PĂMÂNTUL sI SISTEMUL GEOGRAFIC GLOBAL
Terra este a treia planeta a Sistemului Solar în raport cu distanta medie fata de Soare (149.598.000 km).
Prin dimensiuni este o planeta mica (suprafata 510.200.000 km2; volumul 1083 mild. km3, masa 59, 75 · 1023 kg, raz medie 6370 km).
Are un satelit natural (Luna) si împreuna cu întregul Sistem Solar realizeaza si miscare, în cadrul Galaxiei, în 220 mil. ani.
1. FORMA PĂMÂNTULUI sI CONSECINŢELE GEOGRAFICE
De-a lungul secolelor, au fost emise diverse pareri asupra formei Pamântului, în concordanta cu nivelul cunostintelor si cu conceptiile filozofice ale celor care le-au sustinut. Dintre acestea s-au impus trei.
Pamântul este o sfera. Reprezinta conceptia care s-a conturat înca din antichitate si care s-a pastrat pâna în secolul XVIII. Ea are la baza o suita de observatii:
- Luna, Soarele si celelalte planete au forma sferica, deci si Pamântul nu poate fi altceva;
- O nava pe masura ce se departeaza de tarm devine tot mai mica, dar dispare treptat de la baza catre vârful catargului, situatie care se explica doar prin deplasarea ei pe o suprafata curbata;
- În timpul eclipselor de Luna, umbra Pamântului pe aceasta este circulara, forma pe care nu o poate realiza decât proiectia unui corp sferic;
- Navigatorii observa Steaua Polara (indicator al Polului Nord) la Ecuator, la nivelul orizontului. Pe masura deplasarii la latitudini tot mai mari, steaua va fi observata pe bolta cereasca tot mai "sus" (la poli se afla la Zenit, la verticala), situatie care impune acceptarea formei sferice a Pamântului.
Pamântul un elipsoid (sferoid de rotatie). Conceptia ca Pamântul nu este o sfera, a început a fi revizuita în a doua parte a secolului XVII când apar unele constatari ale savantului francez Jean Richet, trimis guvernator în Guyana. Pendulul acestuia (lung de 99,4 cm) era reglat pentru Paris; la Cayenne, el ramânea în urma, în 24 de ore, cu 2 minute si 28'; functionarea lui avea la baza relatia: t = k l:g (radical), unde t = durata unei oscilatii; l = lungimea pendulului; g = acceleratia gravitatiei; k = constanta.
Deci "t" nu corespundea ca marime între Paris si Cayenne (k este constant, l este neschimbat), iar factorul care determina schimbarea lui era gravitatia. O oscilatie mai înceata a pendulului presupunea o reducere a fortei de gravitatie posibila în conditiile în care marimile razei Pamântului la Ecuator si Paris nu sunt egale.
- I. Newton avanseaza ideea ca Pamântul este turtit la poli datorita rotatiei, prin analogie cu turtirea observata la Jupiter; calculeaza pentru Pamânt o turtire de 1/231 (cea reala 1/298)
- S-au organizat si expeditii în diferite regiuni ale Globului pentru a determina marimea unui arc de 10 latitudine. În Laponia, expeditia Academiei Regale de stiinte ale Naturii din Franta a masurat, în 1736, un arc de 57' si a constatat ca acesta este mai lung, decât cel din zona Parisului. Expeditia din Peru (1735 - 1743) a remarcat faptul ca marimea arcului de cerc de 10 este mai mica, decât la latitudini medii.Deci forma Pamântului nu este o sfera, ci o sfera turtita la poli si bombata la Ecuator (sferoid de rotatie). Aceasta forma s-ar datora miscarii de rotatie care face ca forta centrifuga sa aibe o valoare maxima la Ecuator si sa fie nula la poli, iar forta centripeta (gravitatia) sa creasca treptat de la Ecuator spre poli.
Formei de sfera de rotatie i s-a dat denumirea de elipsoi.O astfel de forma se caracterizeaza prin:
meridian sub forma de elipse;
lungimi deosebite ale razei Pamântului, în raport cu diferitele puncte aflate
pe suprafata terestra;
cresterea marimii fortei de gravitatie de la Ecuator la poli;
cresterea marimii unui arc de 10 de meridian plecând de la Ecuator spre poli
(masuratorile au indicat: la Ecuator 10 = 110,6 km; la latitudinea de 200 = 110,7 km; la 400 = 111 km; la 600 = 111,4 km; la 800 = 111,7 km).
În secolul XX, pe baza tuturor acestor masuratori, s-au imaginat modele ale
elipsoidului de rotatie (Hayford, Krasowski, Cook) si s-au facut calcule privind parametrii principali. În 1964, Uniunea Astronomica Internationala a adoptat urmatoarele valori:
raza ecuatoriala (a) -6378,160 km;
raza polara (b) -6357,778 km;
diferenta dintre ele 20,382 km;
turtirea sferoidului (a - b : a ) de 1/298,257;
raza medie a Pamântului (raza unei sfere ce are acelasi volum ca cel terestru) -
6371,110 km;
lungimea circumferintei unui meridian - 40.008,540 km;
lungimea circumferintei Ecuatorului - 40.075 km.
În timp îndelungat, elipsoidul sufera modificari mici determinate de: variatia
vitezei de rotatie, deplasarea axei polilor. Producerea mareelor impune "valul de flux" care se propaga în sens invers miscarii de rotatie de la est la vest.Ca urmare, aceasta este frânta, forta centrifuga este micsorata, iar bombarea scade.
Pamântul un geoid. Modelul de elipsoid folosit în masuratorile geodezice are ca idee de baza o sfera turtita alcatuita din materie omogena. În realitate, materia din care este formata planeta nu este omogena nici din punct de vedere chimic, fizic si nici ca distributie pe verticala sau orizontala. Aceasta caracteristica a condus spre un model nou care a fost numit de Listing, în 1873, geoid. Acesta ar corespunde suprafetei de nivel "0" a oceanului linistit neafectata de maree si valuri mari, o suprafata continua, închisa, fara muschii care este orizontala pentru orice punct de pe Glob si, în acelasi timp, perpendiculara pe verticala locului (pe directia fortei de gravitatie).Deci, ea reprezinta o suprafata echipotentiala a gravitatiei care se continua de la nivelul oceanelor - prin masa continentala - fiind reperul masuratorilor de înaltime si adâncime.
Între cele doua modele - elipsoid si geoid - elementul comun este volumul identic. Diferentele principale sunt legate de: suprafata geoidului care se afla deasupra celei a elipsoidului în regiunile continentale si invers în regiunea bazinelor oceanice.
Forma geoidului poate si ea sa se modifice datorita schimbarii vitezei de rotatie a Pamântului (valul de flux impus de maree o frâneaza) si modificarilor survenite în distributia materiei grele si usoare în alcatuirea structurala a Pamântului sub efectul gravitatiei.
Calculele rezultate din masuratori au dovedit ca la nivelul suprafetei apar unele deosebiri regionale. Astfel, la Polul Sud exista o diferenta de - 30 m, la Polul Nord ea este bombata (+ 10 m), la latitudini tropicale sudice sunt unele ridicari de pâna la 10 m, iar la latitudini temperate din Emisfera nordica unele restrângeri de pâna la - 5 m. Acestui model ("o para" alungita la Polul Nord, umflata în Emisfera sudica, dar "scobita" la Polul Sud) ceva mai complex, i s-a dat numele de terroid sau telluroid.
Consecintele geografice
Pe ansamblu, forma sferica impune variatia zonala a cantitatii de radiatie
solara ce ajunge pe suprafata terestra, ceea ce determina deosebiri mari în regimul de încalzire al acesteia si de aici diferentieri în dinamica multor procese naturale.
Turtirea determina: arce de meridian de 10 cu marimi deosebite la latitudini
diferite; distante inegale de la suprafata catre centrul Pamântului pentru diferite puncte (la poli este departarea cea mai mica, iar la Ecuator cea mai mare); valoarea gravitatiei creste de la Ecuator (978 cm/s2) spre poli (la 450 - 980,6 cm/s2, la 900 - 983,2 cm/s2).
Cele trei tipuri de suprafete impun tot atâtea puncte de referinta pe suprafata
fizica. Astfel, pe suprafata reala, cu toate neregularitatile reliefului, se realizeaza masuratorile geodezice; la nivelul suprafetei geoidului se raporteaza toate masuratorile geodezice (Vf. Chomolungma - Everest care are 8848 m; Vf. Omul - 2505 m; orasul Bucuresti se desfasoara între 60 si 80 m); la suprafata elipsoidului se calculeaza valorile fizice ale Pamântului (suprafata, volum, raze etc.).
2. MIsCĂRILE PĂMÂNTULUI.
Pamântul realizeaza mai multe tipuri de miscari care au consecinte geografice diferite, unele sesizabile, altele cu reflectare în procese de durata.
Miscarea de rotatie. Este miscarea globala pe care o face în jurul axei polilor într-un interval de 23 ore, 56 minute, 4,09 secunde numita "zi siderala". Ea corespunde timpului dintre doua situari consecutive a unei stele de pe bolta la meridianul locului.
Rotatia se face de la vest la est (sens direct) ceea ce creeaza (pentru un observator de pe suprafata terestra) impresia unei deplasari false a boltii ceresti (stele, Soare, Luna, planete etc.) de la est la vest. Diferitele puncte situate pe suprafata Pamântului vor înregistra viteze de rotatie deosebite întrucât cercurile paralele pe care se înscriu au marimi variate, iar durata este aceeasi. La Ecuator, unde cercul paralel este mai mare (40.075 km), viteza este maxima 564 m/s, la latitudinea de 450 ea scade la 328 m/s, la 660 latitudine este de cca 230 m/s, iar la pol este nula. Marimea vitezei variaza în timp. Prin calcule s-a stabilit ca acestea era mult mai mare cu cca 1 mild. de ani în urma, ceea ce face ca rotatie completa sa se realizeze în cca 17 ore. Reducerea acesteia se datoreste producerii "valului de flux". În prezent, frânarea determina cresterea duratei zilei cu o secunda la 40.000 de ani.
Miscarea de rotatie este argumentata prin:
toate planetele, satelitii, Soarele au aceasta forma de miscare;
forma Pamântului de sfera turtita la poli nu poate fi explicata decât admitând
aceasta miscare;
corpurile în cadere libera nu ajung la baza verticalei, ci la o anumita departare
întrucât punctele extreme (de plecare si de sosire) descriu în acelasi timp cercuri cu marimi diferite si viteze deosebite;
experienta fizicianului francez Foucault (1851) în cupola Pantheonului din
Paris.
Pendulul caruia i s-a imprimat o deplasare constanta a trasat urme succesive în sensul deplasarii acelor de ceasornic. Conform legilor mecanicii, el îsi pastreaza planul de oscilatie. Deci, ceea ce s-a deplasat a fost suprafata pe care au fost lasate urmele. El s-a miscat de la est la vest ceea ce s-a reflectat în succesiunea urmelor în sens invers;
observatiile si fotografiile realizate de pe sateliti artificiali.
