CADRUL GENERAL AL DEZVOLTARII ACTIVITATILOR UMANE PE GLOB

CADRUL GENERAL AL DEZVOLTARII ACTIVITATILOR UMANE PE GLOB

1.1. Locul geografiei umane in cadrul sistemului stiintelor geografice

Definirea geografiei

Definirea georafiei ca stiinta a reprezentat una dintre preocuparile de baza ale marilor personalitati ale geografiei, care au incercat sa delimiteze clar domeniul de studiu al acesteia din dorinta reala de a impulsiona dezvoltarea ei si de a o impune ca una dintre importantele directii de cercetare a realitatilor cu care se confrunta omenirea in prezent.

Intre cele mai concludente definitii concepute de catre marii geografi romani se disting cele ale lui Simion Mehedinti, Vintila Mihailescu si George Valsan. Este de remarcat acuratetea cu care marele Simion Mehedinti definea la inceputul secolului trecut aceasta stiinta, al carei studiu l-a aprofundat la universitatile din Paris, Berlin si Leipzig. Cu ocazia primei lectii tinute la Universitatea din Bucuresti, in anul 1900, el caracteriza geografia ca "stiinta a Pamantului considerat in relatia reciproca a maselor celor patru invelisuri, atat din punctul de vedere static (al distributiei in spatiu) cat si din punctul de vedere dinamic (al transformarii in timp)" (***, 1983, p. 33).

Aceeasi conceptie sistemica, complexa se regaseste si la discipolii lui Mehedinti, intre acestia distingandu-se in mod deosebit Vintila Mihailescu, care combina gandirea stiintifica a precursorului sau cu noile conceptii din scoala franceza de geografie regionala a lui Paul Vidal del la Blache. Astfel, in lucrarea sa publicata in 1945 si intitulata Consideratii asupra geografiei ca stiinta el conchide ca "geografia studiaza complexul planetar sau regional, considerat ca intreg rezultat din imbinarea si colaborarea elementelor componente (aer, apa, uscat, vietuitoare) sub impulsul fortelor interioare si exterioare invelisului geosferic"(***, 1983, p. 36).

Evolutia geografiei

Desi perceputa ca o stiinta a zilelor noastre, aparuta si dezvoltata intr-un secol de puternic avant ideatic, secolul al XIX-lea, preocupari din domeniul geografiei s-au remarcat cu foarte mult timp in urma. O radiografie corecta a procesului de evolutie a

acestei stiinte reliefeaza vechimea sa si etapele parcurse pana la momentul actual, de o mare complexitate structurala si conceptuala.

Din aceasta perspectiva, se poate vorbi despre originile antice ale geografiei, despre calitatea sa descriptiva la inceput si care s-a mentinut de-a lungul a multe secole, avand ca rezultat lucrari ce si-au adus contributia la cunoasterea unor noi teritorii cu caracteristicile lor fizico-geografice, antropice si economice, si, in final, la cunoasterea intregului spatiu terestru.

Locul ramurilor geografiei umane in cadrul sistemului stiintelor

Ramura de baza a geografiei, conturata cu personalitatea sa distincta la sfarsitul secolului al XIX-lea, geografia umana si-a orientat preocuparile spre dimensiunea antropica a spatiului 838c23i terestru, fara insa a o separa strict de cea naturala. Desi la inceput interesul sau fata de om ca element al sistemului planetar si fata de activitatile sale in cadrul acestuia a fost unul general, cu timpul s-au conturat ramuri distincte ce isi concentrau atentia fie doar asupra problemelor si fenomenelor demografice si sociale, fie asupra celor ce vizau activitatile economice. S-au desprins, astfel, ca urmare a cresterii complexitatii problemelor cu care se confrunta omenirea in secolul al XX-lea dar si a intensificarii relatiilor dintre noile stiinte aparute in toate domeniile de cercetare, numeroase directii importante de studiu. Geografia populatiei si geografia sociala s-au nascut la contactul geografiei cu demografia si sociologia, geografia asezarilor umane s-a dezvoltat din relatiile pe planul cunoasterii stiintifice cu urbanismul, geografia comportamentala a aparut la contactul cu psihologia. Acestora li s-a adaugat o noua directie, care studiaza structura si dimensiunea spatiala a activitatilor economice ca rezultat al relatiilor dintre mediu si societatea omeneasca, si anume geografia economica.

