Tipuri de investitii bancare

Tipuri de investitii bancare

Principalele tipuri de investitii bancare practicate in sistemul bancar romanesc sunt urmatoarele:

creditele de orice fel acordate persoanelor fizice si juridice;

plasamente pe piata interbancara;

- plasamente in titluri financiare.

1. Creditarea agentilor economici

Functia de baza a unei banci in economie este creditarea, functie care le confera bancilor responsabilitati majore privind promovarea unei economii bazate pe criteriul rentabilitatii si eficientei.

In procesul de creditare a economiei, bancile trebuie sa filtreze afacerile si sa le promoveze pe cele eficiente, viabile si legale, impulsionand a desfasurarea unor activitati eficiente tuturor celor care fac uz de creditul bancar.

Promovarea unor afaceri eficiente si implicit credite de calitate depinde de calitatea investigatiei pe care banca o face privind baza de credit a solicitantului.

Bancile trebuie sa evalueze riscurile cu care au de-a face in creditarea unei afaceri, sa cerceteze motivul imprumutului si sa identifice sursele de restituire care depind de derularea afacerii pe care o crediteaza.

Abilitatea debitorului de a restitui creditul depinde atat de situatia financiara a firmei, cat si de o serie de factori exogeni si endogeni firmei, pe care banca trebuie sa-i identifice si sa-i evalueze in mod corect.

Analiza bazei de credit a solicitantului vizeaza doua aspecte:

analiza istoricului firmei, care scoate in evidenta punctele slabe si bune ale evolutiei financiare a firmei, cat de eficient utilizeaza managementul resursele firmei comparativ cu alte firme cu oportunitati si riscuri de piata asemanatoare;

analiza viitorului firmei vizeaza toata perioada derutarii si rambursarii creditului, avand menirea de a evidentia posibilitatile reale de rambursare a creditului si de plata a dobanzilor si comisioanelor aferente, sa furnizeze informatii cuprinzatoare asupra viitorului firmei.

1. 1. O noua viziune asupra analizei bazei de credit a solicitantului

Metodele de analiza utilizate in prezent se bazeaza pe o serie de concepte tehnici care constituie centrul de greutate in analiza tehnica si cantitativa a bazei de credit.

Astfel, bancile manifesta o dependenta mare in decizia lor privind acordarea creditului fata de indicatorii de bonitate si de garantiile solicitantului, dar acesti indicatori nu exprima realitatea, chiar daca ar exprima-o aceasta ar trebui sa constituie doar 'o carte de vizita' a firmei, iar garantia ar trebui privita ca o masura asiguratorie, nu ca o certitudine de recuperare a creditului prin valorificarea ei.

Calitatea managementului, eficienta firmei si siguranta afacerii trebuie sa constituie factorii hotaratori in luarea deciziei de creditare.

1.1.1. Analiza istoricului firmei

Scopul analizei istoricului firmei trebuie sa fie acela de a evalua performantele firmei, riscurile si managementul.

In practica, se constata doua tendinte privind tehnica de calcul al performantelor firmei pe baza indicatorilor de bonitate si anume: fie pe baza bilantului contabil al contului de profit si pierdere si a anexelor aferente, intocmite conform metodologiei elaborate de Ministerul Finantelor, fie pe baza bilantului si a contului de profit si pierdere restructurat, care, sustin unii specialisti, ar permite o fundamentare mai riguroasa a indicatorilor de bonitate, precum si calculul unor alti indicatori (trezoreria neta, necesar de fond de rulment) specifici tarilor cu economie de piata dezvoltata.

Analiza performantei pe baza bilantului intocmit conform metodologiei elaborate de Ministerul Finantelor Publice

Bancile calculeaza urmatorii indicatori:

lichiditatea imediata si patrimoniala,

solvabilitatea,

rentabilitatea capitalului propriu si rentabilitatea in functie de costuri,

gradul de indatorare,

-serviciul datoriei.

Fiecarui indicator calculat i se atribuie o nota (punctaj), in functie de valoarea inregistrata astfel:

Prin insumarea tuturor notelor aferente indicatorilor calculati se obtine o nota finala (scor) pe baza careia creditul este clasificat in urmatoarele 5 categorii:

SCOR:

Credit standard30 - 40

Credit in observatie20 - 30

Credit substandard 11 - 20

Credit indoielnic1 - 10

Credit pierdere 0

Acest mod de interpretare a indicatorilor este utilizat si in procesul de clasificare a creditelor de catre banci si constituirea provizioanelor de risc.

Analiza performantei pe baza bilantului restructurat

La baza propunerii specialistilor stau urmatoarele argumente:

- activul bilantului este restructurat in functie de gradul de lichidita a activelor care-l compun;

- pasivul bilantului este restructurat in functie de exigibilitatea si apartenenta resurselor;

- bilantul restructurat permite calculul si urmatorilor indicatori: trezoreria neta, fondul de rulment si necesarul de fond de rulement; indicatorii de lichiditate, solvabilitate si grad de indatorare reflecta mai bine realitatea.

In practica, se constata ca valoarea indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, grad de indatorare difera foarte putin de valorile indicatorilor calculati pe baza bilantului utilizat in prezent, nepermitand practic incadrarea creditului intr-o alta categorie (inferioara sau superioara) fata de incadrarea rezultata din calculul pe baza bilantului utilizat in prezent.

Ambele metode prezinta urmatoarele lacune:

- nu iau in considerare valoarea de piata a activelor si pasivelor firmei, ci le considera la valoarea contabila, deci indicatorii de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate nu corespund realitatii;

- permit interpretarea separata a indicatorilor - pe baza de punctaj acordat de banca in functie de valorile inregistrate de fiecare indicator, fara a lua in considerare interdependentele si influentele reciproce dintre elementele care-i determina, precum si influenta factorilor externi asupra valorii acestor elemente: impozit/profit, facilitati fiscale privind reinvestirea profitului, marimea capitalului social minim.

