RISCUL DE CREDITARE
DEFINIRE
Odata cu diversificarea si dezvoltarea sistemului bancar si a activitatii fiecarei banci, problema riscului de creditare atinge dimensiuni noi impunînd trecerea pe primul plan a preocuparilor de gestionare a sa, ca o garantie absolut necesara pentru a profita din plin de avantajele oferite de sistemul de credit. Atragerea de depozite si acordarea de credite sunt functiile fundamentale ale bancii. Volumul creditelor acordate raportat la totalul bilantier reprezinta cea mai mare parte a activitatii unei banci.
Riscul de creditare reprezinta cea mai periculoasa categorie de riscuri bancare, întrucât se infiltreaza la nivelul unei game mai largi de servicii si expuneri. Pe plan international impactul negativ s-a intensificat, iar pentru economiile în tranzitie, potentialul sau de producere este supradimensionat de situatia economica fluctuanta si de gradul mare de îndatorare din economie.
Riscul de creditare are mai multe denumiri - risc de parteneriat, de insolvabilitate a debitorului, de nerambursare sau risc de deteriorare a calitatii activelor - si exprima probabilitatea neîncasarii la scadenta de catre banca a fluxului de venituri anticipat (inclusiv dobânda) sau poate consta doar în simple întârzieri la plata, ambele datorate modificarilor survenite în nivelul solvabilitatii debitorului.
În functie de tipul de credit acordat, riscul de creditare poate lua mai multe forme:
riscul de pierdere care deriva din portofoliul de credite al bancii, caz în care banca îsi asuma riscul de scadere a vânzarilor debitorului, ca urmare a unei politici de productie gresite, care duce la imposibilitatea rambursarii.
Riscul de pierdere ce deriva din portofoliul de titluri, cand banca îsi asuma riscul ca emitantul unei obligatiuni detinute de ea, sa nu plateasca cuponul si valoarea de rascumparare.
Riscul aferent activitatii extrabilantiere, adica riscul de neplata periodica a fluxului de dobânda din partea contrapartidei.
Riscul de creditare mai poate fi anlizat si prin prisma a altor doua ipostazes
Risc de credit individual - prin care se surprinde probabilit 17317f523r atea de insolvabilitate a debitorului, si deci de nerambursare a creditului, baca trecînd pe costuri pierderile astfel rezultate la scadenta.
Risc de credit global - care exprima probabilitatea deteriorarii calitatii activelor bancare angajate în cadrul creditelor.
Riscul global este o functie crescatoare a masei creditelor acordate, a ratei dobânzii si a mediului economic national. O data cu cresterea volumului creditelor acordate, cazurile de nerambursare cresc în proportie accelerata. De asemenea, cresterea ratei dobânzii, pe fondul unei economii agitate, este un alt factor de amplificare a insolvabilitatii globale.
În timp, ca reactie la efectele negative ale acestui risc, bancile au constituit un sistem de actiuni prin care fundamenteaza gestionarea sa. Aceste actiuni sunt importante si pot fi promovate global sau partial în functie de influenta realizarii riscului.
Orice credit reprezintã o anticipare a unor încasãri viitoare. Din aceasta perspectivã, orice credit comportã riscul ca aceste încasãri sa nu se realizeze deloc sau doar partial. Fiind mai usor de prevenit decât de vindecat, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantã etapã a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.
In aceastã fazã comportamentul unei bãnci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acordã decât dacã se estimeaza cã probabilitatea rambursãrii o depãseste pe cea a nerambursãrii.
În activitatea agentilor economici apar anumite situatii în care se adreseaza bancilor pentru a obtine credite pe termen scurt sau lung.
În cazul creditelor pe termen scurt, banca analizeaza nevoia de finantare si cererea de credit pornind de la destinatia împrumutului. În general creditele pe termen scurt sunt destinate acoperirii decalajului temporar dintre încasari si plati. Analiza cererii de împrumut are ca scop identificarea si evaluarea riscurilor asociate si minimizarea sau evitarea lor.
Creditele pe termen mediu si lung au ca destinatie finantarea de investitii. Firma care solicita respectivul credit trece în mod obligatoriu prin analiza manageriala si cea a performantelor economice si financiare.cererea de credit este însotota în analiza de studiul de fezebilitate întocmit de agentul economic. La finantarea proiectului de investitii agentul economic trebuie sa participe cu o cota parte (resurse proprii).
