Geostrategia
In paralel cu geografia politica s-a dezvoltat si asa numita geostrategie, un curent care isi propune sa ia in consideratie lumea ca un intreg, sa creeze o imagine globala asupra problemelor politic 919f53j o-geografice mondiale. Geostrategia a avut mai degraba afinitati cu geopolitica decat cu geografia politica, desi nu a fost nici pe departe la fel de agresiva; ca si geopolitica, insa, si geostrategia a cautat sa aiba un caracter activ, recomandand politici si strategii care ar trebui sa fie urmate de guvernele statelor in care exista preocupari de geostrategie.
Primul reprezentant al geostrategiei a fost amiralul american Alfred Thayer Mahan (1840-1914), de formatie istorica, autorul mai multor lucrari, dintre care cele mai cunoscute sunt Influenta puterii maritime asupra istoriei (1890) si Problema Asiei (1900), in care a cautat sa argumenteze necesitatea controlului asupra principalelor culoare de navigatie maritima, pentru a proteja relatiile comerciale si a asigura bunastarea economica a unui anumit stat (se subintelege, in primul rand din punctul de vedere al S. U. A.). Mahan cauta sa demonstreze existenta a sase factori fundamentali, de care ar depinde puterea maritima:
a. Pozitia geografica - existenta, pentru diferite state, a unei iesiri la mare sau la Ocean (eventual la mai multe mari sau oceane), gradul de interconectare a diferitelor bazine maritime, dezvoltarea frontierelor continentale considerate vulnerabile, posibilitatea de a organiza baze strategice maritime, departe de teritoriul national si de a controla, cu ajutorul acestora, marile rute comerciale internationale.
b. Configuratia fizica a
litoralului statelor: existenta unor golfuri (bai)
adapostite, a unor estuare, stramtori sau peninsule care pot stimula
dezvoltarea vietii
maritime, in timp ce absenta lor creeaza dificultati in relatiile dintre stat
si mare. Aici este luat in consideratie si gradul de interconectare al vietii
maritime cu viata economica interna, prin intermediul fluviilor navigabile
(care, insa, sunt privite si ca eventuale cai de patrundere a unor invadatori).
c. Extinderea litoralului si conditiile naturale, favorabile sau defavorabile, pentru organizarea apararii acestuia.
d. Dimensiunea umana a statului, care influenteaza capacitatea acestuia de a-si constitui o flota comerciala si o marina militara puternica.
e. Caracterul national - aptitudinile comerciale ale populatiei si inclinarea acesteia spre viata maritima.
f. Caracterul guvernarii - capacitatea organelor de conducere ale statului de a pune in valoare conditiile oferite de natura si aptitudinile populatiei.[1]
In lucrarea Problema Asiei, A. Thayer Mahan accentueaza asupra rolului geostrategic al dominatiei asupra ariei-nucleu a continentului eurasiatic (acordand o importanta prioritara Rusiei) si asupra celui al dominatiei asupra marilor care inconjoara continentul eurasiatic (unde vede, in primul rand, importanta Marii Britanii), evidentiind eforturile Marii Britanii de a domina marginile sudice si estice ale Eurasiei (prin stabilirea unor baze in Gibraltar, Malta, Cipru, la canalul de Suez, in Aden, Oman, India, Sri Lanka, Birmania, Singapore, nordul insulei Borneo, Hong Kong si peninsula Shandong) si de a limita la minimum stradaniile Rusiei de a iesi la Oceanul Indian (prin controlul asupra Golfului Persic, asupra Iranului si asupra statului-tampon, Afganistan). El a prognozat interferarea mai puternica in aceasta politica asiatica a Statelor Unite si a Japoniei, care s-a si produs in realitate, ulterior (incepand cu perioada dintre cele doua razboaie mondiale).