Decizia de acordare sau nu a creditului pe baza indicatorilor de bonitate poate conduce in multe cazuri la situatia cand unei firme cu un management bun sa i se atribuie un punctaj mic si deci sa nu primeasca credit.

Se constata deci ca aprecierea performantelor unei intreprinderi pe baza bilantului nu este edificatoare.

Trebuie sa se aprecieze performantele sale productive in comparatie cu celelalte intreprinderi asemanatoare.

Cu alte cuvinte, trebuie evaluata eficienta cu care-si utilizeaza resursele disponibile. Pentru a fi eficienta, o intreprindere trebuie sa ia in primul raind cele mai bune decizii privind productia si desfacerea, sa dispuna de o organizare care sa-i permita obtinerea unor rezultate maxime.

Identificarea intreprinderilor performante in practica nu este simpla, aceasta presupune calcularea si interpretarea unor date pe care bancile la noi nu le au la dispozitie.

De aceea, in tarile dezvoltate economistii au cautat sa evalueze elicienta relativa a intreprinderilor, comparabile din punct de vedere tehnic si al obiectivelor. Cercetarile in acest sens cuprind domenii diverse, cum ar fi: companii aeriene, transporturi publice, banci, magazine.

Dupa noile metode de eficienta, identificarea intreprinderilor performante presupune o comparatie a performantelor acestora cu ale celei mai perforrnante intreprinderi care serveste drept etalon.

Faptul ca anumite intreprinderi sunt mai performante decat altele este rezultatul conditiilor de mediu, tehnologiei si pozitiei pe piata. Din punct de vedere al eficientei insa, se constata ca desi intreprinderile beneficiaza de aceeasi tehnologie performanta, nu au acelasi rezultat. Intreprinderile eficiente din punct de vedere tehnic pot sa-si creasca productia fara o crestere proportionala a resurselor consumate.

Diferenta dintre intreprinderile eficiente si ineficiente din punct de vedere tehnic consta tocmai in nivelul diferit al productiei obtinute si nivelul diferit al eficientei utilizarii resurselor care sunt consecinta propriei organizari, deci a managementului.

Intreprinderile eficiente din punct de vedere al managementului sunt intreprinderile care reusesc ca in aceleasi conditii de piata si mediu sa-si creasca productia printr-o combinatie optima a factorilor de mediu, deci pe seama calitatii deciziilor manageriale tactice si strategice.

Intreprinderile ineficiente din punct de vedere managerial intreprinderile care in aceleasi conditii de piata si mediu cu ale intreprinderilor eficiente reusesc sa-si creasca productia numai printr-o combinatie costisitoare a factorilor de mediu si deci sa produca scump.

Diferenta dintre intreprinderile eficiente si ineficiente din punct de vedere managerial consta deci in calitatea deciziilor manageriale.

Se constata ca cele doua concepte - eficienta tehnica si eficienta manageriala - au acelasi numitor comun si anume; optimizarea economica a comportamentului intreprinderii si mai putin modul in care intreprinderile utilizeaza tehnologia.

Problema care se pune este aceea de a gasi frontiera eficienta care separa intreprinderile eficiente de cele ineficiente. Doua metode permit gasirea acestei frontiere: o metoda statistica, care se bazeaza pe o prelucrare a datelor recurgand la functia de productie, pret sau profit si o metoda care are la baza observ fvcute in urma utilizarii tehnicilor programarii liniare.

Pentru stabilirea frontierei, intreprinderile sunt grupate in grupe omoge functie de tehnologiile utilizate si condiiiile de piata pentru fiecare sectc activitate, Criteriul dupa care se departajeaza intreprinderile din grupele omogene in clase distincte este cifra de afaceri.

Indiferent de metoda utilizata, eficienta unei intreprinderi este masurata calculand distanta care o separa fata de frontiera. De exemplu, daca se considera: drept frontiera eficienta costurilor, distanta se determina ca diferenta intre costurile efective ale intreprinderii si costul minim necesar pentru a produce aceeasi cantitate de productie pe care ea o produce in prezent.

Costul minim necesar este limita superioara a scorului calculat pentru intreprinderile cele mai performante - intreprinderi etalon. Aceasta rata sau scor reprezinta ponderea costurilor sau resurselor utilizate in mod eficient. Eficienta masurata prin scor evidentiaza in acelasi timp atat eficienta tehnica, cat si eficienta manageriala a intreprinderii.

Studiul corelatiilor dintre scorul de eficienta si diversi indicatori clasici de performanta ilustreaza rolul scorului de eficienta ca instrument sintetic de masurare a performantelor unei intreprinderi.

Astfel, corelatia dintre productivitatea muncii si scorul de eficienta pune in evidenta faptul ca exista o relatie directa intre evolutia cifrei de afaceri si eficienta firmei ca rezultat direct al productivitatii muncii.

Corelatia dintre indicele capital/munca cu scorul de eficienta pune in evidenta faptul ca intreprinderile eficiente au tendinta de a substitui capitalul cu munca, iar cele care au un indice mare capital/munca sunt eficiente daca-si maresc viteza de rotatie a capitalului circulant ca urmare a unei bune organizari a procesului de productie.

Corelatia dintre rentabilitatea intreprinderii si scorul de eficienta evidentiaza faptul ca rentabilitatea creste odata cu eficienta, ca rezultat al reducerii cheltuielilor cu personalul prin cresterea productivitatii muncii.

Corelatia dintre ponderea cheltuielilor financiare in valoarea adaugata si scorul de eficienta pune in evidenta faptul ca fondurile proprii cresc odata cu eficienta, intreprinderile cele mai eficiente depind mai putin de imprumuturile bancare.

Corelatia dintre solvabilitatea intreprinderii cu scorul de eficienla pune in evidenta legatura directa care exista intre capacitatea de plata a intreprinderii cu performantele productive.

Eficienta este o conditie esentiala a solvabilitatii intreprinderii, intreprinderile care au un scor de eficienta mare au o solvabilitate mare si deci un risc scazut.

