SISTEMUL BANCAR

SISTEMUL BANCAR

SCOPUL CAPITOLULUI consta in prezentarea configuratiei siste-

mului bancar, a caracteristicilor activitatilor institutiilor de intermediere

financiara, pentru intelegerea rolului si impactului activitatii bancare asu-

pra evolutiei economiei, a societatii.

Prin parcurgerea capitolului vor fi realizate        URMATOARELE

OBIECTIVE:

Evidentierea si explicarea specificului si continutului intermedie-

rii financiare, a procesului de aparitie si expansiune a bancilor ca insti-

tutii specializate in intermedierea transferului de resurse financiare in eco-

nomie.

Prezentarea caracteristicilor si functiilor bancilor moderne, a

configuratiei institutiilor bancare.

Cunoasterea continutului si specificului activitatilor institutiilor

de intermediere, ale bancilor comerciale si ale altor institutii de depozit, a

operatiunilor si instrumentelor utilizate pentru colectarea si distribuirea

fondurilor.

Analiza si interpretarea economica a activitatilor bancii, deli-

mitarea si corelarea veniturilor si cheltuielilor, evidentierea indicatorilor

de performanta, precum si explicarea importantei lichiditatii in functio-

narea bancilor.

INTRODUCERE

Banca reprezinta componenta esentiala a miscarii monedei in eco-

nomie, transferul, transformarea si alocarea acesteia, realizarea echilibru-

lui dinamic dintre cererea si oferta de moneda fiind direct determinate de

catre activitatea bancara. Rolul bancii, definitoriu pentru aceasta, este

acela de a asigura finantarea economiei prin intermediere, prin colectarea

monedei pasive in depozite, procesarea depozitelor si activizarea monedei

prin credite, rol realizat in contextul unei diversitati de activitati etero-

gene, multe dintre acestea de natura nonbancara.

Sistemele bancare moderne cuprind banci specializate, care se

orienteaza pe nise de piata, si banci universale, care ofera o serie larga de

activitati bancare si alte produse, bancile diferentiindu-se si adaptandu-si

instrumentele astfel incat sa realizeze profitabil si adecvat circulatia mo-

nedei, finantarea economiei.

1. Intermedierea financiara

Atunci cand cel care economiseste transfera fonduri unei firme prin

cumpararea unor noi obligatiuni, acesta imprumuta direct firma, adica

participa prin finantare directa la investitia de capital pe care firma dores-

te sa o realizeze. Totodata, daca cel care economiseste dispune de un de-

pozit bancar pe care banca il foloseste, impreuna cu alte depozite bancare

pentru a cumpara de la aceeasi firma obligatiuni, cel care economiseste

participa prin finantare indirecta la realizarea investitiei de capital a fir-

mei, banca intermediind aceasta finantare. In cazul finantarii directe, pro-

cesul nu implica intermediere financiara, in timp ce in cazul finantarii

indirecte, o alta institutie aloca fondurile celor care economisesc celor

care doresc sa realizeze investitii de capital.

Procesul finantarii indirecte, in care o institutie se afla intre cel care

economiseste, cel care acorda imprumut, si cel care investeste, cel impru-

mutat, reprezinta intermedierea financiara, iar institutiile care servesc ca

mijlocitor al acestei intermedieri se numesc intermediari financiari.

1.1. Asimetria informationala 838d32i

Optiunea celor care economisesc de a-si plasa fondurile la interme-

diarii financiari, in depozite, in loc de a imprumuta direct pe cei care

investesc in bunuri de capital, se explica in parte prin asimetria informa-

tionala a pietelor financiare. In cazul in care cel care economiseste cum-

para obligatiuni emise de catre o firma, acesta nu dispune de capacitatea

si de informatia necesare pentru a evalua corect profitabilitatea proiectului

investitional al firmei finantat prin achizitionarea de obligatiuni, pentru a

compara randamentul obligatiunilor cu randamentul altor instrumente

financiare alternative. In schimb, firma care a emis obligatiunile dispune

de informatii pe baza carora poate evalua randamentul si riscul investitiei

finantate, informatii pe care cel care cumpara actiunile nu le poseda,

existand deci o asimetrie informationala intre cel care economiseste si cel

care investeste.

Presupunem ca managerii firmei stiu ca proiectul de investitii este

riscant sau ca investitia va fi neprofitabila, dar prezinta proiectul de

investitii ca fiind favorabil; in acest caz, managerii cunosc ca obligatiunile

emise vor avea implicatii adverse, nefavorabile asupra celor care le cum-

para. Acest aspect al asimetriei informatiei se numeste selectie adversa si

consta in posibilitatea ca aceia ce doresc sa emita instrumente financiare

sa utilizeze fondurile pe care le primesc pentru a finanta proiecte cu risc

inalt. Deoarece oamenii stiu ca problema selectiei adverse exista, ei vor fi

mai putin interesati sa finanteze asemenea proiecte prin achizitionarea

directa de instrumente financiare.

Pe de alta parte, dupa obtinerea fondurilor prin vanzarea obligatiu-

nilor, in conditii corecte de profitabilitate, managerii firmei se pot angaja

in activitati riscante, care pot determina esecul investitiei, deci pot creste

riscul instrumentelor financiare vandute, posibilitate numita hazard mo-

ral. Reducerea asimetriei informationale, a selectiei adverse si a hazar-

dului moral de catre cumparatorii de instrumente de pe pietele financiare

este foarte costisitoare, acestia suportand costurile directe ale colectarii si

analizei, dar si costurile de oportunitate, deoarece in acest timp ar fi putut

colecta informatii necesare altor scopuri. Totusi, exista alternativa ca

aceia care economisesc sa apeleze la intermediarii financiari, care dispun

de capacitatea si posibilitatea obtinerii, analizei si evaluarii informatiilor

referitoare la proiectele de investitii, la utilizarea fondurilor, reducand

astfel asimetria informationala 838d32i , in beneficiul celor ce economisesc, in

cazul acesta, al deponentilor, posesorilor de depozite bancare.

1.2. Avantajele intermedierii financiare

Intermedierea financiara ofera urmatoarele avantaje:

 Colectarea informatiilor pentru deponenti, pentru cei care econo-

misesc, in interesul acestora, constituie ratiunea fundamentala a existentei

intermediarilor financiari, astfel ca deponentii nu mai suporta costurile

directe si de oportunitate generate de procurarea informatilor respective.

Intermediarii financiari nu pot elimina, insa pot reduce consecintele asi-

metriei informationale prin specializare in colectarea informatiilor despre

perspectivele instrumentelor financiare si in monitorizarea performantelor

celor care emit asemenea instrumente.

 Economia de scara sau reducerea costurilor medii de operare,

care poate fi obtinuta de catre un comerciant financiar prin cresterea

dimensiunii operatiilor realizate, aceasta ajutand oamenii sa-si uneasca

fondurile, crescand astfel volumul fondurilor economisite, diminuandu-se

costurile de gestiune a acestora. Unii intermediari financiari, precum

fondurile mutuale si cele de pensii, isi datoreaza in parte existenta tocmai

capacitatii de a reduce asemenea costuri in beneficiul clientilor.

 Internationalizarea intermedierii financiare, adica detinerea de

catre cel care economiseste de instrumente financiare emise in alte tari,

este dorita fie datorita anticiparii unor castiguri mai mari, fie pentru a

evita riscuri specifice tarii de rezidenta, fie pentru a diminua riscurile prin

diversificarea internationala a portofoliului de instrumente financiare.

Totodata, cel care economiseste poate decide sa-si plaseze economiile in

fonduri mutuale de obligatiuni globale, devenind astfel un participant la

procesul intermedierii financiare internationale, cu ajutorul unor interme-

diari precum banci, companii de investitii, fonduri de pensii. Rationalita-

tea intermedierii internationale se justifica tot prin reducerea asimetriei

informationale, a consecintelor acesteia, ca si in intermedierea financiara

interna. In acest context, pietele eurovalutelor au devenit centre ale

activitatii bancare internationale, finantarea internationala a proiectelor de

investitii devenind o componenta principala a realizarii acestora. Multe

banci localizate in tarile dezvoltate colecteaza depozite si acorda impru-

muturi in intreaga lume, fiind adevarate megabanci, ceea ce se explica in

parte prin fenomenul economiei de scara in procesarea informatiei, nece-

sara pentru diminuarea problemelor generate de asimetria informationala 838d32i

in tarile in care opereaza firmele pe care aceste banci le deservesc.

2. Aparitia si evolutia bancilor

Comertul cu bani a aparut cu mult inainte de aparitia bancilor.

Initial, oamenii foloseau lingouri de aur sau argint pentru a reglementa

tranzactiile, insa adesea puritatea acestora era greu de cunoscut. Speciali-

zandu-se in stabilirea puritatii si greutatii lingourilor, giuvaergii vor emite

certificate care atesta greutatea lingoului de aur sau de argint, mai tarziu

producand greutati standardizate de aur si argint, cu sigiliul (pecetea)

autenticitatii, aceste unitati standardizate fiind primele monede. In cele

din urma, unii giuvaergii au emis inscrisuri, care indicau ca purtatorul

acestora detine aur sau argint, de puritate si greutate date, in depozitul

giuvaergiului, purtatorii putand transfera aceste inscrisuri altora, in schim-

bul marfurilor si serviciilor, aparand astfel primele monede de hartie.

Aurul si argintul din depozitele giuvaergiilor au constituit primele depo-

zite bancare, giuvaergii devenind, prin oferirea serviciilor de depozitare,

primii bancheri.

Noii bancheri observa ca raportul dintre retragerile si depunerile de

aur si argint poate fi prevazut; ca urmare, acestia isi constituie o rezerva

de aur si argint pentru a putea acoperi retragerile prevazute, putand astfel

imprumuta (emite) inscrisuri in exces fata de lingourile pe care le detin

efectiv, percepand un pret, o dobanda pentru imprumuturi, ca rasplata a

excesului valorii inscrisurilor emise. Prin imprumutarea fondurilor in

exces fata de rezervele de lingouri pe care efectiv le posedau, aurarii-ban-

cheri dezvolta prima forma de rezerva bancara fractionata. In vremuri

bune, noii bancheri sunt satisfacuti de aceste aranjamente, dar in vremuri

rele, tulburi, multi purtatori ai inscrisurilor se prezinta la bancheri pentru a

cere lingourile de aur sau de argint. Apare prima oara fuga de inscrisuri

bancare, in cazul extinderii fenomenului bancherii-giuvaergii falimen-

tand, purtatorii inscrisurilor descoperind ca acestea nu erau decat niste

bucati de hartie.

Primii giuvaergii-bancheri nu pot fi plasati cu precizie in timp.

Exista dovezi ca asemenea activitati au existat in Mesopotamia la ince-

putul mileniului I, i.Hr. ; in Grecia, la inceputul secolului I, i.Hr., acestia

operau la Delphi, Didyma, Olimpya, iar prin secolul I, i.Hr. activitatea

bancara era bine dezvoltata in Atena.

In jurul Mediteranei pana departe in Persia, se dezvolta activitati

bancare, comerciantii, care transportau marfuri la mari distante, fiind fi-

nantati, pana la primirea platii, de catre bancherii comerciali, acestia

devenind un element esential al comertului care lega principatele de

Imperiul Roman.

Operatiunile bancare au aparut si s-au dezvoltat insa cu mii de ani

inainte de Hristos. In decursul timpului, "bancile" asigurau pastrarea unor

obiecte de valoare, cum ar fi cele de metale pretioase. Chiar si templele,

care primeau in depozit asemenea obiecte, erau considerate ca desfasoara

activitate bancara. Astfel, babilonienii, cu douazeci de secole inainte de

Hristos, cunosteau practica de a incredinta templelor depozitele de valori.