Contributia geografiei romanesti in domeniu

Interesul geografilor romani fata de antropogeografie, asa cum era numita la inceput geografia umana si economica, s-a remarcat inca din primii ani ai secolului al XX-lea, cand tanara Societate Geografica Romana sprijinea aparitia studiilor cu privire la resursele naturale, economice si demografice alaturi de cele referitoare la conditiile fizico-geografice ale tarii. Fundamentele teoretice si metodologice ale acestei ramuri au fost puse, insa, de Simion Mehedinti, pe de o parte in lucrarile sale privind geografia comparata dupa K. Ritter si O. Peschel (1901), stepa romaneasca din punct de vedere antropogeografic (1904), obiectul si sarcinile antropogeografiei (1904), iar pe de alta parte prin orientarea pe care o da Seminarului de geografie. Multe alte lucrari ale sale dovedesc interesul pe care marele geograf l-a avut fata de antropogeografie (***, 1983).

Principii si metode utilizate in cercetarea geografica

Ca toate celelalte stiinte moderne ale zilelor noastre, de-a lungul evolutiei sale complexe, geografia si-a dezvoltat o metodologie de lucru bazata pe principii si metode comune tuturor stiintelor sau specifice acestui domeniu de studiu.

Acest sistem teoretico-metodologic se compune din principii, reprezentand elementele teoretice fundamentale, pe baza si in jurul carora se dezvolta o serie de metode de lucru, ce ofera posibilitatea cunoasterii si intelegerii modului in care functioneaza sistemul teritorial in marea sa complexitate.

Cele mai importante principii ce stau la baza cunoasterii geografice, utilizate inevitabil in activitatile de cercetare ale specialistilor din domeniu sunt: principiul repartitiei spatiale, cel al integrarii geografice si principiul cauzalitatii. Ca metode importante de lucru in geografie mentionam: metoda inductiv-deductiva, metoda analizei

si sintezei, metoda istorica, metoda cartografica, metoda statistico-matematica si metoda modelelor.

1.2. Sistemul socio-economic mondial - sistem teritorial

Concepte

Pentru o mai buna intelegerea a problemelor cu care se confrunta societatea mondiala in prezent, pentru cunoasterea in profunzime a structurii sale actuale toate studiile moderne abordeaza subiectul din perspectiva sistemica. Geografia nu face exceptie de la aceasta regula, pornind in analizele realizate cu privire la activitatile economice de la relatia ce se stabileste intre cele doua concepte: sistem teritorial - sistem socio-economic.

Conceptul de sistem teritorial nu este nou in geografie ci reprezinta o alta treapta in interpretarea realitatii inconjuratoare. Abordarea sistemica a aparut odata cu amplificarea problemelor cu care se confruntau toate domeniile stiintifice, odata cu relevarea relatiilor de interdependeta existente intre toate elementele studiate pana la un moment dat ca entitati independente. In geografie apare, astfel, conceptul de geosistem care "vizeaza deci tocmai imbinarea tuturor elementelor sistemului natural, ale sferei economice si demografice [.] intr-un tot unitar, riguros delimitat teritorial" (Cucu, 1981, p. 9). Se sublinia necesitatea studierii in ansamblu a elementelor din teritoriu si, cu precadere, a relatiilor dintre ele nu doar pentru a intelege ci si pentru a putea prognoza comportamentul, evolutia lor temporala si spatiala.

Conceptul de sistem teritorial vine, astfel, sa accentueze aceasta idee. Este considerat un "ansamblu functional, constituit din elemente si relatii, care au ca finalitate atingerea unor teluri comune" (Ianos, 2000, p. 21), si reprezinta, in esenta, obiectul de studiu al geografiei, ca urmare a faptului ca abordarea sistemica se realizeaza in spatiu, teritorial. Teritoriul este pentru orice sistem studiat un suport al existentei, al evolutiei si, pe de alta parte, un cadru teoretic pentru desfasurarea tuturor proceselor mediului natural si antropic. In concluzie, "sistemul teritorial este esential in definirea unui anumit tip de dezvoltare teritoriala, care are in vedere atingerea unor finalitati de ordin social-economic si cultural" (Ianos, 2000, p. 21).

Intelegerea structurii interne si a functionalitatii sistemului teritorial reprezinta punctul de plecare pentru analiza realitatii in sine. Este un pas esential in procesul de studiere a diverselor areale ce compun spatiul terestru, o teoretizare a caracteristicilor specifice acestora.

Cunoasterea structurii sistemului teritorial se realizeaza pe diverse niveluri de analiza: macroscara, mezoscara, microscara. Primul este nivelul de referinta maxim, cel mai complex, care insumeaza totalitatea celorlalte doua niveluri si care se caracterizeaza printr-un grad mare de heterogenitate. Din aceasta perspectiva putem vorbi despre un sistemul teritorial global, mondial. Cel de al doilea nivel vizeaza spatiile intermediare, de o complexitate medie in raport cu nivelul superior si care se integreaza organic in acesta. Astfel de sisteme teritoriale pot fi considerate arealele continentale dar si cele regionale din cadrul lor. La nivel de microscara se afla sistemele teritoriale nationale si cele locale, care, cu mult mai simple, se integreaza si le alcatuiesc pe cele superioare.