Se constata deci ca analiza performantelor intreprinderilor pe baza scorului de eficienta este mult mai realista decat analiza pe baza indicatorilor de bonitate.

3 2.1.1.2. Analiza viitorului firmei

Scopul analizei viitorului firmei trebuie sa fie acela de a evidentia riscurile afacerii pe care banca o crediteaza, identificarea tuturor surselor de recuperare a creditului, gradul de sublinere a afacerii de catre actionari, accesibilitatea firmei pe piata si costurile de intrare intr-un nou sector de activitate (cand e cazul).

Analiza viitorului firmei trebuie sa se bazeze pe o serie e informatii privind evolutia si perspectiva unor ramuri si sectoare de activitate care sa corespunda nevoilor bancii si ale clientiilor lor.

Aceste informatii ar trebui sa constituie in fapt 'structura de rezistenta' a politicii de creditare a bancilor pe termen mediu si lung. Desi bancile cer o serie de documente solicitantilor de credite, cum ar fi: proiectia resurselor si plasamentelor, plan de trezorerie, plan de afaceri, studii de fezabilitate, studii de marketing, contracte etc., ponderea analizei viitorului firmei in decizia de creditare este minima, practic analiza istoricului pe baza bonitatii si garantiile stau la baza deciziei de acordare sau nu a creditului, chiar si pentru investitii.

Acest mod de abordare a analizei bazei de credit determina luarea unor decizii eronate de catre banci, decizii care au condus la acumularea unui volum mare de credite restante in portofoliul bancilor. (Tabel 6.1).

In practica, se constata ca, desi unii clienti solicita credite pentru afaceri riscante, banca le acorda creditul datorita bonitatii pe care o au si garantiilor; alti clienti, care solicita credite pentru afaceri viabile nu-l pot obtine datorita bonitatii necorespunzatoare.

Evolutia si structura creditelor interne neguvernamentale in sistemul bancar pe perioada dec. 1990 – dec. 1997

Sursa raport annual B.N.R.

Analiza viitorului firmei ar trebui privita diferit, in functie de destinatia creditului.

Pentru creditele destinate investitiilor, banca trebuie sa puna accent asupra perspectivelor de dezvoltare a intreprinderii pe baza studiului de fezabilitate prezentat de intreprindere. Activitatea intreprinderii trebuie sa fie rentabila, pentru a permite rambursarea creditului, dar si pentru a-i permite intreprinderii sa-si consolideze fondurile proprii. Capacitatea de rambursare a creditului va trebui apreciata prin prisma rentabilitatii, a pietei si a produselor.

Pentru creditele de exploatare, banca trebuie sa puna accent pe cash-flow-ul ajustat cu rata inflatiei pe perioada derutarii creditului.

0 preconditie impusa de banci in vederea acordarii creditului, este constituirea garantiilor de catre clienti.

Practica a demonstrat ca procesul de recuperare a creditelor de catre banci este deosebit de greoi datorita urmatoarelor:

- majorarea taxei de timbru (incepand cu 1 iulie 1997 pe care bancile trebuie sa o plateasca in vederea actionarii in instanta a debitorului) la valoarea debitului, deci cheltuieli mari, bani imobilizati pe o perioada lunga de timp, iar procesul de recuperare este incert;

- greutati in obtinerea unei hotarari judecatoresti definitive; bancile sunt puse in situatia uneori de a se judeca, atat in civil, deoarece contractul de credit nu are puterea unui act de executare silita, cat si in penal, cele doua procese neputandu-se judeca concomitent.

Prin Legea bancara nr.58/martie 1998 se precizeaza ca “atat contractul de credit, cat si garantiile constituite in favoarea bancilor constituie titlu executoriu”, urmand a se elabora norme metodologice privind aplicabilitatea acestei prevederi.

- greutati in procesul de valorificare a garantiilor; datorita acceptarii de catre banci a unor garantii supraevaluate (baza de calcul o constituie raportul de expertiza tehnica) fara a tine cont de gradul de lichiditate si valoarea de utilitate a acestora.

3 2.1.2. Categorii de credite acordate agentilor economici

1. Credite pentru exploatare. Sunt creditele care finanteaza activul circulant al intreprinderii. Cand activul circulant nu poate fi acoperit prin incasarile de la clienti si debitori, iar fondul de rulment al intreprinderii este insuficient, intreprinderea va recurge la un credit bancar. Aceste credite imbraca diferite forme in functie de durata sau obiectul lor.

a. Credite pe baza fluxului de lichiditati (cash-flow)

Aceste credite se acorda pentru o perioada de cel mult 12 luni, pentru urmatoarele destinatii: aprovizionari cu materii prime, materiale, combustibil, energie, piese de schimb, marfuri, precum si pentru efectuarea unor cheltuieli necesare productiei, executarii de lucrari si prestari servicii, care au desfacere asigurata prin contracte si comenzi ferme.

Necesarul de credite se determina cu ajutorul fluxului de lichiditati (cash-­flow-ului).

Fluxul de lichiditati reflecta situatia intrarilor de lichiditati (incasarilor) si iesirilor de lichiditati (platilor) aferenta perioadei pentru care se solicita creditul. Acordarea efectiva a creditelor de catre banca se face prin plati catre furnizori sau prin eliberari de carnete de cecuri cu limita de suma, iar in unele situatii si in numerar sau prin punerea creditului la dispozitia imprumutantului intr-un cont de disponibilitati.

b. Credite prin cont curent (linii de credit)

Creditele se acorda de catre banca pentru o perioada de un trimestru, in vederea desfasurarii unor activitati de aprovizionare, productie, desfacere. Volumul creditului se determina la inceputul fiecarui trimestru, ca diferenta intre activele curente certe si pasivele curente conform programului de trezorerie al agentului economic.