Consecintele geografice ale miscarii de rotatie
Miscarea de rotatie - în jurul axei polare N-S - impune forta centrifuga care a
determinat turtirea Pamântului la poli si bombarea la Ecuator si, ca urmare, o diferenta dintre razele ecuatoriale si polara de aproape 21 km.
Miscarea de rotatie determina succesiunea în 24 de ore a unei perioade de
lumina si a alteia de întuneric, cu consecinte în regimul bilantului radiativ, în regimul termic diurn, în desfasurarea proceselor biotice, geomorfologice etc.
Rotatia Pamântului asigura transmiterea impulsului mareelor sub forma unui
"val de flux" care se manifesta de la est la vest constituind principalul factor de frânare a ei.
Miscarea de rotatie face ca masele aflate în deplasare pe suprafata terestra sa
sufere o abatere spre dreapta, în Emisfera nordica si spre stânga în Emisfera sudica. Cauza este legata de faptul ca pe parcursul deplasarii se trece prin zone latitudinale în care viteza de rotatie este diferita (din ce în ce mai mica plecând de la Ecuator spre poli).În acest sens, masele de aer tropical (alizeele) în emisfera nordica au directie NE-SV, iar în emisfera sudica SE-NV; Curentul Gulf Stream se deplaseaza de la SV catre NE etc.
Miscarea de rotatie si aprecierea timpului.
Miscarea de rotatie a Pamântului face ca Soarele în deplasarea sa aparenta pe
bolta cereasca sa se afle, pentru fiecare punct de pe Glob, o singura data într-o pozitie maxima pe bolta. Acest moment coincide cu situarea lui la meridianul locului. Astronomii numesc acest moment miezul zilei. În cealalta emisfera (unde este noapte) pe antemeridian este - miezul noptii.
Intervalul de timp dintre doua situari consecutive ale Soarelui la meridianul locului este numit zi solara adevarata. Marimea ei, pe parcursul anului, este diferita întrucât Pamântul parcurge o orbita eliptica în jurul Soarelui (distanta fata de acesta este deosebita), cu viteze ce sunt cuprinse între un maxim de periheliu si un minim la afeliu. Pentru eliminarea acestui inconvenient s-a adoptat o durata medie a situatiilor extreme; aceasta este de 24 ore si este numita zi solara mijlocie. Ea începe si se sfârseste o data cu trecerea Soarelui la meridianul locului (orele 12) fapt ce creeaza inconvenientul ca în intervalul de lumina a zilei ar exista doua date calendaristice (una pâna la orele 12 si alta dupa aceasta). Pentru a evita acest neajuns, în anul 1925 s-a convenit adoptarea zilei civile al carei început corespunde orelor 24 (miezul noptii).
Aprecierea timpului pe parcursul unei zile se raporteaza la câteva tipuri de unitati. Daca 24 de ore corespund intervalului în care se parcurg 3600 de longitudine (o rotatie completa), atunci într-o ora Pamântul va expune spre Soare un arc de cerc de longitudine de 150.Suprafata Pamântului este astfel împartita în 24 de sectoare cu valoare egala de longitudine care au fost numite fusuri orare.S-a convenit în 1884, ca pe întreaga suprafata a unui fus sa existe aceeasi ora, iar valoarea acesteia sa fie data de ora meridianului din centrul sau. S-a stabilit ca primul fus sa se desfasoare de-o parte si de alta a meridianului 00, de origine (Greenwich), adica între 7030' longitudine vestica si 7030' longitudine estica.
Numerotarea fusurilor se realizeaza spre est (în sensul miscarii de rotatie a Pamântului), astfel ca cel de-al doilea se afla între 7030' si 22030' longitudine estica, al treilea între 22030' si 37030' longitudine estica s.a.m.d.
Diferenta orara între fusuri succesive este de o unitate, iar între primul si ultimul de 24 ore.În raport de acestea s-a ajuns la stabilirea orei legale. Aceasta este ora oficiala pentru toate activitatile ce au loc pe teritoriul unui stat. Ea corespunde orei fusului orar în care se afla capitala statului respectiv. Europa se desfasoara în cadrul a patru fusuri orare (pâna la fluviul Ural).Deci statele din cuprinsul acestui continent, în raport cu pozitia geografica a capitalelor lor se vor grupa în patru unitati.
România se afla la contactul dintre fusurile al doilea si al treilea, dar capitala este în ultimul. Deci pe teritoriul României, ora oficiala va fi cea din fusul al treilea.Daca 150 de longitudine se parcurg într-o ora (60 de minute), atunci unui grad de longitudine îi revin patru minute. România se desfasoara în longitudine pe 9025'44'' ceea ce în timp, între momentul situarii Soarelui la meridianul Sulinei si cel al meridianului Beba Veche, revine o diferenta de 38 minute. Deci daca la Sulina este ora 12, la Beba Veche va fi 11,22', iar la Bucuresti 11 si 46'.Situatiile sunt usor de sesizat la ivirea zorilor si la înserare (în vest, în raport cu estul tarii, cele doua momente vor fi întârziate cu 38'). Acestea corespund orelor locale ce pot fi calculate pentru orice asezare în raport de ora oficiala. Ora locala în astfel de situatii nu se foloseste.
Exista însa cazuri când alaturi de ora oficiala se utilizeaza si ora locala. Este cazul statelor cu desfasurare mare în longitudine (Federatia Rusa se întinde pe 11 fusuri orare, S.U.A. pe sapte, iar Canada pe sase fusuri orare).La acestea exista o ora oficiala pentru activitati ce implica întreg teritoriu statului federal (navigatia aeriana, circulatia trenurilor etc.) si ore locale folosite pentru activitati curente în asezarile din fiecare fus orar (de exemplu, ora Moscovei este ora oficiala, iar în Kamceatka se va folosi si ora fusului orar în care aceasta se desfasoara).
Pentru folosirea eficienta a intervalului cu lumina s-a trecut, în sezonul cald, la ora de vara, prin avansarea ceasului cu o ora (în unele situatii doua ore), în raport cu cea normala.
Linia internationala a schimbarii datei. Meridianele de 00 si 1800 împart Globul în doua emisfere: estica si vestica. Când la Greenwich este miezul zilei (orele 12) pe antemeridian este miezul noptii (orele 24).Este singurul moment când pe tot Globul este aceeasi zi calendaristica (luni 9 aprilie).În minutele urmatoare, în Emisfera estica începe o zi noua (marti 10 aprilie), care se va derula treptat spre vest, pe masura ce ziua anterioara se va micsora teritorial. Dupa 12 ore, la Greenwich este miezul noptii, în emisfera de est se deruleaza prim aparte a zilei de 10 aprilie, iar în Emisfera de vest ultima parte a zilei de 9 aprilie. Dupa înca 12 ore, la Greenwich este ora 12, în emisfera de est orele cresc pâna la 24 (meridianul 1800).Se ajunge la situatia în care pe tot Globul exista o singura data calendaristica (marti 10 aprilie).Ulterior (24 ore), pe masura dezvoltarii unei noi zile calendaristice cea veche se va consuma. Deci datorita miscarii de rotatie, în sistemul evolutiei unei zile calendaristice aceasta va dura pe Glob 48 de ore.
Miscarea de revolutie. Pamântul, la fel ca si celelalte planete din Sistemul Solar, realizeaza o miscare în jurul Soarelui pe o orbita. Este ideea de baza a conceptiei heliocentrice fundamentata de N. Copernic. Aceasta forma de miscare este definita de cele trei legi ale lui J. Kepler:
Pamântul descrie în jurul Soarelui o elipsa, steaua fiind în unul din focare;
Raza Soare-Pamânt descrie arii egale în perioade de timp egale;
Raportul dintre clubul semiaxei mari si patratul duratei de revolutie este
constant.
Lungimea orbitei este de cca 980 mil. km. Întrucât aceasta este o elipsa, distanta
dintre Pamânt si Soare, în timpul parcurgerii ei, va fi diferita, dar se va situa între una minima de 147,1 mil. km (periheliu, 3 ianuarie) si alta maxima de 152,1 mil.km (afeliu, 6 iulie).
Viteza medie a acestei miscari este de 29,7 km/s, dar ea este maxima când Pamântul se afla la periheliu (30,27 km/s).
Planul Ecuatorului terestru realizeaza cu cel al orbitei un unghi (oblicitatea) care variaza secular între 21059' si 24036'.În prezent, acesta este de 23026'21''.
Excentricitatea orbitei se modifica în timp datorita altor miscari ale Pamântului (precesie, nutatie); în prezent este de 0,017.
Perioada în care Pamântul îsi parcurge orbita este de un an. Marimea acesteia este diferita în functie de elementul care este luat drept reper al perioadei de revolutie. Astfel, anul sideral corespunde timpului necesar (365 zile, 6ore, 9 minute, 55 secunde sau 365,256361 zile), între doua treceri ale Pamântului (în miscarea sa pe orbita) prin acelasi punct în raport cu o anumita pozitie a unei stele; anul tropic constituie perioada necesara (365 zile, 5 ore, 48 minute, 46 secunde sau 365,2422 zile) trecerii succesive prin punctul corespunzator echinoctiului de primavara (punctul vernal).Diferenta dintre cele doua perioade este determinata de miscarea de precesie a Pamântului.
Aprecierea marimii unui an s-a facut înca din antichitate (China, Egipt, Grecia), Hiparh fiind unul din cei care au determinat o valoare foarte apropiata de realitate (365,25 zile).
Datorita oblicitatii, axa polilor Pamântului realizeaza cu planul orbitei un unghi de 660˝ (fig.72).Aceasta face ca pe parcursul miscarii de revolutie, planul ce contine acesta axa sa înregistreze, în raport cu Soarele, pozitii diferite din care patru au semnificatie deosebita, ele împartind anul în intervale caracteristice.
Solstitiul din 22 decembrie. Planul axei realizeaza cu cel al orbitei un unghi obtuz si, ca urmare, razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul Capricornului si sunt tangente la cercurile polare; Emisfera sudica este mai apropiata de Soare, în raport cu cea nordica; aici fiind vara, iar în cealalta iarna. Cercul care separa emisfera luminata de cea întunecata determina urmatoarele diferente diurne în marime, în sens latitudinal, al acestora.
La Ecuator cele doua intervale sunt egale (12 ore).
În emisfera nordica, intervalul nocturn este mai mare, decât cel cu lumina si creste
de la Ecuator spre Cercul Polar de la care spre Polul Nord este de 24 ore. Soarele se afla cu mult sub nivelul liniei de orizont (noapte polara).
În emisfera sudica, intervalul cu lumina este mai mare, decât cel nocturn, creste
continuu de la Ecuator spre Cercul Polar, iar de aici la Polul Sud are 24 ore. Soarele descrie un cerc pe bolta (noaptea polara).
