Rata dobânzii si rolul sau în cadrul teoriilor monetare
Teoria preferintei pentru lichiditate a fost dezvoltata de catre economistul John Maynard Keynes, în cadrul acesteia, echilibrul ratei dobânzii stabilindu-se în termenii cererii 919j96j si ofertei de moneda.
Analiza porneste de la luarea în calcul a doua categorii principale de active preferate de populatie pentru a-si conserva averea : banii si titlurile pietei de capital.[1]
În general, în economie, averea totala trebuie sa fie egala oferta totala de obligatiuni plus cantitatea de moneda oferita, iar totalul obligatiunilor si moneda pe care populatia doreste sa le detina trebuie sa fie egale cu totalul averii detinute.
Pentru determinarea ratei dobânzii în conditii de echilibru se urmeaza acelasi rationament, prin luarea în considerare a cererii si ofertei de titluri, si prin scrierea ecuatiei cererii si ofertei de moneda.
Acest model al preferintei pentru lichiditate ce analizeaza piata monetara nu este altceva decât analiza caracteristica pietei obligatiunilor. Însa, în practica, abordarea este diferita, deoarce luându-se în considerare doar doua tipuri de active, moneda si obligatiunile, preferinta pentru lichiditate ignora orice efecte ale ratei dobânzii asupra activelor reale.
Nivelul ratei dobânzii este determinat pornind de la naliza mai multor factori, cum ar fi: modificarea veniturilor, nivelul preturilor si oferta de moneda.
"Potrivit definitiei date monedei de Keynes, în structura acesteia sunt incluse numerarul, care nu produce dobînda, si depozitele la vedere, cares unt purtatoarele unor niveluri scazute ale dobânzii. Astfel, se presupune ca moneda prezinta o rata a rentabilitatii egala cu zero. Obligatiunile, ca singura alternativa a banilor, în conceptia lui Keynes prezinta o rata a rentabilitatii egala cu rata dobânzii rd. Daca aceasta rata creste, atunci rata de rentabilitate a depozitelor scade, comparativ cu rentabilitatea obligatiunilor si, potrivit teoriei, cererea de moneda se diminueaza."[2]
Deci, se observa existenta unei relatii de negativitate între cererera de moneda si rata dobânzii. Daca se utilizeaza conceptul de cost de oportunitate, care defineste nivelul dobânzii la care se renunta prin detinerea de obligatiuni, atunci nivelul acesteia creste daca rata dobânzii la activele alternative (obligatiuni) creste. Astfel, lichiditatea este mai putin preferata, iar cantitatea oferita trebuie sa scada.
Pentru practicarea modelului pregerintei pentru lichiditatea este necesara cunoasterea modului în care diferite variabile, cum ar fi nivelul veniturilor si al preturilor, genereza modificari în nivelul ratei dobânzii.
Pentru a evidentia efectele unui factor asupra ratei dobânzii , ceilalti se considera a fi constanti.
Conform analizei lui Keynes, cererea de moneda este determinata de nivelul veniturilor si cel al preturilor.
Efectul veniturilor este prezent în economie în urmatoarele situatii:
atunci când economia este în expansiune si nivelul veniturilor sporeste, populatia va manifesta o preferinta pentru detinerea de monea, ca rezerva a valorii;
în aceleasi conditii de crestere economica, populatia realizeaza un volum mai mare de tranzactii utilizând moneda, rezultâns astfel preferinta pentru detinerea acestui tip de active;
un nivel înalt al veniturilor genereaza cresterea cererii de moneda. Grafic, acest efect se manifesta printr-o deplasare acurbei cererii de moneda spre dreapta.
Pentru a demonstra efectul niveluli preturilor, Keynes ia în considerare cantitatea de moneda detinuta de populatie în termeni reali, respectiv sub forma bunurilor si serviciilor ce pot fi achizitionate. Atunci când nivelul preturilor creste, cu aceeasi cantitate de moneda se va achizitiona un volum mai mic de bunuri si servicii.
Pentru a restabili echilibrul, se va manifesta preferinta populatiei pentru detinerea de moneda, în expresie nominala, într-o cantitate mai mare. Astfel, cresterea nivelului preturilor conduce la cresterea cererii de moneda; grafic evidentiindu-se prin deplasarea spre dreapta a curbei cererii.
Factorii care influenteaza oferta de moneda se manifesta într-un proces complex care implica participarea bancii centrale,a bancilor comerciale si a altor institutii ale pitei monetare. Acesti factori sunt oferta de moneda si modificarile produse la nivelul acesteia.
La Keynes este luata în considerare majoritatea ofertei de moneda, rezultata ca urmare a actiunilor bancii de emisiune. Orice majorare a ofertei de moneda conduce la deplasarea curbei ofertei spre dreapta.