Necesarul de credite trebuie sa fie sustinut prin contracte de aprovizionare si desfacere, care sa justifice volumul de cheltuieli si venituri stabilit pe trimestru si pe fiecare luna in parte, pe baza carora se determina deficitul sau excedentul de credite.

Deficitul de credite constituie nivelul noilor credite de care poate beneficia agentul economic in perioada urmatoare, peste cele primite din trimestrul anterior, iar excedentul de credite reprezinta volumul de credite care urmeaza a se rambursa in perioada urmatoare, de regula maxim 90 zile.

Liniile de credit functioneaza dupa sistemul revolving, respectiv se pot efectua trageri si rambursari pe perioada de valabilitate a liniei de credit, cu conditia ca soldul zilnic al angajamentelor sa nu depaseasca volumul liniei de credit stabilit.

Banca percepe dobanda numai pentru sumele efectiv trase, diminuate cu rambursarile, deci pentru soldul net al creditului.

c. Credite de scont

Scontarea consta in aceea ca beneficiarul unui efect de comert (cambie sau bilet la ordin) poate sa-si transforme creanta pe care o are asupra unui tert intr-o suma lichida, fara sa mai astepte scadenta.

Pentru operatiunea de scontare, care reprezinta o operatiune de creditare banca percepe o dobanda - taxa scontului - care se calculeaza astfel:

T_s =

in care:

T - taxa scontului,

V - valoarea nominala a efectului de comert,

D - nivelul dobanzii percepute de banca pentru operatiile de scontare,

N_Z - numarul de zile ramase pana la scadenta.

Beneficiarul efectului de comert va primi valoarea nominala a efectului, mai putin scontul.

Bancile pot sconta efectele de comert care indeplinesc toate conditiile de forma si fond prevazute de lege (Legea nr. 83/1994), dar si o serie de cerinte obligatorii: sa fie acceptate legal la plata, timpul scurs intre momentul scontarii si scadenta titlului sa fie mai mic decat 1 an, daca trasul este client al altei societati bancare, efectul de comert trebuie avalizat de societatea bancara respectiva.

Bancile comerciale se refinanteaza, adica pot sa-si intregeasca lichiditatile prin rescontarea cambiilor si biletelor la ordin inainte de scadenta la Banca Nationala.

d. Forfetarea

Forfetarea reprezinta o modalitate de finantare in comertul international, pe termen mediu si lung, care consta in cumpararea de catre banca a unor creante rezultate din operatiuni de export, in schimbul unei sume de bani numita scont urmand ca banca sa-si recupereze contravaloarea acesteia de la debitorul importator.

Aceasta tehnica nu da bancii drept de recurs asupra vazatorului creantei in cazul unei defectiuni de plata a debitorului.

Banca accepta creante sub forma cambiilor, biletelor la ordin si acreditive invocabile exprimate in valuta, exigibile in termen de 90 zile - 5 ani.

Operatiunea este negociabila si se deruleaza fie intre banca si exportator (beneficiarul inscrisului) - pe piata primara, fie intre banca si ultimul destinatar al acesteia - pe piata secundara.

Forfetarea permite exportatorului incasarea valorii efectului de comert inainte de scadenta si transforma exportul pe baza de credit in tranzactie cash, eliminand riscul de credit. Exportatorul ramane expus la riscurile legate de derularea contractului comercial, banca preia practic toate riscurile de plata a exporturilor (reaua credinta sau falimentul debitorului sau garantului).

Banca accepta titlurile numai in conditiile in care sunt avalizate sau insotite de scrisori de garantie bancara, neconditionate, emise de o banca din tara importatorului, precum si polite de asigurare - care faciliteaza tranzactionarea titlurilor pe piata secundara.

Etapele derutarii operatiunii de forfetare sunt urmatoarele:

exportatorul, care vinde marfa pe baza unui credit comercial, ia legatura inainte de incheierea contractului de vanzare a marfii (sau dupa) cu banca, prezentand o cerere de forfetare prin care informeaza banca asupra aspectelor legate de tranzactia comerciala, solicitand o oferta privind conditiile forfetarii (costul, garantiile, documentatia);

banca trimite oferta exportatorului privind conditiile forfetarii;

incheierea contractului comercial intre exportator si importator;

incheierea contractului de forfetare intre banca si exportator;

livrarea marfurilor de catre exportator importatorului;

transmiterea de catre importator, pe baza documentelor care atesta livrarea marfii - exportatorului sau bancii acestuia a titlurilor de credit avalizate sau insotite de garantie bancara;

transmiterea titlurilor de credit de catre exportator bancii si incasarea contravalorii acestora mai putin scontul.

Comisioanele percepute de banca depind de specificul fiecarei tranzactii; valoare, perioada, garantul si riscurile operatiunii.

Banca preia asupra sa o serie de riscuri: comerciale, de tara, de transfer si valutare, care se iau in considerare la stabilirea costului forfetarii.

Taxa de scont pe care banca o percepe se determina astfel:

T_s =

in care:

Ts - taxa scontului,

V- valoarea nominala a titlului,

Nz - numarul de zile pana la scadenta,

Df - taxa de forfetare se determina in functie de nivelul dobanzii de baza

(LIBOR FIBOR), la care se adauga o marja de risc.

Exportatorul va primi valoarea nominala a titlului de credit mai putin scontul.

e. Factoring

Factoringul este un mecanism de finantare pe termen scurt (maxim 180 zile) de catre banca prin preluarea facturilor de la clientul beneficiar al acestora, contra unei sume de bani numite agio.

Operatiunea de factoring are la baza un contract de factoring incheiat intre 'aderent' (furnizor, producator) si o banca numita 'factor', prin care aceasta asigura finantarea, urmarirea creantelor si protectia contra riscurilor de credit, ir schimbul cedarii de catre aderent a creantelor in favoarea bancii.