In Marea Britanie, principalul reprezentant al geostrategiei a fost Halford J. Mackinder (1861-1947), de formatie antropogeografica, principalul urmas al lui Ratzel in Anglia. in lucrarea acestuia, Pivotul geografic al istoriei (1904), ca si Mahan, in Problema Asiei, a pus accentul pe spatiul geografic continental, in primul rand - pe aria-nucleu eurasiatica (heartland), care ar avea posibilitatea de a domina intreaga lume, ca dintr-o fortareata continentala, inconjurata de o arie-tampon (rimland), aflata intr-o permanenta disputa, si apoi de "Oceanul Mondial'. in conceptia initiala a lui Mackinder, cheia dominatiei mondiale ar sta in Europa de Est, care isi poate asigura suprematia asupra asa numitei "insule mondiale' (Eurasia si Africa), in vreme ce "insulele periferice' (Americile si Oceania) ar avea o importanta cu totul secundara. in lucrarile mai tarzii, din perioada interbelica si din anii celui de al Doilea Razboi Mondial, Mackinder si-a schimbat parerile, considerand ca aria-nucleu eurasiatica ar putea fi contrabalansata de Europa Occidentala si de America de Nord, care tind sa formeze o comunitate, ce nu este separata ci este unita prin intermediul nordului Oceanului Atlantic (denumit "Oceanul Median'), idee care a stat la baza constituirii N. A. T. O.
Intr-o mare masura, ideile lui Mackinder au fost reluate, cu mici retusuri[2], de Nicholas J. Spykman (1893-1943), american de origine olandeza. Dupa opiniile acestuia, rimlandul ar fi acela care ar juca rolul - cheie in politica mondiala si ar fi capabil sa se opuna heartlandului.
Si unii geostrategi contemporani, ca francezii Georges Chaliand si J.-P.Rageau (1982) concep lumea ca pe o structura circulara concentrica, cu mai multe inele, ceea ce reaminteste de ideile lui H. Mackinder, chiar daca este vizibila si influenta analizei sistemelor mondiale : -nucleul puterilor centrale (fosta Uniune Sovietica si satelitii sai politici), inelul maritim (corespunzand cu rimlandul si inconjurand nucleul, incepand din Africa de Nord si pana in Asia de Sud-Est), inelul puterilor maritime (America de Nord, Europa Occidentala si Japonia), inelul subdezvoltarii si saraciei (Africa Subsahariana si cea mai mare parte din America Latina, mai putin "Conul Sud') si inelul dezvoltat austral (Chile, Argentina, Uruguay, R. Africa de Sud, Australia si Noua Zeelanda).
Atat ideile geostrategice ale lui Mahan cat si cele ale lui Mackinder au suscitat insemnate critici, ca urmare a tendintelor de simplificare exagerata a istoriei si a influentelor excesive ale determinismului, dar aceasta nu inseamna ca ele nu au influentat intreaga politica externa si strategia militara ale tarilor occidentale si, in primul rand, ale S. U. A., din perioada cuprinsa intre finele secolului al XlX-lea si jumatatea secolului al XX-lea. Astfel, ideile lui Mahan au fost urmate intr-o mare masura de politica externa a S. U. A., mai ales in timpul presedintiei lui Theodor Roosevelt - ocuparea arhipelagului Hawaii, pentru a controla centrul Oceanului Pacific, asigurarea dominatiei asupra unei serii de insule, foste spaniole, din Antile(Cuba, Porto Rico), precum si sprijinirea desprinderii republicii Panama de Columbia, pentru a putea trata cu autoritatile noii republici obtinerea unei fasii intre Marea Caraibilor si Oceanul Pacific , in care s-a construit canalului Panama, destinat controlului asupra legaturilor dintre Oceanul Atlantic si Oceanul Pacific, ca si asigurarii unei eventuale actiuni comune a flotelor americane din cele doua oceane
Dintre geostrategii mai recenti, se remarca Alexandr Severskii (1894-1974), de origine rusa, refugiat in S.U.A. Acesta a pus accentul[3] pe rolul aviatiei militare in cadrul unui conflict si a fost principalul avocat al obtinerii de catre S. U. A. a suprematiei aeriene, mai ales in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial si dupa razboi, hi conceptia sa, "aria de decizie' a strategiilor mondiale ar fi, in realitate, Arctica, datorita distantei mai mici, peste Polul Nord, decat pe directia V - E, dintre regiunile de mare importanta strategica ale S. U. A. si cele ale fostei U. R. S. S. Ideile lui Severskii au fost si ele preluate ca strategie oficiala in S. U. A. si Canada, state care au acordat o importanta deosebita instalarii unui intreg sistem, foarte sofisticat, de aparare a Nordului, cu numeroase baze aeriene, statii radar s.a.m.d.