Sistemul economic se dovedeste, astfel, a fi o componenta importanta a sistemului teritorial, un subsistem antropic al acestuia, alcatuit dintr-un numar insemnat de elemente si relatiile dintre ele. In acest sens, fiecare tip de activitate, fiecare ramura economica sunt, la randul lor, subsisteme interdependente. Activitatile agricole sau cele industriale se constituie in elemente componente ale acestor ramuri economice, exista si se dezvolta nu doar prin propriile eforturi ci mai ales prin relatiile ce se stabilesc intre ele. De asemenea, esentiale sunt conexiunile pe care le dezvolta cu activitati din alte

ramuri ale sistemului economic. De exemplu, cultura plantelor reprezinta o importanta sursa de materie prima pentru industria alimentara si, la randul sau, se aprovizioneaza din industrie cu produsele chimice si utilajele necesare lucrarilor agricole. Multe astfel de corelatii se stabilesc intre toate activitatile economice, in marea lor majoritate fiind sustinute de infrastructura de transport si telecomunicatii, baza materiala a sistemului de conexiuni.

Relatia dintre componentele sistemului teritorial si cele ale sistemului economic

O intelegere corecta a dimensiunii sistemice si spatiale a economiei mondiale implica abordarea corelativa a celor doua notiuni mentionate anterior si anume sistemul teritorial si sistemul economic. In lucrarea sa Sisteme teritoriale, I. Ianos reliefeaza una dintre caracteristicile conceptului respectiv. "Similar altor entitati spatiale, sistemul teritorial reprezinta un spatiu limitat, unde reciclarea resurselor se desfasoara pe mai multe nivele trofice, prin intermediul a numerosi agenti. Acestia, utilizand simultan si succesiv procesele compatibile existente, introduc in circuite mai lungi sau mai scurte diverse produse utilizabile" (p. 35).

Astfel este conturata imaginea complexa a sistemului teritorial ale carui elemente componente sunt prezentate sintetic ca resurse, agenti, procese, produse si niveluri trofice si se afla in relatii permanente de interconexiune.

Aceasta abordare poate fi reluata in planul analizei sistemului economic, ca element component al sistemului teritorial, ceea ce ar reprezenta o transpunere la un alt nivel a imaginii deja create. Sistemul economic are dimensiunea sa spatiala, prezinta limite teritoriale induse atat de caracteristicile fizico-geografice cat si de cele socio-economice. Exista prin reciclarea propriilor resurse prin intermediul nivelurilor trofice, care reprezinta in esenta ansambluri de procese. Asa se poate explica consumul permanent in interiorul sistemului economic de resurse precum cele energetice (carbuni, petrol, gaze naturale, energie electrica etc.), minerale (feroase si neferoase), agricole (vegetale si animale), informatie etc. Elementele active in cadrul sistemului, agentii, sunt intreprinderile din toate domeniile (agricol, industrial, de servicii) si de toate categoriile (mici, mijlocii, mari, multinationale), care actioneaza la toate nivelurile, de la cel local pana la cel global. Acestea recicleaza resursele, transformandu-le in produse (industriale, agricole) care, la randul lor, devin resurse pentru alti agenti. Intreprinderile, agenti ai sistemului economic, desfasoara diverse activitati, reprezentand in esenta procesele imanente sistemului. Numarul si diversitatea acestora este deosebit de mare, ele putand fi grupate in categorii precum activitatile de exploatare a resurselor, cele industriale, de prelucrare, cele agricole si cele de servicii. Toate se afla intr-o permanenta relationare dand nastere nivelurilor trofice de tipul tehnotrofiei si nootrofiei. In cea de a doua categorie intra procese precum amenajarea, planificarea, finantarea si dezvoltarea, fara de care economia nu poate exista.

1.3. Teorii si factori de localizare

Spatiul in economia spatiala si in geografia economica

Aparuta din nevoia completarii studiilor economice cu elemente noi, necesare gasirii unor raspunsuri veridice la intrebari din ce in ce mai dificile, rezultate din permanenta crestere a complexitatii sistemului economic mondial, economia spatiala este o stiinta aflata in zona de interferenta a economiei si geografiei. La baza sa stau teoriile economice cu finalitate spatiala, si anume cele ale lui Von Thünen si Weber, ce au adus ca element esential in analiza, spatiul. Prin prisma acestei stiinte relativ noi, spatiul este perceput sub doua aspecte: ca un ansamblu de locuri separate prin distanta si ca suport al activitatilor. Dimensiunea spatiala inclusa in analizele economice

determina un element esential al acestora, si anume nivelul preturilor care este direct influentat de cheltuielile de transport ce "afecteaza nu numai preturile de pe piata, ci si locatia conditiilor favorabile productiei" (Blaug, 1992, p. 650).