Aceasta analiza si modul în care este influentata rata dobânzii prezinta importanta practica, deoareece pe baza acestor aspecte este posibila evaluarea efectelor politicii monetare asupra ratei dobânzii.
"Analiza realizata de Keynes stabileste o legatura între "sfera monetara" si sfera "reala" prin intermediul ratei dobânzii. Conform teoriei keynesiste, rata dobânzii creeaza o legatura între sfera monetara si sfera reala, influentând în acelasi timp cererea de moneda si investitiile. Prin urmare, rata dobânzii reprezinta principalul canal de transmitere a efectelor politicii monetare asupra economiei reale. Asadar, Keynes a respins dihotomia între fenomenul monetar si cel real (specifica clasicilor) si caracterul neutru al monedei."
Inflatia anilor '70 a determinat economistii sa reevaluze teoria dobânzii. Ei s-au bazat pe analiza neoclasica ce fusese dezvoltata de Irving Fisher în 1930. principalii sustinatori ai noii viziuni asupra dobânzii sunt: Milton Friedman si Eugen Fama. La realizarea de cercetari s-au implicat si William Gibsen, M. Levi si I. Makin.
Sustinatorii acestui curent afirma ca rata nominala a dobânzii este egala cu suma dintre rata reala a dobânzii si rata anticipata a inflatiei.
Aceasta teorie se bazeaza pe un model de expresie neoclasica si are la baza urmatoarele coordonate:[4]
Ca punct de plecare se presupune o economie în care se manifesta o înalta utilizare a factorilor de productie, într-un regim de echilibru dinamic, astfel ca rata dobânzii reale este egala cu rata dobânzii nominale. Pe termen lung se considera ca rata de crestere a masei monetare este egala cu rata de crestere reala, preturile ramânând constante;
Modificarea începe cu majorarea ratei de crestere a masei monetare. Astfel, rata dobânzii va scadea, veniturile vor creste si cererea pentru bunuri se va accentua în sens ascendent. Agentii economici, gândind ca majorarea cererii le este bine venita, îsi vor utiliza resursele în mod intensiv si vor angaja resurse de rezerva. Pe masura ce cererea, veniturile si productia cresc, cererea de moneda se va majora si ea si dobânda de piata va urma un trend ascendent. De asemenea, preturile si salariile se vor majora si ele, dupa care are loc o evolutie în sens invers;
Cresterile enumerate mai sus, ale veniturilor, productiei, preturilor, salariilor, vor conduce la scaderea stocului real de moneda, vor influensa cresterile dobânzii nominale, având efecte negative asupra productiei si exercitându-si influenta în a facilita tendintele de diminuare a productiei, nivelul productiei revenind la stadiul initial.
"Modelul contemporan presupune ca rata dobânzii nominale îsi mentine tendinta de crestere, chiar daca rata reala de crestere a masei monetare a revenit la nivelul anterior, iar preturile înceteaza sa mai creasca. Atâta timp cât rata de crestere a masei monetare depaseste rata de crestere a produsului intern, exista o cerere excedentara de bunuri si indivizii vor anticipa inflatia. Deponentii vor insista sa beneficieze de o dobânda nominala, cel putin egala cu rata reala a dobânzii, majorata cu rata anticipata a inflatiei. La rândul lor, debitorii vor fi gata sa plateasca dobânzi majorate, întrucât ei stiu ca ridicarea preturilor le va permite sa plateasca dobânzi la un nivel superior ratei reale a dobânzii. Astfel, teoria contemporana a dobânzii reuneste teoriile reale si monetare prin intermediul efectului de anticipatie a preturilor."
Concluziile sustrase servesc pentru autoritati politice din tari diferite ca niste "trasee" de urmat pentru îndeplinirea obiectivelor. Astfel, daca se doreste o scadere a ratei dobânzii, atunci se majoreza oferta de moneda, în conditiile în care efectul d elichiditate este dominant comparativ cu celelalte. Se recurge la o diminuare a ofertei d emoneda atunci când celelalte efetcte domina lichiditatea, iar efectul inflatiei ajusteaza rapid rata dobânzii. Daca celelalte efecte domina efectul lichiditate, iar inflatia antreneaza modificari lente ale ratei dobânzii, atunci cresterea sau descresterea ofertei de moneda poate fi dirijata în functie de ceea ce se urmareste pe termen lung sau scurt.
Posibilitatile autoritatilor monetare de a influenta în practica ratele dobânzilor sunt limitate, doar în cazul tranzactiilor pe termen foarte scurt acestea putând fi influentate. Pe termen lung, interventiile ofera doar o imagine asupra credibilitatii politicii economice.
În prezent se utilizeaza rata dobânzii pe termen scurt în vederea echilibrarii echilibrarii cantitatii de moneda. O astfel de practica este opusa la ceea ce sustine teoria, respectiv, cantitatea de moneda oferita este cea care genereaza un anumit nivel al ratei dobânzii si nu invers.
|