Pozitia Soarelui pe bolta, la meridianul locului, este diferita. La Ecuator, face un unghi de 23˝ş; în Emisfera sudica unghiul creste pâna la tropic (900) dupa care scade treptat fiind la 23˝ş deasupra Polului Sud; în Emisfera nordica, acesta scade fiind la 430 la tropic si 00 la Cercul polar si sub linia orizontului cu 23˝ş la Polul Nord.
Solstitiu din 22 iunie. Releva aspecte inverse în raport cu situatia anterioara. Emisfera nordica este orientata spre Soare, razele acestuia cad perpendicular pe Tropicul Racului si sunt tangente la cercurile polare. Astrul va fi deasupra orizontului la Polul Nord si sub acesta la Polul Sud. În Emisfera nordica este vara, iar în cea sudica iarna. Cercul de lumina determina intervale de noapte si de zi diferite ca marime.
La Ecuator, ele sunt egale (12 ore).
În emisfera sudica, noaptea creste fiind de 24 ore la sud de Cercul polar antarctic (noapte polara).
În emisfera nordica, durata zilei o depaseste pe cea a noptii, iar de la Cercul polar arctic ea va fi de 24 ore (zi polara).
Înaltimea Soarelui la meridianul locului este inversa, în raport cu situatia anterioara (23˝ş deasupra orizontului la Polul Nord, 900 la Tropicul Racului, 66˝ş la Ecuator, 450 la Tropicul Capricornului, tangenta la Cercul Polar sudic si - 23˝ş la Polul Sud).
Echinoctiile de primavara (21 martie) si toamna (23 septembrie).Razele Soarelui sunt perpendiculare pe planul axei si pe Ecuator si tangente la poli.Ca urmare, cercul care separa cele doua emisfere - luminata si întunecata - trecând prin poli asigura pe toata suprafata terestra, indiferent de latitudine, o durata egala a zilei si noptii (12 ore).Pozitia Soarelui pe bolta, în orice loc, va fi egala ca marime cu valoarea colatitudinei (900 la Ecuator, 66˝ş la tropice, 450 la nivelul tarii noastre, 23˝ş la cercurile polare si la linia orizontului la poli).
Situatii între cele doua pozitii:
În orice loc de pe suprafata terestra, în fiecare zi, punctele corespunzatoare rasaritului, apusului si înaltimii Soarelui pe bolta la miezul zilei sunt diferite.Pozitiile externe vor fi la solstitii, iar cele medii la echinoctii.De exemplu, la nord de Cercul Polar arctic, la echinoctiul de primavara, Soarele va descrie un cerc la limita orizontului.În zilele urmatoare si pe aproape sase luni (ziua polara), el se va afla tot timpul pe bolta descriind orbite circulare care se înscriu într-o "miscare în spirala" ascendenta pâna va atinge culminatia de 23˝ş (la solstitiu de vara) si apoi descendenta pâna la nivelul orizontului (echinoctiul de toamna).În urmatoarele sase luni (noaptea polara), Soarele nu va fi pe bolta.Situatia va fi inversa la Sud de Cercul Polar antarctic.
La latitudinea de 450 (tara noastra), în aceasta miscare aparenta în spirala, Soarele se va situa la meridianul locului în pozitii care variaza între 21˝ş (solstitiu de iarna) si 680 (solstitiu de vara) fiind la echinoctii la 450.
Consecintele geografice ale miscarii de revolutie
Miscarea de revolutie în strânsa legatura cu înclinarea axei terestre determina o serie de consecinte în regimul de manifestare a o serie de procese fizice, biotice, geografice etc. Între acestea mai însemnate sunt:
Inegalitatea duratei zilelor si noptilor pe parcursul anului. Aceasta se constata
diferit la orice latitudine în afara de Ecuator unde atât ziua, cât si noaptea permanent au câte 12 ore. În general, între Ecuator si cercurile polare ziua cea mai scurta va fi solstitiul corespunzator sezonului de iarna din fiecare emisfera (22 decembrie, în cea nordica si 22 iunie, în cea sudica).Ulterior, ziua va creste ritmic pâna la solstitiul de vara când va avea valoarea maxima. La 21 martie si 23 septembrie, ziua va fi egala cu noaptea. În aceste situatii se pot separa doua intervale între echinoctiul de primavara si cel de toamna când durata zilei o va depasi pe cea a noptii si între echinoctiul de toamna pâna la cel de primavara când noaptea va fi mai lunga decât ziua.
Între cercurile polare si poli apar doua sezoane distincte - noapte polara (23 IX -
21 III) si ziua polara (21 III - 23 IX).
Încalzirea inegala a suprafetei Pamântului. Mai întâi faptul ca orbita
Pamântului este o elipsa: impune o diferenta în marimea intensitatii radiatiei înregistrata între pozitiile extreme (periheliu si afeliu) care se ridica la aproape 7%.În al doilea rând, apar deosebiri importante, cu caracter sezonier, în cantitate de radiatie primita de suprafata terestra si de aici diferentele nete în regimul temperaturilor aerului, apei , solului si al multiplelor procese (geomorfologice, biotice, climatice etc.) care se leaga de acestea.
Rasaritul si apusul Soarelui în orice zi se realizeaza diferit ca ora. Daca la
Ecuator se produce în orice zi la orele 6 si respectiv 18, în alte puncte de pe Glob aceste momente se înscriu în curbe ce releva o anumita ciclicitate între doua valori extreme corespunzatoare solstitiilor.
Valoarea radiatiei globale în lunile în care se produc solstitiile si echinoctiile (kcal/cm2).
Formarea si alternanta anotimpurilor. Încalzirea inegala, ca urmare a unei
distributii sezoniere diferita a radiatiei solare, determina caracteristici climatice distincte în cadrul unor intervale de timp deosebite si ca numar. Acestea se rasfrâng în dinamica peisajelor de la diferite latitudini.
Între cercurile polare si poli exista doua zone geografice, în care conditiile ce conduc
la evolutia peisajelor sunt distincte în cadrul a doua sezoane (în Emisfera nordica, iarna polara între echinoctiul de toamna si cel de primavara si vara polara între echinoctiul de primavara si cel de toamna; în Emisfera sudica, situatia este inversa), unul foarte rece în care exista noaptea polara si unul rece în timpul zilei polare cu Soarele permanent pe bolta cereasca.
Între cercurile polare si tropice, deci la latitudini medii, se desfasoara într-un an
patru sezoane (anotimpuri) în care durata perioadei de lumina si întuneric si cantitatile de radiatie solara sunt deosebite, iar componentele peisajului sufera modificari în ritm ciclic.
Între tropice si Ecuator, razele Soarelui cad perpendicular sau aproape
perpendicular pe suprafata terestra favorizând o încalzire puternica. Migrarea latitudinala a zone de convergenta ecuatoriala si a celor de divergenta tropicale impun doua sezoane (anotimpuri) deosebite îndeosebi sub raportul cantitatii de precipitatii (veri ploioase si ierni aride) care se succed la echinoctii.
Dezvoltarea unor zone de complementaritate climatica. Forma Pamântului a
impus o diferentiere latitudinala în distributia radiatiei solare si de aici separarea marilor zone climatice principale - calda, temperate, reci. Înclinarea axei terestre diversifica acest model. Pozitia Soarelui în miscarea sa aparenta în jurul Pamântului (pe ecliptica) face ca fâsia în care razele acestuia cad perpendicular pe suprafata terestra sa se situeze între echinoctiul de primavara si cel de toamna, în Emisfera nordica înaintând progresiv spre Tropicul Racului unde ajunge la solstitiu din 22 iunie, pentru ca apoi sa se retraga la Ecuator. O situatie similara se realizeaza în Emisfera sudica între echinoctiul de toamna si cel de primavara, când fâsia va migra în spatiul Ecuator - Tropicul Capricornului.
Pendulari similare se constata la toate fâsiile de radiatie solara care cad pe
suprafata terestra sub diferite înclinari (de exemplu, fasciculul de raze care fac un unghi de 660 ajung la solstitiul de vara la latitudinea de 450, la echinoctiu sunt deasupra Tropicului Racului, iar la solstitiu de iarna cad pe Ecuator, fasciculul de 230 penduleaza în acelasi moment între Polul Nord si latitudinea de 450).
Ca urmare, pe suprafata terestra se vor individualiza si zone secundare ce coincid cu arii latitudinale subpolare, subtropicale, subecuatoriala, în care penduleaza si convergenta sau divergenta principala a maselor de aer. Aceste regiuni au sezonier caracteristici climatice apropiate de acelea specifice zonelor limitrofe, de unde caracterul de complementaritate care se transmite si la celelalte componente ale peisajului.
Miscarea de revolutie si masurarea perioadei de realizare a ei
(Calendarul). Aprecierea marimii intervalului în care se produce o revolutie terestra, precum si a modului de sectionare a acestuia în perioade mai mici, cu anumite caracteristici (anotimpuri, luni, saptamâni etc.) au fost doua idei ce-au condus la întocmirea, de-a lungul secolelor, a diverselor calendare.
Inegalitatea duratei sezoanelor (anotimpurilor).Este determinata de faptul între
axa orbitei terestre si cea a orbitei lunare (echinoctiilor) exista un unghi de cca 100.Marimea celor patru sezoane este diferita atât între ele, cât si între cele doua emisfere.
În Emisfera nordica, primavara astronomica dintre echinoctiul de primavara si
solstitiul de vara este de 93 zile si 19 ore, vara astronomica dintre solstitiul de vara si echinoctiul de toamna dureaza 93 zile si 15 ore, toamna astronomica dintre echinoctiul de toamna si solstitiul de iarna tine 89 zile si 20 ore si iarna astronomica dintre solstitiul de iarna si echinoctiul de primavara dureaza 90 de zile.
3. PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE PĂMÂNTULUI
Pamântul este un sistem care s-a realizat prin concentrarea de materie cosmica în conditiile unor raporturi bine definite, în primul rând cu Soarele si apoi cu celelalte planete si cu Luna. Evolutia sa a însemnat un ansamblu de transformari de natura fizica, chimica a ale materiei cosmice, dar si de schimburi energetice, toate conducând dupa 4,5 miliarde de ani la un anumit sistem fizic ce are caracteristici bine definite. Între acestea, unele au si însemnatate în manifestarea diverselor fenomene geografice.
A. Gravitatia este o proprietate specifica oricarui corp cosmic, indiferent de marime si care se exprima printr-o anumita forta de atractie. Ea a fost descoperita si formulata la rang de lege (legea atractie universale) de catre Isaac Newton. Se apreciaza în gali (1 cm/s2).
Pe Glob, valoarea gravitatiei scade de la poli la Ecuator. Miscarea de rotatie impune o
forta centrifuga maxima la Ecuator orientata în sens invers fortei de gravitatie. Ca urmare, rezulta turtirea Pamântului, o diferenta de cca 21 km între razele ecuatoriala si polara si o miscare a gravitatiei cu cca 5 cm/s2 (gravitatia la Ecuator este 978 cm/s2, iar la poli de 983 cm/s2).