Aceasta noua tendinta de abordare bivalenta a problemelor a facut posibila in continuare fuzionarea teoriilor de localizare cu noi teorii economice ca de exemplu teoria neo-clasica a productiei. Odata realizata aceasta fuziune, de catre A. Predöhl (1955), apoi de catre W. Isard (1956) si L. N. Moses (1958), s-a urmarit generalizarea si permanentizarea relatiei. Drept rezultat, s-a remarcat pe parcurs o dezvoltare a demersului economiei spatiale prin prisma unor noi teorii avand la baza structura caracteristica teoriei neo-clasice: teoria micro-economica a localizarii producatorului si mai tarziu a consumatorului, teoria echilibrului spatial (structurarea ariilor de piata pentru acelasi produs intr-un spatiu global dat), teoria echilibrului general (definitia conditiilor de echilibru a unui sistem interdependent de localizari).

Localizarea geografica a activitatilor si gandirea economica spatiala

In istoria relatiei ce s-a stabilit intre gandirea economica si cea spatiala se disting trei etape importante:

a) Prima etapa coincide cu procesul de formare a economiei politice incepand cu Adam Smith si derulandu-se de-a lungul secolelor XVI-XVIII. Gandirea economica a acelei epoci s-a dovedit favorabila integrarii factorului spatial in studiul formarii si circulatiei valorilor.

In acest sens, in 1755 economistul Richard Cantillon, considerat precursorul analizei de localizare a activitatilor economice, a schitat in lucrarea sa Essai sur la nature du commerce en général o teorie pornind de la repartitia populatiei si a activitatilor ei, studiind astfel ariile de populare, situarea lor, marimea si zonele lor de atractie. Scopul analizei era acela de a face economii la transport, element cu un rol deosebit de important in evolutia acestor arii. Cantillon lansa inca din acea perioada ideea existentei unor piete de desfacere de diferite marimi, in functie de intensitatea relatiilor comerciale dintre orase si sate. Aceste relatii erau la randul lor determinate de transporturi, astfel incat preturile de pe pietele urbane influentau repartitia culturilor in jurul oraselor.

b) O a doua etapa incepe cu stralucitul economist englez David Ricardo si se desfasoara de-a lungul intregului secol al XIX-lea. Este perioada in care se elimina preocuparile spatiale din analiza teoretica, singura exceptie facand-o prin lucrarile sale economistul german Johann Heinrich von Thünen (1780-1850).

In lucrarea "Statul izolat" aparuta la Hamburg in 1826, el a stabilit, printr-un efort deosebit de abstractizare, unele principii generale, ce explica localizarea culturilor si delimitarea ariilor de piata dand nastere astfel teoriei localizarii activitatilor agricole.

c) A treia perioada reintegreaza spatiul ca obiect al analizei dar intr-un mod care il particularizeaza. La inceputul secolului al XX-lea, intre anii 1920-1940, ramuri ale economiei politice specializate in studii spatiale se dovedesc a sustine teorii economice, in care elementele centrale sunt la origine a-spatiale.

Una dintre aceste teorii este cea a economistului german Alfred Weber (1868-1958), veritabila teorie a localizarii industriei. Aceasta este considerata "proiectia economiei pure in domeniul spatial".

O a doua teorie deosebit de improtanta este cea a locului central dezvoltata de geograful german Walter Christaller in deceniul patru al secolului trecut (1933) si aprofundata de economistul Auguste Lösch in anii ce au urmat celui de al doilea razboi mondial.

Geografia economica in contextul actual al noilor teorii spatiale

Sfarsitul deceniului al saptelea si inceputul celui de al optulea au reprezentat in geografia economica momentul unei importante schimbari. S-a produs trecerea de la analizele traditionale, bazate pe teoria neoclasica a localizarii industriale a lui Weber, la cercetari privind fundamentele geografice ale sistemelor de productie si ale relatiilor dintre firme si alte structuri capitaliste precum statul si forta de munca. "Aceste directii ale cercetarii geografice au reimprospatat geografia economica, marind, in acelasi timp, si importanta intelegerii geografiei ca element component al sistemului stiintelor sociale in general" (Scott, Storper, 1992, p. 6).

