Detenția caraușului asupra marfii transportate: posesia; detențiunea sau posesia precara;
1.1 Posesia
Pentru a stabili pozitia juridica a carausului asupra marfii pe care o transporta se impune a face distinctia intre posesia propriu-zisa si posesia cu titlu precar sau detentia precara.
Posesia este definita in Codul civil roman art. 1846 alin 2 indice 1 ca o stare de fapt generatoare de efecte juridice care consta in stapanirea materiala sau exercitarea unei puteri de fapt, de catre o persoana asupra unui bun, cu intentia sau vointa de a se comporta, fata de toti ceilalti, ca proprietar sau titular al altui drept real.
Posesorul poseda bunul ca putere de fapt, starea de drept nu se suprapune peste starea de fapt. Popsesorul exercita in fapt stapanirea, dar, din diverse ratiuni, altcineva e4ste titularul dreptului asupra bunului stapanit de posesor.
Pentru existenta posesiei sunt necesare cumulativ doua elemente: unul material (corpus) si unul intentional sau psihologic (animus). Elementul material de stapanire, transformare si folosinta direct asupra bunului si ansamblul actelor juridice pe care posesorul le poate incheia cu privire la acel bun, cum ar fi: depozitul, comodatul, locatiunea. Elementul psihologic reprezinta intentia sau vointa celui care poseda de a exercita stapanirea asupra lucrului, pentru sine, ca un adevarat proprietar ori in calitate de titular al unui alt drept real. Vointa de a stapani bunul pentru sine se prezuma (animus sibi habendi).
1.2 Detentia (posesia precara) exercitata de caraus asupra marfii transportate
Carausul este un detentor al marfii aflate in curs de transport, adica un posesor precar al acesteia.
Dobandirea detentiei marfii de catre caraus este consecinta directa a acceptarii marfii la transport, la punctul de pornire. Incetarea detentiunii asupra incarcaturii coincide cu eliberarea ei, in sens juridic, la locul de sosire, in mainile destinatarului.
Carausul este asimilat de Codul civil cu un depozitar in cadrul unui depozit necesar.
Detentia (posesia precara) este definita de art. 1853 C.civ. ca fiind exercitarea unei puteri de fapt asupra lucrurilor, fie cu incuviintarea si pe socoteala proprietarului, fie in temeiul unei dispozitii legale sau judecatoresti.
Detentiunea nu se confunda cu posesia propriu-zisa.
Posesia este puterea de fapt exercitata asupra unui lucru, stapanire care, din punctul de vedere al posesorului, reprezinta manifestarea exterioara a unui drept real. Posesia, ca simpla stare de fapt constituie exteriorizarea tangibila a dreptului de proprietate. Posesorul este prezumat proprietar, fie absolut (in cazul bunurilor mobile, posesia de buna credinta valoreaza titlul – art. 1909 C. civ.), fie pana la proba contrarie (posesorul unui imobil nu trbuie sa faca proba dreptului sau de proprietate, ci numai proba faptului posesiei, in cadrul imobilelor posesia de lunga durata, sub numele de proprietar, poate duce la dobandirea dreptulii de proprietate prin uzucapiune).
Posesia presupune doua elemente: corpus (stapanirea directa a lucrului) si animus (vointa de a stapani lucrul pentru sine – animus sibi habendi). Elementul animus se prezuma pentru siguranta circuitului civil.
Posesorul precar (detentorul) stapaneste bunul in fapt, dar nu pentru sine, ci pentru altul, lipsindu-i elementul animus. Dar o face intotdeauna pe baza unei situatii juridice nascuta dintr-un act juridic si nu dintr-o situatie de fapt. Posesia propriu-zisa continua sa apartina persoanei pentru care detinatorul stapaneste bunul respectiv, acest posesor propriu-zis exercita stapanirea in fapt pentru altul (corpore alieno).
Posesia propriu-zisa este o stare de fapt, in timp ce posesia precara se exercita in baza unui titlu juridic.
Posesia precara are o durata limitata si oricat de mult s-ar prelungi nu poate duce la uzucapiune, spre deosebire de posesia propriu-zisa, care produce efecte juridice, in anumite conditii (prezumtia de proprietet, uzucapiunea, actiunile posesorii).