Din punct de vedere a modului de evaluare si administrare a creantelor de catre factor, operatiunea de factoring imbraca urmatoarele forme:

- factoring cu plata imediata, cand factorul achita contravaloarea facturilor aderentului la prezentarea lor;

- factoring cu plata la o data viitoare;

- factoring mixt - cand factorul plateste o parte a contravalorii facturilor aderentului sub forma de avans iar diferenta la o data viitoare.

Acceptarea de catre banca a facturilor de la aderenti presupune agrearea de catre banca, in primul rand, a debitorilor care vor trebui sa plateasca in final contravaloarea facturilor respective.

Banca percepe o taxa (marja de risc) pentru fiecare factura acceptata.

Banca accepta sa plateasca facturile numai in conditiile in care debitorul va face plata direct bancii.

Neacceptarea la plata a facturilor de catre banca este determinata de urmatoarele cauze:

- vicii de forma sau de fond a documentelor;

- situatia financiara a debitorului nu prezinta incredere;

- lipsa unor garantii.

Bancile pot acorda credite si societatilor de factoring pe baza contractelor de factoring incheiate cu aderentii. Valoarea creditului acordat de banci este determinat pe fiecare debitor in functie de cifra de afaceri, periodicitatea livrarilor, valoare fiecarei livrari, termenul-acordat debitorului pentru efectuarea platii.

Practicarea operatiunilor de scontare si factoring ar consimti si o solutie in vederea fluidizarii platilor din economia romaneasca si reducerii blocajului financiar. ­

2. Credite pentru investitii

Creditele destinate investitiilor sunt acordate pe perioade scurte (12 luni), medii 1-5 ani si lungi 5-10 ani. Banca finanteaza 80% din valoarea investitiei, restul de 20% trebuie sa fie asigurata din surse proprii ale investitorului.

Banca acorda perioade de gratie numai pentru obiective noi de investitii, perioada care nu poate depasi 12 luni. In aceasta perioada, beneficiarul de credit achita dobanzi si comisioane aferente creditului.

Credite de leasing (locatie)

Bancile pot acorda credite pe termene mediu si scurt societatilor de leasing pentru bunurile care fac obiectul unui contract incheiat cu beneficiarul bunului.

In categoria bunurilor se inscriu: masini, utilaje, instalatii destinate productiei cu o vechime de maxim 3 ani si care se aduc in tara de persoane juridice romane (O.G. nr. 51/1997).

Pentru agentii economici leasing-ul prezinta urmatoarele avantaje:

- permite dotarea intreprinderilor cu utilaje si echipamente printr-un efort financiar initial mic;

- acces la asistenta tehnica, financiara, contabila oferita, de societatile de leasing;

- tripla optiune la incheierea perioadei de inchiriere.

2. Creditarea persoanelor fizice

Bancile acorda credite persoanelor fizice atat pe termen scurt, cat si pe termen lung.

Creditele pe termen scurt sunt solicitate pentru finantarea cumpararii unor bunuri de folosinta indelungata: automobile, aparatura electronica etc.

Creditele pe termen lung sunt solicitate pentru achizitionarea sau renovarea imobilelor. Asa cum rezulta din tabelul nr. 6.l., ponderea creditelor persoanelor fizice in total credite neguvernamentale este minora (4,5% - in 1997).

La determinarea valorii creditului banca ia in considerare veniturile solicitantului; ca regula generala, rata lunara de rambursat inclusiv dobanda nu pot depasi 25% din venitul lunar al solicitantului.

In vederea acordarii creditului, banca solicita garantii, de obicei bunul care face obiectul creditului este luat garantie prin constituirea unei ipoteci asupra acestuia in favoarea bancii.

Capacitatea de rambursare a creditului de catre client este analizata de banca pe baza unor informatii care vizeaza in principal urmatoarele:

- situatia patrimoniala si starea sociala (varsta, familia, reputatia, moralitatea);

- veniturile si stabilitatea lor;

- obiectul creditului.

Ca si in cazul creditelor acordate agentilor economici, bancile trebuie sa evalueze riscurile la care se expun prin acordarea creditelor persoanelor fizice.

Analiza dosarelor de credit, cand numarul lor este mare si valoarea unitara mica, devine costisitoare pentru banca, iar compensarea cheltuielilor prin suportarea de catre clienti devine descurajanta pentru acestia. In plus, procesul de investigare este greoi, cere timp, ceea ce conduce al micsorarea numarului credite promovate de banca.

Pentru depasirea acestor inconveniente, bancile au posibilitatea de selectie a solicitarilor de credit printr-o metoda de evaluare a cererii de credit prin punctaj: 'credit scoring'.

Metoda permite bancii ca, pe baza unor informatii preliminare, pe care clientul le pune la dispozitia bancii prin intermediul unui formular (completat odata cu cererea de credit), sa admita sau nu dosarul solicitantului.

Metoda are la baza tehnici statistice de tratare a informatiilor referitoare la comportamentul solicitantilor de credit, care permit sa identifice riscul de nerambursare a unui credit prin intermediul unei note (scor).

Problema cheie este aceea de a descoperi, printre informatiile despre solicitantul de credite, acele informatii care explica cel mai bine solvabilitatea sa. Fiecarei informatii ii este atribuita o pondere, suma ponderilor comparata cu o nota de referinta stabilita in prealabil de banca indica daca dosarul se aceepta sau nu pentru a fi instrumentat de banca.

Metoda evaluarii creditului prin punctaj se aplica in special creditelor pe termen scurt, creditelor imobiliare, deoarece aceste credite se adreseaza unor solicitanti care prezinta un comportament omogen, deci criteriile decizionale sunt valabile pentru toti, iar obiectul creditului este identificabil ca valoare si durata, pentru ca riscurile asumate sa fie comparabile.

Aplicarea metodei conduce la reducerea cheltuielilor si timpului aferent investigarii dosarelor de credit.

Tehnica de aplicare a metodei este redata in paragraful urmator.