Iata trei dintre cele mai noi perspective teoretice in domeniu:

Teoria post-fordista a specializarii flexibile,

Teoria reglarii,

Analiza retelei.

Primele doua directii de analiza ofera idei interesante in legatura cu schimbarile contemporane si dezvoltarea regionala din cadrul societatilor capitaliste. In acelasi timp, ele urmaresc sa redea imaginea istorica si spatiala specifica a peisajului economic global format din structuri sociale si sisteme economice diferite.

Din punctul de vedere al celei de a treia perspective firma (intreprinderea), ca element de baza in organizarea productiei capitaliste, poate fi revigorata numai prin analiza relatiilor din retea. De asemenea, doar prin intelegerea sistemelor culturale, si anume a "actorilor" sociali din grupuri de retele asemanatoare, se pot rezolva problemele aparute prin impunerea primelor doua teorii la realitatile economice din diferitele puncte ale economiei globale.

Factori de localizare a activitatilor economice

Studiul dinamicii geografice a evolutiei activitatilor economice implica in mod necesar analiza motivatiilor de localizare. De aceea, cunoasterea si interpretarea factorilor ce determina luarea deciziei de amplasare a acestora apar ca fundamentale.

O activitate economica este viabila atunci cand localizarea ei se dovedeste a fi corecta. Termenul acesta generic poate fi abordat din doua perspective. Pe de o parte se poate vorbi despre o localizare in cadrul sistemului economic, ceea ce inseamna amplasarea intr-un domeniu de activitate, intr-o ramura anume sau intr-o retea de activitati economice iar pe de alta parte este vorba si despre o localizare spatiala, ceea ce implica o abordare pur geografica.

Geografia este stiinta care evidentiaza diferentele existente intre areale: unele sunt mai bogate in resurse sau poseda o putere mai mare de atractie fata de altele, respectiv pot fi favorabile unor activitati economice specifice sau pot fi puncte de concentrare pentru comert si comunicatii. Aceste avantaje se datoreaza unor factori geografici, reprezentati fie de caracteristici abstracte ale spatiului (distanta, accesibilitate, marime), fie de trasaturi complexe ale suprafetei terestre.

Pe de alta parte se poate vorbi si despre factori ce nu sunt strict geografici si care determina o localizare avantajoasa. Acestia includ determinanti economici, politici si culturali, ce sunt considerati factori indirect geografici datorita imposibilitatii abordarii lor in afara spatiului.

Acest tip de analiza este necesar deoarece nici unul dintre factorii de localizare a activitatilor economice nu se poate sustrage elementului spatiu. De asemenea, geografia cerceteaza elementele in interdependenta unele cu altele, cautand raspunsuri cu privire la cauzele ce determina evolutia lor.

In functie de importanta sau forta cu care factorii de localizare geografici sau indirect geografici determina amplasarea in spatiu a activitatilor umane s-a recurs la urmatoarea clasificare:

factori generali, ce afecteaza localizarea la nivel international si regional si care sunt utilizati deopotriva de catre economisti si geografi;

factori speciali, ce determina amplasarea si evolutia activitatilor la nivel local, studiati in special de geografi.

1.4. Cadrul geopolitic al dezvoltarii activitatilor umane - harta politica a lumii

Concepte si terminologie

Conceptul de stat a cunoscut numeroase abordari pe parcursul timpului, fiind permanent in atentia politologilor, geografilor, istoricilor, filozofilor, de la aparitia lui in antichitate pana la dezvoltarea statelor moderne actuale.

Statul desemneaza in prezent o unitate teritoriala (portiune de uscat sau uscat si zona maritima), constituita ca entitate administrativ-politica, cu granite bine stabilite, recunoscute international, condusa de o institutie politica care are control absolut asupra afacerilor sale interne si a celor externe.

In prezent, principalele elemente fundamentale ale statului, conditii necesare pentru ca o entitate politica sa aiba personalitate juridica de tip statal, sunt: populatia, teritoriul, sistemul politic (Erdeli, Braghina, Frasineanu, 2000).

Formarea si evolutia teritoriala a statelor

Formarea statelor a constituit un proces indelungat, inceput odata cu primele organizari umane in plan teritorial. Primele formatiuni de acest gen, au aparut in antichitate (exemplul oraselor-state grecesti sau al marilor imperii roman, aztec etc.) si au evoluat pe parcursul timpului, imbracand specificul vremurilor istorice respective si al particularitatilor teritoriale locale, capatand forme si functii diferite.

