TREZORERIA SI PROFITUL INTREPRINDERII

TREZORERIA sI PROFITUL ÎNTREPRINDERII

UNITATEA 1. TREZORERIA ÎNTREPRINDERII

CONŢINUTUL UNITĂŢII 1.

1.1 Trezoreria - mijloc de exprimare a activitatii financiare curente

Între activitatile financiare desfasurate la nivelul întreprinderii se înscrie si problematica trezoreriei, adica a resurselor care se degaja din activitatile desfasurate si asigurarea echilibrului dintre încasari si plati printr-o gestiune eficienta.

Prin intermediul trezoreriei fiecare întreprindere îsi evalueaza nevoile de capital, dupa structura modului de folosinta, în plasamente stabile si plasamente ciclice. În acelasi timp, potrivit evaluarii nevoilor de capital, se determina izvorul resurselor de finantare, prin care se obtine capitalul, si în acest fel se realizeaza echilibrul dintre nevoile de finantare si capitalurile procurate cu costuri convenabile.

Pentru efectuarea cheltuielilor legate de cele doua tipuri de plasamente, pe termen lung si pe termen scurt, se realizeaza un sir continuu de plati din cont iar refacerea capitalurilor avansate sau consumate se face prin încasarile în cont ca urmare a vânzarii bunurilor. Prin faptul ca, zilnic, între încasarile si platile efectuate nu exista egalitate, trezoreria este aceea care initiaza modalitatile de echilibru. De aceea, apreciem ca echilibrarea bugetului trezoreriei este o activitate complexa, influentata de toate activitatile care se desfasoara într-o întreprindere.

Trezoreria sintetizeaza rezultatele modului de realizare a activitatilor si cerintele înfaptuirii echilibrului financiar. Întreprinderea care încheie exercitiul perioadei cu un profit nu înseamna ca are si o trezorerie pozitiva, adica disponibilitati în conturile bancare si în casa. Aceasta, tocmai ca urmare a decalajului dintre înregistrarea în contabilitate a veniturilor si a cheltuielilor si scadenta lor ca încasari si plati. Decalajul dintre încasari si plati poate sa fie esential în asigurarea capacitatii de plata si a echilibrului financiar al întreprinderii.

În situatia în care platile facute nu se recupereaza din încasarile obtinute, ca urmare a decalajelor existente, întreprinderea intra într-o stare de dezechilibru. Treptat ea nu mai poate face fata platilor curente, datoriile restante se acumuleaza, iar lipsa de lichiditati va conduce, în final, la faliment.

Eliminarea acestor stari de dezechilibre se face prin gestiunea trezoreriei care restabileste echilibrul de folosinta a capitalului sub forma corespondentei dintre suma capitalurilor avansate în circuit, pe de o parte si suma capitalurilor recuperate din circuit, pe de alta parte. O asemenea forma a echilibrului financiar se exteriorizeaza prin gradul de solvabilitate al întreprinderii.

Solvabilitatea exprima capacitatea întreprinderii de a plati la scadenta datoriile fata de creditorii sai, evidentiata tocmai la punctul de intersectie dintre curba încasarilor si cea a platilor. Trezoreria, prin metode adecvate, are sarcina de a asigura echilibrul dintre intrarile si iesirile de resurse financiare care sa consolideze gradul ridicat de solvabilitate.

Fata de cele prezentate, putem defini trezoreria ca fiind totalitatea activitatilor financiare specifice managementului fluxurilor de intrare si iesire de moneda, de administrare a lichiditatilor si a creditelor pe termen scurt.

Fluxurile iesirilor de disponibilitati pentru plata furnizorilor de orice fel sunt cerute de exploatare si privesc aprovizionarile cu materiale consumabile, care se planifica în corelatie cu stocurile necesare productiei sau în functie de programul comercializarii bunurilor.

Platile catre furnizorii de orice fel au la baza receptionarea valorilor materiale sau a serviciilor prestate de terti si, ca urmare, momentul platii este stabilit în functie de data receptiei si de perioada necesara întocmirii documentelor de plata cerute de operatiunile bancare, la care se adauga, daca este cazul, durata creditului de furnizor obtinut. Practic, scadentarea la plata a acestor aprovizionari se face în mod similar cu previziunea esalonarii încasarilor.

Fluxurile de iesire privind plata salariilor si a sumelor asimilate lor, considerate plati care au un caracter continuu, se previzioneaza în functie de politica întreprinderii fata de salariati, în contextul obiectivelor financiare urmarite. Plata salariilor facându-se la termene fixe, previziunea platilor nu prezinta dificultati.

Fluxurile de iesire pentru onorarea obligatiilor de plata fata de bugetul de stat si bugetul asigurarilor sociale sunt permanente si privesc impozitele si taxele precum si contributiile la asigurarile sociale (CAS, ajutorul de somaj, contributia la casa de asigurari de sanatate, s.a.). Asemenea plati având termene fixe de plata, de regula lunar , marimea platilor se determina în functie de veniturile sau profilul întreprinderii, nivelul salariilor sau alte unitati de raportare.

