Pestera Martel
Date istorice. Aceasta pestera este cunoscuta si sub numele de Pestera nr. 6 din Valea Motrului Sec. Ea a fost explorata pentru prima data de catre V. Decu in 1960. Explorarea a continuat in anii 1961 si 1962, cind a participat si F. Argintaru. Schita acestei pesteri si descrierea ei au fost publicate in 1967 de catre V. Decu si M. Bleahu. Pestera poarta numele marelui speolog francez E. A. Martel.
Localizare si cale de acces. Este sapata in baza versantului sting al Motrului Sec, in masivul Fata Pietricelei, la 370 m alt. absoluta si la 1 m deasupra riului (vezi fig. 141 si traseul 5).
Descriere. Deschiderea initiala a pesterii a fost dublata prin prabusirea unui bloc, astfel ca in prezent exista doua intrari, ambele foarte mici. Pestera este formata dintr-o retea de culoare suborizontale fosile, subfosile si active, totalizind 2200 m lungime, sapate in cea mai mare parte pe diaclaze (fig. 142).
La inceput se coboara o panta de grohotis pina la o bifurcatie, apoi se continua pe ramura stinga inspre vest, caci pe ramura din dreapta se ajunge dupa 15 m la o diaclaza mai greu de depasit. Dupa ce se coboara un put de 5 m, cele doua ramuri fac jonctiunea si de aici inainte culoarul continua inalt si larg, in cea mai mare parte pe diaclaze si foarte putin pe fata de strat. Doua puturi (Putul I si Putul II) si mai multe crapaturi in planseu stabilesc in diferite puncte legatura cu reteaua activa impenetrabila. Pe parcursul culoarului se intilnesc multe zone accidentate: strimtori (Marea Diaclaza), urcusuri si coborisuri, dintre care unele pe stinca (Toboganul I, II si III), sifoane (Sifonul cu Emisar, Sifonul Mic, Sifonul Terminal), precum si gramezi de material elastic, conuri de grohotis la baza hornurilor etc. In galeria principala, dincolo de bifurcatie (La Bifurcatie) se deschid mai multe retele de culoare secundare mici si foarte colmatate, greu de explorat.
In perioadele cu ploi abundente, reteaua subfosila a pesterii este inundata de apa Motrului Sec, care patrunde pe la extremitatile celor doua culoare principale, ca si prin puturile de legatura cu reteaua activa ce indeplinesc rol de preaplinuri. Apa paraseste pestera in stare limpede, dar sifoanele ramin mult timp amorsate si fac inaccesibila o mare parte din reteaua de culoare. Iata de ce explorarea acestei pesteri trebuie sa se faca in perioade de mare seceta, cind debitul Motrului Sec scade mult. intr-o astfel de perioada (la 23 octombrie 1962) am inaintat pina la Sifonul Terminal, dar nu am putut patrunde in reteaua activa, probabil inecata.
Fig. 142. Pestera Martel (nr. 109), dupa V. Decu si M. Bleahu, 1967, completata.
Cea mai mare parte a plafonului si peretii sint acoperiti cu depuneri de argila. Pe alocuri se intilnesc si zone cu formatiuni concretionare (stalactite, scurgeri parietale, aglomerari de stalactite fistuloase), ca de exemplu in Cotul cu Stalactite Fistuloase.
Planseul este aproape in intregime acoperit cu o mare cantitate de material aluvionar, pe care s-au dezvoltat stalagmite arenacee (din nisip cimentat cu calcita), blocuri, fragmente de calcar, argila. Ici-colo se intilnesc si mici portiuni de planseu stalagmitic cu coloane si gururi. Resturi vegetale sint putine si de dimensiuni mici, ceea ce presupune cai strimte de infiltrare a Motrului in subteran.
Pestera Martel este calda (9,5°-10°C in profunzime, in iulie si noiembrie 1960), foarte umeda, cu schimb slab de curenti de aer In zona intrarii si a strimtorilor.
Din cauza inundatiilor repetate, fauna cavernicola din aceasta pestera este saraca. S-au colectat de aici ceva gasteropode, araneide, miriopode, colembole, lepidoptere si diptere, dar troglobionte nu sint decit Trichoniscus cf. inferus si Duvalius spinifer.
Conditii de vizitare. Este o pestera greu de parcurs, necesitind echipament de protectie, o scara de 10 m, corzi si mijloace de iluminare. Si, in orice caz, sa se evite perioadele cu ploi. Se recomanda in special tinerilor dornici de explorari mai dificile si celor interesati de probleme de morfologie carstica.
|