Deosebiri în marimea gravitatiei apar si între regiunile continentale (valori mai reduse întrucât exista patura granitica care este mai usoara) si cele oceanice (aici se afla patura bazaltica cu densitate mare). La nivelul continentelor se înregistreaza local anomalii impuse de alcatuirea diferita a acestora (maxime în podisurile bazaltice sau în arealele cu zacaminte de minereuri de fier); de asemenea, între muntii tineri (domina rocile granitice si sedimentare) si platformele structurale vechi (domina rocile bazaltice) exista o diferenta de pâna la 3 cm/s2).
Variatiile în timp ale gravitatiei sunt determinate de diversi factori care se înregistreaza
la nivelul Sistemului Solar sau regional pe Pamânt. Marimea acestor variatii este importanta numai daca se raporteaza la intervale mari de timp. Între acestia au însemnatate:
modificarea valorii constantei gravitatiei (k), ca urmare a schimbarii vitezei de
deplasare a Pamântului pe orbita sau a vitezei Soarelui în Galaxie;
manifestarea diverselor forme de maree care conduc la o frânare a vitezei de
rotatie si de aici o scadere a fortei centrifuge si a bombarii Pamântului;
modificari regionale de masa determinate de eroziune (pe continente) si acumulare
(în bazine oceanice), de cresterea si descresterea calotelor glaciare, vulcanism, dezvoltarea sistemelor de munti etc. În general, în etapa de formare a planetei, pe masura marimii masei sale, gravitatia a crescut rapid. Micsorarea vitezei de rotatie a fost însotita de scaderea turtirii Pamântului si indirect de schimbarea diferentei dintre valorile gravitatiei la poli si Ecuator (de exemplu: din paleozoic si pâna astazi, ea a scazut cu 2 cm/s2).
Consecintele existentei gravitatiei mai importante sunt:
realizarea Sistemului planetar cu Soarele în centru (concentreaza cea mai mare
parte din masa lui) si noua planete, sateliti asteroizi desfasurati pe orbite la anumite departari de acesta, în raport direct cu relatia maselor lor;
greutatea corpurilor ca expresie a fortei cu care acestea sunt atrase spre centrul
planetei (F = m·g, în care m este masa corpurilor, g marimea fortei de gravitatie); variatia regionala a gravitatiei impune o diferenta în marimea greutatii (exemplu, un corp care are la Ecuator 100 kg va avea la poli 100,5 kg);
structura (mai ales în primii 2,6 miliarde ani) materiei terestre prin concentrarea
elementelor grele în interior si a celor usoare la suprafata creând un nucleu si doua învelisuri (mantaua si scoarta);
forta determinanta în producerea unor procese geomorfologice pe suprafata
terestra (alunecari de teren, prabusiri, tasari, sufoziuni etc.);
mentinerea si structurarea atmosferei terestre (concentrarea a peste 99% din masa
ei în primii 35-40 km); daca viteza de rotatie a Pamântulsui ar creste de 17 ori, forta centrifuga ar anula gravitatia, iar atmosfera s-ar împrastia în spatiul planetar,
impune, prin intermediul pantei, curgerea apei râurilor si o anumita marime a
energiei râurilor consumata în transportul apei, debitului solid si în exercitarea eroziunii;
forma de geoid a Pamântului, ca suprafata echipotentiala a gravitatiei.
B. Caldura interna (telurica). Radiatia solara ce ajunge la suprafata terestra produce o încalzire a acesteia pe o adâncime limitata de la câtiva cm pâna la mai multi metri diferita ca marime atât sezonier, cât si în latitudine.
Sub limita pâna la care se resimt în scoarta variatiile de temperatura exista un orizont de câtiva metri în care temperatura este constanta. De la acesta (orizontul termic neutru) catre centrul Pamântului, temperatura va creste continuu, dar neuniform ca marime atât p verticala, cât si pe lateral.
Procesul este numai rezultatul caldurii telurice impusa de mai multe surse. Unele dintre acestea au avut însemnatate înca din primele faze ale evolutiei Terrei. Între ele sunt: comprimarea gravitationala, impactul cu meteoritii si dezintegrarea componentilor radioactivi. Desi rolul lor a fost deosebit de mare în primele miliarde de ani ai evolutiei Pamântului, impunând la un moment dat o stare de topitura generala a materiei terestre, treptat însa prin racirea partii superficiale si individualizarea scoartei importanta lor a scazut. A ramas înca activa dezintegrarea radioactiva a elementelor aflate mai ales în învelisurile centrale si exterioare. Se adauga energia calorica rezultata prin presiuni tectonice, reactii geochimice care se realizeaza la nivelul litosferei.
Pentru aprecierea variatiei caldurii telurice se folosesc doi indicatori:
treapta geotermica ce corespunde distantei pe verticala la care se înregistreaza
o crestere a temperaturii cu 10C; este apreciata la o marime de 33 m;
gradientul termic care exprima cresterea temperaturii la fiecare 100 m
adâncime (circa 30C la 100 m).
Fata de aceste valori medii, exista abateri locale si regionale determinate mai ales
de prezenta unor areale cu activitate vulcanica sau postvulcanica (de ex., în cadrul lantului vulcanic neogen din tara noastra, gradientul termic variaza între 3,7 si 6,30 la 100 m).
Daca s-ar aplica valoarea acestor indicatori pe întreaga marime a razei terestre atunci în centrul Pamântului temperatura ar trebui sa se ridice la peste 200.0000C, cifra ce-ar asigura starea de topitura totala a materiei. În realitate, intervin numerosi factori între care presiunea ce determina variatii ale valorilor gradientului termic.Ca urmare, în centrul Terrei temperaturile depasesc cu putin 3.0000C. Pâna aici, valorile se distribuie astfel: 16500C la 100 km, în jur de 28000C la baza mantalei (la 2900 km).Aproape peste tot între temperatura calculata si cea necesara topirii materiei exista diferente de câteva sute de grade. Totusi atât în mantaua superioara, cât si la nivelul nucleului extern, materia este sub forma de topitura.
Consecintele existentei caldurii interne sunt:
mentinerea la anumite adâncimi a materiei sub forma de topitura; diferentele
de potential geometric ce impun o anumita circulatie a acestor topituri care atât în nucleul extern, cât si în astenosfera pot îmbraca forma "celulelor de convectie";
facilitarea diferitelor forme de metamorfism în litosfera ce duc la transformari
ale rocilor;
dezvoltarea fenomenelor de magmatism si vulcanism;
permite individualizarea în adânc a pânzelor de apa termala si mezotermala
care la suprafata genereaza izvoare termale, gheizere etc.
C. Magnetismul terestru. Pamântul, datorita acestei proprietati, se comporta ca un urias magnet. De aici si denumirea de geomagnetism. În ultimele doua secole s-au masurat si precizat, în diferite puncte de pe suprafata terestra, caracteristicile elementelor sale si s-au emis idei referitoare la originea si la cauzele variatiei în timp si spatiu.
Originea lui este pusa pe seama multor surse, unele cu caracter general, iar altele cu specific local. În prima, intra curentii de convectie termica dezvoltati în partea externa a nucleului Terrei (3000 - 5000 km în interior), unde materia se prezinta în stare de topitura (temperaturi de 2500 - 30000C) si frecarea materiei topite din nucleu de partea inferioara a mantalei care este solida (magnetism de tip dinam).Existenta în scoarta a unor concentrari regionale sau locale de roci si minerale cu proprietati magnetice (platourile bazaltice si concentrarile de minereuri feroase) conduc la cresterea valorilor generale ale magmatismului terestru.
Câmpul geomagnetic terestru are o intensitate mica (40 amperi/metru) si o structura bipolara. Marimea intensitatii câmpului magnetic este de 24 A/m la Ecuator si 48 A/m la poli. Axa geomorfologica are un pol magnetic în insula canadiana Bathurst (750,7 latitudine nordica si 1010,5 longitudine vestica (iar altul în Antarctica (650,5 latitudine sudica si 1400,3 longitudine estica).Ca urmare, ea nu trece prin centrul Pamântului si realizeaza prin intersectia cu axa geografica un unghi de 110. Legat de acestea rezulta un Ecuator magnetic, meridiane si paralele geomagnetice. Deci, orice punct de pe suprafata terestra va avea nu numai o pereche de coordonate geografice, dar si una de ordin geomagnetic.
Unghiul format de meridianul geografic cu cel geomagnetic (indicat de acul busolei) poarta numele de declinatie magnetica. Ea poate fi vestica (directia meridianului magnetic indicat de acul busolei se afla la vest de cea a meridianului geografic marcata de axa nordului busolei) sau estica (invers).
Valoarea declinatiei poate avea o variatie spatiala impusa de unele anomalii magnetice cu caracter local sau regional, dar si una temporala determinata de deplasarea polilor geografici si geomagnetici. Primii dezvolta orbite în spirala care nu se afla la o departare mare fata de pozitia medie (câtiva metri).
Polii geomagnetici realizeaza, în timp, doua miscari: una mica pe o orbita în jurul unei pozitii medii (axa elipsei de cca 10 - 25 km), iar cea de a doua în jurul polului geografic.
Acest gigant magnet emite linii de forta care strapung învelisurile Pamântului si ajung la exteriorul atmosferei, la departari de cca 10 - 15 raze terestre. Spatiul imens în care se resimte actiunea câmpului magnetic, poarta numele de magnetosfera. Ea este supusa presiunii radiatiei solare (vântului solar) care îi imprima o forma asimetrica, în raport cu Pamântul. Permanent, pe directia Soarelui, ea este îngusta (pâna la 10 raze terestre) ca urmare a presiunii vântului solar, la contactul dintre ele rezulta "teaca magnetica" formata din plasma comprimata. În partea opusa, magnetosfera se extinde la 15 - 60 raze terestre, vântul solar impunând curbarea si alungirea liniilor de forta ale câmpului magnetic.
În magnetosfera, materia este alcatuita din protoni, nuclee, electroni ionizati etc. si nu are o distributie omogena.
Exista trei fâsii de plasma foarte fierbinte alcatuite din particule puternic electrizate captate de câmpul geomagnetic din spatiul cosmic. Prima, se afla la o departare de 1000-6000 km (domina protoni electrizati), a doua la 15000-25000 km (exista electroni cu energie mare) si a treia la 50.000-60.000 km (electroni cu energie mai mica).
