite în caz de insolvabilitate a debitorului și pentru a acoperi prin valorificare debitul neacoperit de beneficiarul facilităților oferite de bancă.

Garanțiile pot fi :

personale - constau în angajamentul pe care o persoană sau mai multe, altele decât debitorul principal și-l asumă față de bancă, de a executa obligația în cazul când aceasta nu va aduce la indeplinire obligația. Conform Codului Civil "cel ce garantează o obligație se leagă către creditor de a indeplini el insuși obligația pe care debitorul nu o indeplinește".

Societatea comercială, prin reprezentanții săi legali care beneficiază de credite, trebuie să incheie contractul de cauțiune (fidejusiune) pe lângă contractul de imprumut bancar prin care se angajează față de bancă că va achita datoria debitorului principal pentru care garantează în cazul când acesta nu o va executa.

reale - presupun afectarea specială a unui bun material (mobil sau imobil) pentru garantarea obligației. Principalele forme sunt ipoteca și gajul.

Folosirea unui număr relativ redus de modalități de garantare reduce sensibil costul gestiunii portofoliului de garanții dar reduce și posibilitățile de optimizare a garantării în funcție de specificul angajamentului respectiv.

Instrumentarea juridică a garanțiilor, diferă în funcție de tipul de garanție acceptat:

scrisoarea de garanție bancară trebuie să intre în vigoare.

bunurile materiale aduse în garanție trebuie gajate sau ipotecate în favoarea băncii.

cesiunea creanțelor trebuie să imbrace forma unui contract de cesiune intre exportator și bancă.

Executarea garanțiilor nu are un caracter obligatoriu. În România, băncile sunt nevoite sa inițieze acțiuni în justiție pentru obținerea titlului executoriu și numai după aceea pot să treacă la vânzarea bunurilor ce s-au constituit drept garanție materială a creditului. Executarea silită se poate extinde pe toate bunurile "mișcătoare și nemișcătoare" ale debitorului. Articolul 907 Cod Comercial statuează că "partea interesată (banca) va putea deodată cu intentarea acțiunii să ceară a se pune sechestru asigurator asupra averii mobile a debitorului sau în conformitate cu art. 614 Cod procedura civilă".³⁵

RISCURILE SPECIFICE PIEȚEI CREDITULUI

RISCUL DOBÂNZII. Creditele pot fi contractate cu dobânzi fixe (valabile pe toată durata contractului) sau cu dobânzi variabile sau sensibile, care se modifică trimestrial sau semestrial, funcție de fluctuațiile ratei dobănzii pe piață.

În cazul dobânzilor fixe creditorul este afectat în special când dobânzile cresc și deci acesta, în comparație cu posibilitățile modificate de valorificare a capitalului, este dezavantajat.

In condițiile creditării cu dobânzi fixe (pe termen scurt) creditorul trebuie să ia în considerare eventualele posibile modificări ce-l afectează, procedând la o majorare a dobânzii practicate.

Putem spune că rata dobânzii percepută de bancă la creditele acordate poate fi o modalitate efectivă de finanțare indirectă a riscurilor prin includerea unei prime de risc în cadrul ratelor de dobânzi practicate.

RISCUL MODIFICĂRII PUTERII DE CUMPĂRARE este determinat de intensitatea procesului inflaționist și poate fi măsurat prin calcularea dobânzii reale.

În concluzie putem sintetiza factorii ce determină creșterea, respectiv sacăderea riscului de credit.

Factorii care determină creșterea acestui tip de risc sunt:

sume importante datorate de un număr mic de debitori, industrii sau țări.

concentrare de credit.

sume importante datorate de grupuri inrudite (familii)

etc.

Factorii care reduc riscul de credit includ:

o filozofie managerială conservatoare.

polița de imprumut.

procese de aprobare riguroasă inaintea luării deciziei de creditare.

monitorizarea regulată a expunerii

etc.