La romani, inca din secolul al IV-lea i.Hr., in Forum, se efectuau

operatiuni de acelasi fel. In Antichitate, egiptenii, asirienii, grecii, ca po-

poare civilizate care faceau comert, se ocupau si cu schimbul de monede

si metale pretioase. Trapezitii greci si argintarii romani inlesneau schim-

bul de monede, primeau depuneri de valori spre pastrare, acordau credite.

Inca din Evul Mediu, din randul negustorilor, zarafii s-au separat ca

o categorie sociala care se ocupa cu comertul de monede locale si monede

straine.

Termenul modern de banca deriva din bancile de piata, sau banco,

pe care moneda isi "schimba mainile" in pietele Italiei medievale. Terme-

nul de faliment (bankruptcy) se refera la "ruperea bancii", care avea loc

atunci cand bancherul comercial se supraintindea, cand inscrisurile sale

erau aruncate si acesta cadea. In Italia medievala a secolelor XIII si XIV,

acesti bancheri au inflorit, astfel ca in secolele XV si XVI unii bancheri,

precum familia Medici din Florenta, au acumulat multa bogatie si putere

politica, finantand realizarea de opere de arta de catre maestri, precum

Leonardo da Vinci si Michelangelo, dar si risipind averi in sustinerea

razboaielor, pentru cucerirea de teritorii si bogatii. Banca, in sensul mo-

dern al conceptului, nu este emanatia Antichitatii si nici a Evului Mediu.

Creatia ei este legata de punerea in circulatie a unui tip de bani diferit de

cel al monedei din metal pretios sau al monedei cu valoare intrinseca, prin

crearea monedei fiduciare. Desi in decursul Evului Mediu au aparut, in

legatura cu intensele schimburi comerciale in bazinul mediteranean, o

suita intreaga de banci care sa mijloceasca platile, despre banci, in ple-

nitudinea termenului, nu se poate vorbi decat odata cu aparitia bancilor

care si-au propus emisiunea de bilete de banca.

Primele banci au aparut in Venetia, Genoa, Milano, extinzandu-se,

diferentiindu-se si dezvoltandu-se treptat, contribuind la eliberarea

creditului de conditiile inrobitoare ale camatariei. Apar asociatii de credit

(Olanda, Anglia, Italia, Germania), generalizarea organizatiilor de credit,

a bancilor realizandu-se in secolul XIX. In secolele XII - XVI au aparut

mai multe organizatii bancare, ca Banca de Venetia (1171), Banca de

Barcelona (1341), Banca de San Giorgio (1407), Banca de Milano (1593).

In timp ce multi dintre bancherii comercianti italieni se certau intre

ei, cei din Lombardia isi plasau afacerile in teritorii straine, precum

Londra sau Berlin, care devin, dupa caderea oraselor-state italiene in

dezordine politica, (bancherii din Genoa au finantat extinderea Imperiu-

lui Habsburgic), centre financiare cu afaceri in toata lumea. In acest sens,

banci autentice, moderne, pot fi considerate cele incepand cu Banca de

Amsterdam (1608), Banca Hamburg (1619), Banca de Stockholm (1650)

si, cu deosebire, Banca Angliei, a carei infiintare in 1694 marcheaza o

adevarata piatra de hotar in procesul de aparitie a bancilor moderne.

Unele asemanari, mai mult sau mai putin exterioare, ale activitatii tem-

plelor, zarafilor si camatarilor cu activitatea bancara nu pot constitui temei

pentru a le considera, cu toata rigoarea, activitati bancare propriu-zise.

Bancherii din Europa copiaza practicile bancare ale celor din Italia,

evidentiindu-se trei trasaturi esentiale ale afacerilor bancare: bancile con-

stituie depozite clientilor si deschid conturi acestora; bancile realizeaza

platile in numele clientilor prin colectarea si plata cecurilor, biletelor si

altor note bancare; bancile furnizeaza avansuri clientilor, sub forma

imprumuturilor.

Dobanzile percepute la imprumuturi si taxele aplicate pentru con-

turi si depozite erau sursele de venituri si in final, de profituri ale ban-

cherilor.

In secolul V i.Hr., Xenofon propune formarea unei institutii a

giuvaergiilor (aurarilor), in proprietate publica, pentru cetatea-stat

Atena, vizand distribuirea mutuala a veniturilor din dobanzi tuturor

cetatenilor. Visul sau nu s-a realizat, dar a prevestit dezvoltarea

proprietatii mutuale a institutiilor de economii. Ca ecou al ideii lui

Xenofon, in 1697, Daniel Defoe a propus formarea     institutiilor cu

proprietate mutuala, care sa promoveze economisirea in cadrul clasei

muncitoare si populatiei sarace din Anglia, insa prima institutie de acest

tip a fost constituita in Anglia in 1765, pana in 1800 asemenea institutii

raspandindu-se in Scotia si in SUA. Inrudite cu institutiile de

economisire, au aparut in Anglia     societatile de constructii, in care

indivizii isi reuneau economiile pentru a imprumuta membrii societatii,

in scopul finantarii constructiei de locuinte.

Cooperativele de credit au aparut la mijlocul secolului XIX in

Germania si Italia, acestea fiind institutii cooperatiste care serveau

membrii lor in interes comun, adesea fiind asociate cu biserici sau cu

diverse ordine secrete (fratesti) si atragandu-si membrii dintre angajatii

unor firme specifice.

In America, respectiv, in SUA, care a reprezentat si reprezinta mo-

delul sistemului bancar modern, dupa revolutia din perioada 1775-1783

apar primii dealeri continentali, pentru ca in 1781 sa fie constituita, de

catre financiarul Robert Moris din Philadelphia, Banca Americii de Nord,

treptat si alte state americane acceptand statutul bancii. Unirea statelor

constituite in America, sub constitutia noului stat format, Statele Unite ale

Americii, a permis sa fie autorizata, pentru o perioada de 20 de ani, Prima

Banca din SUA, dupa modelul bancii din Philadelphia, in cadrul

sistemului bancar dual, cuprinzand si bancile statelor. In perioada 1837-

1863 in SUA au existat doua tipuri de banci: bancile statale, care operau

prin si in numele guvernelor statelor, si bancile private. Bancile private

functionau conform legilor libertatii activitatii bancare, adesea axandu-se

pe tiparirea de note bancare (bancnote), pe care nu intentionau sa le

rascumpere niciodata, sau pe bancnote false (la sfarsitul acestei perioade

circulau cca 5.000 de tipuri de asemenea bancnote), fiind numite adesea

banci salbatice. In 1831, un grup din Philadelphia formeaza prima

societate de constructii din SUA, numita      asociatie de economii si

imprumuturi, in cateva zeci de ani asemenea asociatii raspandindu-se pe

intreg teritoriul Americii, acceptand depozite de la orice individ, astfel ca,

la mijlocul deceniului IV al secolului XX,        bancile de economii si

asociatiile respective au devenit liderii pietei ipotecare, ambele

constituind in prezent institutii de economisire.

Primele cooperative de credit apar in Canada la inceputul secolului

XX, iar in SUA, in 1909. Pana la sfarsitul anilor ´80 ai secolului XX,

institutiile de economisire si cooperativele de credit erau grupate in

categoria mai larga a institutiilor financiare nonbancare; dupa aceea,

datorita falimentarilor care le-au afectat pe primele, dar si diferentelor

privind performantele si strategiile, cele doua categorii de institutii au fost

considerate distinct. Ca si in perioada razboiului civil, in perioada crizei

din anii ´30, guvernul federal s-a implicat direct in activitatile bancare.

Falimentarile bancare, fuga de banci prin retragerea depozitelor au

determinat guvernul SUA sa promoveze o legislatie prin care restrictiona

puternic capacitatea bancilor de a desfasura activitati riscante, in 1933

bancile comerciale fiind separate de cele de investitii; aceasta legislatie a

durat pana in anul 1999.

3. Caracteristicile bancilor moderne

Bancile reprezinta intreprinderi particulare, societati in nume

colectiv, societati anonime sau ale statului ce concentreaza capitalurile

disponibile din economie pe care le pun la dispozitia subiectilor

economici, inclusiv a statului, sub forma de credite.

Fiind institutii cu un grad inalt de specializare in operatiuni

monetare dintre cele mai diverse, bancile dispun de tehnici si instrumente

adecvate inducerii increderii in operatiunile monetare si a unui grad

ridicat de certitudine a eficacitatii produselor monetare si financiare, astfel

incat creeaza un comportament de cooperare in relatiile dintre posesorii

de capitaluri (creditori) si beneficiarii acestora (debitori). Ca institutii

specializate, bancile se ocupa de organizarea si realizarea imprumuturilor,

obiectul lor de activitate fiind, in principal, gestionarea acestora, iar

scopul final obtinerea profitului bancar.

Activitatea principala a unei banci consta in comertul cu bani.

Banca este aceea care, pe de o parte, "cumpara" bani, suportand un cost

sub forma dobanzii bonificate, iar pe de alta parte, "vinde" banii

acumulati, castigurile obtinute regasindu-se in dobanda perceputa. Ca

atare, banca se identifica, in primul rand si in cea mai mare masura, cu

activitatea de creditare. Se poate spune ca acumularea resurselor de

creditare si plasarea lor sunt "cheia de bolta" a activitatii unei banci. De

aici, deriva si functiile economice ale bancii.

In ansamblul lor, bancile indeplinesc urmatoarele functii:

atragerea disponibilitatilor monetare, temporar libere, ale

subiectilor economici sub forma, in principal, de depozite                si

transformarea acestora in capital de imprumut; fara existenta caselor de

economii, a bancilor si sistemului financiar, aceste resurse nu ar putea fi

transformate in capital si ar ramane nefolosite, ca moneda pasiva;

acordarea, distribuirea de mijloace banesti suplimentare, sub

forma de credite, diferitilor subiecti economici, in vederea completarii

capitalurilor proprii ale acestora, bancile, prin mobilizarea disponi-

bilitatilor, devenind intermediari intre detinatorii capitalurilor de

imprumut si cei care au nevoie de aceste capitaluri;

emisiunea si, deci, punerea in circulatie de moneda de hartie,

moneda divizionara, cat si de moneda de cont, bancile acordand credite

nu numai din sumele atrase din afara sub forma depunerilor, ci si prin

emiterea de angajamente proprii, ameliorand astfel calitatea creantelor si

angajamentelor din economie, amplificand volumul mijloacelor de plata

si al creditelor;

crearea instrumentelor de credit ale circulatiei marfurilor,

limitandu-se astfel cantitatea de numerar din economie;

asigurarea, pastrarea sumelor deponentilor, efectuarea rapida a

platilor si viramentelor, furnizarea informatiilor cerute, prestarea de

servicii financiare pentru intreprinzatori si in beneficiul statului.

In conditiile actuale, in studierea structurii si activitatii bancilor este

necesar, cu deosebire, sa se aiba in vedere trei procese de profunda

semnificatie: bancile apar, tot mai mult, ca intermediari financiari cu

caracter specific; se accentueaza procesul de concurenta in sistemele

bancare occidentale si, totodata, evolutiile in directia integrarii economice

si monetare; tranzitia la economia de piata implica restructurarea de

ansamblu a activitatii bancare in tarile in care ea se realizeaza.

