Escaladarea stincilor

opozitia combinata a mîinilor si a picioarelor; procedeul este întrebuintat de preferinta atunci cînd, în timpul urcarii directe, prizele de picioare sînt foarte putin proeminente sau prea mult înclinate si alunecoase. În aceste cazuri, pentru a spori aderenta alpinistul asaza picioarele perpendicular pe stînca, cît mai sus posibil, iar corpul si-l lasa cît mai

pe spate. Aceasta pozitie necesita eforturi considerabile, mai aes cînd înclinatia stîncii este accentuata;

opozitia mîinilor se realizeaza prin apasarea lor pe stînca sau prin tractiune laterala. În ambele cazuri prizele se afla de o parte si de cealalta a corpului la nivelul umerilor (fig. 53 a, b).

Procedeele de escalada interioara

fata se va aseza spre peretele cu înclinatia cea mai aproape de verticala si se vor evita surplombele pe peretele de care se va sprijini spatele;

fata se îndreapta spre peretele care prezinta cele mai multe prize si puncte de sprijin pentru picior;

spatele se va sprijini de peretele cel mai neted, spre a evita o frecare prea mare.

Timpul al patrulea. Echilibrul partii superioare a corpului fiind mentinut printr-o tractiune spre exterior cu mîna dreapta, se preseaza cu piciorul stîng, ceea ce permite sa se înalte bratul stîng si sa se întepeneasca mai sus.

Procedeele de escaladare interioara este indicat sa se învete de catre militari mai întîi în poligonul de antrenament la instructia alpina sau într-un horn improvizat. Procedeele 5 si 6 de ramonaj nu se folosesc de începatori; aceste procedee se executa numai de catre militari cu categorie de clasificare la alpinism.

La escaladarea interioara militarii nu vor avea asupra lor armamentul individual (acesta se va ridica ulterior, cu ajutorul frînghiei). De multe ori este bine ca la urcare sa se foloseasca espadrilele.