Statele moderne au aparut in Europa, la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea, in evolutia lor distingandu-se trei etape principale: formarea statelor-natiuni ca o reactie la structurile medievale, aparitia dupa primul razboi mondial unor state rezultate din dezintegrarea marilor imperii si crearea dupa cel de-al doilea razboi mondial a unui numar insemnat de entitati statale, ca rezultat al decolonizarii (Erdeli, Braghina, Frasineanu, 2000).

In formarea lor un rol important l-au avut conditiile fizico-geografice (care le-au limitat sau le-au favorizat extinderea) dar mai ales cele socio-economice (conditiile istorice, formarea natiunilor, dezvoltarea drumurilor comerciale, interesele economice, politice etc.).

Teorii asupra aparitiei si evolutiei statelor

Legat de procesele care au determinat aparitia si evolutia statelor au fost concepute o serie de teorii, care au fost clasificate in general, pe doua mari categorii: deterministe si functionaliste.

Avand la baza teoria lui Charles Darwin, expusa in anul 1859 in lucrarea Asupra originii speciilor, principalele teoriile deterministe sunt:

teoria organica a statului, a lui Friederich Ratzel (Politishe Geographie, 1923) care considera statul ca un organism asemanator celor biologice, ale carui caracteristici sunt determinate de insusirile populatiei si ale teritoriului;

teoria ciclurilor evolutiei statului, a lui William Morris Davis, 1939, care presupune in evolutia statului existenta a patru cicluri de dezvoltare (copilarie, tinerete, maturitate, batranete) cu caracteristici distincte;

teoria ariilor centrale, enuntata in 1963 de Norman Pounds in lucrarea Geografie Politica (pe baza unei idei a lui Ratzel) si extinsa apoi impreuna cu S.S. Ball in 1964; ilustreaza formarea statelor in jurul ariilor centrale (nuclee ce prin extinderea teritoriala si cresterea numarului de locuitori determina formarea statelor); cei doi au analizat si definit ariile centrale ce au stat la baza sistemului de state din Europa.

Evolutia hartii politice a lumii

Perioadele antica si medievala

Prima harta politica a lumii se contureaza, odata cu aparitia primelor state, inca din mileniile VI - V. i.HR. Acestea au fost localizate pe vaile marilor fluvii, dezvoltandu-se in principal pe baza agriculturii (cultura plantelor si cresterea animalelor), ulterior adaugandu-se activitatile comerciale.

Pentru perioada de dinainte de Hristos, pe harta politica a lumii se gaseau o serie de state, grupate in cateva regiuni ale planetei, din Asia, Europa si Nordul Africii. Teritoriul cuprins intre valea Nilului si vaile Tigrului si Eufratului, denumit "Semiluna fertila", a constituit spatiul in care au evoluat generatii de state, precum cele autoritare (sumeriene - Ur, Uruk, Lagas s.a, babiloniene - Babilon, asiriene - Assur, Ninive, egiptene - Theba, Memphis etc.) sau cele plasate pe litoralul estic al Mediteranei (regatul evreu, Fenicia).

Dupa anul 395, Imperiul Roman s-a divizat in doua parti: Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Roma) si de Rasarit (cu capitala la Constantinopole). Intre secolele III-VI au avut loc migratii ale popoarelor venite din stepele Asiei Centrale (ostrogotii, hunii, vandalii, saxonii, gotii etc.), insa secolele VI-X reprezinta perioada marilor migratii catre Europa (anglo-saxonii, avarii, slavii, bulgarii, normanzii, arabii, ungurii, pecenegii, cumanii, tatarii etc.) care au determinat formarea unor popoare slave, fino-ugrice, celtice pana in Europa de Vest si Peninsula Scandinavica. In aceasta perioada se remarca ascensiunea Imperiului Bizantin (sec. VI-VIII) si aparitia a unor mici state, care ulterior au evoluat spre state feudale.

Criterii de clasificare a statelor

Localizarea unui stat pe Glob poate avea o influenta deosebita asupra tipului de economie dar si asupra atitudinii populatiei si a guvernantilor in luarea unor decizii la nivelul politicii externe.

Extensiunea spatiala, constituie un element important, influentand complexitatea resurselor naturale, varietatea factorilor de mediu, potentialul uman pe care un stat le poate detine, formand premisele dezvoltarii economice, politice, sociale.

Forma, data de conturul spatial, este una dintre caracteristicile morfologice, considerate a influenta atat functionarea interna cat si comportamentul international al statelor. Pe harta politica a lumii contemporane se regaseste o mare varietate de forme, de la cele geometrice, la cele nedefinite, rezultate a unor indelungate procese istorice.

Clasificarea statelor dupa numarul de locuitori, este foarte sugestiva, existand mari disparitati intre tarile lumii.