2.1. Evaluarea creditului prin punctaj (scoring)

Metoda creditului evaluat are la baza analiza discriminatorie, care este o metoda statistica ce permite, plecand de la un ansamblu de informatii care caracterizeaza fiecare individ care apartine unei populatii, sa se distinga mai multe clase omogene vizavi de un criteriu prestabilit.

Aplicarea metodei creditului evaluat necesita doua etape:

l. Determinarea claselor si informatiilor ce caracterizeaza fiecare clasa.

2. Utilizarea rezultatelor analizei pentru solicitantii noi.

Pe baza dosarelor de credite derulate si arhivate de banca, se disting doua clase de clienti: clienti buni, care au rambursat creditele la timp si fara probleme si clienti rai, care fie ca nu au rambursat creditele, fie ca au avut probleme la rambursarea unor rate (intarzieri).

Pentru ambele clase de clienti trebuie gasite criterii care sa-i caracterizeze cel mai bine. In acest scop, se vor determina succesiv urmatoarele elemente:

a. determinarea criteriilor de solvabilitate

Din dosarele de credit se vor retine pentru fiecare titular de credit o serie de informatii referitoare la adresa, profesie, varsta, situatia familiala, venit etc. Se vor retine intre 20-30 de informatii care se vor asocia clientilor buni si rai. Apare astfel o identitate de criterii specifica fiecairei clase, de exemplu:

clientii rai se aaracterizeaza prin:

- nu au telefon;

- nu au cont la banca;

- sunt divortati;

- au mai mult de patru copii;

- au varsta intre 25-30 ani;

lucreaza mai putin de 6 luni intr-o intreprindere;

- nu sunt proprietari ai locuintei.

clientii buni se caracterizeaza prin:

- au telefon;

- sunt proprietari ai locuintei;

- au cont in banca;

- lucreaza in aceeasi intreprindere de peste 10 ani;

- sunt casatoriti si au 2-3 copii.

b. determinarea notei totale (scorului)

Fiecarui criteriu i se atribuie o nota care tine loc de pondere in functie de importanta. Analiza discriminatorie pune in evidenta ca anumite criterii sunt mai semnificative decat celelalte si permite sa se calculeze ponderea care trebuie asociata fiecaruia dintre ele.

Pentru fiecare dosar, ponderile atribuite criteriilor de solvabilitate se vor aduna abtinandu-se nota totala (scorul). Daca analiza discriminatorie s-a facut corect, cele doua clase apar distinct pe cele doua curbe ca in grafic.

numar de dosare                       clienti rai clienti buni

n¹ n²note

c. determinarea notei limita

Consta in a determina o nota limita sub care probabilitatea ca un client sa fie nesolvabil este foarte mare. Aceasta etapa este fundamentala pentru creditul evaluat. Se observa ca cele doua curbe au o suprafata comuna, cu cat aceasta suprafata este mai mare, cu atat evaluarea facuta este mai putin sigura.

Daca se accepta nota limita la un nivel mic (n1) se accepta toti clientii buni dar si multi dintre cei rai (suprafata posata arata numarul de clienti rai acceptati). Daca se accepta nota limita la un nivel mare (n2) se elimina toti clientii rai, dar si un numar mare de clienti buni (suprafata punctata arata numarul de clienti refuzati).

Deci, nota limita optima este aceea care elimina cei mai multi clienta rai posibil si cel mai putini dintre cei buni. Pentru determinarea acestei note optime este necesar sa se faca mai intai o analiza de rentabilitate a clientilor buni si a celor rai.

Aceasta inseamna sa se evalueze contributia la profitul bancii a fiecarui client, care va fi pozitiva pentru clientii buni si negativa pentru clientii rai, ca urmare a cheltuielilor pe care le face banca cu acestia (cheltuieli de judecata executare silita) inclusiv pierderile pe care banca le suporta ca urmare a nerecuperarii creditului. Nota optima va fi aceea care are o influenta favorabila asupra profitului bancii.

Exemplu: Sa presupunem ca s-au analizat 1000 de dosare de credite. In urma atribuirii criteriilor de solvabilitate cu notele (ponderile) si insumandu-le pentru fiecare dosar se obtine cate o nota totala. Separand clientii rai de cei buni se obtin urmatoarele rezultate (tabelul 6.2): Notele totale obtinute de clienti

Tabel nr. 6.2.

In urma analizei de rentabilitate a dosarelor, s-a constatat ca raportat la 100 lei credit fiecare client bun contribuie in medie cu 10 lei profit pentru banca si fiecare client rau da o pierdere de 80 lei pentru banca.

Daca banca fixeaza nota limita 150, ea elimina 90 de clienti buni si 22 rai.

Profitul se modifica cu: - 90 x l0 + 22 x 80 = + 860

Daca banca fixeaza nota limia 200, ea elimina 225 clienti buni si 41 rai.

Profitul se modifica cu: - 225 x 10 + 41 x 80 = + 1030

Daca banca fixeaza nota limita 250, ea elimina 405 clienli buni si 60 rai.

Profitul se modifica cu: - 405 x 10 + 60 x 80 = + 450

Se observa ca situatia cea mai favorabila asupra profitului o are nota limita de 200.

2. Odata fixata nota limita, toate cererile de credit vor fi analizate prin prisma informatiilor utilizate prin prisma informatiilor utilitate in analiza discriminatorie, informatii pe care banca le obtine de la clientii noi care vor completa formularul (chestionar). Un exemplu de chestionar este dat in tabelul urmator (tabelul nr.6.3):

In chestionar au fost retinute noua criterii de solvabilitate, pentru fiecare criteriu se admit variante carora li se acorda o anumita nota (pondere). Criteriile trebuie sa aiba un enunt simplu, pentru a usura verificarea de catre ofiterul de credite a declaratiilor solicitanului de credite. Clientul a carui nota totala este inferioara notei limita optime i se va refuza cererea de credit.

Desi metoda este atragatoare, ea prezinta o serie de probleme, doua dintre ele sunt cele mai importante si anume: cum sa se selectioneze esalonul de dosare care fac obiectul analizei discriminatorii si care sunt criteriile discriminatorii stabile.

