Asia orientala
Cuprins
I. Expansiunea occidentala in Asia Orientala
II. Drepturi traditionale in China si Japonia
Aceasta evolutie surprinzatoare a Japoniei a avut loc in timpul Erei Meiji. Confruntata cu tehnologia superioara a europenilor si americanilor, Japonia s-a temut ca isi va pierde independenta. Solutia gasita acestei provocari a fost una extrem de curajoasa : pentru a scapa de Occident, s-a occidentalizat ea insasi. În acest fel, ea a reusit sa devina o mare putere. În acelasi timp, Japonia si-a pastrat si specificul cultural-traditional, de mare originalitate. A reusit sa combine, ca putine alte tari in situatia ei, eficienta tehnologiei industriale moderne cu rafinamentul unei mosteniri culturale stravechi.
Dupa unificarea Japoniei, inceputa de Oda Nobunaga (1534-1582 ), continuata de Hideyosi ( 1536-1598 ) si definitivata de Tokungaua Iyeyasu ( 1542-1616 ), Japonia va fi condusa, timp de aproape trei secole de dinastia sogunala Tokungaua.
Primii Tokungaua continua politica lui Iyeyasu. Iyemitzu ( 1603-1651 ), transforma nobletea militara intr-o aristocratie de curte, stabilind in acest mediu ierarhizat cea mai riguroasa eticheta. Dar Iyemitzu ia, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, o masura care va avea urmari grave pentru viitorul Japoniei.
Misionarii catolici intrebuintau religia ca o arma politica ce primejduia independenta nationala. Religia Kirisitan ( pronuntarea japoneza a cuvantulti “Cristian” ), se amesteca prea mult in politica interna. Atunci, desi foarte liberal la inceput, guvernul porneste impotriva crestinilor adevarate masacre, cu toate ca japonezii, departe de a fi fanatici in religie, au fost si atunci, la fel ca si azi, de o ingaduinta fara egal in Evul Mediu european. De teama ca Japonia sa nu fie cotropita, sogunul inchide tara strainilor, exceptie facand numai pentru chinezi si olandezi care pastrau dreptul de a face comert, dar numai prin portul Nagasaki. Sub pedeapsa de moarte e oprita iesirea japonezilor din tara, e oprita invatarea limbilor straine si construirea corabiilor mari. Timp de mai bine de doua sute de ani Japonia a trait in aceasta izolare desavarsita, mai severa decat zidurile chinezesti.
Periodizarea dreptului japonez
Revoluta Meiji, din 1868, a fost, asadar, “o lovitura de stat politica” savarsita in numele imparatului de aristocratia de la curte si de tinerii samurai nemultumiti de inapoierea feudala a tarii sub dictatura sogunista si de incapacitatea sogunului de a face fata amenintarilor din afara ale puterilor imperialiste occidentale. Restaurarea este, prin urmare, o “revolutie aristocratica” prin care samuraii si-au abolit privilegiile facand sa nu mai fie necesara o “revolutie democratica” a maselor.
Daca ar fi existat o “revolutie democratica” a maselor, aristocratia n-ar mai fi putut fi revolutionara. Aceasta a fost revolutionara tocmai pentru ca privilegiile ei nu au fost amenintate de jos, caz in care s-ar fi unit impotriva acestor amenintari. Nu s-a intamplat asa si de aceea aristocratia nipona feudala neamenintata de masele orasanesti, ca in cazul revolutiilor burgheze occidentale, au savarsit revolutia
Sarcina infaptuirii revolutiei a fost usurata de “sistemul monopolist de clan” ( fiecare clan isi batea moneda proprie ), sistem cu implicatii economice mult mai profunde decat se putea constata la prima vedere. Din cauza monedelor de clan in tara exista un haos, banii neputand circula liber in orice parte a arhipeleagului. În aceste conditii, negustorii si camatarii au fost practic legati de piata clanului. Dar piata se largea mereu, negustorii – din nevoia de a iesi din piata de clan – cautasera si gasisera sistemul agentilor de clan care mijloceau schimbul de bani si, prin ei, comertul. De aceea, in Japonia exista asa de multe unitati de masura, destul de complicate. În acest fel s-a creat o piata a agentilor de schimb cu centrul la Osaka, unde a luat fiinta chiar o ghilda a bancherilor ce dadeau cu imprumut, denumita “zeni-za”.
În general, reformele din clanuri nu au fost infaptuite prin Revolutia Meiji insasi sau prin guverne alese de membrii clanurilor, ci de catre functionarii noului regim, in majoritatea lor covarsitoare proveniti din samurai care au adus odata cu ei, din vechiul regim, politica autocratica dar si paternalista, ramasa pana in zilele noastre. Ei au fost cei care au actionat pentru crearea unui stat cu un guvern centralizat, singurul care trebuia sa situatia tina ferm in mana in conditiile unor continue nelinisti sociale existente imediat dupa Revolutie.