Consecinte. Existenta câmpului magnetic a facut posibile:
folosirea busolei ca instrument absolut necesar în orientarea geografica,
navigatie, în ridicarile topografice, cartografice, geologice etc.;
existenta vietii, întrucât cea mai mare parte din radiatiile solare si cosmice
nocive acesteia sunt respinse sau retinute la nivelul tecii geomagnetice;
individualizarea ionosferei (între 60 km si 1200 km), ca parte distincta în
cadrul atmosferei exterioare, în care radiatiile solare care strapung teaca produc aici ionizarea diferita a atomilor de N, O, He, H. În cadrul acesteia, în perioadele cu o activitate solara mare, actiunea particulelor ionizate ale vântului solar determina dezvoltarea unor fenomene specifice. Mai cunoscute sunt: furtunile ionosferice (la 80-1000 km), marcate de deplasari ale plasmei ionosferice atât pe verticala (comprimarea stratelor din care este alcatuita ionosfera), cât si pe orizontala (cresterea densitatii electrice spre regiunile polare si scaderea la latitudini mici ceea ce duce la întreruperi dese ale transmisiilor radio pe lungimea de unda scurta, parazitii etc.) si aurorele polare (în ionosfera din regiunile polare apar benzi de lumina verde, rosie, galbena consecinta a ciocnirii electronilor si protonilor de origine solara cu atomi, molecule neutre sau ionizate din ionosfera, la înaltimi de peste 100 km.
D. Electricitatea terestra. Pamântul are un câmp electric slab evaluat la zecimi de milivolti. Exista diverse surse de producere a lui aflate la nivelul diferitelor învelisuri.
Curentii de conventie din nucleul extern reprezinta sursa cea mai profunda, de ea legându-se si geneza magnetismului terestru (la nivelul discontinuitatii Gutemberg, efectul acestei surse se pierde).
Surse aflate în scoarta sau în bazinele acvatice (frecarea produsa în circuitul apei subterane, diferente de salinitate a apelor marine) aflate în miscare.
Sursa principala se afla în ionosfera si rezulta din procesele de ionizare ce au loc sub influenta radiatiilor solare. De aici si variatiile diurne, lunare, anuale ale intensitatii curentilor electrici telurici.
E. Densitatea. Prin valoarea de 5,52 g/cm3, Pamântul are cea mai mare densitate din întregul Sistem planetar depasind de trei-patru ori marimile specifice planetelor-gigant, dar fiind cu putin mai ridicata decât a planetelor telurice.
Distributia neuniforma a materiei de la o geosfera la alta, ca si în cadrul fiecarui învelis în parte, determina variatii însemnate ale acestui parametru fizic. Astfel, cele mai ridicate marimi la nivelul nucleului Pamântului (12 - 17 g/cm3) unde exista cea mai mare concentrare de elemente grele, iar cele mai mici în învelisurile exterioare (2 -3 g/cm3, în scoarta, 1 g/cm3 la apa). În scoarta, apar deosebiri între sectoarele dominant alcatuite din roci magmatice si cele din roci sedimentare, între regiunile de scut si cele de orogen. La fel, apar diferente între densitatea apei sarate si apei dulci, între densitatea aerului în troposfera în raport cu stratosfera etc. Diferentele locale si regionale au un rol însemnat în producerea deplasarii materiei în tendinta unei omogenizari a ei si de aici dezvoltarea unor circuite locale, regionale, generale.
4. LEGILE ÎNVELIsULUI NATURAL GEOGRAFIC
Învelisul geografic reprezinta un sistem cu componente, elemente si legaturi foarte complexe. La baza functionarii lor stau, între altele, o serie de relatii generale, necesare si esentiale care asigura constanta, stabilitatea si repetabilitatea. Aceste trasaturi definesc legile care sunt specifice fiecarui sistem. Cum sistemul geografic este alcatuit dintr-un numar mare de subsisteme înlantuite ierarhic se deduce ca în cadrul lui actioneaza legi numeroase cu referinta la relatii ce se stabilesc între elementele la niveluri diferite.
Deci exista un sistem de legi care si ele se distribuie diferit si ierarhic. Sunt legi care se raporteaza la întregul sistem geografic (legi globale), legi care apartin componentelor principale ale acestuia (primele subsisteme) si legi caracteristice unor subsisteme inferioare (legi specifice). Pentru fiecare categorie exista spatiul în care actioneaza factorii care impun un anumit tip de relatii între elementele sistemului, mecanismul functional al acestuia directionat de legi si o finalitate (un rezultat specific) a ei reflectat în "ceva" (care este peisajul).
La acestea se adauga, o categorie de legi universale a caror actiune depaseste sfera Învelisului geografic; ele sunt legate de spatiul terestru, planetar, cosmic. Factorii care le determina sunt în interiorul Terrei sau în spatiul cosmic, mecanismele functionarii se bazeaza pe coordonate generale, iar rezultatele se reflecta în anumite caracteristici, directii în evolutia unor subsisteme geografice. Între ele sunt legea atractiei universale. Legea concentrarii si dispersiei materiei, legea trecerii materiei dintr-o stare de agregare în alta, legea echilibrelor si dezechilibrelor etc.
Legile globale se raporteaza la Învelisul geografic în întregime. Factorii care impun sistemul de macrorelatii sunt cosmici si planetari, mecanismul implica elemente principale, esentiale, din toate componentele geografice, iar rezultatul îl constituie macropeisajele terestre. În aceasta grupa intra mai multe legi ce pot fi grupate în generale, regionale, locale.
Legea zonalitatii. Este o lege generala impusa de forma aproape sferica a
Pamântului si de distributia inegala a radiatiei solare. Raportul dintre acestea determina detasarea de fâsii în sens latitudinal ce primesc o cantitate diferita de energie solara. Ele se înscriu în sistemul celor cinci zone de caldura (una calda, doua temperate, doua reci). În cadrul mecanismelor, un loc aparte revine marilor circuite permanente ale maselor de aer care introduc diferentieri zonale (calda-umeda si calda-uscata). Relatiile dintre elementele celor cinci componente (relief, apa, aer, organisme, soluri) impun mecanisme complexe care dau nastere la macropeisaje specifice cu caracter zonal.
Ca urmare, valorile radiatiei solare, ale temperaturii, precipitatiilor si umezelii, apoi repartitia principalelor formatiuni vegetale, asociatii de animale, ale claselor si tipurile de soluri, ale diferitelor regimuri de scurgere a apei râurilor, ale modalitatilor de înfaptuire a proceselor morfologice si a repartitiei teritoriale a formelor rezultate etc., se realizeaza relativ simetric si ordonat, în sens latitudinal, în cele doua emisfere, plecând de la Ecuator spre cei doi poli. Aceasta aparitie se face sub forma unor zone care apar evidente nu numai la scara oricarui element al componentilor naturali (zone de temperatura, precipitatii, regim de scurgere al râurilor), dar si în categoriile de sinteza ale acestora (zone de clima, zone de vegetatie, zone de soluri, zone morfoclimatice etc.).
Legea interzonalitatii este tot o lege generala care actioneaza la contactul
dintre marile zone impuse de prima lege. Este specifica fâsiilor latitudinale unde se succed periodic, anumite caracteristici ale elementelor si relatiilor specifice din zonele vecine.
Factorii principali care impun legea sunt înclinarea axei terestre si muscarea de
revolutie a Pamântului. Acestia determina migrarea sezoniera în sens latitudinal a ariilor de maxima si minima presiune corespunzatoare fâsiilor de convergenta si divergenta a principalelor mase de aer. Acest fapt introduce o succesiune periodica, în principal a conditiilor climatice, ce se reflecta în regimul de manifestare a tuturor proceselor naturale (geomorfologice, scurgerea apelor, procesele biotice etc.) si în dezvoltarea unor peisaje zonale specifice. Ca urmare, între zonele anterioare mai apar înca sase zone naturale - (doua subecuatoriale, doua subtropicale, doua subpolare) desfasurate relativ simetric în cele doua emisfere.
Legea etajarii. Daca suprafata Pamântului ar fi fost omogena (un uscat
continuu, format din câmpii si dealuri joase), atunci zonele ar fi avut o dezvoltare egala atât în cele doua emisfere, cât si în sens longitudinal. În realitate, suprafata terestra este neomogena - sunt oceane si continente, nu numai inegale ca marime, dar si cu o distributie deosebita în sens latitudinal si longitudinal. În al doilea rând, uscatul este format alaturi de câmpii, dealuri, podisuri, cu înaltimi mici si medii si din sisteme muntoase, cu altitudini mari care au o desfasurare fie în sens latitudinal, fie în sens longitudinal. În al treilea rând, în bazinele oceanice, apa este antrenata pe distante de mii de kilometri sub forma unor curenti reci sau calzi care influenteaza, uneori destul de mult, caracteristicile unor elemente naturale ale uscatului.
Toti acesti factori duc la modificari destul de importante în distributia latitudinala
a zonelor naturale, creând anomalii. Cele mai însemnate sunt legate de sistemele muntoase înalte. Dezvoltarea muntilor cu înaltimi de mai multe mii de metri impune situarea suprafetelor ce intra în componenta lor la altitudini diferite în cadrul troposferei. Dar, în raport cu înaltimea, temperaturile scad (0,60 la o suta de metri) si de aici un lant întreg de modificari, nu numai la nivelul elementelor climatice, ci si la celelalte componente. Se dezvolta o noua repartitie în fâsii (etaje) în raport cu înaltimea.
Acestea se realizeaza în acord cu legea etajarii care este o lege globala, dar care spatial are caracter regional. Exprima diferentierea într-un sistem muntos, de la o anumita înaltime, a etajelor geografice exprimate în peisaje ale caror trasaturi de baza pot fi regasite în tipurile zonale aflate la latitudini mai mari. Deci la baza acestei succesiuni, pâna la o anumita altitudine, se desfasoara peisajul zonei, iar deasupra un numar de etaje diferite, în functie de latitudine si care se micsoreaza ca areal o data cu cresterea în înaltime.
Etajele nu constituie o fotografie a zonelor, întrucât dezvoltarea pe verticala a muntelui suprapusa fondului zonal, general, al distributiei radiatiei solare si al circulatiei maselor de aer determina alte reguli în regimurilor de natura termica, pluviala, umiditate etc. (temperaturile scad cu o anumita marime, precipitatiile cresc pâna la o anume înaltime dupa care scad etc.), iar de la acestea alte caracteristici în dezvoltarea elementelor celorlalte componente ale sistemelor naturale; rezultatele interactiunii vor fi asemanatoare, dar nu identice (exemplu genurile de plante sunt similare, dar speciile si varietatile difera; în Kenya, Kilimandjaro sunt ghetari, dar nu la fel ca cei din Alpi sau Islanda).
Etajele nu au o dezvoltare spatiala mare în raport cu zonele, dar spre deosebire de acestea sunt bine individualizate si usor de separat si sesizat. Dar daca, în cadrul zonelor influenta diferitilor factori locali (expozitia, panta, fragmentarea etc.) creeaza asimetrii evidente în desfasurarea marginilor etajelor naturale. Ele vor reflecta modalitati diverse de interferare a proceselor si elementelor componentelor naturale. Uneori, aceste influente sunt foarte puternice ducând la conturarea unor areale (fâsii) cu peisaje tranzitorii. Ca urmare, în muntii înalti se pot separa etaje naturale distincte corespunzatoare unor sisteme bine conturate, apoi fâsii numite tot etaje sau subetaje cu caracter tranzitoriu unde practic se interfereaza tot ansamblul de relatii dintre cele din prima grupa. Aici apar peisaje în care elementele naturale din sistemele vecine se amesteca. Elementul natural care reflecta cel mai evident aceste relatii de sistem este vegetatia (paduri de amestec, subalpinul etc.), dar ele reies si din diagramele climatice, din succesiunea tipurilor de sol, din diferentele în regimul scurgerii apelor si al modelarii reliefului etc.