Desi intermedierea financiara este de importanta reala pentru

constituirea, cresterea volumului si ameliorarea calitativa a resurselor de

finantare, ea scumpeste aceste resurse, multiplica intermedierea si poate

intarzia finantarea, si ca urmare, finantarea directa a agentilor economici,

prin mecanismul obligatiunilor si al certificatelor de depozit, ocupa

ponderi destul de ridicate in tarile dezvoltate. Cu toate acestea, aportul

bancilor si al altor intermediari financiari la finantarea agentilor

economici, in pofida unor tendinte de dezintermediere, se mentine destul

de ridicat, reprezentand 60 - 70 % din total.

Procesul de concurenta in sistemele bancare occidentale se

accentueaza prin tendinta universalizarii operatiunilor bancare, a

disparitiei multora dintre compartimentarile legate de mai vechea

specializare a bancilor.

Se apreciaza ca sectorul bancar in conditiile actuale este deosebit de

mobil. Realizarea "Europei Monetare", care implica liberalizarea

completa a miscarii capitalului si a prestarilor de servicii intre tarile UE,

reprezinta o provocare si o sansa pentru bancile europene, aceasta

reprezentand un factor de accentuare a concurentei si totodata a nevoii de

coordonare in activitatea bancara internationala.

Desi sistemele bancare ale diferitelor tari s-au dezvoltat paralel, iar

formele pe care le-au imbracat prezinta sensibile particularitati de la o tara

la alta, trasaturile lor comune sunt predominante.

In cadrul sistemelor bancare, in functie de natura activitatii, bancile

pot fi grupate in urmatoarele     tipuri de institutii bancare: banci de

emisiune; banci comerciale (de depozit); institutii de economisire;

cooperative de credit; banci de afaceri; banci specializate si organisme de

credit nebancare.

4. Bancile comerciale

4.1. Caracterizarea bancii comerciale

Bancile comerciale, in acceptiune moderna, au aparut in legatura cu

dezvoltarea comertului si a acumularilor de capitaluri banesti, expresie a

dezvoltarii productiei si expansiunii economiei. Participand la dezvoltarea

operatiunilor comerciale prin intermediul titlurilor cambiale, in mod

firesc, aceste banci au primit apelativul de "banci comerciale".

In procesul aparitiei bancilor comerciale, un rol aparte l-au avut

zarafii si camatarii, cei care faceau comert cu bani si erau principalii

intermediari ai circulatiei monetare. Pe de alta parte, deplasarea banilor cu

valoare intrinseca la locurile de utilizare, asociata cu riscul de a fi sustrasi,

implica importante cheltuieli de transport si de asigurare a securitatii

acestora, detinerea in sine a banilor neaducand niciun profit.

In epoca contemporana, rolul si locul bancilor comerciale sunt

strans legate de calitatea lor de      intermediari, in contextul relatiei

economii - investitii, relatie fundamentala in ceea ce priveste asigurarea

cresterii economice. Mobilizarea economiilor banesti ale agentilor

economici si populatiei intr-un cadru organizat, la dispozitia bancilor,

constituie o premisa principala a dezvoltarii economice. Aceste economii

reprezinta venituri neconsumate in perioada curenta si totodata o cerere

potentiala pentru productia viitoare, in realizarea investitiilor, agentii

economici recurgand atat la propriile capitaluri, cat si la creditele acordate

de catre banci, in asa-zisul proces de        reciclare si valorificare a

capitalurilor banesti din economie. Ca atare, se creeaza conditiile favo-

rabile unei ample redistribuiri a capitalurilor banesti, realizata printr-o

retea de intermediari, care, in exclusivitate la inceput si apoi cu prepon-

derenta in cadrul sistemelor bancare moderne, s-a constituit in reteaua

bancilor comerciale sau de depozit.

Fiind institutii de depozit specializate in evaluarea riscurilor

caracteristice solicitantilor de imprumuturi, bancile comerciale aduna

informatii asupra indivizilor sau firmelor care solicita imprumuturi,

incercand sa limiteze expunerea la riscurile selectiei adverse; in plus,

mentinand legatura cu clientii imprumutati, ele limiteaza riscul generat de

hazardul moral.

O banca comerciala este totodata o institutie de depozit autorizata

sa imprumute firmele si sa constituie depozite operabile prin cecuri(la

vedere), asupra carora detinatorii pot trage un numar nelimitat de cecuri.

Depozitele, impreuna cu alte surse de constituire a fondurilor

bancii, inclusiv capitalul bancii, formeaza pasivul acesteia, in timp ce

imprumuturile acordate, si alte utilizari ale fondurilor, formeaza activul

bancii, al carui proprietar este banca.

4.2. Operatiuni si instrumente

Bancile comerciale efectueaza urmatoarele operatiuni: operatiuni

pasive; operatiuni active; operatiuni comerciale si de comision.

Operatiunile pasive constau in: formarea capitalului propriu,

atragerea depunerilor, rescontul sau refinantarea.

Bancile comerciale, ca societati pe actiuni, isi constituie capitalul

propriu pe seama capitalului social, a fondului de rezerva si a

provizioanelor. Principala caracteristica a bancilor comerciale este aceea

ca, in cadrul resurselor de creditare, capitalurile proprii detin o pondere

redusa, astfel ca sunt putin semnificative reciclarea si valorificarea

capitalurilor sub forma capitalizarii profitului bancar obtinut.

Capitalul social se formeaza prin emisiunea    si subscrierea de

actiuni.

Bancile comerciale isi constituie un fond de rezerva in vederea

acoperirii unor pierderi care se inregistreaza in activitatea lor, pierderi

generate, in principal, de insolvabilitatea unor debitori. Prin capitalizare, de

regula, resursele proprii constituite sub forma fondului de rezerva ating o

marime egala cu cea a capitalului social. Aceasta dimensiune a rezervelor

se justifica prin varietatea riscurilor ce apar in operatiunile bancare.

Atragerea depunerilor reprezinta principala componenta a

depozitelor bancare formate la dispozitia bancilor comerciale, in general,

bancile comerciale constituind trei categorii de depozite: la vedere; la

termen; prin cont curent.

Depozitele la vedere se caracterizeaza prin flexibilitate, in sensul ca

depunatorii pot dispune oricand utilizarea lor sub forma platilor sau

retragerilor din cont.

Depozitele la termen se constituie potrivit unor conventii incheiate

intre deponent si banca, privind durata si conditiile de depunere, in special

privind nivelul dobanzilor bonificate, acestea constituind o modalitate

sigura de justificare in procesul de creditare.

Bancile comerciale din    tarile dezvoltate folosesc ca principal

instrument, pentru constituirea acestor depozite, conturile de depozit

pentru investitii, termenele variind de la o luna pana la 1 an; aceste

depozite absorb sume mari, care sunt atrase de catre banci in conditii de

negociere pentru fiecare caz in parte. De asemenea, bancile comerciale

pot deschide clientilor lor conturi de economii simple sau dupa un anumit

program de depunere, care sa asigure o stare de regularitate in procesul de

economisire.

Constituirea depozitelor prin cont curent reprezinta, de asemenea, o

parte insemnata a depunerilor bancare. Conturile curente se deschid

persoanelor fizice si juridice si se caracterizeaza prin aceea ca prin

intermediul lor se evidentiaza o multitudine de operatiuni de incasari si

plati, folosindu-se diverse instrumente de decontare, cum ar fi: cecurile,

ordinele de plata, varsamintele etc., toate operatiunile prin cont curent

avand loc la solicitarea clientilor bancilor.

Micsorarea dobanzilor de remunerare a depozitelor a generat

reorientarea economiilor banesti spre creditul obligatar, in acest sens,

luand amploare sistemul certificatelor de depozit emise de catre banci, cu

o gama larga de scadente si cu rate ale dobanzii aliniate dupa dobanzile

pietei. S-a extins, de asemenea, sistemul fondurilor comune de plasament,

o forma de autonomizare a administrarii unor drepturi de creanta, prin

care bancile pot instraina anumite creante, percepand dobanda pietei,

utilizand resursele dobandite in alte operatiuni de credit.

Rescontul constituie o modalitate de procurare a unor noi resurse de

creditare prin cedarea portofoliului de efecte comerciale unei alte banci

comerciale, bancilor de scont sau bancii de emisiune.

Banca comerciala recurge la rescontare in functie de interesele sale

de a obtine disponibilitati (adesea in scopul unei mai bune valorificari).

Esential este faptul ca, prin rescontare, banca de depozit inregistreaza un

profit chiar in aceeasi zi in care s-a efectuat scontarea, ca diferenta dintre

dobanda la care se sconteaza efectul (taxa scontului privat) si taxa oficiala

a scontului practicata de banca de emisiune.

Alaturi de rescont, bancile comerciale practica si operatiuni de

lombardare, acele operatiuni de imprumut garantate cu efecte publice

(obligatiuni, bonuri de tezaur), operatiuni prin care banca comerciala

obtine de la Banca centrala, de emisiune resurse pe termen scurt.

Rescontul si lombardarea sunt operatiuni specifice recreditarii sau

refinantarii, activitati in continua evolutie in economia moderna. Aceste

operatiuni sunt utilizate din necesitatea echilibrarii bancare a resurselor cu

angajamentele, pentru asigurarea operativa a acoperirii nevoilor de credite

prin atragerea disponibilitatilor dispersate in economie.

Operatiunile active ale bancilor comerciale sunt operatiunile de

creditare si de plasament, pe baza depozitelor bancare constituite. Acest

gen de operatiuni se grupeaza, in principal, in doua categorii distincte:

creditarea agentilor economici; creditarea persoanelor fizice.

In conditiile economiilor actuale, bancile comerciale, pentru a

raspunde exigentelor clientilor lor, si-au diversificat posibilitatile de

creditare, tot mai multe banci comerciale renuntand la o serie de

operatiuni traditionale, pe care le-au preluat unele institutii de credit

specializate. Ca atare, bancile comerciale crediteaza agentii economici,

operand cu doua categorii de credite, cum ar fi: credite pentru constituirea

unor active fixe; credite pentru activitatea de exploatare.

In conditiile extinderii sau consolidarii activitatii, tot mai multe

intreprinderi isi constituie activele fixe participand la piata financiara prin

emisiunea de actiuni si obligatiuni. Chiar daca aceasta modalitate de

finantare a investitiilor este preferata de majoritatea firmelor, sunt si

situatii cand acestea apeleaza la credite pentru procurarea activelor fixe

(in special, pentru procurarea de echipament), adresandu-se bancilor

comerciale; aceste credite se acorda, de regula, pe termen scurt.

Pentru sustinerea activitatii curente, cele mai multe intreprinderi

apeleaza la credite pentru activitatea de exploatare, de regula sub forma a

doua produse bancare: creditarea creantelor; creditele de trezorerie.

La randul sau, creditarea creantelor include ca operatiuni specifice:

operatiuni cambiale; imprumutul pe gaj de actiuni si efecte publice;

operatiuni de report.

Operatiunile cambiale, ca forma de referinta in creditarea

creantelor comerciale, se realizeaza prin scontarea titlurilor de credit

comercial si operatiuni de imprumut pe gaj de marfuri si efecte

comerciale .

Imprumutul pe gaj de marfuri si efecte comerciale are loc cand

banca isi creeaza o imagine pozitiva privind solvabilitatea beneficiarului

de cambii sau cand marfurile respective sunt garantate, documentul care

atesta prezenta marfurilor in depozite fiind recipisa warant.

