Problemele politico-geografice ale statului si ale frontierelor

Problemele politico-geografice ale statului si ale frontierelor

Statul.

Problemele statului sunt cele mai frecvent abordate de geografia politica iar discutiile in jurul acestora sunt cele mai vechi, datand din timpul antichitatii clasice grecesti. Rolul statului, ca principala forma de organizare politica a umanitatii, s-a consolidat in perioadele moderna si contemporana, in pofida unor predictii, care nu s-au adeverit, referitoare la disparitia statului. Avem motive sa credem ca rolul statului se va mentine un timp indelungat, dar statul va imbraca forme noi si va capata noi valente, atributiile statelor mai mici impletindu-se cu acelea ale noilor uniuni de state (cazul Uniunii Europene).

Statul este, in acelasi timp, atat un concept geografic cat si un concept politic. Din punct de vedere geografic, statul trebuie sa ajunga sa dispuna de urmatoarele cinci caracteristici:

Existenta unui teritoriu propriu, cu limite mai mult sau mai putin explicit recunoscute, chiar daca unele frontiere sunt slab definite sau disputate;

O populatie permanent rezidenta, deoarece statul este o institutie umana, creata de oameni pentru a sprijini unele din necesitatile societatii; de aceea nucleele statale nu s-au putut contura in regiuni cu o populatie instabila sau sezoniera;

O forma de guvernare si un sistem administrativ capabile sa puna in miscare functiile statale cerute sau dorite de populatie; unitatile administrative interne, dintre care unele pot avea un anumit grad de autonomie (de exemplu, Landurile din Germania, Cantoanele din Elvetia s.a.m.d.) se ierarhizeaza, dupa dimensiuni si dupa gradul de autoritate de care dispun;

O economie organizata, care exprima responsabilitatea statului pentru majoritatea activitatilor economice, chiar daca aceasta responsabilitate se exercita in mod indirect (prin politica monetara, prin politica vamala etc.) si chiar daca statul gireaza uneori in mod gresit economia;

Un sistem de transporturi si telecomunicatii, obligatoriu pentru buna desfasurare a functiilor statale, care sa permita circulatia, intr-un mod cat mai sigur, mai rapid si pe cat posibil mai accesibil, din punctul de vedere al preturilor, a produselor, persoanelor, ideilor si informatiilor, pe intregul teritoriu al statului.

Din punct de vedere politic statul trebuie sa raspunda la alte doua criterii fundamentale:

1. Suveranitatea - exercitarea puterii asupra populatiei de pe teritoriul propriu, in conditii care sa nu fie limitate de un sistem legislativ care pleaca din exterior ci intr-un mod independent de controlul extern ;

2. Recunoasterea - o conditie de baza pentru ca statul sa se bucure de o personalitate internationala. Recunoasterea trebuie sa vina din partea unei proportii semnificative a comunitatii internationale .

Teorii asupra originii si evolutiei statului

Asupra originii si evolutiei statului au fost emise un numar mare de teorii, de catre politologi, istorici, antropologi, geografi etc, dar este greu de acceptat ca vreuna din aceste teorii ar corespunde in mod absolut realitatii istorico-geografice si ar fi capabila sa explice totalitatea formelor de comportament politic teritorial, desi fiecare din aceste teorii contine o proportie apreciabila de adevar.

a. Statul din punctul de vedere al determinismului geografic

Conform acestei conceptii, statul, ca orice alta forma de organizare umana, a aparut si s-a dezvoltat sub efectul direct al anumitor conditii naturale. Pe aceasta pozitie s-au situat urmasii lui Fr. Ratzel, in scoala anglo-saxona putand fi mentionati Samuel van Valkenburg s.a. Dupa anul 1930 ideile deterministe au inceput sa intre in penumbra, ca urmare a raspandirii ideilor posibilismului geografic, conturat in opera lui Paul Vidai de la Blache, in aceea a lui Jean Brunhes s.a. Acestia au cautat sa demonstreze rolul precumpanitor al nivelului de cultura in modul in care populatia valorifica mediul natural, aducand ca argumente, pe de o parte, faptul ca in medii naturale similare sau identice s-au putut constitui societati umane cu moduri de organizare foarte diferite iar pe de alta -acela ca unul si acelasi mediu natural a putut suporta, pe parcursul istoriei, state cu structuri si contururi foarte diferentiate[3].