Exista trei situatii juridice distincte privitoare la stapanirea unui bun: proprietatea, posesia, detentia precara.
Proprietarul stapaneste bunul an puterea dreptului de proprietate, posesia sa apare ca un atribut al acestui drept. Starea de fapt se suprapune perfect peste starea de drept.
Posesorul stapaneste bunul in puterea sa ca si cum ar fi proprietar, dar nu este. El are o putere de fapt asupra bunului, el nu este nici titularul unui drept real, nici titularul unui drept de ceanta. Starea de fapt se desparte de starea de drept.
Detentorul precar stapaneste bunul pentru proprietar. Pe temeiul u7nui act incheiat cu acesta. Starea de fapt se suprapune peste starea de drept.
Calitatea de proprietar este incompatibila cu cea de detentor precar. Proprietarul nu poate fi niciodata detentor precar privitor la propriul sau bun.
Calitatea de posesor al unui bun neaga pe cea de proprietar al aceluiasi bun. Atunci cand posesorul stapaneste un bun, el este in conflict cu cel care este titularul dreptului de proprietate asupra aceluiasi bun.
Carausul, fiind detentorul unor bunuri mobile, prin definitie, nu are actiune posesorie, intrucat se opune prezumtia absoluta de proprietete a posesorului de buna-credinta (art. 1909 C. civ.).
Detentia se aseamana cu posesia propriu-zisa datorita corpus-ului care este un element comun, atat detentorul precar, cat si posesorul exercitand, o putere fizica a unui bun, fiecare avand elementul material. In schimb, detentorul precat se deosebeste de posesor, sub aspectul elementului psihologic, deoarece ele nu detine lucrul cu intentia de a se comporta ca un proprietar sau in calitate de titular al unui alt drept real. Detentiei ii lipseste elementul animus domini sau animus sibi habendi.
Detentia precara fata de posesia propriu-zisa se refera la durata de timp in care este in fiinta. Detentiunea are o durata limitata in timp (ex. Termenul pentru care se incheie contractul de transport), spre deosebire de posesia propriu-zisa care nu este ingradita in timp. Posesorul poate sa o exercite in timp nelimitat, putandu-se transforma, daca intruneste conditiile prevazute de lege, in uzucapiune sau posesie utila. Detentorului precar ii revine obligatia ca la finele termenului pentru care s-a instituit sa restituie bunul asupra caruia detine calitatea de detentor precar.
Desi carausul nu se incadreaza in categoria persoanelor prevazute de art. 1853 C. civ., are calitatea de detentor precar.
Momentul in care se naste posesia precara a carausului este identic cu cel al dobandirii sau preluarii marfii da la expeditor, iar in momentul in care ia sfartit detentia carausului este cea a preluarii marfurilor transportate catre destinatar. pe parcursul marfii pana la locul de destinatie, carausul in calitate de detentor precar i se pot ivi anumite situatii imprevizibile care ii antreneaza raspunderea datorita calitatii sale. Neavand calitatea de posesor propriu-zis al marfurilor, ci a unui detentor precar, carausului nu-i sunt accesibile actiunile posesorii ce au ca obiec incarcatura, intrucat aceste actiuni sunt mijloace de aparare a posesiei bunurilor imobile, iar in cazul bunurilor mobile posesia valoreaza titlul de proprietate conform art. 1909 C. civ. Si ea nu poate fi ocrotita decat prin actiunea in revendicare.
Daca bunurile in timpul transportului sunt sustrase, carausul are posibilitatea formularii unei plangeri impotriva faptuitorului, in baza art. 222 Cod proc. Pen. Coroborat cu art. 208 Cod penla, care incrimineaza si sanctioneaza infractiunea de furt. Cvhiar daca posesia sau detentia bunului se exercita de alta persoana care nu este proprietarul lui, legea penala asigura apararea posesiei sau detentiei, ocrotindu-le in mod egal cu dreptul de proprietate.
Daca bunurile transportate au fost pierdute datorita unor evenimente cum ar fi forta majora sau cazul fortuit, ori din neglijenta carausului, acesta nu le va putea recupera de la tertul beneficiar prin intermediul actiunii in revendicare mobiliara, pentru ca ii lipseste calitatea de proprietar, calitate care trbuie sa o intruneasca reclamantul in momentul introducerii unei asemena actiuni.
|