În analiza riscului pentru acest gen de credite, analiza performantelor financiare ale clientului ar putea sa limiteze riscul atât pentru banca cât si pentru client. De aceea se au în vedere doua componente:
evaluarea performantei trecute, în evolutie
estimerea performantelor viitoare, concluziile acestora influentînd direct decizia de creditare.
Luarea în considerare a cererii de credit presupune o analiza a bonitatii agentului economic pe baza indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate si echilibru, precum si a altor indicatori specifici care variaza de la banca la banca, în functie de propriile norme de creditare.
În conditiile acordarii unui credit cu grad mare de risc se are în vedere luarea de garantii. Acestea sunt reprezentate de un plafon minim al soldului creditor al contului de disponibilitati al clientului, colateral - cash sau de alte valori imobiliare si mobiliare.
În general banca nu va admite la finantare proiecte de investitii cu o rata a profitului sub cea obtinutî de firma, deoarece, în mod logic, orice proiect nou mareste gradul total de ric pe întreaga companie pentru ca vine ca o completare la activitatea de baza, iar riscul suplimentartrebuie compensat prin obtinerea unei rate de profit mai înalte, ajustate la gradul de risc.
SELECTAREA CREDITELOR ACORDATE PERSOANELOR PRIVATE
Creditarea persoanelor particulare reprezintã un domeniu distinct de activitate bancarã. Creditele pentru particulari sunt relativ mai putin rentabile pentru bãnci. Aceste credite au valori mici si sunt si foarte bine diversificate în portofoliu prin destinatii, garantii si debitori.
La creditarea persoanelor izice accentul cade pe analiza cererii de creditare, în cadrul careia se evalueaza marimea si stabilitatea veniturilor si caracterul acestora.în acest scop se utilizeaza metoda credit-scoring, ce permite evaluarea riscului de nerambursare cu ajutorul unor note si presupune selectarea informatiilor ce caracterizeaza clientii. Problema majorã este stabilirea baremurilor. Pentru aceasta trebuie sã se analizeze toate dosarele acceptate si se stabilete distributia. Dosarele cu punctaj peste baremul maxim sunt acceptate, cele cu punctaj sub baremul inferior sunt respinse. Cea mai importantã este stabilirea baremului inferior, pentru cã el duce la eliminarea automatã a unor dosare. Criteriul trebuie sã fie dat de maximizarea profitului bancar.
În cazul creditelor pentru persoane fizice riscul de creditare poate fi privit din doua puncte de vedere:
Riscul-client care exprima posibilitatea alterarii calitatii debitorului. Este un risc greu de apreciat pentru ca banca nu dispune de sufuciente elemente de anticipare a unei asemenea situatii.
Riscul de nerambursare este generat de faptul ca veniturile debitorului fie scad, fie nu se realizeaza la timp sau deloc. Acest risc este mai usor de sesizat.
Trei sunt regulile practice pentru minimizarea riscului la creditele acordate persoanelor fizice, prin analiza cererii de creditare a solicitantului:
creditul sã fie de valoare rezonabilã.
sã existe surse stabile de venit.
sã nu existe incidente anterioare de platã.
Respectarea acestor reguli simple nu poate garanta rambursarea integralã a creditelor acordate si nici cã nu sunt respinsi debitori solvabili dar eliminã majoritatea incidentelor de rambursare.
Studiile economice si practice releva doua categorii de cauze ce pot determina neachitarea de catre client a creditului la scadenta:
cauze subiective- tin de comportamentul debitorului, de masura în care acesta este dispus sa nu îsi achite obligatiile fata de banca.
Cauze obiective- tin de evolutia mediului în care opereaza debitorul si care se rasfrâng negativ asupra situatiei sale financiare.
RISCUL GLOBAL DE CREDITARE. PRINCIPIILE GESTIUNII RISCULUI GLOBAL DE CREDITARE
Gestiunea riscului de credit global are la bazã douã principii: diviziunea si limitarea riscurilor.
DIVIZIUNEA RISCULUI DE CREDITARE urmareste evitarea concentrãrii riscurilor prin diversificarea plasamentelor si a creditelor în special. Concentrarea portofoliului de credite echivaleaza cu o structura a activelor bancare, în care ponderea unui anulit grup de debitori atinge un nivel ridicat. Se impune o diversificare a domeniilor de creditare, a sectoarelor, al formei de proprietate a debitorilor si de asemenea al scadentelor.