Cel mai mare numar de locuitori este detinut de 2 tari - R. P. Chineza (1,31 miliarde locuitori) si India (1,10 miliarde locuitori), care insumeaza 37,3% din populatia Globului. Urmatoarea tara, in ordine descrescatoare este S.U.A. cu 298,2 milioane locuitori (4,6%).

Majoritatea statelor lumii au o populatie intre 5 si 50 milioane locuitori. Intre acestea se individualizeaza cele mijlocii, cu peste 20 milioane locuitori (Myanmar, Coreea de Sud, R. D. Coreeana, Afganistan, Malaysia, Uzbekistan, Nepal, Irak, Arabia Saudita, Ghana, Algeria, Africa de Sud, Sudan, Tanzania, Kenya, Maroc, Uganda, Spania, Polonia, Ucraina Romania, Ungaria, Columbia, Argentina, Canada, Peru, Venezuela, Australia) si cele mici (intre 5 si 20 mil. locuitori).

In categoria statele foarte mici, cu o populatie sub 5 milioane de locuitori, se individualizeaza statele liliputane, cele sub 0,5 mil. persoane: Luxemburg, Barbados, Guadelupa, Islanda, Liechtestein, San Marino, Vatican.

Forma de guvernamant realizeaza o diferentiere a statelor pe doua tipuri: republicile si monarhiile.

Majoritatea statelor lumii sunt republici, avand ca sef de stat un presedinte, iar celelalte sunt organizate ca monarhii (in circa 30 de tari).

Gradul de dezvoltare economica constituie un criteriu de baza al ierarhizarii statelor lumii, printre indicatorii sintetici folositi regasindu-se: valoarea produsului intern brut (P.I.B.) calculat la nivelul intregii tari sau raportat la locuitor, consumul de energie, care semnifica puterea industriala a unui stat, gradul de civilizatie si de progres, valoarea exportului, gradul de competitivitate a produselor si a potentialului uman etc.

Organizatii internationale

In prezent, la nivel mondial activeaza un numar insemnat de organizatii internationale, aparute ca urmare a intensificarii diverselor forme de cooperare intre statele lumii, in contextul general al evolutiei relatiilor politice, economice, militare, sociale etc.

1.5. Mediul geografic si resursele sale

Caracteristici generale. Tipuri de resurse naturale

Mediul geografic este alcatuit dintr-o serie de subsisteme corespunzatoare tuturor componentelor naturale si antropice (relief, clima, ape, vegetatie, fauna, soluri, activitate umana), intre care se stabilesc relatii multiple, de diverse tipuri. Acesta se poate analiza de la nivel planetar (macroscara), pana la nivel local (microscara), reflectandu-se in peisaje specifice. Mediul geografic detine, datorita complexitatii sale, o gama foarte variata de resurse.

Termenul de resursa este unul foarte complex, desemnand, conform literaturii de specialitate "un element material sau abstract care poate fi folosit pentru satisfacerea unei nevoi sau necesitati umane" (Erdeli coord., 1999, p. 274).

In cadrul acestora o importanta deosebita o au, "mijloacele naturale de care dispune o colectivitate" (dictionarul Robert), adica resursele naturale, reprezentate de: aer, apa (sub toate formele), radiatie solara, biomasa vegetala si animala, sol, roci naturale, substante minerale din sol si subsol, combustibili, minereuri feroase, neferoase etc. Pe langa aceste elemente ale mediului natural se mai adauga resursele antropice (reprezentate de populatie, cu caracteristicile acesteia: numar, posibilitati mentale, fizice etc.) si resursele capitale (constituite din elementele construite de om in scopul desfasurarii activitatilor sociale, economice, culturale, exprimate prin instrumente, utilaje, tehnologii etc., reprezentand capitalul existential) ( Erdeli coord., 1999).

Resursele naturale se pot clasifica dupa criterii multiple, in literatura de specialitate existand o multitudine de grupari ale acestora. Adesea criteriile alese, nu se refera la toate categoriile de resurse naturale.

Factorii determinanti ai repartitiei resurselor

Din punct de vedere al repartitiei spatiale a resurselor se observa o neuniformitate, atat la nivelul distributiei diverselor categorii de resurse, cat si la cel al utilizarii lor, generata de cauze multiple, naturale (intre care se impun cele de ordin geologic si climatic) si antropice.

Factorii de ordin geologic, ocupa un loc principal in categoria celor naturali, fiind responsabili de repartitia resurselor de substante minerale utile, generand o supraconcentrare in anumite zone, saracie in altele.