Dezvoltarea etajelor secundare (subetaje) este un mecanism asemanator, la prima vedere, cu cel ce creeaza zonele latitudinale tranzitorii (legea interzonalitatii). În detaliu, comuna este doar modificarea de ansamblu a conditiilor climatice cu reflectare în dinamica si structura sistemului. Ceea ce le diferentiaza sunt cauzele ce le-au generat (succesiunea sezoniera a unor conditii climatice net diferite în prima situatie si modificarea tranzitorie permanenta a lor în raport de altitudine în cea de-a doua), desfasurarea spatiala si alcatuirea ca sistem.
Legea azonalitatii este o lege globala, dar cu caracter local. Ea impune
dezvoltarea unor sisteme limitate ca întindere si cu pozitie geografica indiferenta în raport cu zonele sau etajele naturale. Exista numerosi factori locali care asigura manifestarea ei: anumite categorii de roca (îndeosebi calcarele, granitele, conglomeratele, loesul, nisipul etc.), apele curgatoare si arealele cu exces de umiditate, omul prin multiplele sale forme de activitate. Acestea impun mai întâi dezvoltarea unor sisteme geografice locale, limitate ca întindere, care se exprima prin anumite tipuri de peisaj. Daca în linii generale sistemul si peisajul sunt dirijate de un element (primordial), în amanunt în sistem apar anumite caracteristici cantitative si calitative care reflecta influenta conditiilor de ansamblu ale zonei sau etajului în care se afla. Astfel, pe granite se dezvolta un sistem morfologic în conditiile zonei ecuatoriale (capatâni de zahar si laterite) si latul în cele reci (creste, mase de grohotis etc.). Peisajul carstic difera în regiunile tropicale umede de cel dezvoltat în regiunile temperate sau polare.
Alte situatii cu caracter azonal sunt impuse de apele curgatoare cu lungime mare
care strabat fie mai multe zone (Nil), fie mai multe etaje sau de catre fâsiile litorale continentale cu extindere latitudinala. Spre deosebire de ceilalti factori care determina o azonalitate limitata ca întindere, acestea impun trecerea de la local la regional. Deci, sistemele azonale pe suprafetele înguste (fâsii) traverseaza zone sau etaje. Pe fondul general creat de ele, alti factori (roci, pante, structuri, activitati antropice etc.) pot diversifica si complica mai mult sistemele naturale locale, de unde o multitudine de subtipuri de peisaje între care se remarca cele create de om.
Legile specifice. Actioneaza la nivelul unui subînvelis geografic (geosfera) sau în cadrul acestuia la diferite trepte ce corespund unor subsisteme regionale sau locale. Spre exemplu:
În cadrul relifosferei se separa ca legi cu arie larga de manifestare: legea
expansiunii si restrângerii fundului oceanic, legea ciclului eroziunii etc., iar ca legi cu referinta la un spatiu limitat - legea eroziunii diferentiale, legea nivelului de baza, legea profilului de echilibru al versantilor sau râurilor etc.
În cadrul hidrosferei, legea de ansamblu este "circuitul apei în general", iar ca legi
limitate toate acelea care determina specificul scurgerii apei, acumularea si topirea ghetarilor, circulatia apei subterane etc.
În cadrul biosferei, se impun ca legi generale ereditatea, variabilitatea si selectia
naturala, iar ca legi de amanunt toate cele care dirijeaza dezvoltarea si raspândirea biocenozelor etc.
În pedosfera, legea acumularii materiei organice într-un depozit mineral are
caracter general, iar cele care impun anumite caracteristici în procesul de pedogeneza ce determina dezvoltarea diferitelor tipuri de sol ca având specific regional sau local.
Concluzii:
Evolutia în timp a Învelisului geografic s-a facut în concordanta cu dezvoltarea
unei multitudini de relatii între elementele sale, toate acestea în deplina legatura (concordanta) cu actiunea unor legi ce-au aparut si s-au diversificat ca numar si domeniu de referinta. Ca urmare, în prezent, ele pot fi încadrate într-un sistem multiplu ce presupune mai multe trepte ierarhice: legi universale, legi generale, legi specifice.
Aparitia legilor are un caracter istoric, ele necesitând si impunând realizarea, de
fiecare data, a unui anumit mod de asociere a elementelor geografice între care s-au stabilit relatii bazate pe schimb de materie, energie; legea îsi va pierde actiunea în locurile în care la un moment dat au fost îndepartate conditiile care au generat-o, adica o data cu disparitia sistemului de care era legata.
În mileniul nostru, dar mai ales în ultimile doua secole, prin dezvoltarea societatii
omenesti, deci prin impunerea celui de al saselea învelis (antroposfera), nu numai ca numarul legilor a crescut (prin legile sociale), dar a aparut o multitudine de relatii între antropic si elementele din celelalte geosfere ceea ce se rasfrânge mai mult sau mai putin în actiunea legilor naturale.
5. ZONĂ, REGIUNE, TIP, PEISAJ
Sunt notiuni destul de frecvent folosite în literatura geografica, fiind întâlnite nu numai în studiile complexe, ci si în cele referitoare la câte un component natural sau antropic.ca urmare, sfera de întelegere a fiecaruia de catre geografi a devenit, de la caz la caz, mai extinsa sau mai limitata, iar uneori destul de diferita si chiar contradictorie.
Ceea ce le este comun acestor termeni sunt doua lucruri - fiecare se refera la un anumit sistem geografic si apoi fiecare constituie rezultatul unei diferentieri pe criterii geografice a unei realitati.
Zona-zonare
Zona reprezinta un termen mult utilizat nu numai de catre geografi, dar si în alte domenii, sferei de întelegere acordându-i-se un continut diferit. Ceea ce este comun pentru toti acestia este raportarea ei la o unitate spatiala în cadrul careia exista o anume omogenitate în distributia elementelor ce sunt luate în analiza. Deci, un areal larg care este împartit în spatii mai mici relativ omogene (zone agricole, zone arhitectonice, zone urbane, zone periurbane, zone climatice etc.). De aici apropierea pâna la confuzie cu alti termeni care au referinta cam la acelasi lucru: împartirea unui tot în subunitati cu anumite caracteristici (regiune, raion etc.).
În geografie, exista diferite moduri de abordare a sensului notiunii. Prima, care apare în geografia fizica, este cea mai veche si se refera la un spatiu cu caracteristici geografice proprii care au o desfasurare în sens latitudinal. La baza individualizarii lor sta repartitia inegala a radiatiei solare (cea mai însemnata sursa energetica pentru Terra) pe forma sferica a Pamântului, factor determinant în impunerea legii zonalitatii. De aici, o zona calda, doua temperate, doua reci.
Cum zonele sunt sisteme alcatuite dintr-o multitudine de componente si elemente, între care exista un complex de relatii, rezulta ca si acestea se vor suprapune în acest spatiu si vor avea o desfasurare similara, fiecare constituind un sistem mai simplu. Ca urmare, se poate vorbi pe Glob de zone de temperatura, zone pluviale, zone morfoclimatice (cu un anumit specific în modelarea reliefului), zone de vegetatie, zone biogeografice, zone pedogeografice si chiar zone cu un anumit specific uman (comportament, mod de viata). Deci exista zone ce trebuie privite ca sisteme care au un continut complex dat de un anumit potential energetic radiativ în care se suprapun zone ale componentelor si elementelor de diferite ordine ale acestora.
Exista multe alte situatii când în Geografie, sensul normal al acestei notiuni a fost modificat si extrapolat pentru diverse areale cu o anumita functionalitate. În Geografia umana si economica i s-a dat alte sensuri între care doua s-au impus.
Primul se refera la spatii cu o anumita functie economico-sociala ce pot fi separate în cadrul asezarilor mari (orase), precum: zona industriala pentru areale în care exista o concentrare de unitati economice între care exista un ansamblu de relatii, zona rezidentiala pentru cartiere în care sunt locuinte si dotari pentru servicii, zona comerciala în care sunt masate unitati de acest profil, zona portuara cu instalatii si activitati pentru schimburi facilitate de transportul naval etc.
Cel de-al doilea sens are referinta la un spatiu larg (un teritoriu cu multe asezari) care se caracterizeaza prin îmbinarea mai multor functii economice si sociale. Lor le pot fi asimilate termeni precum zona economica cu referinta la teritorii în care evolutia factorilor economici si sociali a condus catre realizarea unui complex de relatii functionale specifice; zona turistica pentru teritorii în care exista un potential turistic ce asigura venituri însemnate pentru balanta economica.
În concluzie, paralel cu extinderea folosirii termenului de zona în diferite domenii geografice sau negeografice s-a eliminat sensul initial naturalist, impunându-se mai ales unul spatial-functional.Ca urmare, marimea arealului la care se face referinta a devenit extrem e variabila de la cea mai mare pentru o zona climatica la cele mai mici, precum zone de alterare, zona de influenta în Geografie economica etc.
Legat de termenul de zona cel de zonare, cu sens de actiune de delimitare a acestor spatii functionale. Stabilirea unor limite corecte nu se poate realiza decât daca zona va fi privita ca o unitate de sistem în care intra elemente si relatii dintre acestea. Numai cunoasterea si întelegerea logica a lor va permite, în baza unor criterii realiste, trasarea de limite între subunitati ale sistemului.
Zonele de caldura care implica specific al bilantului radiativ sunt delimitate frecvent dupa anumite criterii. Unul îl reprezinta valoarea temperaturii medii lunare. Astfel, zona calda este încadrata de izotermele de 180 C ale lunii celei mai reci care se desfasoara la latitudini mai mari decât tropicele, iar zonele reci, polare, se afla la latitudini mai mici decât cercurile polare fiind indicate de izoterma de 100 C a lunii celei mai calde; între ele se afla zonele temperate.Se mai folosesc si alte criterii, precum limita padurii sau de limita pergelisolului sau limita sezonului fara înghet de 60 de zile etc.
O alta situatie apare în separarea în spatiu a unei asezari importante a diferitelor zone functionale, delimitarea lor fiind corelata între altele cu gradul de concentrare în teritoriu a unitatilor specifice fiecareia, cu densitatea lor si cu ansamblul de relatii economico-sociale-culturale ce le caracterizeaza. Rezulta ca în timp ce pentru zonele ale caror subiect este un element sau un component fizico-geografic, departajarea se rezuma la unul sau câtiva indicatori (zone biogeografice); la cele din sfera geografiei umane separarea, într-un spatiu limitat, impune indicatori de detaliu.