Pentru exemplificare se poate observa modul de acordare a creditelor pentru investitii în evolutie în cadrul sistemului bancar românesc:
Pe baza datelor disponibile la nivelul sistemului bancar din România, în perioada decembrie 2002-iunie 2003, se constata o evolutie ascendentã a creditelor pentru investitii, a caror valoare era mijlocul anului 2003 era de 50 582 miliarde lei (1,53 miliarde USD). Cu toate acestea, ponderea creditelor pentru investitii în totalul creditelor neguvernamentale acordate pe sistem bancar a scãzut în mod constant de la un an la altul, de la 27,09% în decembrie 2000 la 22,53% în iunie 2003 .
Analizând structura creditelor pentru investitii pe scadente se constata ca peste 60% din acestea sunt acordate pe termen mediu, bancile evitând asumarea riscurilor asociate finantarii proiectelor de investitii pe termen lung, în special datorita dificultatii de previzionare a evolutiei afacerii pentru care se solicita creditarea, în conditiile instabilitatii macroeconomice. Totodata, se remarca orientarea preponderenta a activitatii de creditare spre finanþarea proiectelor de investiþii ale agentilor economici cu capital privat si spre acordarea în valutã a acestui tip de credit. Structura portofoliului de credite pentru investitii pe sectoare economice reflecta tendinta de dispersare a riscului prin orientarea catre toate domeniile de activitate, preponderenta fiind însa creditarea proiectelor de investitii în industrie (peste 50%) si servicii (aproximativ 30%), situatie ce reiese din datele furnizate de bancile comerciale incluse în studiu.
Este cunoscut faptul cã asa cum economia înregistreazã evolutii cu caracter ciclic, avânt-recesiune, acelasi lucru este valabil si pe sectoare de activitate în parte, intervalele de manifestare a acestei ciclicitãti însã diferind de la un sector la altul. De aceea este necesar ca în momentul acordãrii unui credit sã se urmareascã nu doar modul de functionare al firmei creditate, cât si situatia de ansamblu a ramurii de activitate precum si tendintele acesteia. Se poate vorbi de activitate de creditare internã sau externã. Prin modul de raspândire teritorialã a activitãtii se poate realiza si rãspândirea riscului. Astfel, bãncile regionale, locale, nationale sau internationale au o arie de actiune specificã fiecare. Nu se poate afirma cã în cazul bãncilor internationale acest risc este mai redus sau mai putin important. Orice piatã, regional vorbind, poate înregistra o evolutie cãtre pierdere din diverse motive. În aceste conditii o bancã internationalã este important sã urmareascã evolutia atât economicã cât si politicã a tãrilor sau regiunilor în care-si desfãsoarã activitatea. De eficienta acestei activitãti de supraveghere depinde în mare masurã rezultatul sãu financiar. Trebuie mentionat cã în cazul bãncilor internationale chiar dacã se realizeazã o mai bunã dispersare a acestei categorii de riscuri, apare în plus riscul valutar.
LIMITAREA RISCURILOR are caracter normativ si autonormativ (norme interne si norme ale autoritatii bancare. Fiecare bancã, în functie de calitatea mediului economic si de evolutia parametrilor sãi proprii îsi fixeazã o limitã proprie, internã, a angajamentului sau în operatii riscante, si fixeazã plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonã geograficã. Prin normele externe se reglementeaza inclusiv permisivitatea celor interne si urmaresc limitarea expunerii la risc a bancilor si a sistemului bancar. Normele se referã la limitarea riscului si vizeazã împrumuturile mari acordate clientilor de cãtre societãtile bancare.
2. TEHNICI DE CUANTIFICARE ALE RISCULUI DE CREDIT
Analiza riscului de credit are ca obiectiv identificarea si masurarea tuturor riscurilor care decurg din relatia de credit înainte de a decide acordarea acestuia. Scopul acestei analize o reprezinta descoperirea si masurarea pierderilor posibile, si se deruleza în doua etape: analiza solvabilitatii (pregatirea deciziei legate de gradul în care debitorul corespunde din punct de vedere personal si economic si identificarea tuturor riscurilor colaterale) si cunatificarea riscurilor (în cazul în care cererea este considerata solvabila).
Analiza solvabilitatii este prima etapa de evaluare personala a unui solicitant de credit din punct de vedere al cerintelor juridice. Capacitatea de a-si asuma obligatiile cuprinde competenta juridica formala de a subscrie la un contract de credit valabil de drept.