Pentru prima problema, dosarele analizate, deci creditele derulate si acceptate de banca nu sunt reprezentative pentru analiza discriminatorie, deoarece banca a eliminat, prin metoda clasica de analiza a fiecarui client, clientii cu risc mare de nesolvabilitate.

Pentru depasirea acestei situatii, care nu reprezinta in fapt realitatea, banca are trei posibilitati:

- sa evite analiza dubla a dosarelor;

Analiza dosarelor de credit deja derulate de banca presupune practico reanalizare a dosarelor, deci evaluarea creditelor se suprapune peste metoda clasica necontribuind practic la usurarea analizei dosarului, prin faptul ca nu inlocuieste metoda clasica, iar controlul suplimentar nu va fi acceptat de ofiterii de credite care au instrumentat dosarele derulate.

- sa se includa in analiza si dosarele refuzate de ofiterii de credite care le-au analizat dupa metoda clasica, dar s-ar mari in mod artificial numarnl clientilor rai;

- sa se accepte toate cererile de credit in vederea constituirii esantionului pentru analiza discriminatorie.

Din punct de vedere statistic, aceasta ultima posibilitate este cea mai buna pentru ca elimina primele doua incoveniente.

Din punct de vedere al costurilor, aceasta posibilitate duce la cresterea pierderilor pentru banca. Daca aceasta crestere a pierderilor va fi comparata ulterior - prin introducerea metodei de evaluare prin punctaj (scor) - de o crestere a profiturilor pentru banca, deci, reducerea pierderilor, acceptarea tuturor cererilor de credit pe o anumita perioada este justificata.

A doua problema - stabilirea criteriilor de solvabilitate este la fel de grea. Criteriile luate in calcul: venit, profesie se modifica de la an la an, au un caracter dinamic datorita schimbarilor care au loc in viata economica si sociala a tarii.

De aceea, criteriile de solvabilitate a clienlilor trebuie revizuite periodic in analiza discriminatorie pentru a verifica eficacitatea acestora. Aceste modificari impun luarea in considerare a altor criterii de solvabilitate, deci banca ar trebui sa accepte din nou o perioada toate cererile de credite si implicit riscurile - pierderile deci.

Aceste probleme vin sa sublinieze limitele metodei de evaluare a creditului prin punctaj (scor), dar nu elimina in mod radical eficacitatea metodei.

3. Plasamente pe piata interbancara

In vederea fructificarii tuturor fondurilor de care bancile dispun, ele pot face plasamente la celelalte banci, plasamente a caror durata variaza de la cateva ore pana la 1 an. Rata dobanzii pe aceasta piata este determinata de cererea si oferta de bani.

Plasamentele pe aceasta piata nu prezinta risc; uneori, bancile fac plasamente negarantate - pe termen scurt la banci solide.

Volumul plasamentelor pe piata interbancara, asa cum rezulta din tabelul nr.6.l., a crescut in anul 1997 concomitent cu reducerea creditelor acordate agentilor economici.

Cauzele care au condus la aceasta crestere spectaculoasa a plasamentelor interbancare (care s-au triplat fata de anul 1996) au fost urmatoarele:

introducerea incepand cu 9 iulie 1997 a unui nou instrument de politica monetara prin care B.N.R. a atras lichiditatile din sistemul bancar;

amplificarea problemelor care tin de portofoliul creditelor neperformante concretizate in lipsa de lichiditati cu care se confrunta unele banci

nivelul inalt al dobanzilor si siguranta plasamentelor oferite de aceasta piata.

Efectele directe produse de noul instrument de politica monetara – cresterea artificiala a ratei dobanzii atat la active, cat si la pasive practicate de banci, coroborat cu majorarea taxei de timbru, la nivelul debitului reclamat de banci pentru actionarea in instanta a debitorilor, au condus la cresterea soldurilor creditelor restante de 2,3 ori fata de aceeasi perioada a anului precedent - (dec. 1996) de 9014,6 mild. lei comparativ cu 3940,1 mild lei.

4. Plasamente in titluri financiare

In perioade de recesiune si instabilitate economica, cand cererea de credite este scazuta, bancile dispun de fonduri pe care le plaseaza in titluri financiare.

In perioadele de boom economic, cand cererea de credite este mare, bancile pot fi fortate sa-si vanda o parte din titlurile financiare achizitionate anterior pentru a face fata cererii de credite.

In procesul gestionarii fondurilor atrase, bancile parcurg urmatoarele etape: intai, ele fac fata cerintelor de rezerve legale; in al doilea rand, isi constituie un fond pentru a face fata nevoilor de lichiditati ale bancii; in al treilea rand, fac fata nevoilor de creditare, care de obicei aduc mai mult venit decat investitiile in titluri financiare; in al patrulea rand, fondurile ramase sunt investite in titluri financiare.

Titlurile financiare joaca un rol important in gestionarea activului bancii: ele permit bancii sa utilizeze toate fondurile de care ea dispune la un moment dat pot ajuta banca cu resurse lichide prin achizitionarea de titluri financiare care se potrivesc nevoilor de lichiditate a bancii; contribuie la diversificarea portofoliului de active si deci la protejarea bancii impotriva riscurilor financiare.

Principalele titluri financiare care pot constitui investitii financiare pentru banci sunt urmatoarele:

- titluri de stat emise de Ministerul Finantelor si garantate de stat, cu venit fix; sunt lipsite de risc;

- titluri de valoare emise de administratia centrala a tarilor din categoria A si a Bancilor Centrale din aceste tari, precum si de institutii financiare internationale; sunt lipsite de risc;

- titluri de valoare emise de societati bancare romanesti, banci din tarile din categoria A, Administratia locala din Romania, Administratia locala din tarile din categoria A; au potential mare de plata, dar susceptibile deci, cu risc;

- actiuni ale bancii la alte institutii financiare depozitare si nedepozitare societati comerciale si societati bancare din tara; sunt riscante;

- titluri de valoare emise de societati comerciale romane si straine; sunt riscante. Principalele caracteristici ale titlurilor financiare sunt urmatoarele:

maturitatea reprezinta termenul la care titlurile financiare pot fi transformate in lichiditati, posesorul primind integral suma avansata la achizitionarea titlului si venitul aferent;

impozitul pe venit - privit atat ca mod de impunere, cat si prin nivelul cotelor de impunere sau facilitati fiscale;

pierderile sau castigurile sunt atribute ale investitiilor financiare.