Imprumuturile pe gaj de efecte publice si actiuni (denumite si

operatiuni de lombard) au o pondere mare, de regula, in anumite tari

dezvoltate, cum ar fi cele anglo-saxone (Anglia, Germania, SUA etc.),

practicandu-se acolo unde exista o abundenta a titlurilor de imprumut, a

bonurilor de tezaur si unde acestea se constituie ca o parte insemnata a

patrimoniului intreprinderilor si persoanelor. Atunci cand se manifesta

nevoi temporare de bani, detinatorii acestor titluri de imprumut ale

statului, preferand sa le mentina in proprietate si sa obtina in continuare

dobanzi, recurg la imprumuturi pe gaj si renunta astfel numai partial la

venitul realizat, prin plata dobanzilor pentru creditul de care beneficiaza.

Cu titluri ale pietei financiare se efectueaza si operatiuni de report,

in sensul ca banca achizitioneaza efectele publice de la posesorii acestora,

cu obligatia rascumpararii lor de catre vanzator la acelasi curs, peste un

termen scurt. Reportul este pentru client o cale de procurare a fondurilor

lichide, iar pentru banca o modalitate de plasament a resurselor in

schimbul unor dobanzi mai mari fata de cele practicate la operatiunile

cambiale curente.

O forma specifica a operatiunii de report este pensiunea, obiectul

acestei operatiuni fiind cambia, realizandu-se, indeosebi, intre banci,

titlurile de credit ce fac obiectul pensiunii ramanand, de regula, la

beneficiar, banca cumparatoare primind doar angajamentul de

rascumparare emis de beneficiar si borderoul efectelor respective.

Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt, in general pana

la un an, si se acorda agentilor economici in vederea acoperirii

necesitatilor curente legate de ciclul de exploatare si comercializare, in

practica bancara, cel mai adesea, creditele de trezorerie concretizandu-se

sub doua forme: avansul in cont curent; creditul pe termen mijlociu

mobilizabil.

Avansul in cont curent reprezinta o forma simplificata de creditare a

activitatii curente, in sensul ca bancile continua sa faca plati in numele

titularului de cont si dupa ce acesta si-a epuizat disponibilitatile, in cadrul

unei limite, numita linie de credit sau plafon de creditare.

O alta forma a creditului de exploatare, cu facilitatea de refinantare

la termene scurte, dar care acopera necesitati de mijloace banesti pe o

durata mai mare este creditul pe termen mijlociu mobilizabil, prin acest

credit acoperindu-se necesitati legate de export, de constituirea unor

stocuri sezoniere in agricultura si in industria de prelucrare a materiilor

prime agricole etc.

Creditarea gospodariilor familiale si a persoanelor particulare

reprezinta o alta importanta categorie de operatiuni active efectuate de

catre bancile comerciale. Aceste credite au ca destinatie acoperirea

necesitatilor legate de constructia de locuinte, achizitionarea de bunuri

durabile cu valoare mare sau chiar pentru sustinerea unor cheltuieli

curente, sub forma creditelor fara o destinatie stabilita in prealabil. Este

vorba de asa-zisele credite nonafectate.

Operatiunile comerciale si de comision reprezinta un grup special

de operatii ale bancilor comerciale, mai mult sau mai putin legate de

operatiunile active si pasive. Ele privesc tranzactii de vanzare-cumparare

de devize efectuate cu prilejul mijlocirii de plati internationale, cu aceasta

ocazie, bancile urmarind realizarea unor profituri, ca diferenta intre cursul

de vanzare si cel de cumparare al devizelor. De mentionat ca, in mod

curent, bancile nu fac tranzactii cu marfuri, insa pot aparea situatii cand

bancile tranzactioneaza acele bunuri care au servit drept gaj pentru

creditele ce nu au fost onorate la scadenta.

Pe langa operatiunile comerciale, bancile efectueaza si alte servicii

adresate clientilor, cum ar fi: operatiuni de comision; operatiuni de mandat.

In cadrul operatiunilor de comision, banca actioneaza in numele si

in contul clientului sau, cele mai frecvente operatiuni de acest gen fiind

cele care privesc efectuarea platilor, indeosebi operatiuni de remiteri,

acreditive, incasso etc.

Remiterile sunt operatiunile de transfer, la solicitarea clientilor

bancii, a unor documente, titluri, sume de bani etc. catre terti aflati in

aceeasi localitate sau in alte localitati.

Acreditivul este o operatiune de plata conditionata efectuata de

banca in baza documentelor de incarcare si expediere a marfurilor,

acreditivul insemnand, totodata, un transfer de suma, ca urmare a unei

investiri de incredere pe care clientii o acorda unei banci.

Incasso-ul presupune efectuarea serviciului de incasare de catre o

banca a diverselor creante apartinand clientilor sai, creante sub forma de

cambii, facturi si alte hartii de valoare.

O categorie distincta a serviciilor bancare se concretizeaza in

operatiunile de mandat, operatiuni efectuate la administrarea hartiilor de

valoare si chiar la administrarea unor patrimonii, cum ar fi executori

testamentari, gestionarea fondurilor de tutela sau a diverselor fundatii etc.;

pentru efectuarea operatiunilor de mandat, bancile percep comisioane,

acestea servind pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de prestarea

serviciilor in cauza si reprezentand o sursa de profit pentru banca.

4.3. Bilantul bancii

La sfarsitul anului, rezultatele financiare ale tuturor operatiunilor

realizate de catre banca comerciala se reflecta in bilantul contabil, care

cuprinde activele si pasivele bancii.

Activele bancii comerciale cuprind urmatoarele elemente:

 creditele, care reprezinta categoria principala de active ale

bancii, fiind compuse din:

creditele acordate firmelor, pe care acestea le folosesc pentru

finantarea productiei si comercializarii, precum si a investitiilor in bunuri

de capital; aceste imprumuturi trebuie sa fie garantate adesea prin

colaterale, care reprezinta active angajate de catre firma pentru acoperirea

eventualelor neplati ale principalului si dobanzii catre banci;

creditele de consum, acordate populatiei pentru cumpararea de

automobile, mobila, bunuri casnice durabile, materiale pentru

reconditionarea locuintei; de regula aceste imprumuturi capata forma

creditului in rate, aranjament prin care principalul si dobanda se platesc

prin rate periodice egale, pana la scadenta, ratele dobanzii fiind fixe sau

ajustabile. Acest credit poate fi si sub forma creditului reinnoibil, precum

credit-cardul, cel imprumutat putand folosi automat, dupa nevoie, o suma

de bani aprobata global, suma plafon;

creditele pentru imobilizari reale, acordate pentru finantarea

cumpararii de pamant, constructii sau anexe imobiliare, in special de catre

firme, dar si, in mai mica masura, de catre populatie. Aceste imprumuturi

au crescut indeosebi datorita expansiunii formei creditelor pe baza de

ipoteca (ipotecare), garantate prin titlu de proprietate asupra activului real;

creditele interbancare (exprimate in moneda centrala), de regula

pe o durata de 1 zi, dar si cu maturitati mai mari, imprumuturile avand de

valori mari, bancile fiind atat creditori, cat si debitori;

 titluri de valoare, incluzand bilete, bonuri si obligatiuni emise

de catre stat sau de catre autoritatile locale;

 active lichide, care sunt utilizate ca mijloc de schimb, avand

urmatoarele componente: lichiditatea valutara; depozitele de rezerva,

utilizate pentru cumpararea de titluri, de cambii etc.; soldurile

corespondente, conturi de depozit deschise cu alte banci, numite banci

corespondent; lichiditatea (numerarul) in curs de colectare, reprezentand

cecuri sau alte ordine de plata inca neincasate.

In structura activelor bancilor dezvoltate, imprumuturile au o

pondere de peste 50%, adesea cca 60%, ponderea titlurilor variind intre

15-30%, iar lichiditatea sub 4%, restul reprezentand alte active, tendinte

pe termen lung fiind diminuarea ponderii lichiditatii si a creditelor

bancare si cresterea ponderii titlurilor si a altor active, precum

derivativele si alte inovatii financiare.

Pasivele bancii comerciale cuprind urmatoarele componente:

 pasivele necontrolabile -componente de pasiv; odata emise de

catre banca, clientul este cel care decide modul de utilizare a acestui

instrument (cu toate ca banca poate decide sa nu emita acel instrument).

Exista 4 tipuri principale de asemenea pasive: depozite de tranzactionare,

care cuprind depozitele la vedere si alte depozite operabile prin cec, de

regula nepurtatoare de dobanda; depozitele de economii la termen,

precum carnete cu cupoane si conturi de economii ale micilor deponenti;

conturi de depozit ale pietei monetare, de valori mari, care, de regula, nu

au maturitati stabilite; lichiditati cu plata amanata - plati inca neefectuate

de catre banci sau care nu au fost inca inregistrate;

 pasivele controlabile - pasive ale caror sume bancile le pot

usor determina pe luna, pe saptamana sau chiar pe zi, cuprinzand:

depozite la termen la purtator, precum certificatele de depozit - sunt

inscrisuri emise de catre banca prin care se autentifica faptul ca

detinatorul are un depozit a carui valoare este denominata pe certificat

(aceste instrumente au maturitati diverse, predominand cele pe 6 luni,

adesea fiind negociabile pe piata monetara);      fonduri cumparate -

imprumuturi pe termen scurt angajate pe piata monetara, indeosebi de

la alte banci (in moneda centrala);      alte imprumuturi, care cuprind

vanzari de titluri rascumparabile (imprumutul fiind pe durata

aranjamentului de rascumparare), imprumuturi de la Banca centrala si

pasive in eurovalute; titluri (bonuri si obligatiuni) subordonate -

instrumente ale pietei de capital, multe similare obligatiunilor emise

de catre firme, detinatorii acestora avand drepturi subordonate; in caz

de faliment al bancii, acestia isi primesc creantele dupa ce toti ceilalti

creditori ai bancii au fost platiti.

In pasivul bilantului bancii, depozitele tranzactionabile detin o

pondere de 8-11%, depozitele la termen, peste 15%, cele de economii,

cca 40%, alte imprumuturi, intre 25-30%, tendinta in ultima perioada

fiind aceea de reducere a dependentei bancilor de depozite si de crestere a

ponderii celorlalte pasive.

Capitalul propriu reprezinta diferenta dintre activele totale si

pasivele totale, avand o pondere, in medie, de 6-8% din activele bancii, el

reprezentand averea neta a bancii, fondurile pe care banca este stapana,

cuprinzand si valoarea actiunilor proprietarilor.

5. Alte institutii bancare de depozit

5.1. Institutii de economisire

Institutiile de economisire cuprind banci de economii si asociatii de

imprumuturi si economii. Traditional, aceste institutii sunt specializate in

distribuirea imprumuturilor ipotecare celor care doresc sa cumpere

locuinte, reducand consecintele asimetriei informationale specifica

acestor imprumuturi, in beneficiul clientilor.

Ca si bancile comerciale, institutiile respective emit depozite

tranzactonabile, diferentiindu-se de ele prin modul cum isi aloca activele;

de regula, activitatea lor este reglementata prin normative speciale.

Analiza structurii activelor si pasivelor institutiilor de economisire

evidentiaza ca, similar bancilor comerciale, ele isi finanteaza activele

prioritar prin emisiunea de depozite; in schimb, modul de alocare a

activelor difera de cel al bancilor comerciale, ponderea principala

detinand-o imprumuturile ipotecare, care variaza intre 55-65%.

 Imprumuturile ipotecare, care domina structura activelor,

finanteaza cumpararea de bunuri de capital, precum case sau terenuri, cel

imprumutat putand utiliza bunul in timpul derularii imprumutului, fiind

insa obligat sa plateasca regulat rate din principal si dobanda.