Solvabilitatea debitorului descrie încadrarea sa personala si materiala în cerintele acordarii creditului. Analiza solvabilitatii vizeza identificarea riscurilor de comportament si evaluarea consecintelor posibile. Aceasta analiza arata dor daca riscurile unt acceptabile sau nu, fiind imposibila o clasificare a debitorilor si neoferind un instrument de cunatificare a gradului de risc.
Cuantificarea riscului de credit este o continuare importanta, aproape indispensabila a analizei solvabilitatii deoarece permite exprimarea cifrica a circumstantelor complexe antrenate în analiza solvabilitatii.
Pierderea asteptata este o masura de risc care informeaza asupra gradului de risc de pierdere din contractul de credit. Pierdera comporta trei elemente:
Echivalentul credit
Probabilitatea de pierdere
Gradul asteptat de pierdere
a. Echivalentul credit indica marimea maxima a pierderii pe care banca o poate înscrie în documentele sale. Echivalentul credit nu este egal cu valoarea nominala, deoarece aceasta din urma mascheaza faptul ca marimea creditului poate varia în timp pentru diferite forme ale creditului. Diferenta între cei doi indicatori este evidenta în cazul produselor financiare derivate (contracte swap pe rata dobânzii).
b. Probabilitatea de pierdere este elementul cel mai important al masurarii riscului pentru ca reprezinta solvabilitatea unui client, a unui segment de clientela sau a unei tari.
c. Marimea pierderii asteptate se obtine înmultind echivalentul credit cu probabilitatea de pierdere si cu gravitatea pierderii.
2.1. CREDIT MATRICS - ABORDAREA CANTITATIVĂ A RISCULUI DE CREDIT
INDICATORII RISCULUI GLOBAL DE CREDITARE
Cuantificarea expunerii globale a bãncii la riscul de creditare se face prin analiza ºi monitorizarea permanentã a unui sistem de indicatori. Aceºti indicatori se pot grupa în trei categorii:
INDICATORI DE STRUCTURA sau de pondere exprimã procentual, la un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Ca indicatori de risc sunt folosiþi unul sau mai mulþi dintre urmãtorii:
 |
cu cât ponderea creditelor este mai ridicatã, cu atât activitatea bancarã este perceputã ca fiind mai riscantã.
 |
|
 |
valoarea acestui indicator trebuie sã fie cât mai micã pentru ca portofoliul sã fi fost gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare.
INDICATORI DE DINAMICÃ - exprimã evoluþia în timp a unor indicatori valorici a cãror mãrime este corelatã cu evoluþia riscului de creditare ex, ante sau post factum.
dinamica fondului de rezervã pentru acoperirea pirderilor la portofoliul de credite exprimã modul în care evoluþia bãncii anticipã evoluþia expunerii la riscul de creditare: cu cât cresterea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune cã banca anticipã pierderi mai mari ºi cã este de aºteptat o scãdere a calitãþii portofoliului de credite.
dinamica activelor ºi a creditelor totale sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimã o creºtere acceleratã. Aceasta se presupune, în baza experienþei, cã fiecare instituþie bancarã are o capacitate limitatã de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. O creºtere acceleratã a valorii reale (in preþuri constante) a portofoliului de credite sau a activelor totale nu poate fi gestionatã convenabil sau cel puþin comparabil cu nivelul de performanþã din anii anteriori în cadrul aceloraºi structuri ºi folosind aceleaºi resurse.
|
|
 |
Indicatorul este cel mai adesea supraunitar.
 |
Acest indicator trebuie sa fie mai mare decât 1 pentru a putea aprecia cã managementul este prudent.30
CALITATEA PORTOFOLIULUI DE CREDITE
Riscul de credit este dificil de controlat fãrã o examinare atentã a portofoliului de credite. Mai mulþi factori ar trebui luaþi în seamã la examinarea portofoliului de credite:
compoziþia portofoliului de credite.
identificarea potenþialelor probleme referitoare la credite, incluzând clasificarea lor de la B.N.R.
trendul în volumul creditelor pe categorii, în special categorii ce exprimã creºteri rapide ºi imprumuturi restructurate.
pierderi anterioare ºi experienþe de recuperare, incluzând intârzierile de platã.
concentrarea imprumuturilor pe tipuri ºi relativ la dobânzi, industrii ºi regiuni geografice.
mãrimea creditului individual (felul lor, credite mari în raport cu numãrul).31
Calitatea creditelor din portofoliu poate fi apreciatã în funcþie de structura creditelor. Din acest punct de vedere categoriile sunt: credite bune,`credite nerambursate la scadenþã, credite sub supraveghere, credite sub standard, credite indoielnice, pierderi.
