GEOGRAFIE UMANA - GEOGRAFIE FIZICA
Geograful si epistemologul Ron J. Johnston (1989)1 gaseste diferenta principala dintre geografia fizica si cea umana la nivelul explicarii mecanismelor care sunt la originea unui fenomen oarecare. Aceasta diferenta deriva din natura diferita a mecanismelor fizice si a celor socio-economice.
In geografia fizica, mecanismele subiacente determina fenomenele, Problema care se pune este aceea ca fenomenele nu sunt niciodata identice si nu depind de un anume mecanism ci de o combinatie de mecanisme multiple, nu toate cunoscute, dar care au o dinamica t 535e41f emporala lenta, schimbandu-se foarte putin odata cu trecerea timpului. Butada compozitorului italian Ruggero Leoncavallo (1857-1919) conform careia ,,natura merge pe un drum atat de lung incat pare imobila' ilustreaza foarte bine aceasta stare de lucruri. Prin urmare, geografia fizica, aidoma celorlalte stiinte ale naturii, se va concentra in primul rand asupra identificarii si intelegerii unui numar cat mai mare de mecanisme, precum si asupra combinarii acestora. Odata descoperite si intelese, aceste mecanisme naturale nu isi mai modifica esenta ci doar parametrii. De exemplu circuitul apei in natura este un mecanism a carui functionare nu se schimba odata cu trecerea timpului ; ceea ce poate evolua este cantitatea de materie (in acest caz cantitatea de apa in diversele sale forme de agregare) care participa la diferitele faze ale ciclului. Scaderea temperaturii globale conduce la instalarea perioadelor glaciare, in care mari volume de apa sunt scoase temporar din circuit, fiind stocate in calotele continental sau oceanice. Cresterea temperaturii din perioadele interglaciare va reintroduce apa inghetata in dinamica obisnuita a hidrosferei. Evolutia geografiei fizice ca stiinta se bazeaza deci pe identificarea si explicarea proceselor naturale noi sau necunoscute care intervin in functionarea unui mecanism deja cunoscut. Se poate observa ca principiul cauzalitatii ocupa o pozitie principala in cadrul cercetarilor efectuate de geografia fizica, de unde o foarte mare tentatie pentru acceptarea determinismului filosofic drept trama teoretica generala.
In geografia umana, mecanismele intrinseci care intervin in concretizarea fenomenelor sunt ele insele produsul unei evolutii istorice rapide si continue; procesele care materializeaza realitatile studiate de geografia umana sunt evolutive iar evolutia lor este de multe ori datorata unor cauze exterioare. Mai mult, ritmul de transformare a mecanismelor nu ramane constant. Accelerarea proceselor naturale si socio-economice indusa de progresul tehnologic este din ce in ce mai rapida iar durata de viata a unui ansamblu de interrelatii scade pe zi ce trece, fenomen numit tranzienta de sociologul american Alvin Toffler. Civilizatiile agricole au avut nevoie de 10 000 de ani pentru a slefui organizarile teritoriale rurale. Industria le-a distrus sau le-a transformat in profunzime in doar 250 de ani (1700-1950). Organizarile industriale (regiuni, axe, centre industriale), care pareau vesnice, sunt complet rnodificate, sau chiar inlocuite in doar cativa ani, de organizarile teritoriale specifice revolutiei cibernetice. Problema care se pune nu este deci doar aceea de a identifica mecanismele si de a le intelege combinarea, ci si de a intelege transformarea acestora. Exemplul dinamicii teritoriale a spatiului geografic cuprins intre frontierele Belgiei actuale poate sa ilustreze foarte bine aceasta particularitate a domeniului de cercetare a geografiei umane.
Diferentierea unei geografii fizice si a unei geografii umane in interiorul geografiei nu este rezultatul unor deosebiri teoretice fundamentale. Aceasta dihotomie este rezultatul aplicarii principiului reductionist care in cazul geografiei are o utilitate mai degraba didactica. Deosebirea ramurilor si subramurilor geografice are drept scop principal crearea de repere epistemologice nu atat pentru specialistul geograf cat pentru auditoriul sau (specialistii celorlalte discipline, instantele administrative, elevi, studenti, etc.).
