Rata dobânzii - obiectiv specific al politicii monetare
Obiectivele specifice ale politicii monetare sunt:
un nivel optim al masei monetare;
un nivel corespunzator al ratei dobânzii;
practicarea unui nivel optim al ratei de schimb;
alocarea optima a resurselor financiare în cadrul economiei.
Alegerea unui anumit obiectiv specific 10110n133k al politicii monetare depinde de mai multi factori, printre care un rol principal îl au:[1]
cadrul institutional prezent în tara respectiva. De exemplu, în conditiile în care finantarea economiei se realizeaza predominant prin credite bancare, cel mai adecvat obiectiv specific al politicii monetare poate sa fie considerat controlul masei monetare. Daca, dimpotriva, predomina finantarea directa a economiei prin piata financiara, se poate alege, în calitate de obiectiv specific al politicii monetare, nivelul ratei dobânzii. În conditiile în care o tara opteaza pentru cursurile de schimb fixe se poate alege, în calitate de obiectiv specific, nivelul cursului de schimb;
- conceptia teoretica de referinta adoptata de autoritati. Spre exemplu, potrivit conceptiei keynesiste, obiectivul final al politicii monetare îl reprezinta cresterea economica si ocuparea fortei de munca, iar obiectivul intermediar central este controlul ratelor de dobânda. Dimpotriva, conceptia monetarista sustine în calitate de obiectiv final al politicii monetare, stabilitatea preturilor, iar ca obiectiv intermediar controlul masei monetare
Rata dobânzii si nivelul optim al acesteia a fost considerata ca obiectiv fundamental al politiciii monetare pâna în anii '70, situându-se în centrul analizelor lui Keynes, care evidentiaza ca Banca Centrala poate echilibra piata monetara prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de dobânda. În prezent, rata dobândzii prezinta un rol important în cadrul politicii monetare, prin faptul ca permite mentinerea unui anumit nivel al cursului de schimb si influenteaza investitiile agentilor economici.[2]
Începând cu anii 1970, în conditiile accelerarii inflatiei, rata dobânzii a fost abandonata, progresiv, ca obiectiv fundamental al politicii monetare interne, deoarece autoritatile monetare ar fi fost determinate sa o mareasca la un nivel intolerabil pentru întreprinderi si pentru economia reala, în general. O rata ridicata a dobânzii ar fi descurajat pentru mult timp cererile de credite si ar fi alimentat anticiparile inflationiste de crestere a preturilor. Pe de alta parte, daca avem în vedere ca pâna în anii '80, creditul bancar detinea o pondere ridicata în cadrul resurselor de finantare a întreprinderilor (predomina finantarea mediata de catre banci), o rata prea ridicata a dobânzii ar fi blocat cresterea capacitatilor de productie.
Stabilirea ratei dobânzii în calitate de obiectiv specific (intermediar) al politicii monetare presupune ca banca centrala sa fie în masura sa o controleze, întrucât nivelul si evolutia ei influenteaza, în mod direct, comportamentul agentilor nefinanciari în materie de consum si de economisire, precum si optiunea detinatorilor de capital între investitii si plasamente. Astfel, nivelul ratei dobânzii trebuie sa fie suficient de atractiv pentru a stimula economisirea si pentru a asigura o selectie satisfacatoare a investitiilor, fara sa frâneze excesiv cresterea economica.
"În contextul liberalizarii financiare, ratele de dobânda nu mai pot sa fie utilizate în calitate de obiectiv specific al politicii monetare întrucât, pe de o parte, bancile centrale nu mai pot sa controleze decât ratele de dobânda pe termen scurt (cele pe termen lung sunt fixate de pietele financiare), însa nivelul acestora nu poate sa fie determinat cu anticipatie, iar, pe de alta parte, ele au un impact imprevizibil asupra obiectivelor finale ale politicii monetare (ratele de dobânda nu mai îndeplinesc criteriile utilizate de autoritatile monetare în alegerea obiectivelor intermediare ale politicii monetare)".[3]
Totusi, rata dobânzii ramâne un instrument important al politicii monetare, atât pe plan intern, cât si extern:
pe plan intern, influenteaza cererea de credite, volumul investitiilor, ocuparea fortei de munca, arbitrajul dintre titlurile financiare si moneda, si implicit cererea globala;
pe plan extern, rata dobânzii are un impact însemnat asupra fluxurilor de capital pe termen scurt.
Între cresterea masei monetare si nivelul ratei dobânzii poate sa apara o contradictie, în cazul în care nu se cunosc efectele variatiei ratei dobânzii, sau în cazul unui comportament incoerent al autoritatilor monetare.
Efectele variatiei ratei dobânzii asupra masei monetare sunt diferite, în functie de perioada de timp la care se refera, astfel ca, în cazul unei analize superficiale se poate crea impresia unei contradictii între cele doua obiective ale politicii monetare.
Pe termen scurt, variatiile ratei dobânzii antreneaza arbitraje între titlurile financiare si moneda. Astfel, o crestere a ratei dobânzii determina o crestere a cererii de moneda pentru speculatii, care antreneaza o crestere a masei monetare. În sens invers, scaderea ratei dobânzii diminueaza cererea de moneda pentru speculatii, care antreneaza o reducere a masei monetare. Însa, acest efect nu dureaza mult întrucât în momentul în care rata dobânzii se stabilizeaza, anticipatiile, care stau la baza cererii speculative de moneda, se stabilizeaza si ele si, astfel, arbitrajele înceteaza. Prin urmare, efectul tranzitoriu al variatiei ratei dobânzii dispare.
Pe termen mediu, fluctuatiile ratei dobânzii afecteaza cererea de moneda pentru tranzactii. Astfel, o crestere a ratei dobânzii încetineste cresterea masei monetare, iar o scadere a ratei dobânzii accelereaza cresterea masei monetare. În acest caz, apare efectul permanent al variatiei ratei dobânzii.
Prin urmare, variatiile în sens invers ale masei monetare si ale ratei dobânzii nu trebuie sa fie asimilate unei contradictii între obiective. Efectul tranzitoriu al unei variatii a ratei dobânzii poate sa mascheze efectele sale permanente.
Contradictia dintre cresterea masei monetare si nivelul ratei dobânzii poate sa apara în cazul unei incoerente în comportamentul autoritatilor monetare, când exista dezacord între obiectivul cresterii masei monetare si obiectivul ratei dobânzii. Într-o asemenea situatie, contradictia nu poate sa fie rezolvata decât prin modificarea unuia din cele doua obiective sau a ambelor obiective, în acelasi timp.
|