Determinarea calitãþii portofoliului de imprumuturi acordate clienþilor are la bazã analiza performanþelor economico-financiare. În România clasificarea clienþilor se face tinând cont de evaluarea performanþelor financiare ale clienþilor ºi de capacitatea acestora de a-ºi onora la scadenþã datoria (conf. Normele 3/1994 ale B.N.R.). Ca urmare creditele vor fi incluse în una din urmatoarele categorii:
categoria A: imprumutaþii au o activitate economico-financiarã rentabilã, care permite achitarea la scadenþã a datoriei, cu menþinerea acestor performanþe.
categoria B: bunã situaþie economico-financiarã în prezent, iºi realizeazã indicatorii de banitate la un nivel superior, dar pentru perioada urmãtoare nu sunt perspective privind menþinerea performaþelor la acelaºi nivel.
categoria C: în prezent situaþie economico-financiarã satisfãcãtoare, insã existã tendinþa de inrãutãþire.
categoria D: performanþe financiare scãzute ºi ciclice.
categoria E: pierderi ºi incapacitatea rambursãrii.
Serviciul datoriei poate fi apreciat ca:
bun - rambursãri dupã scadenþã, cu intârziere maximã de 7 zile.
slab - intârzieri pânã la 30 zile.
necorespunzãtor - intârzieri peste 30 zile.32
|
BUN |
SLAB |
NECORESPUNZATOR |
|
|
A B C D E |
STANDARD IN OBSERVATIE SUB STANDARD INDOIELNIC PIERDERE |
IN OBSERVATIE SUB STANDARD INDOIELNIC PIERDERE PIERDERE |
SUB STANDARD INDOIELNIC PIERDERE PIERDERE PIERDERE |
Clasificarea creditelor bancare
DETECÞIA PREMATURÃ A POTENÞIALULUI DE DETERIORARE A CALITÃÞII CLIENÞILOR DIN PORTOFOLIU. Pot fi interpretate ca semnale de avertizare privind o posibilã deteriorare a calitãþii clientului urmãtoarele evenimente:
nefurnizarea la termen a rapoartelor financiare.
schimbarea cenzorului sau a contabilului.
depãºiri ale limitelor de creditare.
creºterea inexplicabilã a limitelor facilitãþilor de finanþare.
un raport defavorabil intre datorii ºi fonduri proprii.
modificãri în conducere.
dezacorduri intre datele contabile ºi de buget ºi datele de control.
avertismente care reies din analiza controlului de profit ºi pierdere.33
URMÃRIREA OPERATIVÃ A CALITÃÞII CREDITELOR DIN PORTOFOLIU.
Sistemele de evaluare pe bazã de punctaj, tehnicile informatice de gestiune a datelor, precum ºi sitemele expert au devenit principalele modalitãþi actuale de gestiune operativã a riscului de creditare pe toate pieþele. Obiectivele urmãrite sunt respectarea normelor interne, asigurarea unui control aproape permanent ºi garantarea unui anumit nivel de rentabilitate.
FINANÞAREA RISCULUI GLOBAL DE CREDITARE.
Pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite se folosesc atât reþinerea riscurilor, cât ºi cedarea lor prin asigurare.
Se pot incheia asigurãri pentru bunurile ce se constituie garanþie materialã a creditului acordat sau asigurãri de viaþã ºi de accident pe termen lung. Deºi nu este cea mai importantã modalitate de finanþare a riscului, protecþia prin asigurare este foarte eficientã ºi puþin costisitoare pentru bancã, deoarece incheierea unor contracte de asigurare poate fi impusã clientului.
Asigurarea riscului de creditare poate fi sub urmatoarele forme:
asigurarea creditului - clienþii cu posibilitatea sã-ºi reducã propriile pierderi punându-ºi propriile creanþe drept garanþii. Banca consumã, în acelaºi timp, clienþi solvabili.
asigurãrile riscului ce derivã din finanþarea unor proiecte de investiþii.
asigurãrile prin casele de asigurãri.
asigurãri de deces.34
Reþinerea riscurilor are la bazã constituirea unor fonduri bancare proprii din care se acoperã pierderile la portofoliul de credite.
În funcþie de politica de creditare a bãncii, creditele nerambursate la scadenþã ºi cele indoielnice pot fi tratate efectiv fie prin colectarea fondurilor din creanþe reduse sau trecute la pierderi, fie prin renegocierea/anularea creanþei.