Bancile de economii si asociatiile (casele) de imprumuturi si

economii s-au specializat in imprumuturi ipotecare, specializare care le-a

conferit forta, dar le-a indus si slabiciune. Forta a constat in dezvoltarea

de tehnici pentru diminuarea consecintelor selectiei adverse si ale

hazardului moral, endemice imprumuturilor ipotecare. Slabiciunea a fost

determinata de riscurile mai mari in ce priveste rata dobanzii, datorita

maturitatilor mai mari ale acestor imprumuturi (15-30 ani), in conditiile

unor rate ale dobanzii fixe sau insuficient ajustate ale acestor

imprumuturi.

 Titlurile ipotecare reprezinta, asa cum s-a mai aratat, titluri de

participare la castigurile din principal si dobanzi aferente unui grup de

ipoteci cu caracteristici similare, precum riscurile si maturitatile. Multe

din aceste titluri sunt emise de catre institutii (agentii) guvernamentale,

care cumpara imprumuturi ipotecare de la institutiile de economisire,

platind acestora o taxa pentru a continua sa colecteze principalul     si

dobanda in numele lor, grupandu-le si segregandu-le, dupa caracteristici

similare, si apoi vanzandu-le, in buna parte chiar institutiilor de economii,

cu randamente bazate pe platile principalului si dobanzii, derivate din

castigurile fundamentale ale imprumuturilor.

 Alte imprumuturi si active cuprind imprumuturi de consum si

comerciale, care detin o pondere de cca 10% din active, active lichide,

imprumuturi guvernamentale si locale, care impreuna reprezinta cca 17 %

din active.

Evolutia institutiilor de economisire a inregistrat o dinamica

descendenta in ultimii 20 de ani, volumul depozitelor acestora

diminuandu-se cu 25-30%. Printre cauzele responsabile de aceasta

involutie sunt practicile bancare frauduloase, expunerile la riscul ratei

dobanzii fragilizand aceste institutii, managerii asumandu-si activitati

foarte riscante. In acest context, reglementarile bancare si garantarea

depozitelor mentin inca problema semnificativa a     hazardului moral,

primele platite deponentilor de catre institutiile de garantare nefiind

corespunzatoare riscurilor cu care acestia se confrunta

5.2. Cooperativele de credit

Cooperativele de credit sunt institutii de depozit care accepta

depozite si acorda imprumuturi numai in relatie cu un grup inchis de

indivizi. Daca in trecut acest grup cuprindea indivizi din firme afiliate la

cooperativa, in prezent acest grup s-a extins, membrii sai fiind aceia care

accepta si indeplinesc conditiile impuse contractual de catre cooperativa,

aceste institutii fiind specializate in acordarea de credite de consum, unele

implicandu-se si in derularea imprumuturilor ipotecare.

Depozitele participative ale membrilor reprezinta peste 80% din

pasivele si capitalul cooperativei, iar imprumuturile acordate membrilor

reprezinta peste 66% din totalul creditelor acestora.

Cooperativele de credit sunt relativ necomplicate, fiind institutii

nonprofit, ele acceptand depozite si acordand credite numai in raporturi

cu membrii sai, dobanzile percepute fiind mai mici decat cele ale

bancilor, in timp ce dobanzile la depozite sunt ceva mai ridicate.

Membru al cooperativei poate fi de, regula, un individ asociat unei

firme sau profesii (ocupatii), ceea ce ofera doua avantaje: limiteaza

clientela cooperativei la oameni cu venituri sigure, ce pot furniza fonduri

pe care cooperativa le poate imprumuta altor membri, care sunt de mai

buna-credinta decat clientii bancilor comerciale, riscurile si costurile

cooperativei reducandu-se astfel; membrii pot beneficia de exceptarea de

la anumite impozite, ceea ce confera cooperativelor avantaje suplimentare

fata de alte institutii de depozit.

Cooperativele de credit se afirma in calitate de concurenti ai

creditului bancar cu amanuntul (individual), circumscrise unei comunitati

bine definite local, ai carei membri interactioneaza si au interese comune

privind obiectivele comunitatii; ele servesc membrii asemanator modului

cum bancile comerciale servesc clientii familiali, gospodariile, astfel ca,

treptat, aceste cooperative au inceput sa se confrunte cu aceleasi probleme

ca si bancile, in ultima perioada cooperativele confruntandu-se cu riscuri

importante, unele cooperative realizand speculatii cu derivative pentru

a-si creste veniturile.

5.3. Bancile de afaceri

Bancile de afaceri sunt banci de depozit, care s-au specializat in

operatiuni de finantare a investitiilor, finantare realizata pe seama

depozitelor constituite de ele pe termen lung si a atragerii de capitaluri

prin emisiuni de valori imobiliare. Ele ofera clientilor sprijin financiar

direct, prin participatii de capital (cumparari de actiuni), sau indirect, prin

preluarea datoriilor acestora sub forma obligatara.

Operatiile financiare ale bancilor de afaceri pot fi grupate in trei

categorii:

operatiuni cu titluri, concretizate in: emisiunea de titluri pentru

terti, garantand plasamentul acestora; achizitionarea de actiuni in contul

propriu; realizarea de oferte publice de cumparare si vanzare etc.;

operatiuni specifice bancilor comerciale, de colectare a depozi-

telor si de acordare de credite;

operatiuni de inginerie financiara, constand in finantarea proiec-

telor complexe, restructurarea financiara a firmelor, fuziuni-achizitii,

operatiuni imobiliare.

Bancile de afaceri indeplinesc si rolul de consilieri in

managementul financiar al firmelor, incasand comisioane importante.

Cel mai adesea, aceste banci se regasesc ca societati de portofoliu.

Functionalitatea lor este dubla: a asigura valorificarea cat mai eficienta a

capitalurilor prin sporirea dividendelor obtinute, pe de o parte, a favoriza

cresterea influentei lor in conducerea societatilor pe actiuni, in orientarea

politicii lor economice, de investitii mai ales, pe de alta parte.

Relatia banca - agent economic este privita in dublu sens, nu numai

de la banci spre firma, ci si invers, mai ales sub impactul privatizarii, cand

fluxurile financiare isi cauta vadul profitabil

Un domeniu in care se implica in mod frecvent bancile de afaceri il

constituie achizitionarea de intreprinderi si realizarea de fuziuni intre

firme; adesea, din aceasta rezulta regrupari de societati transnationale,

Marea Britanie fiind piata cea mai deschisa din Europa in materie de

achizitii si fuziuni.

O operatie preliminara achizitionarii firmelor in scop de privatizare

este rascumpararea integrala pentru management. Dupa consolidarea

intreprinderii si ridicarea nivelului ei de rentabilitate se procedeaza la

revanzarea acesteia, cu castiguri insemnate pentru intermediari. Vanzarea

de intreprinderi se poate realiza de catre societati conglomerat, care

renunta la unele tipuri de activitati sau la unele unitati amplasate teritorial

neconvenabil; in acest sens, pot fi avute in vedere firme ce nu pot fi

preluate de catre mostenitori sau intreprinderi rau administrate si care

obtin rezultate slabe etc.

Bancile de afaceri se implica atat ca intermediari financiari, cat si ca

participanti cu aport de capital. Ele dobandesc posibilitatea de a revinde o

parte din imprumuturile acordate catre organismele de plasament colectiv

de valori mobiliare.

Bancile de afaceri au deci ca obiectiv al activitatii lor, investirea

depunerilor pe termen lung primite de la clienti in participatii la

intreprinderi existente sau in formare, contribuind astfel la crearea si

reorganizarea de mari intreprinderi. Diversificarea acestor banci depinde

de caracteristicile fiecarei tari, diferentiindu-se pe tari.

In Marea Britanie, traditionalele case de comert, specializate in

sustinerea tranzactiilor comerciale, au evoluat spre activitati de creditare

si de emisiune de titluri realizate de catre firme. In SUA, bancile de

investitii, initial, preluau participatii ale firmelor, ulterior operand asupra

titlurilor in contul clientilor, in prezent, dezvoltand activitati de consiliere

in operatiuni de fuziuni si achizitii, de preluare a intreprinderilor . In

Germania, activitatile bancilor de afaceri se realizeaza in cadrul unor

departamente ale bancilor universale, care sunt banci comerciale, care

domina bursele de valori.

5.4. Banci de trezorerie

Modernizarea pietelor monetare, multiplicarea instrumentelor

financiare au favorizat aparitia acestui tip de banci, primele institutii de

acest fel fiind casele de scontare britanice, care operau scontarea efectelor

comerciale pe baza fondurilor imprumutate pe termen scurt. In prezent,

aceste case de scontare sunt intermediari intre banci, Trezorerie si firme

atat pentru plasarea lichiditatilor, cat si pentru obtinerea de lichiditati.

Colectand lichiditati de la banci si firme, ele plaseaza in titluri negociabile

pe termen scurt, asigurand continuu cererea de lichiditati.

Eurobancile, actionand pe piata interbancara, colecteaza fonduri pe

baza de certificate de depozit si acorda imprumuturi in devize, pe termen

lung, tarilor in curs de dezvoltare, organizand impreuna cu bancile

comerciale pooluri bancare, numite banci consortiale, activitatea lor

inregistrand un proces de banalizare, de standardizare.

Se poate afirma ca, de regula, principala activitate a bancilor de

trezorerie o constituie operatiunile interbancare, atunci cand realizeaza

operatiuni cu titluri, refinantandu-se pe piata monetara.

5.5. Institutii de credit specializate

Ca intermediari in cadrul operatiunilor de transfer al

disponibilitatilor banesti, ca forma specifica a circulatiei capitalurilor,

aceste institutii constituie principalii participanti la piata creditului pe

termen mijlociu si lung.

In operatiunile de mobilizare a resurselor de creditare              si

plasamentul acestora, institutiile de credit specializate se afirma in doua

directii: unele sunt specializate in mobilizarea disponibilitatilor din

economie, ca sursa importanta de constituire si sporire a capitalurilor

banesti; altele au in vedere distribuirea in ramuri si sectoare in care s-au

specializat, prin aceasta urmarindu-se tocmai cresterea profitabilitatii

operatiunilor de intermediere si valorificare a capitalurilor.

Bancile si celelalte institutii de credit sunt specializate fie in

finantarea unor ramuri care nu prezinta interes pentru bancile comerciale,

fie in creditarea unor obiective speciale, grupandu-se, cel mai adesea, in

urmatoarele categorii: banci ipotecare, banci agricole, companii sau

trusturi de investitii, banci de comert exterior, societati financiare.

Bancile ipotecare sunt acele banci specializate care isi mobilizeaza

resursele prin emiterea unor hartii de valoare specifice, numite inscrisuri

funciare, garantia acestora reprezentand-o valorile imobiliare ipotecate.

Bancile ipotecare pot fi de tip urban, daca garantia o reprezinta cladirile,

sau de tip rural, atunci cand pamantul se constituie ca obiect al ipotecii.

Caracteristic bancilor de credit ipotecar rural este faptul ca ele acorda, de

regula, credite neproductive sau de consum proprietarilor funciari.

Fermierii apeleaza si ei la bancile de credit ipotecar rural, dar cel

mai frecvent se adreseaza bancilor agricole. Creditele acordate de catre

bancile agricole au ca destinatie efectuarea unor cheltuieli cu inventarul

agricol, cu amenajarea de irigatii, cumpararea de animale, ingrasaminte

etc., principala trasatura a acestor credite fiind faptul ca au un caracter

productiv.