Totusi, o anumita mostenire a determinismului poate fi constatata in teoria statului teritorial, prezenta, in primul rand, in lucrarile lui John H. Herz ("Rise and decrise of the territorial state', 1957). Conform acestui autor, este irational sa se nege orice influenta a cadrului natural asupra statului si nici un stat nu poate face abstractie nici de potentialul natural oferit de conditiile fizice si nici de restrictiile pe care acestea le impun - un stat continental nu poate deveni niciodata o mare putere maritima si un stat lipsit de resurse ale subsolului nu poate deveni niciodata o putere miniera. Nici un stat nu se poate comporta intr-un mod iresponsabil fata de cadrul natural, deoarece aceasta poate provoca adevarate catastrofe ecologice.

John H. Herz subliniaza rolul teritoriului pentru existenta si dezvoltarea statului, argumentand modul in care s-a consolidat statul modern, in contrast cu faramitarea feudala, din ratiuni economice (economisirea unor importante sume cheltuite in trecut pentru nenumarate sisteme statale paralele, ca si pentru reprezentante diplomatice, disparitia unor bariere vamale absurde), din ratiuni de securitate (cresterea teritoriului duce la imbunatatirea raportului dintresuprafata statului si lungimea frontierelor iar cea mai mare parte din suprafata statului ajunge la distante considerabile fata de frontiere) dar si ca urmare a constituirii constiintei nationale. Dupa Herz, aparitia in perioada moderna a unor sisteme de securitate colectiva nu a dus la diminuarea semnificativitatii statului teritorial, ci mai degraba a reprezentat o incercare de a mentine si a consolida statele nationale existente.

b. Abordarea functionala este intalnita in lucrarile lui Richard Hartshorne ("The functional approach in political geography', 1950), a lui Karl Deutsch ("The growth of nations', 1953) si a lui Stephen B. Jones ("A unified field theory of political geography', 1954), acesta din urma preluand si o parte din ideile geografului Jean Gottman, originar din Franta. Acestia considera ca geografia politica trebuie sa priveasca statul si orice spatiu organizat politic, din punctul de vedere al structurii si al functiilor, deoarece statul este un spatiu care functioneaza efectiv, el reusind sa se opuna fortelor centrifuge, care tind sa sparga unitatea statala, prin organizarea fortelor centripete (R. Hartshorne), care asigura coeziunea. Totusi, in anumite situatii, fortele centrifuge sunt suficient de puternice, incat nu mai pot fi stapanite si statul se dezagrega (de exemplu, separarea statului Bangladesh de Pakistan, in anul 1971, deoarece fostul Pakistan de Est se considera exploatat si marginalizat, din toate punctele de vedere, in cadrul fostului stat; un alt exemplu este cel al spargerii recente a unitatii fostei R. F. Iugoslavia, ca urmare a marilor diferente de dezvoltare economica si structurii etno-confesionale extrem de complicate a acestui foste federatii).

Karl Deutsch numeste aceste forte centripete - caracteristici integratoare generale si considera ca sunt in numar de opt:

- 1. Trecerea de la economia autarhica la economia de piata;

- 2. Aparitia unei arii-nucleu a statului;

- 3. Aparitia si dezvoltarea unei retele de asezari urbane;

- 4. Dezvoltarea unei retele unitare de cai de comunicatie;

- 5. Concentrarea capitalului;

- 6. Dezvoltarea constiintei individuale si a intereselor de grup;

- 7. Dezvoltarea constiintei nationale si

- 8. Combinarea constiintei nationale cu intelegerea anumitor obligatii de ordin politic si cu stratificarea sociala a societatii.

Conform lui Deutsch, integrarea spatiala in cadrul statului se dezvolta si se adanceste pe parcurs, pe seama adancirii diviziunii sociale si teritoriale a muncii. intr-o astfel de conceptie, sunt intretinute intr-un mod foarte judicios caracterele de stabilitate si de coeziune ale statului national, in comparatie cu statul multinational, feudal sau modern, care reprezinta o forma de organizare mult mai putin eficienta. Diferentierile exagerat de mari in nivelul de dezvoltare al statelor sunt acelea care ar duce la aparitia tendintelor imperialiste, insa niciodata imperialismul nu se poate consolida pe o perioada nedetermmata, deoarece statele dominate suporta totdeauna foarte greu imperialismul si depun toate eforturile posibile pentru a-l indeparta.