In cadrul geografiei, disputele ridicate de existenta a doua geografii, fizica si umana, au fost intotdeauna legate nu atat de dinamica interna a stiintei in sine ci de modificarea, in perioadele de criza, a balantei puterii in structurile administrative (in institutiile geografice precum societatile de geografie, sectiunile de geografie din academii si universitati ori in departamentele ministeriale de profil). Acest fenomen poate fi urmarit inca de la constituirea geografiei moderne: conflictele intre vidalieni si anti-vidalieni in Franta, intre ritterieni si adeptii lui Humboldt in Germania. In perioada de criza epistemologica a geografiei (1950-1970) aceleasi comportamente au continuat sciziunea intre geografii fizicieni si geografii umanisti in intregul Occident. Deoarece «comanda sociala» a avantajat in acea perioada geografia umana, geografia fizica a fost lent marginalizata iar specialistii sai fie s-au aliat altor stiinte naturale, fie si-au «umanizat» discursul si metoda. Acelasi lucru se intampla in prezent in Rusia si in fostele tari comuniste din Europa Central-estica, unde geografia fizica, inerta din punct de vedere ideologic, a fost lasata sa evolueze liber intre 1950-1990, pe cand geografia umana a fost constransa sa ramana la nivelul idiografic de la inceputul secolului al XX-lea. Trecerea balantei puterii dinspre geografia fizica spre cea umana in Europa Central-estica nu este atat de dramatica precum in Occidentul anilor '60 deoarece problemele globale ale omenirii impun o echilibrare a interesului geografic catre nivelul traditional de cercetare, cel mezospatial, care imbina ambele directii de cercetare ale geografiei. In plus, analiza istorica a acestor confruntari au adus o oarecare intelepciune in randul geografilor, care au inteles faptul ca nu conflictele interpersonale, fie ele si stiintifice, pot controla mersul disciplinei, ci dinamica generala a societatii, singura apta sa valideze directiile de evolutie ale stiintelor geografice. Este evident prin urmare ca divizarea geografiei in fizica si umana este artificiala si exterioara dinamicii interne a disciplinei, care a ramas unitara dincolo de diversele dispute teoretice.
Analiza comportamentului cercetatorului geograf precum si studiile epistemologice asupra geografiei tind sa demonstreze faptul ca geografia este ancorata mai degraba intr-o conceptie holista asupra domeniului si metodelor sale de studiu. Holismul episteraologic postuleaza ideea ca o cercetare nu se bazeaza niciodata pe o singura ipoteza ci « angajeaza ansamblul cunoasterii teoretice a unui domeniu stiintific la un moment dat al istoriei stiintelor ». Pentru a-si finaliza eforturile, cercetarea geografica, oricare ar fi obiectul asupra caruia s-ar focaliza, este nevoita sa faca apel la intreaga cunoastere de specialitate disponibila la un moment dat. Prin natura lor, cercetarile geografice nu pot
apartine in exclusivitate unei singure subdiscipline geografice. Este foarte greu sa fie acceptat drept corect din punct de vedere stiintific un studiu de climatologie, la orice scara ar fi el realizat, daca acesta se limiteaza la a descoperi si explica mecanismele naturale implicate, fara a tine seama de mecanismele antropice care pot interveni (modificarea albedoului, a coeficientului de rugozitate spatiala, a compozitiei fizice si chimice a aerului, a cuverturii vegetale, etc.). Acelasi lucru este valabil si in cazul geografiei umane: reteaua mondiala de telecomunicatii depinde de ionosfera si de capriciile activitatii solare; accesibilitatea oraselor in cadrul unui sistem urban depinde de geomorfologia si de hidrografia teritoriului analizat; intensitatea unei civilizatii agrare depinde si de calitatea solurilor pe care s-a dezvoltat, etc.
Dificultatea circumscrierii unui obiect propriu de cercetare nu ramane prin urmare doar la nivelul acestei artificiale separari a geografiei in fizica si umana. In chiar interiorul geografiei fizice, reputata ca fiind mai clara din punct de vedere teoretic si metodologic, este imposibil sa se delimiteze cu claritate un obiect de studiu propriu fiecarei subdiscipline. Pedogeografia este in esenta o suma de informatii sintetizate din geologie, geomorfologie, biochimie, biofizica, agronomie, climatologie, biologie sau din stiintele sociale. La fel, geomorfologia nu poate defel sa isi structureze teoriile fara recursul la informatiile furnizate de geologie, astronomie, meteorologie, hidrologie, geofizica, topografie. In plus, putine mai sunt astazi mediile care sa se mai poata numi medii naturale.
|