Factorii climatici sunt responsabili, in mod direct sau indirect de repartitia unor resurse precum: apa dulce, energia hidraulica, eoliana, biomasa, resursele de soluri etc.

Factorii antropici au un rol important in descoperirea resurselor naturale si integrarea acestora in circuitul productiv, precum si a diferentelor existente la nivelul exploatarii lor in diverse regiuni ale globului. Toate acestea sunt dependente de conditiile socio-economice si istorice ale diverselor areale (gradul de dezvoltare industriala, de cunoastere si cercetare a resurselor, a progresului tehnico-stiintific, existenta unor conflicte politice, militare s.a.m.d.).

Principalele categorii de resurse naturale

Energia primita de la Soare are o importanta deosebita la nivel planetar, aceasta pe langa faptul ca regleaza echilibrul dintre geosferele terestre, se transforma printr-o complexitate de procese chimice si fizice in numeroase alte forme utilizabile in economie: energie hidraulica, energie eoliana, energia valurilor, energia stocata in biomasa vie si in combustibilii fosili etc. La scara umana Soarele reprezinta o resursa inepuizabila.

Resursele naturale ale atmosferei deriva din calitatea continutului si a insusirilor sale. Prin compozitia si structura sa intretine viata pe Terra, constituind totodata si un important rezervor de materii prime, ce pot fi utilizate industrial. Prin lichefiere s-a obtinut distilarea fractionata a oxigenului (1880), apoi a azotului, hidrogenului (1888) si a heliului (1908). Aceste gaze se folosesc in industria chimica, siderurgica, aeronautica, electrotehnica etc.

Energia eoliana reprezinta o alta resursa a atmosferei, datorata diferentei de potential termic si baric din troposfera, ca urmare a incalzirii neuniforme a acesteia.

Litosfera se distinge in mod deosebit, fata de celelalte geosfere, prin varietatea resurselor, dupa particularitatile si importanta lor energetica, substantele minerale utile pe care le poseda, fiind grupate pe cateva categorii.

Hidrosfera dispune de resurse importante, atat din punct de vedere cantitativ, dar si a varietatii acestora. Acestea sunt distribuite inegal pe suprafata terestra dar si pe categorii ( ape sarate si dulci).

Cea mai mare parte a resurselor de apa ale Terrei este concentrata in Oceanul Planetar (circa 97%). Din intreaga suprafata a planetei (510,10 mil.km ) apele marilor si oceanelor reprezinta 70,8%, cu diferentieri la nivelul celor doua emisfere (in nord - 60,7% iar in sud 83%).

Desalinizarea apei oceanice poate constitui o solutie pentru obtinerea unei cantitati insemnate de apa dulce, constituind o necesitate pentru tarile cu mari suprafete desertice.

Apele continentale (curgatoare, subterane si cele acumulate in lacuri) au cea mai mare insemnatate pentru societatea umana, fiind necesare vietii omului pe Terra (ca

apa potabila dar si pentru consumul menajer) si foarte utile in industrie si agricultura. Acestea detin doar o mica parte din volumul de apa dulce a Terrei, cea mai mare parte fiind stocata in ghetari. Volumul total de apa dulce reprezinta aproximativ 3% din resursele de apa de la nivel global, iar ghetarii concentreaza 2/3 din acestea. Se constata disproportii evidente la nivelul continentelor legate de repartitia resurselor de apa. Se remarca, de asemenea, importanta apelor curgatoare ca sursa de energie.

Resursele biosferei provin din doua mari domenii geostructurale: oceanele si continentele. La nivelul uscatului importanta cea mai mare o au padurile, atat datorita functiei economice (exploatare forestiera) cat si celei ecologice. Exista o mare varietate a padurilor, sub aspectul compozitiei specifice, al conditiilor de dezvoltare si al posibilitatilor de valorificare economica (de la taiga pana la padurile ecuatoriale). Fauna uscatului de asemenea foarte variata, datorita diversitatii conditiilor fito-climatice, are valoare economica prin produsele pe care le furnizeaza vanatul: blanuri, piei, carne etc.

Solul sau "invelisul de viata al scoartei terestre", mediul in care materia anorganica se transforma, cu ajutorul energiei solare, in compusi organici, absolut necesari lanturilor trofice si in final omului, se constituie intr-o resursa naturala fundamentala. In functie de caracteristicile solurilor se dezvolta atat vegetatia naturala, cat si plantele de cultura, pomicultura, viticultura etc. Agricultura nu poate fi conceputa in lipsa resurselor de sol. Pe Glob exista o mare varietate de soluri, dependente de caracteristicile reliefului si de zonalitatea bioclimatica, in functie de care agricultura capata caracteristici distincte.