GARANÞIILE BANCARE
În conformitate cu dispoziþiile legii nr. 58/1998, bãncile comerciale sunt obligate ca la acordarea creditelor sã solicite ºi în cazul altor angajamente (deschideri de acreditive, scrisori de garanþie bancarã). Garanþiile sunt folosite în caz de insolvabilitate a debitorului ºi pentru a acoperi prin valorificare debitul neacoperit de beneficiarul facilitãþilor oferite de bancã.
Garanþiile pot fi :
personale - constau în angajamentul pe care o persoanã sau mai multe, altele decât debitorul principal ºi-l asumã faþã de bancã, de a executa obligaþia în cazul când aceasta nu va aduce la indeplinire obligaþia. Conform Codului Civil "cel ce garanteazã o obligaþie se leagã cãtre creditor de a indeplini el insuºi obligaþia pe care debitorul nu o indeplineºte".
Societatea comercialã, prin reprezentanþii sãi legali care beneficiazã de credite, trebuie sã incheie contractul de cauþiune (fidejusiune) pe lângã contractul de imprumut bancar prin care se angajeazã faþã de bancã cã va achita datoria debitorului principal pentru care garanteazã în cazul când acesta nu o va executa.
reale - presupun afectarea specialã a unui bun material (mobil sau imobil) pentru garantarea obligaþiei. Principalele forme sunt ipoteca ºi gajul.
Folosirea unui numãr relativ redus de modalitãþi de garantare reduce sensibil costul gestiunii portofoliului de garanþii dar reduce ºi posibilitãþile de optimizare a garantãrii în funcþie de specificul angajamentului respectiv.
Instrumentarea juridicã a garanþiilor, diferã în funcþie de tipul de garanþie acceptat:
scrisoarea de garanþie bancarã trebuie sã intre în vigoare.
bunurile materiale aduse în garanþie trebuie gajate sau ipotecate în favoarea bãncii.
cesiunea creanþelor trebuie sã imbrace forma unui contract de cesiune intre exportator ºi bancã.
Executarea garanþiilor nu are un caracter obligatoriu. În România, bãncile sunt nevoite sa iniþieze acþiuni în justiþie pentru obþinerea titlului executoriu ºi numai dupã aceea pot sã treacã la vânzarea bunurilor ce s-au constituit drept garanþie materialã a creditului. Executarea silitã se poate extinde pe toate bunurile "miºcãtoare ºi nemiºcãtoare" ale debitorului. Articolul 907 Cod Comercial statueazã cã "partea interesatã (banca) va putea deodatã cu intentarea acþiunii sã cearã a se pune sechestru asigurator asupra averii mobile a debitorului sau în conformitate cu art. 614 Cod procedura civilã".35
RISCURILE SPECIFICE PIEÞEI CREDITULUI
RISCUL DOBÂNZII. Creditele pot fi contractate cu dobânzi fixe (valabile pe toatã durata contractului) sau cu dobânzi variabile sau sensibile, care se modificã trimestrial sau semestrial, funcþie de fluctuaþiile ratei dobãnzii pe piaþã.
În cazul dobânzilor fixe creditorul este afectat în special când dobânzile cresc ºi deci acesta, în comparaþie cu posibilitãþile modificate de valorificare a capitalului, este dezavantajat.
In condiþiile creditãrii cu dobânzi fixe (pe termen scurt) creditorul trebuie sã ia în considerare eventualele posibile modificãri ce-l afecteazã, procedând la o majorare a dobânzii practicate.
Putem spune cã rata dobânzii perceputã de bancã la creditele acordate poate fi o modalitate efectivã de finanþare indirectã a riscurilor prin includerea unei prime de risc în cadrul ratelor de dobânzi practicate.
RISCUL MODIFICÃRII PUTERII DE CUMPÃRARE este determinat de intensitatea procesului inflaþionist ºi poate fi mãsurat prin calcularea dobânzii reale.
 |
|||
 |
|||
În concluzie putem sintetiza factorii ce determinã creºterea, respectiv sacãderea riscului de credit.
Factorii care determinã creºterea acestui tip de risc sunt:
sume importante datorate de un numãr mic de debitori, industrii sau þãri.
concentrare de credit.
sume importante datorate de grupuri inrudite (familii)
etc.
Factorii care reduc riscul de credit includ:
o filozofie managerialã conservatoare.
poliþa de imprumut.
procese de aprobare riguroasã inaintea luãrii deciziei de creditare.
monitorizarea regulatã a expunerii
etc.
|