Aspecte functionale apar si la John H. Herz, atunci cand acesta vorbeste de importantele forte care slabesc statul, in epocile moderna si contemporana, asa cum este industrializarea, care face orice stat tot mai dependent de piata mondiala, orientand evolutia statelor, in viitor, spre o anumita forma de universalism, capabila sa asigure protectia pentru intreaga umanitate.

In ceea ce-l priveste pe Stephen B. Jones, acesta cauta sa argumenteze un concept mai unitar, de natura sistemica, aceea a "campului unificat', bazat pe interactiuni si retroactiuni, si sa explice mai coerent dezvoltarea statului, punand accentul pe miscare, afluxurile de oameni, de. idei, de bunuri si de capital, care structureaza statul si asigura legatura dintre toate procesele care sustin existenta acestuia. Notiunea de camp denota si o anumita influenta structuralista, campul fiind acela in care are loc intreaga dezvoltare a statului si purtand atat niste caracteristici mai profunde, integratoare, cat si altele, tangibile, de natura spatiala si temporala. Acelasi autor accentueaza asupra rolului ideologiilor politice care activeaza functiile statului (de ex., colonialismul, geopolitica, sionismul, marasmul etc), deoarece deciziile de natura politica sunt luate pe baza unor astfel de ideologii iar deciziile sunt acelea care activeaza miscarea. Caracterul sistemic al acestei dezvoltari a abordarii functionale este demonstrat de modul in care miscarea este conceputa ca avand si ea posibilitatea de a influenta deciziile, prin experienta acumulata, in vreme ce ideologia initiala se poate modifica si ea, in functie de evolutia statului.

c. in sfarsit, un ultim unghi de vedere este acela al statului vazut din perspectiva analizei sistemelor politice, prezenta, cu deosebire, in lucrarea autorilor Saul B. Cohen si L. D. Rosenthal "Un model geografic al analizei sistemelor politice', din 1971.

Dupa acesti autori, la care nu se poate sa nu observam o anumita influenta a materialismului istoric, evident sub o terminologie moderna, este necesara o metodologie care sa coreleze in mod efectiv procesul politic cu atributele sale spatiale, punctul de plecare al analizei fiind sistemul politic, definit ca un "ansamblu de elemente politice corelate si de atribute ale acestora, dintr-un anumit cadru spatial'. Se considera ca sistemele politice pot fi deschise sau inchise, cele deschise fiind acelea care au sansa de-a evolua si de a se adapta la situatii noi, in timp ce sistemele inchise se autocondamna la declin, idee confirmata in intregime de evolutia recenta a hartii economico-politice a lumii. intr-o alta ordine de idei, sub influenta conceptiei behavioriste (perceptioniste), autorii respectivi acorda o importanta deosebita perspectivei locationale (cu sensul de perceptie a spatiului), considerata ca fundamentala in luarea deciziilor de ordin politic.

Procesul formarii si evolutiei statelor

Istoria statelor Globului este destul de indelungata si de complicata, trecand prin faze de diversificare care au alternat cu altele, de simplificare si omogenizare a hartii politice a lumii. Perioada contemporana este, astfel, o faza de diversificare, ca urmare a fragmentarii si a tendintei de disparitie a imperiilor coloniale, numarul statelor crescand foarte mult (si, probabil, continuand sa creasca si in viitor, prin castigarea independentei de catre ultimele teritorii dependente), in contrast cu faza de simplificare, determinata de extinderea puterii coloniale europene, din secolele XVI - XIX, care a dus la disparitia unui numar mare de state autohtone. Inaintea aparitiei statului au existat alte forme de organizare sociala a grupurilor umane, mai putin evoluate, de tipul gintii si al tribului.