Companiile sau trusturile de investitii sunt organisme de credit

care mobilizeaza capitaluri prin emisiunea titlurilor de valori mobiliare

proprii (actiuni, obligatiuni) pe care le investesc in sectoare productive,

precum: industrie, constructii, transporturi etc. Functia principala a

acestora este aceea de a acumula capitalurile rentierilor si economiile

populatiei in vederea efectuarii de plasamente pe termen mediu si lung in

sfera investitiilor.

Bancile de comert exterior s-au afirmat in sfera bancara inca

de la inceputul secolului al XX-lea, ca urmare a expansiunii

activitatii de export si a implicarii din ce in ce mai mult a statului in

activitatea bancara. Activitatea bancilor de comert exterior este

marcata de continutul principalelor categorii de operatiuni pe care le

realizeaza. Bancile de comert exterior nu monopolizeaza intreaga

activitate bancara specifica relatiilor externe, ci coopereaza in acest

scop si cu celelalte banci. In unele tari, in conditiile inexistentei

bancilor de comert exterior, statul promoveaza direct politici de

sustinere a acestei activitati prin intermediul unui grup de banci

independente, care in comun isi asuma obligatia de a efectua

operatiuni specializate de comert exterior, angajand in acest sens si o

parte a resurselor proprii.

Societatile financiare ca societati de credit, prezinta o importanta

aparte in cadrul sistemelor bancare din tarile occidentale. Acestea sunt

institutii de credit care desfasoara o activitate specifica, stabilita prin lege

sau conventie. Principalele operatiuni pe care le efectueaza societatile

financiare sunt: leasing-ul, factoring-ul, acordarea si garantarea de credite

pe termen mijlociu si lung pentru intreprinderi, creditarea marfurilor cu

plata in rate, garantarea locuintelor pe baza de ipoteca, gestiunea

mijloacelor de plata etc.

In majoritatea    tarilor, statul reglementeaza si supravegheaza

activitatea de economisire prin garantarea depozitelor formate la aceste

institutii, protejandu-i astfel pe cei ce economisesc. Pentru a stimula

preferinta de a economisi, casele de economii si cooperativele de credit

practica instrumente si scheme de economisire (certificate de economii,

obligatiuni cu premii, contracte de tipul "economiseste pe masura

veniturilor" etc.) care sa raspunda celor mai diverse optiuni si care sa

atraga, in special, pe cei ce economisesc in mod regulat.

6. Economia institutiilor de depozit

6.1. Fundamente teoretice

Pentru a intelege modul de functionare a institutiilor de depozit, a

bancilor este necesara intelegerea teoriei modului cum acestea adopta

deciziile si interactioneaza cu pietele in procesul emisiunii instrumentelor

financiare, care se constituie in activele si pasivele acestor institutii.

O banca este specializata in mod esential in emisiunea de depozite

pentru clienti, pentru care plateste dobanzi acestora, depozite utilizate

pentru a acorda imprumuturi, incasand dobanzi de la clienti.

Analiza economica a activitatii bancii se face cu urmatoarele

ipoteze: depozitele sunt singura sursa de fonduri a bancii, aceasta

neemitand titluri; pentru depozite banca nu constituie rezerve, utilizand

toate depozitele pentru imprumuturi; banca acorda numai imprumuturi

comerciale; imprumuturile acordate nu au asociate riscuri; toate

imprumuturile au aceeasi maturitate; suma depozitelor, D, este egala cu

suma imprumuturilor, C, adica, D = C.

Banca doreste sa obtina profituri, P, ca diferenta dintre venituri, V,

si costurile economice, care includ costurile explicite, Ke, si costurile

implicite de oportunitate, Ko, adica costurile realizate de banca prin

alegerea unei activitati in locul unei alte alternative de activitate, adica:

P = V - K = V - (Ke +Ko) (1)

In mod simplificat se considera o singura sursa de venituri, anume

dobanzile din imprumuturile acordate, C, rata dobanzii la imprumuturi

fiind r.c, si avem deci:

V = rc × C

Totusi, banca dispune de surse de venituri nondobanda, precum:

vanzarea, la un pret de piata mai mare, a unor imprumuturi pe care le-a

acordat altor institutii financiare; taxe aferente gestiunii     si procesarii

platilor si cheltuielilor referitoare la imprumuturi care nu sunt in conturile

bancii; venituri din comercializarea instrumentelor derivate, utilizate in

scopul acoperirii riscurilor; taxe percepute de catre banci petru serviciile

aferente operarii depozitelor (imprimarea cecurilor, compensarea

cecurilor, transferuri intre conturi etc.

O banca realizeaza trei tipuri de costuri explicite de baza:

costuri explicite cu dobanzile, Ked, care depind de rata dobanzii

platite de banca la depozite, r.d., si de dimensiunea depozitelor, D, care

depinde de volumul imprumuturilor acordate, deci avem:

Ked = rd × D

costurile cu resurse reale aferente depozitelor, Krd, pentru

colectarea acestora, costuri tehnologice, umane si informatice, care

depind de marimea depozitelor, care presupun efectuarea activitatilor

corespunzatoare de gestionare, cu cheltuieli aferente;

costuri cu resurse reale aferente imprumuturilor, Krc, care

depind de marime imprumuturilor acordate.

Totodata, banca realizeaza costuri aferente provizioanelor pentru

pierderi din imprumuturi, provizioane care constau in completarea

rezervelor legal constituite pentru acoperirea eventualelor pierderi.

Dupa cum am aratat, banca realizeaza costuri de oportunitate,

determinate de faptul ca trebuie sa aloce factorii de realizare a activitatilor

unei anumite alternative, astfel ca relizeaza costuri reale implicite de

oportunitate.

Totalul costurilor economice ale bancii va fi:

K = Ke.d. + Kr.d. + Kr.c. + Ko

acesta depinzand de volumul depozitelor si imprumuturilor realizate de

catre banca.

Profitul bancii se va determina, pe baza elementelor de mai sus,

astfel:

P = rc × C − rd × D − (Krd + Krc)                 (5)

Formula de mai sus evidentiaza doua concluzii importante: ratele

dobanzii sunt foarte importante pentru banca, ele afectand atat veniturile,

cat si cheltuielile; daca celelalte conditii raman constante, profitul bancii

creste daca ratele la imprumuturi cresc mai repede decat ratele la

depozite; costurile cu resurse reale, necesare realizarii depozitelor si

imprumuturilor, influenteaza semnificativ profitul bancii, avand in vedere

inalta calificare a personalului, calitatea si performantele tehnologiilor etc.

In plus, profitul este influentat si de veniturile, Vs, si costurile Ks

aferente serviciilor specifice activitatilor bancare, diferenta dintre acestea

(Vs - Ks) ajustand adesea benefic profitul bancii.

Modul cum banca incearca sa-si maximizeze profitul depinde de

conditiile pietei in care actioneaza, analiza economica realizandu-se in

ipoteza pietelor bancare cu concurenta perfecta, in care fiecare banca este

una dintre numeroasele banci care emit depozite si acorda imprumuturi,

clientii bancii percepand similar depozitele     si imprumuturile tuturor

bancilor.

Colectarea de depozite pentru acordarea de imprumuturi de catre

banca are ca scop maximizarea profitului acesteia, profitul fiind

maximizat atunci cand (in punctul in care) ultimul leu (euro, dolar etc.) de

crestere a depozitelor si imprumutat clientilor produce bancii profit

economic zero. Daca profitul economic obtinut de catre banca din ultimul

leu acordat cu imprumut este pozitiv, este profitabil pentru banca sa

acorde imprumuturi in continuare, in caz contrar acordarea de

imprumuturi in continuare fiind neprofitabila pentru aceasta.

Venitul marginal al bancii reprezinta venitul obtinut din ultimul leu

suplimentar imprumutat, banca fiind profitabila pana la punctul in care

acest venit aditional este egal cu costurile aditionale reclamate de acest

ultim leu acordat cu imprumut, venitul marginal depinzand de rata de

piata a dobanzii la imprumuturi, r.c., dependenta evidentiata prin curba

venitului marginal, care reprezinta toate combinatiile de venit marginal si

imprumuturi acordate, evidentiate pe orizontala, corespunzator ratelor de

piata ale dobanzii la imprumuturi, evidentiate pe verticala.

Suplimentul de cost total al bancii, compus din cele trei elemente,

reclamat pentru a obtine un leu depozite destinat acordarii de imprumut

reprezinta costul marginal al bancii; dependenta evolutiei costurilor

marginale totale de variatia volumului depozitelor este evidentiata prin

curba costului marginal, care este inclinata in sus, deoarece cresterea

volumului depozitelor determina cresterea costurilor resurselor.

Maximizarea profitului bancii presupune ca banca sa acorde

imprumuturi pana cand rata dobanzii de piata a imprumuturilor egaleaza

costul marginal, care este suma ratei de piata a dobanzii la depozite si a

costurilor marginale ale resurselor reale aferente depozitelor            si

imprumuturilor. Prin urmare, in functie de variatia ratei la imprumuturi,

banca modifica volumul imprumuturilor de-a lungul curbei costului

marginal, ceea ce inseamna ca odata cu cresterea ratei la imprumuturi

creste si venitul marginal, care se deplaseaza in sus, banca miscandu-se

de-alungul curbei costului marginal pentru a creste volumul

imprumuturilor, si deci pentru a maximiza profitul.

Conform teoriei concurentei perfecte pe pietele bancare, rata de

echilibru a dobanzii pe piata imprumuturilor bancare este rata dobanzii la

care cantitatea de imprumuturi oferite de banca egaleaza cantitatea de

imprumuturi cerute de catre public. Pe de alta parte, teoria evidentiaza ca

rata de echilibru a dobanzii la depozite bancare reprezinta rata la care

cantitatea de depozite ceruta de catre banci este egala cu cantitatea de

depozite oferite de public. Schimbarile in oferta si cererea pe cele doua

piete induc variatii fie in rata dobanzii la imprumuturi, fie in rata dobanzii

la depozite.

O banca de monopol sau un grup de coordonare bancara acopera

intreaga cerere de piata a imprumuturilor, acordand imprumuturi pana la

punctul in care venitul marginal din imprumuturi egaleaza costul marginal

total al acordarii imprumutului, solicitand rata la imprumut pe care publicul

vrea si este capabil s-o plateasca pentru acest volum de imprumuturi

Desigur, situatia economiei, stabilitatea pietelor financiare     si a

ratelor dobanzii si alti factori afecteaza veniturile si costurile institutiilor

de depozit, insa un factor determinant al profitabilitatii acestora il

constituie managementul bancii si, in acest sens, exista cateva teorii

alternative referitoare la managementul bancii

 Doctrina imprumuturilor reale, care considera ca impru-

muturile trebuie sa fie acordate prioritar celor ce finanteaza productia sau

comercializarea bunurilor fizice, deoarece astfel se asigura recuperarea

rapida a imprumuturilor, dupa vanzarea acestora, lichiditatea impru-

muturilor     fiind ridicata, imprumuturile caracterizandu-se prin

autolichiditate, iar riscurile sunt reduse, chiar daca nivelul profiturilor nu

este prea ridicat.

Aceasta doctrina ridica doua probleme: prima, daca bancile se

limiteaza la imprumuturi pe termen scurt, cu lichiditate ridicata, deci cu

riscuri scazute, ele vor trebui sa accepte venituri mai mici din

imprumuturi; a doua, in cazul in care economia este in recesiune si cei

imprumutati nu-si mai vand produsele, conform doctrinei, bancile vor

considera ca imprumuturile nu-si mai asigura lichiditatea si nu vor mai

imprumuta clientii, stimuland caderea in continuare a economiei si,

evident, a activitatilor bancare.