Fluxurile de iesire ocazionate de rambursarea ratelor scadente la credite si plata dobânzilor aferente lor, se previzioneaza ocazional tinând seama de scadentarul de rambursare a creditelor si termenele de plata a dobânzilor consemnate în contractele de credite.

Alte fluxuri de iesire, se refera la cele ocazionale si privesc plata dividentelor, unele plati în afara exploatarii s.a. Previziunea acestor plati se face în functie de veniturile care le-a ocazionat.

Pentru fundamentarea analitica a marimii fiecarui fel de flux în parte se pot utiliza diferite modele statistico-matematice, cu un grad mare de complexitate, care permit elaborarea unei multimi de variante, ca apoi, în functie de împrejurari, sa se decida asupra celei mai potrivite.

1.2. Excedentul si deficitul de trezorerie

Dupa încheierea operatiunilor de previziune a încasarilor si a platilor din fiecare luna a anului, se trece la compararea celor doua categorii de fluxuri, dupa ce, în prealabil, la încasarile primei luni se adauga soldul favorabil din conturile de disponibilitati. Comparând cele doua parti -încasarile cu platile aferente fiecarei perioade - poate rezulta fie un excedent, fie un deficit, de trezorerie, solduri finale asupra carora trebuie sa se aplice tehnici de gestiune adecvate.

În cazul în care rezulta excedent de trezorerie, se procedeaza la tratarea acestuia pe mai multe etape. Mai întâi se cerceteaza provenienta excedentului. Acesta poate proveni fie dintr-un fond de rulment permanent supradimensionat prin contractarea de datorii financiare fara o folosire imediata, fie dintr-o nevoie de fond de rulment mai mica, determinata de o scadenta a platilor mult mai mare decât cea a încasarilor - cum este cazul întreprinderilor specializate în comertul cu amanuntul.

În prima situatie se pune problema comparatiei între costul datoriilor financiare si randamentul plasamentelor pe termen scurt , desi, în principiu, cele doua tipuri de operatiuni nu sunt comparabile. Practica a demonstrat ca nu se fac atrageri de capital pe termen lung pentru a fi plasate , ulterior, pe termen scurt.

În cea de a doua situatie, mai des întâlnita, se urmareste un plasament de trezorerie cât mai rentabil, cu risc mai putin probabil si cu grad de lichiditate mare .Trezoreria neta, (TN) care exprima excedentul se mai calculeaza si ca diferenta între fondul de rulment permanent (FRP_m), mai mare, si necesarul de fond de rulment (NFR), mai mic, dupa relatia:

TN = FRP_m - NFR.

Pentru optimizarea plasamentelor facute din excedentul de trezorerie, managerul financiar trebuie sa ia în considerare toate conditiile pe care le asigura piata financiara. În acest sens, excedentul de trezorerie se poate fructifica prin:

plasamente monetare nenegociabile, concretizate în depozite la

termen, operatiuni de rascumparare, bonuri de casa etc. În asemenea situatii,

contractele de plasament nu pot fi vândute prin scontare, andosare sau sa faca

obiectul negocierilor la bursa;

plasamente monetare negociabile, concretizate în certificate de

depozit, bilete de trezorerie, bonuri de tezaur, titluri care pot face obiectul

negocierilor pe piata financiara;

plasamente financiare concretizate în actiuni, obligatiuni, rente

, etc.

Excedentul de trezorerie plasat pe un termen mai lung devine mai rentabil dar mai putin lichid. Practica financiara a demonstrat ca achizitionarea unor titluri emise de societati comerciale cu o pozitie foarte buna pe piata bursiera constituie varianta cu cele mai mari sanse de a optimiza plasamentele de trezorerie .

În cazul în care din comparatia încasarilor cu platile perioadei rezulta un deficit de trezorerie, tratamentul acestuia presupune o activitate în doua etape. Astfel, în prima etapa se actioneaza în directia diminuarii deficitului prin masuri adecvate cum ar fi : solicitarea încasarii în avans a unor bunuri vândute; reducerea volumului si duratei creditului comercial acordat clientilor fara a modifica politica vânzarilor; initierea de demersuri pe lânga furnizori în vederea obtinerii unor credite comerciale pentru intervale de timp mai lungi; vânzarea unor active care depasesc necesitatile reale; renuntarea pentru moment la efectuarea unor cheltuieli sau plati care nu au legatura directa cu activitatea de exploatare.

În etapa a doua, tratamentul deficitului se îndreapta spre actiuni ce iau în calcul costul si avantajele obtinute. Astfel de actiuni sunt îndreptate spre: scontarea portofoliului de efecte comerciale detinute în perioada respectiva; valorificarea pe piata secundara a unor titluri de valori imobiliare; contractarea de credite bancare pe termen scurt, cunoscute sub denumirea de credite de trezorerie. Decizia în echilibrarea trezoreriei se ia în urma unor calcule laborioase efectuate în spectrul fiecarei variante.