Organizarea primitiva pe baza gintilor (a clanurilor sau a marilor familii patriarhale) tinea seama de dimensiunile maxime ale grupului uman care putea sub forma unei colectivitati, in functie de resursele de hrana disponibile din mediul de viata al grupului respectiv, resurse care erau valorificate prin cules, vanatoare si pescuit. Fiecare ginta avea o capetenie (un sef), dar cu o autoritate slab marcata, uneori abia distingandu-se de membrii de rand. Ginta avea la dispozitie un teritoriu de nomadizare, demarcat intr-un mod destul de explicit, prin indicatori usor de recunoscut (bolovani, gramezi de pietre etc), teritoriu care gravita in jurul unui punct central; in mod obisnuit, limitele teritoriilor erau respectate. Organizarea gentilica nu a disparut integral, ea pastrandu-se inca la unele grupuri umane izolate, cu un gen de viata primitiv, asa cum sunt boschimanii, care traiesc in ginte, cu dimensiunea medie de circa 60 de persoane, in medii aride sau semiaride, din aceasta cauza punctele centrale ale teritoriilor acestora fiind acela unde poate fi captata apa, cu mai multa usurinta. De asemenea, o parte din australienii aborigeni continua sa traiasca in ginte, desi organizarea initiala a acestora a rezistat mult mai prost, in fata inaintarii colonizatorilor britanici, in comparatie cu aceea a boschimanilor.

Tribul este o forma de organizare politico-tentoriala ceva mai complexa decat ginta si este mai mare decat aceasta, putand ajunge la dimensiuni de ordinul catorva mii de persoane, ceea ce inseamna si o crestere a puterii economice si militare. in cazul tribului apare o diferentiere mai puternica intre membri, creste puterea sefului de trib si se elaboreaza legi nescrise, intocmite de sefii de trib si de cei din jurul acestora (sfatul batranilor etc). Limitele teritoriale ale tribului sunt mai bine precizate decat acelea ale gintii si sunt aparate mai organizat, in caz de invazie. Membrii tribului traiesc in mai multe localitati, cu o organizare ierarhica, in retea, foarte simpla, avand, pe de o parte, o asezare centrala, situata intr-o pozitie nodala, favorabila schimbului, cu o anumita semnificatie politica sau religioasa, si intr-un sit defensiv, prefigurand viitoarele capitale de state, si pe de alta - asezari subordonate acesteia.

Statul este considerat ca o dezvoltare mai avansata a organizarii tribale, avand dimensiuni mult mai mari si bazandu-se pe o diviziune sociala mai precisa a muncii, pe aparitia unui aparat de stat, si pe o ierarhie mai nuantata a retelei de asezari.

Nu exista o unanimitate de pareri in incercarile de a explica motivele pentru care primele state au aparut in anumite regiuni ale Globului si nu in altele, aducandu-se ca motivatie pentru aparitia mai timpurie a statelor in anumite regiuni, argumente contrarii:

Astfel, dupa unele opinii statele au aparut mai timpuriu in regiuni favorizate de cadrul natural, prin fertilitatea solului, pozitia geografica (care ofera o anumita protectie impotriva dusmanilor) si conditii climatice favorabile.

Dupa alte opinii, care pleaca de la ideea lui C. Ritter, conform careia natura este o "casa de educatie' a omenirii, tocmai anumite conditii naturale mai dificile pentru viata omului sunt acelea care au stimulat creativitatea umana, deschizand calea progresului tehnic (imaginarea si generalizarea irigatiilor, etc), acesta ar fi dat nastere unei agriculturi mai productive - baza materiala a unei stratificari sociale mai timpurii si, deci, a aparitiei statului. intr-adevar, daca am accepta prima opinie, ace 212b16c asta nu poate explica de ce in conditii naturale foarte bune statele au aparut uneori relativ tarziu in timp ce primele state cunoscute s-au constituit, fara exceptie, in trei regiuni de campie sau de vale, irigabile, din zona climatului tropical arid - valea Nilului din Egipt, Mesopotamia si Campia Indusului.

In toate aceste trei regiuni formarea statului a fost precedata de un astfel de avans tehnologic, fata de restul Globului, manifestat inca din plin neolitic (din jurul datei de 5000 i. Hr), prin imbunatatirea tehnicilor agricole, introducerea irigatiilor, extragerea metalelor, ulterior aparand si scrierea, viata urbana, diverse forme de organizare economica s. a. m. d.

La inceput, statele au avut caracterul unor orase-state, de dimensiuni mici, gravitand, fiecare in parte, in jurul unui oras-resedinta, situatie care s-a mentinut mai mult timp in Mesopotamia, pe litoralul estic al Marii Mediterane si in Campia Indusului, in aceasta din urma orasele-stat ale civilizatiei locale fiind distruse de invazia indo-europeana de la inceputul mileniului II i. Hr, inainte de a se putea coagula intr-un stat de dimensiuni mari.   