Salvarea doctrinei mentionate s-a realizat partial prin crearea Bancii

centrale, in calitate de creditor de ultima instanta, asigurand lichiditatea

sistemului bancar in ansamblu si permitand astfel bancilor sa respecte

aceasta doctrina.

 Teoria lichidabilitatii, care sustine necesitatea ca institutiile de

depozit sa detina in portofoliu un mix de imprumuturi ilichide si de titluri

mai lichide, precum titluri guvernamentale si bilete negociabile, usor

convertibile in numerar, acestea din urma actionand ca o rezerva

secundara, suplimentand rezerva primara compusa din active lichide,

rezerva utilizabila in cazul aparitiei unor probleme de lichiditate.

 Teoria abordarii venitului anticipat, care considera necesar ca

institutiile de depozit sa acorde imprumuturi mai lichide prin emiterea lor

ca imprumuturi in rate , care genereaza venit in forma platilor periodice

de principal si de dobanda. Deoarece banca primeste continuu fluxuri de

plati de la cei imprumutati, aceasta abordare mareste autolichiditatea

imprumuturilor mai mult decat in cazul doctrinei imprumuturilor reale,

chiar imprumuturi in rate pe termen lung putand genera lichiditate luna de

luna. Aceasta abordare a reprezentat o cotitura in managementul

institutiilor de depozit, fiind pe larg utilizata si in prezent.

 Teoria abordarii conversiei fondurilor, care sustine ca mana-

gerii sa incerce sa furnizeze active cu maturitati specifice, prin emisiunea

de pasive cu maturitati asemanatoare, asigurandu-se astfel ca marja

dobanzii nete a bancii va fi fixata peste limita scurta a spectrului

maturitatilor, prin urmare va proteja profitabilitatea portofoliului impru-

muturilor pe termen scurt impotriva riscului de rata a dobanzii.

 Teoria abordarii managementului active-pasive, care accentu-

eaza necesitatea determinarii simultane, interdependente a caracteristicilor

activelor si pasivelor institutiilor de depozit, problema care apare fiind

aceea a coordonarii alegerilor activelor si pasivelor.

Raspunsul modern la aceasta chestiune consta in a incerca

combinarea si acomodarea maturitatilor, banca alegand simultan ce active

sa detina si ce pasive sa emita, in functie de riscurile ratei dobanzii cu care

se confrunta. In acest sens, se utilizeaza, in mod obisnuit, managementul

gapului, care se concentreaza asupra diferentei (gap) dintre volumul de

active supuse unui anumit risc de rata a dobanzii si volumul de active

supuse aceluiasi risc. O metoda mai sofisticata a managementului gapului

utilizeaza conceptul de durata, care, in cazul unui instrument financiar din

cadrul portofoliului de active al bancii, reprezinta masura timpului mediu in

cadrul caruia banca primeste toate platile principalului si dobanzii, aferente

acestui instrument. Pentru a evalua expunerea globala a bancii la riscul de

rata a dobanzii se utilizeaza      analiza gapului duratei, gapul duratei

reprezentand diferenta dintre durata medie a activelor si durata medie a

pasivelor unei banci. Daca gapul duratei este pozitiv si banca anticipeaza o

crestere a ratelor de piata ale dobanzii, atunci banca poate cauta un vrenit

net din dobanda mai inalt prin incercarea reconfigurarii mixului bancii in

functie de maturitate, pentru ca activele si pasivele sale sa realizeze un gap

de durata negativ. Invers, daca banca anticipeaza un declin al ratelor

dobanzii pe piata, atunci un gap pozitiv al duratei semnifica o apropiere a

structurii active-pasive.

6.2. Performantele si costurile bancare

a) Performantele bancare

Profitul este, in final, scopul esential al intreprinzatorului bancar

pe care acesta il urmareste de-a lungul intregii sale activitati de

management, cumpanind cu grija angajarile pe linia procurarii resur-

selor si utilizarea acestora, prin acordarea de credite, tinand seama de

toate riscurile posibile.

Profitul, exprimand o suma in expresie absoluta (fie ca se prezinta

ca atare, respectiv profitul brut, fie ca profit net, determinat dupa plata

impozitelor), trebuie sa fie raportat la principalele lui determinante, pentru

a evidentia interdependentele in evolutia performantelor bancare si pentru

a releva instrumentele utilizabile in vederea imbunatatirii performantelor.

Rata rentabilitatii financiare RF, sau profitul raportat la capital

este cea mai semnificativa expresie relativa a profitului, care masoara

rezultatele managementului bancar, in ansamblul sau, si arata, pentru

actionari, efectul angajarii lor in activitatea bancii.

Dincolo de semnificatia fiecarui indicator, evidenta prin determi-

nantele sale, se remarca legaturile intre acesti indicatori, prezentate mai sus.

b) Costurile bancare

Optimizarea raportului intre venituri si costuri constituie o latura

esentiala a managementului bancar, sursa efectiva a cresterii profitului

bancar. Acest aspect nu este numai o problema strict bancara, ci si o

componenta importanta a activitatii economice, o expresie a evolutiei

economice de ansamblu, fiind o realitate fara de care analiza costurilor

bancare n-ar avea intreaga semnificatie.

Activitatea bancara de intermediere a circulatiei capitalului si de

efectuare de servicii in stransa legatura cu circuitul monetar este, pe de o

parte, deosebit de utila societatii, iar pe de alta parte, ocupa un loc in

continua crestere in activitatea sociala, respectiv in produsul intern brut.

Productia imputata serviciilor bancare corespunde aproximativ

produsului net bancar, reprezentand deci costul de functionare a bancilor.

Pe de o parte, se poate considera ca, in conditiile in care sistemul

bancar in tarile dezvoltate are o functionalitate data, cu cat cheltuielile

privind activitatea bancara sunt mai mici, cu atat sistemul national

respectiv este mai performant, din acest punct de vedere fiind necesara

minimizarea costurilor bancare.

Examinarea raportului venituri-cheltuieli, raport important pentru

fiecare banca, scoate in evidenta faptul ca nu toate activitatile desfasurate

de catre banci au, prin ele insele, conditii de autogestiune, ca unele

functiuni nu au venituri acoperitoare pe masura cheltuielilor prilejuite si

ca acestea isi gasesc recuperarea global, deci prin umflarea preturilor unor

alte servicii desfasurate de banci.

Ideea ca serviciile bancare, oricare ar fi ele, trebuie sa fie platite de

cei care beneficiaza, si sa nu fie transferate asupra altora, capata tot mai

mult circulatie si intelegere, insa pana la punerea in aplicare a acestui

principiu este inca nevoie de timp, de o evolutie care a inceput, dar care

face inca pasi mici.

In activitatea bancilor, considerand ansamblul functiilor indeplinite

de ele in calitate de intermediari, trebuie sa distingem doua categorii mari

ale costurilor: costul resurselor corespondent al materiei prime in

intreprinderile industriale; costul de functionare (de prelucrare),

distribuire si recuperare a disponibilitatilor colectate.

In evolutia lor, principalele elemente de structura a costurilor

bancare au ritmuri specifice.

In ce priveste evolutia costului resurselor, acesta decurge din

evolutia dobanzii, determinata de conditiile de piata in economie si de

orientarile de politica a dobanzii.

In expresia sa medie, dobanda de piata are niveluri distincte,

pornind de la taxa scontului pana la dobanda de valorificare a diferitelor

disponibilitati, nivelul national al dobanzii depinzand de evolutia puterii

de cumparare, de gradul de eroziune a capitalului, existand in acest cadru

situatii foarte diferite de la tara la tara si, in acest sens, toate bancile au o

situatie egala in raport cu costul de obtinere a resurselor.

Pentru banca este prioritara analiza componentelor costului de

functionare, asa cum sunt acestea abordate din punct de vedere bancar.

Cheltuielile de personal, implicand salarizarea si sarcinile sociale

aferente, reprezinta, de departe, cea mai importanta componenta a

costurilor de functionare. Ca dimensiune semnificativa, personalul

bancilor reprezinta in totalul populatiei active cifre relativ apropiate in

diverse tari: 2,4 % (Franta si Marea Britanie), 2,5 % (Germania., Olanda),

dar si 2,6 % (Grecia), 2,8 % (Irlanda) si 2,9 % (Belgia).

In aprecierea eficientei activitatii personalului trebuie sa se ia in

considerare specificul specialistului bancar, care adesea actioneaza ca

sfatuitor, consultant, intr-un cadru de dialog si colaborare, de

responsabilitate pentru el, si de mare utilitate pentru client, fapt ce-l

deosebeste net de alt prestator de servicii. Pe de alta parte, trebuie

evidentiat ca informatica si tehnica moderna au fost implementate amplu,

in ultimele decenii, revolutionand tehnica bancara, facilitand munca si

actionand in sensul cresterii productivitatii muncii.

Un aspect deosebit care ridica cheltuielile cu personalul este gradul

inalt de calificare a angajatilor bancari, calificare ceruta de natura si

continutul activitatii lor, de responsabilitatile asumate, de tehnologiile

informationale utilizate.

Cheltuielile generale si amortismentul ca element ponderal de cost

inregistreaza o continua crestere, sporind continuu cheltuielile legate de

dezvoltarea retelei (infiintarea de filiale si ghisee) si intarirea securitatii

casieriilor si salilor de seifuri.

De asemenea, cheltuielile de investitii si amortizare (sau de plati

pentru serviciile prestate de societatile specializate de gestiune si

informatica) sunt necesare in legatura cu extinderea si perfectionarea

retelei agregate pentru prestarea de servicii bancare: automatele bancare,

terminalele de plati electronice si retelele aferente.

Rezervele reprezinta si ele un important element al costului bancar,

asigurand resursele necesare pentru acoperirea riscului decurgand din

operatiile de credit, al creantelor irecuperabile. Determinate ca o

destinatie data profitului brut, in cadrul ecuatiei: profit brut = = rezerve +

impozite + profit net, volumul rezervelor are valori substantiale, intrecand

adesea valoarea profitului net ce revine bancilor, fapt obisnuit pe plan

mondial.

Printre impozitele si taxele cuprinse in costurile bancare

mentionam: impozitele pe profit, impozitele asupra salariilor

personalului, taxa asupra volumului creditului ce se include direct in

dobanzile percepute de la clienti, taxa asupra valorii adaugate, care se

aplica numai asupra serviciilor prestate ca atare (comisioane).

In prezent, in conditiile armonizarii functionalitatii bancilor si

apropierii regimurilor legale existente in toate tarile dezvoltate, se

actioneaza pe scara larga pentru activizarea concurentei, ceea ce

inseamna necesitatea diminuarii cheltuielilor bancare, paralel cu cresterea

veniturilor bancilor.

7. Lichiditatea bancara

Prioritare pentru activitatea oricarei banci sunt doua motivatii:

profitabilitatea si asigurarea lichiditatii. Adesea, bancile se confrunta cu

riscul lipsei de lichiditati, care intr-o anumita masura constituie o

problema de costuri. Bancile sunt preocupate, pe de o parte, de a avea o

lichiditate permanenta, iar pe de alta parte, de a-si asigura o minimizare a

costurilor.