Revolutia Meiji a creat in tara o atmosfera de euforie a schimbarilor, necunoscuta pana la acea data in arhipeleagul nipon si chiar in societatile occidentale. Cu toate ca Revolutia Meiji este diferita ca act politic de revolutia franceza din 1789, de pilda, putem afirma ca deceniile care I-au urmat au adus in Japonia schimbari tot atat de mari ca in Franta, mentinandu-se insa fondul si traditia niponista aproape in toate privintele si, in primul rand, pastrandu-se principiul, aproape intangibil, de virtute suprema a japonezului de a fi loial gruoului din care face parte. O loialitate ce insemna, inainte de Revolutia Meiji ,devotamentul total fata de stapanul casei feudale pe care il urma pana la moarte, iar dupa Revolutie, acordarea sfatului dezinteresat si comportarea in asa fel incat sa dovedeasca increderea deplina in conducerea si administrarea grupului din care face parte. Cu alte cuvinte, calitatile esentiale ale fostului samurai au devenit calitati esentiale ale unui nou birocrat ideal ce-si va manifesta loialitatea fata de noul sef, atata timp cat acesta isi indeplineste sarcinile in mod eficient.
III. Modernizarea sistemului juridic in China
China exista continuitate, ce pote fi urmarita de-a lungul a aproape patru milenii. Civilizatia creata in mileniul al II-lea inaintea erei noastre in valea Fluviului Galben prezinta de atunci trasaturi fundamental distincte chineze; iar in scrierea chineza de azi se recunoaste stilizarea pictogramelor de pe ,,oasele de ghicit '' de acum aproape 3 500 de ani.
Sub anumite aspecte ,pozitia juridica si sociala a femeii chineze era umilitoare. Nu avea nici un fel de drept de proprietate. Cand un bun de familie urma sa se imparta, femeia era exclusa. Fiicele sau sotiile nu il puteau mosteni pe tatal lor, respectiv sotul lor decat in cazuri exceptionale atunci cand nicio ruda a barbatului, tata sau sot, nu mai era in viata. Chiar si in familiile cele mai bogate, femeia aducea ca zestre bijuterii, haine scumpe, matasuri mobile de pret, dar numai rareori aducea sume de bani si niciodata terenuri sau bunuri immobile. Aceasta absenta totala a dreptului de proprietate era un fapt aproape unic , atat in antichitate, cat si in Evul Mediu.5
Dreptul chinez prezinta cateva particularitati. Codul chinez viza aproape exclusiv reprimarea crimelor. In afara unui cod penal, un cod civil nu exista. Pedepsele erau extinse asupra intregii familii vinovatului si chiar asupra vecinilor sai. In caz de rebeliune se prevedea decapitarea nu numai a vinovatului, ci si a tuturor rudelor lui pe linie masculina, de la bunic pana la nepotii de frate , daca implinisera varsta de 18 ani, in timp ce rudele pe linie feminine deveneau sclave. Aceasta masura era in conformitate cu ideea de solidaritate si de responsabilitate comuna pe care se baza structura familiala chineza ideea care aproape anula notiunea de personalitate si care limita libertatea de actiune a individului . Din aceasta rezulta si conceptia de practicare a vendetei familiale – pe care textele confuciene o ridica la rangul de datorie ,,Fiul nu poate trai sub acelasi cer cu ucigasul tatalui sau'. Ca urmare , cel care era obligat sa-si razbune un membru al familiei, lucru pentru care nu era pedepsit de lege, purta o arma asupra sa, pentru a putea executa vendeta la momentul oportun.
În antichitatea orientala, dreptul (legea) a stat cu precadere
sub stapanirea credintelor mitico-religioase. Pe o anumita
treapta de evolutie, societatea a simtit nevoia de ordine; pe
fondul explicarii naive a realitatilor naturale si sociale, guvernate
de zei, poruncile acestora, transmise prin vocea preotimii,
vor produce noi configuratii pe planul relatiilor dintre indivizi,
inlocuind comportamentul bunului plac cu ordinea intemeiata pe
precepte morale, transformate in norme juridice. Prin traducereao
biceiurilor in norme, cutuma devine lege, desi asezarea sociala
si normele de drept continua sa fie socotite de inspiratie divina.
Adeptii filosofiei daoiste (dao – „stramosul tuturor
lucrurilor, principiul cerului si al pamantului”), precum si ai
confucianismului (Confucius – celebru filosof chinez sanctificat)
din secolele VII-VI i.Hr, sunt creatori ai invataturii morale ce
indemna omul spre virtute, indeplinirea datoriei si respectarea
normelor de convietuire sociala. Ei sunt precursori ai legistilor,
curent de gandire juridica din secolele IV-III i.Hr. Meritul
legistilor a fost acela ca faceau distinctie intre obicei si legea
scrisa, considerata superioara, si careia trebuia sa i se supuna toti
oamenii, indiferent de rang. Ei au fost printre primii care au
formulat in mod explicit principiul egalitatii persoanelor in fata
legilor.
|