Limitele dintre zone au caracter dinamic, modificarea pozitiei lor fiind în functie de evolutia raporturilor dintre factorii ce le-au generat. În cazul zonelor de caldura, modificarile importante sunt determinate de schimbarea unor conditii de natura cosmica (oscilatia înclinarii axei terestre si scaderea bombarii terestre) sau terestra-regionala (deriva continentelor, denudarea sistemelor montane, dezvoltarea sau regresul calotelor glaciare etc.) si se realizeaza în intervale de timp extrem de lungi (zeci - sute de milioane de ani). Opus, pentru zonele functionale ale asezarilor limitele sunt foarte labile, modificari la nivelul zecilor de ani fiind determinate de evolutia factorilor sociali economici, istorici.
Regiune-regionare
Reprezinta un alt cuplu de termeni care sunt folositi destul de mult în geografie, dar si în alte domenii (istorie, economie).
Regiunea implica un spatiu cu un grad ridicat de omogenizare în desfasurarea componentelor si elementelor principale ce îi confera un anumit sistem de relatii care se reflecta într-o structura, functionalitate si tip de peisaj. Ca urmare, ea constituie un sistem complex care face posibila dividerea în subsisteme (subunitati geografice) de ordine diferite, baza fiind o unitate mica indivizibila (geotopul).
Între notiunile de zona si regiune geografica apar unele apropieri, dar si deosebiri ca sens, în cele doua directii geografice principale de analiza (fizica sau economica).
Comune pentru cele doua notiuni sunt:
raportarea la unitati spatiale;
alcatuirea din componente si elemente cuprinse în sistem;
un anumit specific functional impus de relatii care primeaza la nivelul
spatiului la care se raporteaza.
Deosebirile pentru Geografia fizica mai importante sunt:
zonele constituie în sisteme cu un grad mare de generalizare (zone climatice,
zone pedografice, zone biogeografice etc.), în care dividerea implica cel mul un grad (subzona), pe când regiunea reprezinta o unitate teritoriala mai mica, dar care se împarte într-un numar mare de subunitati de ordine diferite.
Zonele apar ca ansambluri de regiuni ce se exprima pe uscat printr-o
multitudine de peisaje, ca reflex al asocierii unor sisteme functionale diferite, dar care au o latura comuna - bilantul energetic solar specific ce determina un anumit fond climatic general. O unitate regionala, indiferent de rang, îsi are specificul sau peisagistic ca reflex al complexului de relatii functionale dintre elemente. Situatii similare sunt prezentate si la nivelul bazinelor oceanice. Astfel, A.Günther (citat de I.Pisota, 1987) separa, pe fondul general al zonelor climatice ale lui W.Köppen, cinci zone biogeografice marine, unele continând regiuni biogeografice impuse de desfasurarea continentelor (zona temperata de nord cu regiunea nord-atlantica si regiunea nord-pacifica; zona intertropicala cu regiunea tropical-atlantica si regiunea tropicala indo-pacifica).
În Geografia umana si economica, situatia este oarecum inversa. Desi nu se neaga
existenta zonelor geografice în sens latitudinal, termenul este însa folosit curent pentru areale cu extinderea redusa cu un anumit specific functional. În schimb, regiunea se raporteaza la un spatiu extins în care se interfereaza un complex de relatii economice între sisteme de productie, circulatie, consum. Astfel, ea include si zonele ca areale cu un anumit specific economic. Într-o regiune economica exista orase în care functional se separa zone: industriala, rezidentiala, portuara etc., în jurul acestora sunt zone periurbane sau zone de influenta; în spatiul dintre orase sunt zone agricole cu un anumit specific (cerealier, vitipomicol, cresterea animalelor etc.). Deci, regiunea apare ca un spatiu larg în care, pe de o parte, exista mai multe orase cuprinse într-un sistem de relatii functionale, iar pe de alta parte fiecare dintre acestea joaca un rol de centru polarizator (economic, social) pentru areale ce includ asezari mici, terenuri cu o anumita folosinta economica, o organizare functionala dobândita în timp istoric.
Regionarea este o operatiune care la prima vedere s-ar reduce la separarea de unitati mari în subunitati. Ea nu se poate înfaptui daca unitatea geografica, indiferent de rang, nu este considerata un sistem cu o anumita alcatuire, structura, dinamica ce-i confera, în orice moment, o oarecare fizionomie. Ca urmare, ea are o dezvoltare teritoriala de unde necesitatea delimitarii. În efectuarea regionarii trebuie pornit de la ideea ca unitatile exista, iar munca geografului se rezuma la cunoasterea reala a lor.
Deci, regionarea implica mai întâi studierea unitatii (componente, elemente, raporturile dintre ele etc.) si a relatiilor cu unitatile vecine si apoi stabilirea limitelor dintre ele si pozitionarea ierarhica a fiecareia în macrosistem. Aceste cerinte nu se pot realiza prin analize de detaliu pe spatii largi care implica observatii, date din masuratori, cartari, calcularea unor indicatori specifici (morfologici, hidrologici, climatici, demogrfaici, economici etc.), întocmirea de harti la nivel de elemente etc. În acest mod se ajunge, pe de o parte, la stabilirea contactelor dintre acestea care pot fi clare (nete) sau tranzitorii. Necunoasterea corecta a acestor ansamble structural-functionale împinge spre regionari gresite care sectioneaza unele unitati si le extind pe altele.
Tipuri si tipizare.
Sunt termeni folositi (cel putin primul) aproape în toate disciplinele geografice (sistem fluviatil, sistem glaciar, mlastina, lac padure) sau al unui mod generalizat de manifestare a proceselor geografice (modelare periglaciara, iluviere, tip de circulatie a aerului, tipuri de fronturi de aer) etc. Prin acestea, continutul acestei notiuni depaseste pe cel al zonei sau regiunii care se leaga de raportarea spatiala în sens strict.
Tipul se va caracteriza prin:
grad ridicat de sintetizare întrucât el preia din multitudinea exemplelor
regionale, locale numai elementele semnificative care stau la baza relatiilor (în primul rând functionale, dinamice) dintre elementele ce alcatuiesc sisteme geografice de ordine diferite. Deci, tipul constituie o definire (exprimare) generalizata a caracteristicilor geografice ce apartin unor multitudini de familii de sisteme;
unicitate, adica individualizarea stricta a fiecarui tip în raport cu celelalte din
aceeasi familie de sisteme sau din categorii diferite (radiatia directa în raport cu celelalte radiatii, o vale glaciara fata de una fluviala, un maquis vizavi de gariga, un sat rasfirat între celelalte tipuri etc.);
unitate de ierarhizare, deoarece fiecare tip se regaseste într-un nivel
superior. Ierarhizarea se poate face în baza diferitelor criterii:
genetic (albie, lunca, terasa, vale; climat temperat, climat temperat oceanic, climat
temperat continental, climat temperat arid; sat, oras, metropola etc.;
spatial (relief de ordinul I ce cuprinde continentele si bazinele oceanice; relief de
ordinul II cu munti, podisuri, dealuri, câmpii, platforma continentala, taluz, câmpii abisale etc.);
structural, ca mod de asociere într-un sistem de tipuri (diferitele tipuri de morene,
valea, circul, pragul, rocile moutonate într-un sistem glaciar; multitudinea de tipuri de asociatii vegetale dintr-o pajiste etc.);
pozitionarea temporala într-un lant evolutiv (tipuri de vreme specifice
anotimpurilor; tip de relief în raport cu evolutia lui - tânar, matur, batrân etc.);
functional, dupa specificul manifestarii diferitelor relatii de sistem (de exemplu, la
procesele geomorfologice se separa ca tipuri mari cele meteorice cu subtipurile dezagregarea prin insolatie, înghet, dezghet, prin presiunea radacinilor planetelor, cristalizare etc.; gravitationale: deplasari bruste - alunecari si prabusiri de diferite subtipuri; deplasari lente cu solifluxiuni, tasari, sufoziune, creeping, deraziune etc.; mecanice cu subtipurile: eroziune, transport, acumulare, fiecare cu alte subdiviziuni legate de agenti modelatori etc.).
Reprezentând o categorie de sinteza, toate tipurile constituie elemente pe care se sprijina latura teoretica a fiecarei discipline geografice si însasi a Geografiei.
Tipurile sunt însa însotite de exemplificari regionale. De aici, legatura
dialectica dintre tip si regiune, în sensul ca ultima este locul de plecare pentru stabilirea tipului, iar acesta se aplica în cunoasterea regiunii ca unitate geografica (caracteristicile esentiale ale unei alunecari de teren, inclusiv geneza si evolutia lor s-au stabilit pe baza analizei realizate pe diverse situatii regionale, dar ele servesc în studiul altor cazuri unde se va pleca de la descriere si pâna la prognoza).
Tipurile exprima si un anumit peisaj, un peisaj de sinteza compus din
elemente semnificative ale unei multimi de situatii singulare (peisajul unei câmpii de subsidenta se va caracteriza prin netezirea reliefului, albii de râuri largi cu maluri slab evidentiate, suprafete cu exces de umiditate frecvente, o vegetatie hidrofila bogata, soluri aluviale si gleice; o densitate mai mica a asezarilor, pasuni si putine terenuri cultivate etc.).
Tipizarea geografica este un procedeu, o operatiune complexa de stabilire a
tipurilor specifice în Geografie sau în ramurile sale; prin ea se face analiza elementelor dintr-o multime de cazuri singulare, eliminarea particularului si retinerea celor esentiale care au rol general. Prin ea se defineste tipul (geneza, alcatuire, evolutie etc.), dar si pozitia lui dintr-un sistem ierarhic (tipul de modelare a reliefului în regiunile periglaciare este alcatuit din subtipurile gelival, nival, eolian, pluvial, biogen, fiecare având o anumita importanta în sistem).
Peisajul geografic
Peisajul reprezinta o portiune de la suprafata scoartei terestre mai mica sau dintr-o anumita etapa evolutiva, al raportului dintre elementele componentelor naturale si antropice ale unei unitati de mediu.
Spre deosebire de orice unitate de mediu care are o dezvoltare tridimensionala mare, implicând spatiul de interferenta a componentelor naturale si antropice, peisajul, ca reflectare a acestui proces la nivelul scoartei, iese în evidenta prin extensiunea în suprafata, dezvoltarea pe verticala fiind limitata. Marimea suprafetei este extrem de variabila, de la câteva zeci sau câteva sute de metri patrati (peisaj de mlastina, peisajul vulcanilor norosi) pâna la nivel cosmic (peisajul planetei albastre). Aceasta situatie impune necesitatea unor criterii si parametri în concordanta cu caracteristicile lor la nivelul fiecarei etape.