Dintre geostrategii contemporani, trebuie mentionat in primul rand Saul B. Cohen (nascut in 1928, in Massachussets), autor al unei lucrari mult comentate, Geografia si politica, intr-o lume divizata (1963). Dupa S. Cohen, intreaga lume s-ar imparti in cinci regiuni geostrategice, care nu ar fi altceva decat sferele de influenta ale Statelor Unite, Europei Oceanice, fostei Uniuni Sovietice, Chinei si Indiei. intre acestea s-ar interfera zone labile, de disputa, caracterizate printr-o instabilitate politica de tip cronic, ca Orientul Apropiat, Asia de Sud-Est si Europa Central-Estica, cu frecvente modificari de regimuri politice si de frontiere. Recomandarile lui Saul Cohen in domeniul orientarilor politico-strategice merg in directia dezvoltarii cooperarii, a acceptarii realiste a unei diviziuni geostrategice a lumii si nu in aceea a conflictului si a rivalitatii militare. in linii mari, desi scrise cu aproape patru decenii in urma, se poate constata ca ideile lui Cohen reprezinta niste coordonate care au fost urmate, intr-o mare masura, de politica mondiala, in special a marilor puteri din ultimii ani, dupa 1989. Destabilizarea si fragmentarea Europei Central-Estice, aparitia a numeroase focare de conflict in aceasta zona foarte disputata, in Caucaz si Orientul Apropiat (in Bosnia-Hertegovina, Croatia, Kosovo-Metohia, Transnistria, Cecenia, Abhazia, Karabahul de Munte, Irak etc.) sunt dovezi ale deosebitei labilitati politico-geografice ale acestei arii, in cadru careia Romania are sansa de a se prezenta ca o insula de stabilitate si de echilibru, sansa care ar merita sa fie mult mai bine valorificata.
In consecinta, Lumea de astazi parcurge o etapa de evolutie foarte complexa, cu o componenta dominanta extrem de dinamica dar si cu un fond mostenit care se exprima printr-o puternica inertie. Pe de o parte, geostrategii contemporani subliniaza cresterea importantei schimburilor economice, la nivel mondial, si reducerea rolului armamentului strategic, oricat de sofisticat ar fi acesta, cresterea rolului organismelor suprastatale (Uniunea Europeana s.a.) si al statelor cu o economie mai dinamica (R. P. Chineza, Japonia, Germania, India), in paralel cu scaderea importantei pe esichierul mondial a statelor cu o economie mai putin dinamica, indiferent de regimul lor politic (Rusia, Marea Britanie, Franta, toate devenite, pe rand, puteri de rangul al doilea), ca si cresterea interventionismului primei puteri politico-economice si militare a Lumii, Statele Unite, care uneori nu mai tine seama nici de pozitia Organizatiei Natiunilor Unite.
In acelasi timp, inertia istorica continua sa joace un rol demn de luat in seama in lumea contemporana: S. U. A. continua sa-si exercite autoritatea in spatiul politico-geografic latino-american, unde intervin adesea, direct sau indirect, atunci cand isi considera primejduita autoritatea (de exemplu, in Panama, Grenada, Chile, Haiti etc.[4]), sprijinind deschis regimurile proamericane; Rusia cauta sa-si mentina autoritatea asupra spatiului fostei Uniuni Sovietice, mentinandu-si enclava strategica de la Kaliningrad (nordul fostei Prusii Orientale), intervenind mai mult sau mai putin fatis in Abhazia, Osetia de Sud, Karabahul de Munte, Transnistria, Tadjikistan si sustinand regimurile proruse (din Bielarusia s.a.); Franta intervine sistematic in diferitele conflicte din fostele colonii franceze si belgiene din Africa Subsahariana (Cote d'Ivoire, Ciad, R. Centrafricana, R. D. Congo) si sprijina factiunile prooccidentale din Orientul Apropiat (in special in Liban); Marea Britanie cauta sa-si mentina vechile pozitii din sudul Atlanticului (interventia din insulele Falkland) si din zona Golfului Persic (coparticiparea la interventia S. U. A. in Irak), toate acestea explicand de ce si astazi se mentin ultimele fragmente ale fostelor imperii coloniale, la 60 de ani dupa sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial.
|