Pentru banci, lichiditatea inseamna posibilitatea acestora de a

asigura in orice moment efectuarea platilor cerute de creditorii lor. Aceasta

inseamna atat efectuarea de plati directe catre clientii lor in numerar, cat si

efectuarea de plati dispuse de titularii de conturi in favoarea altora, ce au

conturi deschise la alte banci. Pentru efectuarea acestor operatiuni de plati,

bancile trebuie sa dispuna de suficiente rezerve in numerar si in conturi. In

acest scop, fiecare banca trebuie sa aiba o buna imagine, sa fie "fezabila",

sa dispuna de plasamente ce pot fi usor transformate in lichiditati, sa detina

rezerve, astfel incat sa aiba bune raporturi cu banca de emisiune, altfel

spus, trebuie sa detina moneda centrala.

Intr-o anumita masura, activitatea oricarei banci antreneaza fluxuri

de moneda centrala in mod automat, efect al serviciilor bancare efectuate

clientilor, din urmatoarele operatiuni:

depuneri de numerar facute de clienti in conturile lor, daca

acestea sunt preponderente solicitarilor(retragerilor). In timp ce pentru

clienti depunerile de numerar constituie o conversie a monedei fiduciare

in moneda scripturala, pentru banca efectul este de crestere a detinerilor

in moneda efectiva (tipul primar de moneda centrala);

cedarea catre alte banci sau organisme specializate a detinerilor

de valuta in conturile sale, producandu-se astfel o alimentare a contului

clientului cu moneda scripturala, inregistrandu-se totodata o crestere a

depozitului in moneda centrala;

soldul favorabil care rezulta in urma compensarii decontarilor

interbancare, atunci cand soldul incasarilor de la alte banci pentru clientii

proprii este mai mare decat cel al platilor.

Toate aceste cazuri constituie premise favorabile pentru asigurarea

lichiditatii bancare.

In situatia cand o banca nu poate sa-si asigure in mod curent starea

de lichiditate, ca urmare a faptului ca relatiile sale cu clientii nu genereaza

o crestere a resurselor, atunci ea va trebui sa apeleze la     recreditare,

refinantare, adresandu-se bancii de emisiune sau angajand credite pe piata

interbancara. Aceste credite (chiar daca unele sunt pe o perioada foarte

scurta, o zi sau cateva zile) vor insemna pentru banca costuri care trebuie

sa fie acoperite, ceea ce, implicit, va duce la o crestere a cheltuielilor

bancare.

Adesea, se considera ca asigurarea lichiditatii, in cele mai frecvente

cazuri, este o problema de conjunctura si ca riscul lipsei de lichiditati

odata aparut creeaza anumite probleme, restabilirea starii de lichiditate

comportand anumite cheltuieli din partea bancii, care uneori pot avea o

influenta negativa. Pentru a preveni aceasta situatie, bancile trebuie sa-si

supravegheze in permanenta starea de lichiditate si sa gaseasca acele

modalitati de interventie care sa impuna costuri cat mai reduse.

Desi, la prima vedere, lipsa de lichiditate pare a fi o chestiune

conjuncturala, ea decurge dintr-o serie de     corelatii structurale ale

resurselor si plasamentelor bancii.

In economiile moderne, analistii financiari acorda o mare atentie

prevenirii lipsei de lichiditati a bancilor, prin optimizarea structurii

activelor, avandu-se in vedere doua criterii: selectia activelor, prin

confruntarea profitabilitatii cu riscurile; diversificarea portofoliului

plasamentelor.

Selectia activelor, pe grupe si in cadrul fiecarei grupe pe pozitii,

trebuie sa tina seama, in primul rand, de gradul de lichiditate si de riscul

de neplata si, in al doilea rand, trebuie avut in vedere riscul de piata ce

decurge din modificarea pretului creditului, respectiv, al ratei dobanzii.

Referitor la relatiile directe cu beneficiarii creditelor (debitorii), bancile

trebuie sa analizeze situatia economico-financiara a acestora si sa faca

aprecieri asupra bonitatii lor, astfel incat rambursarea sa opereze potrivit

obligatiilor contractuale.

Diversificarea portofoliului reprezinta o alta cale de optimizare a

performantelor bancare, prioritare fiind doua scopuri principale: minimi-

zarea riscului lipsei de lichiditati; mentinerea si cresterea profitului existent.

In principal, diversificarea portofoliului este subordonata

principiului dispersarii riscului incetarii platilor de catre banci, insa,

odata cu dispersarea acestui gen de risc, adesea se aplatizeaza rezultatele

financiare, ceea ce duce la obtinerea unui nivel mediu al profitului.

Perseverarea catre un anumit fel de plasamente si anumite destinatii

amplifica in anumite cazuri riscurile, dar, totodata, mareste dimensiunea

profitului. Este de competenta bancilor, prin strategia pe care o

promoveaza, de a actiona, pe o cale sau alta, in deciziile de plasament,

respectiv in deciziile de creditare.

Tot mai multe tari occidentale adopta masuri speciale de sustinere

a starii de lichiditate bancara, cum ar fi: finantarea bancilor de catre stat;

introducerea sistemelor de asigurare a depozitelor bancare; stabilirea

obligatiilor pentru banci de a respecta anumiti coeficienti de lichiditate.

Cu toate aceste masuri asiguratorii, pe linia mentinerii lichiditatii,

realitatea ne arata ca riscul de faliment al bancilor nu trebuie subestimat.

SUMARUL CAPITOLULUI

Finantarea economiei se realizeaza pe           pietele financiare,

constituind finantarea directa, si prin mijlocirea unor institutii

specializate, numite intermediari financiari, precum bancile, reprezenand

finantarea indirecta. Intermedierea financiara permite reducerea

asimetriei informationale dintre imprumutati si imprumutatori, atenuand

consecintele selectiei adverse si ale hazardului moral in plasarea

fondurilor.

Baterea primelor monete din metale, indeosebi pretioase, s-a reali-

zat in Orientul Apropiat, in Grecia si in Roma, inca din Antichitatea tim-

purie, activitati cu specific bancar evidentiindu-se din aceasta perioada; in

sens modern, bancile au aparut in secolele XIII-XIV in Italia de Nord, de

unde s-au raspandit in Europa, dezvoltandu-se si diversificandu-se, in

prezent motorul activitatilor bancare fiind SUA.

Bancile moderne indeplinesc     functii caracteristice, axate pe

colectarea, gestionarea si distribuirea resurselor monetare temporar

disponibile, accentuandu-se specificitatea acestora de intermediar

financiar, in conditii de crestere a concurentei si de restructurare a

activitatii bancare, orientata treptat spre pietele financiare, evidentiindu-

se 6 tipuri de institutii bancare comune tuturor sistemelor bancare

dezvoltate.

Bancile comerciale reprezinta principalul tip de institutii bancare,

activitatea de creditare, diversificata pe destinatii, instrumente si

caracteristici, constituind esenta functionarii acestor banci; transformarea

depozitelor in credite contribuie determinant la realizarea finantarii in

economie, configuratia operatiilor acestor banci si structura

instrumentelor folosite evidentiind puternica implicare a acestora pe

pietele financiare.

Diversificarea activitatilor bancare, adaptarea acestora la cerintele

clientelei si nevoile economiei au condus la expansiunea altor institutii de

depozit, care reprezinta banci cu activitati specifice, orientate, precum:

institutii de economisire, cooperative de credit, banci de afaceri, banci de

trezorerie, institutii de credit specializate (banci ipotecare, societati

financiare, societati de investitii etc.).

Teoria de baza a pietelor bancare, a depozitelor             si a

imprumuturilor considera ca bancile, pentru a-si creste veniturile, extind

piata imprumuturilor, in conditiile asumarii unor costuri determinate de

colectarea, gestionarea si valorificarea depozitelor. Maximizarea

profitului implica necesitatea ca banca sa imprumute pana la punctul la

care rata de piata a imprumuturilor este egala cu costul marginal total, in

conditii de concurenta perfecta echilibrul presupunand acomodarea

ofertei de imprumuturi a bancilor cu cererea de imprumuturi a clientilor.

Performantele bancare rezulta din compararea veniturilor si

costurilor, profitul reprezentand componenta esentiala de exprimare, prin

indicatori specifici, a performantelor. Doi indicatori sunt utilizati, in

general, in acest sens, si anume, raportul dintre profit si active si raportul

dintre profit si capitalul propriu al bancii, un indicator utilizat de catre

analisti fiind marja dobanzii nete, ca raport dintre diferenta veniturilor si

costurilor cu dobanzile si activele totale ale bancii.

Impreuna cu profitabilitatea, lichiditatea reprezinta un obiectiv

prioritar al managementului bancilor, prezervarea monedei centrale

constituind o conditie a asigurarii lichiditatii; banca trebuie insa sa

promoveze o politica de optimizare a activelor, prin selectia acestora si

prin diversificarea portofoliului, minimizarea riscului de lichiditate

contribuind la consolidarea credibilitatii bancii si la extinderea pietei pe

care ea actioneaza.

TERMENI-CHEIE

Asimetrie informationala

Banca de afaceri

Banca de trezorerie

Banca comerciala (de depozit)

Banca de economii

Banca ipotecara

Companie de investitii Concurenta perfecta

Cooperativa de credit

Credit interbancar

Diversificarea portofoliului

Functie a bancii

Hazard moral

Intermediere financiara

Marja dobanzii nete

Monopol bancar

Operatiune de report

Profit

Selectia activelor

Societate financiara

Credit

Depozit bancar

Faliment

Fuziune bancara

Institutie de economisire

Lichiditate      Lombardare

Moneda centrala

Operatiune bancara

Optimizarea structurii activelor

Refinantare     Rescont

Selectia adversa

Zaraf

TESTE SI INTREBARI DE AUTOEVALUARE

Intermedierea financiara este specifica finantarii directe, de catre

banci. Precizati daca afirmatia este corecta si explicati.

Asimetria informationala 838d32i este avantajoasa pentru cei care

primesc imprumuturi. Explicati de ce.

Enumerati operatiunile prin care o banca isi procura moneda

centrala.

Explicati deosebirile si asemanarile dintre bancile comerciale si

institutiile de economisire.

Precizati deosebirea dintre activ si datorie a bancii. Capitalul este

o datorie sau un activ?

Care este deosebirea dintre imprumutul pe gaj si operatiunea

cambiala?

Ce este lombardarea si care este asemanarea ei cu rescontul?

Aratati asemanarea si deosebirea dintre imprumutul ipotecar si

titlul ipotecar.

Precizati care dintre institutiile bancare sunt specializate in

operatiuni de inginerie financiara si enumerati cateva operatiuni.

Enumerati si interpretati costurile explicite ale bancii si precizati

daca costul de oportunitate este un cost explicit.

Prezentati deosebirea dintre costul mediu si costul marginal al

bancii.

Precizati care este inclinatia curbei cererii de depozite si explicati

de ce.

Care dintre teoriile alternative ale managementului bancar este

cea mai adecvata conditiilor actuale de functionare a bancilor? Explicati.

Prezentati relatia dintre rata rentabilitatii financiare si rata

rentabilitatii economice.

Care este indicatorul financiar prospectiv utilizat in analiza

activitatii bancii si cum se determina acesta?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Manolescu Gheorghe, Moneda si politicile monetare, Editura Fundatiei

Romania de Maine, Bucuresti, 2006.

Manolescu Gheorghe, Moneda si ipostazele ei, Editura Economica,

Bucuresti, 1997.

Dardac Nicolae, Vascu Teodora, Moneda-credit, Editura ASE, 2003.

Apps Rod, Goacher David, The monetary and financial system,

Sheffield Hallan University, London, 1996.

Miller Roger LeRoy, VanHoose David D., Money, banking, and

financial markets, Thomson, South-Western, 2005.

Ritter Lawrence S, Silber William L., Principles of money, banking, and

financial markets, USA, 1991.