Un peisaj rezulta din modul în care se realizeaza angrenajul functional dintre componentele elementelor sistemului de mediu (local, regional, planetar). De frecventa, constanta si distributia elementelor si a relatiilor cu rol hotarâtor în sistem depinde prezentarea "în ceva" a acestuia la nivelul suprafetei terestre. Ea apare sub forma peisajului.
Caracteristicile peisajului
Unicitatea rezulta din faptul ca peisajul este o exprimare a combinarii unui
numar mai mare sau mai mic de elemente cu rol diferit în sistem pe un anumit spatiu si într-o anumita etapa evolutiva. Ea este valabila la toate peisajele indiferent de marimea lor (unic este peisajul Lacului Rosu, dar unic este si peisajul alpin al Retezatului sau peisajul tarmului dalmatic). Caracteristica se mentine în conditiile evolutiei, pentru ca în fiecare situatie modificarile survenite în sistem se vor reflecta în ceva "nou" (peisajul unui versant despadurit difera de cel anterior, dar si de cele care ar rezulta printr-o împaturire sau prin regenerarea naturala).
Omogenitatea la nivel de treapta ierarhica este asigurata de prezenta unor
elemente principale repartizate uniform în spatiul întreg pe care se dezvolta peisajul. Este mai usor de înteles le cele cu dezvoltare spatiala mica (un versant afectat de alunecari sau "Muntele de Sare" de la Slanic) si mai dificil la cele extinse (peisajul abrupturilor cuestice de lânga Cluj, din nordul Podisului Central Moldovenesc, din estul sau vestul Bucegilor, peisajul lanturilor sau platourilor vulcanice, peisajul de stepa, savana, taiga etc.). Dar în fiecare caz înfatisarea este dependenta de repartitia pe întreaga suprafata a unei anumite grupari a elementelor principale si a relatiilor dintre acestea ce au rol hotarâtor pentru peisaj.
În cazul alunecarii, combinarea locala a unor conditii, precum stratul argilos, lipsa
vegetatiei si umezeala, iar la abrupturile structurale desfasurarea omogena pe întindere mare a unor straturi groase de gresii, conglomerate în structura monoclinala ce faciliteaza dezvoltarea unui relief de fronturi de cuesta etajata.
Dinamica peisajului decurge din însasi specificul materiei care se afla în
continua miscare, transformare. Combinarea elementelor ce compun sistemul este variabila în timp, de unde si rezultate diferite. Astfel, printr-o evolutie normala se face trecerea de la un peisaj lacustru la unul de mlastina, turbarie. Destelenirea stepei si cultivarea ei a însemnat schimbarea rapida a peisajului, dar abandonarea activitatilor agricole pe unele terenuri n-a dus la repartitia identica a peisajului stepic anterior. O situatie similara apare în zona padurilor ecuatoriale unde abandonarea dupa mai multi ani de folosinta agricola a unor terenuri ce-au rezultat prin afisarea padurii nu a condus la refacerea identica a peisajului anterior. Aridizarea climatului în nordul Africii este însotita de extinderea deserturilor. Crestele Carpatilor au trecut la finele pleistocenului si începutul holocenului de la peisajul glaciar la cel de pajisti alpine si subalpine. Peisajul de lunca cu lacuri extinse, canale, salcii si stufaris din Balta Brailei a fost aproape complet modificat în ultimii 30 de ani devenind unul agricol. Pe multe vai, prin amenajari hidrotehnice, peisajul de lunca a fost schimbat cu unul lacustru.
Fizionomia este caracteristica principala, cea prin care se "exprima" un
peisaj. Fiecare componenta a sistemului unei unitati de mediu este alcatuita dintr-o multitudine de elemente între care se stabilesc legaturi complexe la baza carora se afla schimburi energetice. În acest angrenaj, unele elemente componente au rol principal, se impun în sistem reflectându-se în fizionomia si structura peisajului. Modificarea raportului dintre elemente, impunerea altora duce la schimbarea fizionomiei. Orice component din sistem, prin elementele sale, poate domina într-o anume etapa de evolutie a sistemului si astfel poate sa impuna fizionomia si tipul de peisaj. Unii geografi pun accent pe relief, întrucât ies în evidenta peisajele de munte, dealuri, câmpii, depresiuni, vai etc. Dar aproape în aceeasi masura, pe prim-plan se pot situa si ceilalti componenti - roca (pe calcare, sare, gips se dezvolta peisaje carstice, iar pe terenurile argiloase peisajul alunecarilor de teren), climatul (deserturile, platourile de gheata sunt rezultatul influentei directe), vegetatia (marile paduri ecuatoriale, tropicale, taigaua, stepa, savana, sunt peisaje cu specific distinct), activitatea antropica (peisajele asezarilor omenesti, peisajele industriale, agricole etc.).
Tipul de peisaj reprezinta o exprimare sintetica a unui numar mare de peisaje din aceeasi familie. Ele au comuna geneza (asocieri de elemente conducatoare, principale, de combinatii si relatii între acestea în cadrul sistemelor) si diferite caracteristici structurale si de fizionomie. Acestea asigura unitatea într-un ansamblu heterogen. Spre exemplu, în Bucegi, Piatra Craiului, Muntii Aninei, Podisul Dobrogei exista suprafete largi cu calcare pe care s-au dezvoltat peisaje carstice locale inedite impuse de conditiile specifice de modelare carstica în fiecare unitate. Ceea ce le este comun este tipul de relief carstic exprimat sintetic prin exocarst (lapiezuri, doline, chei, avene etc.) si o vegetatie calcifila.
Indicatori în aprecierea si ierarhizarea peisajelor
Peisajul apare ca "fata care se vede" a unui sistem geografic ce corespunde unei unitati de mediu. Ca urmare, observarii i se ofera numai unele elemente ale sistemului, cele care se impun în fizionomia lui. Acestea, frecvent apartin le trei componente: relief, vegetatie si rezultatele activitatii umane. De aceea, caracterizarea unui peisaj se face nu numai prin acea "descriere geografica" indicata de G.Vâlsan, ci prin multe alte activitati pe care le înlesneste nivelul stiintific si tehnic (analiza hartilor topografice, înregistrari pe teren si masuratori, studiul aerofotogramelor, programele pe calculator etc.). Acestea ofera multe informatii din toate însa trebuie retinute acelea care definesc peisajul respectiv.
Relieful reprezinta, în cele mai multe situatii, scheletul peisajului (munte, dealuri) alcatuit din suprafete "x" cu fizionomie, înclinare si extinderi diferite ce definesc forme variate.
Elementele care impun în peisaj sunt: altitudinea, pantele (prin forma si mai ales prin aliniamente de schimbare a valorii), forma interfluviilor (plata, rotunjita, ascutita), forma versantilor si vailor, structura orografica, formele de relief structural si petrografic, depresiunile, unele procese actuale, cu frecventa deosebita ce produc degradari însemnate (alunecari, torenti, siroire).
Vegetatia este componentul care în majoritatea situatiilor se impune observatiei prin arealul compact, culoare, tip (paduri, pajisti, arbusti etc.). Reflecta cel mai bine relatiile dintre elementele sistemului, întrucât ele asigura conditii (substante minerale, caldura, apa etc.) mai mult sau mai putin favorabile dezvoltarii.
De aceea, în caracterizare peisajului se vor avea în vedere atât tipul de vegetatie, alcatuirea si structura lui, dar si modul în care acestea reflecta conditiile care-i asigura optimum de dezvoltare sau regresul.
Sunt restrânse suprafetele în care prezenta si activitatea antropica sa nu provoace modificari în peisaj. Constructia de drumuri, exploatarile forestiere, extinderea suprafetelor prin defrisari sau distrugerea arbustilor subalpini, desecari, exploatari miniere în cariera, acumulari masive de steril, pasunat în exces, folosinta agricola a terenurilor însotita de actiuni în favoarea sporirii productiei agricole (chimizarea, irigarea, desecari, îndiguiri etc.), dezvoltarea asezarilor etc., determina schimbari în relatiile dintre elementele sistemului impunând mai mult sau mai putin alte raporturi geodinamice si ecologice cu reflectare în peisaj.
Celelalte componente ale sistemului, desi uneori au un rol important se reflecta în masura mai mica, în peisaj având mai mult caracter local.
Apa se impune în peisajele lacustre, ale tarmurilor, ale câmpiilor de subsidenta, din lungul râurilor si luncilor.
Roca, în functie de proprietati, poate impune local peisajul versantilor abrupti,
relieful ruiniform sau petrografic etc.
Solul nu apare decât rar si temporar în ansamblul peisajului evidentiindu-se
prin culoarea aparte a orizonturilor când acestea sunt lipsite de covor vegetal (terenurile arate; la partea superioara a unor râpe; pe versanti înclinati etc.).
Elementele climatice, prin natura manifestarii lor în aer, prin dinamica si
evolutia rapida sunt putin "vizibile". Ele au însa un rol hotarâtor în dinamica proceselor din sistem si ca urmare peisajul este în mare masura si rezultatul evolutiei acestora. Exista însa si peisaje impuse direct de factorul climatic, mai ales cele rezultate în urma producerii unor fenomene meteorologice (peisajul suprafetelor acoperite de zapada, peisajele cu polei, chiciura, bruma, peisajele diferitelor formatiuni noroase etc.), dar ele se remarca printr-o durata scurta (de la sub o ora, la mai multe zile si chiar luni).
În aceste clasificari comune sunt:
si care constituie baza sistemului de peisaje;
Le diferentiaza aprecierea asupra marimii fiecarei categorii (trepte) de peisaj si
denumirea treptelor. De altfel, aceste aspecte constituie si elementele dicscutabile, explicabil în lipsa unor parametri de apreciere unanim admisi ce ar da limite precise.
Pentru a realiza într-un teritoriu astfel de delimitari trebuie mai întâi sa fie cunoscute unitatile cele mai mici (sector de vale, versanti, interfluvii, asezari, cariere etc.).Acestea sunt precizate de câtiva parametri si una sau doua trasaturi de fizionomie (Lacul Sf. Ana - situat în craterul vulcanului Ciumatu - are o suprafata de 22 ha, o adâncime de 7 m, are forma de paleta are putina vegetatie lacustra si este înconjurat de versanti cu panta mare ce sunt acoperiti de padure de amestec).
Mai multe peisaje de acest ordin (Mlastina Mohosi, Lacul Sf. Ana si versantii Ciumatului etc.), care au comun mai ales elemente calitative alcatuiesc o unitate de peisaj superioara (peisajul unui munte vulcanic care la rândul sau se include în altul de un ordin mai înalt, peisajul muntilor vulcabnici cu conuri fragmente de caldeire, platouri, vai înguste taiate în materie vulcanica etc.).
Stabilirea acestor trepte de peisaje se pot realiza nu pe baza unei simple contemplari a lui, ci printr-o analiza atenta si completa a elementelor din sistemul unitatilor de mediu pe care le reflecta.Ea costituie baza pentru delimitare a doua, trei, patri trepte dincolo de care nu pot distinse decât tipuri cu grad mare de generalizare.
|