Investitiile financiare sunt supuse urmatoarelor surse potentiale de risc:

 Banca poate fi fortata sa vanda inainte de maturitate un titlu financiar. Fiind in lipsa de lichiditati si pentru a nu face apel la imprumuturi, banca va fi nevoita sa-si vanda titlurile cumparate anterior, in pierdere.

 Riscul de creditare;

Consta in nerecuperarea sumei avansate de banca la achizitionarea titlului sau numai a veniturilor (dividende, cupon) sau a ambelor.

 Riscul puterii de cumparare;

Ca urmare a procesului inflationist, banca poate sa piarda datorita eroziunii banilor investiti.

Astfel, rata venitului real (pe care il va primi banca) ajustata cu rata inflatiei se exprima dupa formula

R_r = sau R_r = R_n - 1

Deci, cu cat rata inflatiei este mai mare, cu atat veniturile reale aferente titlului achizitionat vor fi mai mici.

Prin realizarea de plasamente in investitii financiare, banca urmareste urmatoarele obiective:

- obtinerea unui venit sub diferite forme: dividende, cupon etc.

- realizarea unui portofoliu de investitii financiare de calitate (sigure si profitabile);

- utilizarea completa a fondurilor bancii;

- posibilitatea utilizarii titlurilor drept gajuri in momente dificile pentru banca (criza de lichiditati);

- asigurarea lichiditatii prin corelarea scadentelor titlurilor cu nevoia de lichiditate a bancii.

Pentru atingerea acestor obiective, managementul bancar trebuie sa parcurga urmatoarele etape:

l. Coordonarea portofoliului de invesitii financiare cu mediul extern

Evident, este greu sa se prevada evolutia variabilelor mediului extern ca, de exemplu: cresterea economica, rata dobanzii, inflatia. Din cauza nesigurantei oricarei previziuni economice, deciziile trebuie luate cu o oarecare prudenta pentru a feri banca in cazul unor previziuni incorecte.

2. Coordonarea portofoliului de investitii financiare cu planul de lichiditati al bancii.

Acest lucru se poate obtine in conditiile in care administrarea portofoliului de investitii financiare nu este considerata o functie separata, ci este integrata in procesul de gestionare active-pasive al bancii.

3. Evaluarea posibilitatilor de gajare oferite de titlurile financiare.

Titlurile financiare mai putin riscante sau lipsite de risc pot constitui garantii in vederea obtinerii unor imprumuturi de catre banca. Deci, managementul bancii trebuie sa stie cerintele de gajare specifice pietei financiare.

4. Evaluarea riscului pe care il presupune fiecare tip de activ

Titlurile de stat emise de Ministerul Finantelor si titlurile de valoare emise de institutii straine garantate de guvernele tarilor respective sunt lipsite de risc. Titlurile de valoare emise de institutii din tara si strainatate negarantate de stat prezinta risc.

Actiunile detinute de banca la alte societati bancare si nebancare din tara si strainatate prezinta risc pentru banca.

5. Evaluarea venitului net fara impozit.

Cotele de impozit sau facilitatile fiscale pe categorii de titluri pot fi elemente restrictive in procesul de achizitionare a titlurilor financiare. Banca va agrea acele titluri care aduc venituri mari.

6. Diversificarea portofoliului de investitii financiare.

Achizitionarea mai multor categorii de titluri financiare de la cat mai multi emitenti va determina ca perceperea riscurilor financiare sa fie cat mai difuza pentru banca.

O practica extrem de riscanta, dar agreata de multe banci, este aceea de achizitionare a actiunilor unor institutii cu care ele colaboreaza, in special ale societatilor de asigurare. Aceasta practica determina ca pierderile bancii sa fie transferate societatilor de asigurare, pierderi la care banca mai ia parte si in calitate de actionar.

7. Anticiparea evolutiei dobanzii.

Daca rata dobanzii va scadea, atunci cererea de credite va fi mare, deci banca va trebui sa investeasca in titluri pe termen scurt cu grad ridicat lichiditate.

Dimpotriva, daca se asteapta la o crestere a ratei dobanzii, cererea de credite va fi mica, banca va trebui sa-si plaseze fondurile in titluri pe termen mediu si lung in scopul obtinerii unor avantaje.

8. Determinarea marimii portofoliului de investitii financiare.

Marimea portofoliului de investitii financiare va fi in functie de:

- gradul de profitabilitate al investitiilor in titluri financiare,

- volumul fondurilor ramase neutilizate dupa constituirea fondurilor pentru nevoile de rezerve, lichiditati si de credit ale bancii.

9. Evaluarea experientei manageriate.

Bancile care nu au experienta in tranzactianarea titlurilor financiare trebuie sa se limiteze la achizitionarea titlurilor de stat si obligatiuni garantate de guvernele tarilor emitente.

Bancile care au experienta manageriala profita de momentele oferite de piata, nu tin in portofoliul lor titlurile pana la maturitate, ci le tranzactioneaza pentru a-si maximiza profitul.

Bancilor romanesti li se interzice prin lege tranzactionarea titlurilor financiare, exceptie facand cele dobandite in urma executarii silite a creantelor, pentru desfasurarea activitatii si pentru folosinta salariatilor.

Una dintre cele mai importante contributii ale portofoliului de investitii financiare este ca el permite echilibrarea lichiditatii totale si a pozitiei de risc a bancii.