Din focarele de civilizatie ale Egiptului si Orientului Apropiat au patruns, pe calea schimburilor comerciale, primele elemente ale civilizatiei statale antice pe litoralul vestic al Asiei Mici si in Europa de Sud-Est. Un rol foarte mare in transmiterea informatiei asupra acestor elemente de civilizatie l-au avut popoarele de navigatori ale Marii Mediterane, fenicienii si grecii, care asigurau legatura dintre orasele din Egipt si de pe litoralul estic al Marii Mediterane, pe de o parte, si bazinul Marii Egee, pe de alta, furnizand mai ales Egiptului, cupru si cositor pentruproducerea bronzului.   

Primele formatiuni statale de pe litoralul vestic al Asiei Mici, de pe tarmul
si din Europa de Sud-Est au fost tot de acelasi tip al oraselor-state, cum au fost cele dezvoltate, mai intai in insula Creta si apoi in Grecia propriu-zisa. Fragmentarea politica a Greciei antice a fost, insa, nu numai rezultatul preluarii unui model mai vechi, mesopotamiano-fenician, dar si o consecinta a extraordinarei fragmentari a reliefului Greciei si a sinuozitatii extreme a tarmului, cu o multitudine de mici campii litorale, formate in jurul unor golfuri bine adapostite dar separate unul de altul prin peninsule muntoase greu de traversat, cu versanti abrupti, fiecare din aceste mici campii creandu-si un propriu oras-stat, aflat in legatura cu celelalte, in primul rand pe calea marii. Doar in anumite perioade, pentru a face fata pericolului extern, orasele-state grecesti s-au coalizat, formand ligi, conduse de unele orase-state mai puternice, ca Atena, Sparta sau Theba,dar si aceste ligi au fost temporare si instabile. In pofida fragmentarii politice orasele-stat grecestis-au ridicat la un nivel cultural deosebit de inalt, aici conturandu-se primele idei de filozofie politica si administratie publica, statul incepand sa fie conceptualizat pentru prima data, in lucrarile unor filosofi ca Platon (428-347 i. Hr.) si Aristotel (384-322 i. Hr). In Africa Subsahariana primele forme de organizare statala au aparut in zona de savana, intre desertul saharian, din nord, si padurea ecuatoriala, din sud, cel mai vechi focar statal al Africii Subsahariene fiind focarul Nok, din actuala Nigerie, conturat in jurul anului 500 i. Hr. iar, mai tarziu,.in nordul Nigeriei constituindu-se orasele-state ale populatiei haussa, dintre care cel mai cunoscut a fost Kano. Populatia din aceasta zona s-a implicat mai timpuriu in schimbul de produse dintre aceste zone fito-climatice principale (comertul cu aur si sare), in comparatie cu restul Africii Subsahariene, ceea ce a permis ridicarea unor centre urbane si cvaziurbane cu functionalitate comercial-mestesugaxeasca si cu un anumit inceput de acumulare a capitalului (de exemplu, Timbuctu), acestea transformandu-se, cu timpul, in orase-state care si-au extins treptat controlul asupra unor spatii inconjuratoare mai largi.

La formarea civilizatiei statale din Sahel au contribuit influentele tarzii ale civilizatiei egiptene - ideea regalitatii de natura divina, cunoasterea metalurgiei fierului, genul de organizare militara, sistemul tributar de vasalitate - iar ulterior si unele influente ale crestinismului si ale civilizatiei arabe. Nu se pot nega, insa, nici unele contributii ale populatiei locale, mai ales pe planul imaginarii unei tehnici agrare adecvate la conditiile de mediu, la luarea in cultura a anumitor plante din flora spontana etc.

Pe litoralul estic al Africii Subsahariene s-au dezvoltat de asemenea, de dinaintea aparitiei primilor colonizatori vest-europeni, sub influenta navigatorilor si comerciantilor arabi si persani, o serie de orase-state cu caracter portuar, ca Zanzibar, Mombassa, si Malindi, transformate in perioada coloniala in factorii europene si porti de intrare pentru exploatarea bogatiilor interiorului continentului.

A urmat faza unificarii oraselor-state in state mai mari (regate, imperii), primul stat antic unificat fiind regatul Egiptean, din valea si delta Nilului, constituit in jurul anului 3000 i. Hr. si persistand, desi cu unele intreruperi, pana la anul 332 i. Hr, cand a fost cucerit de Imperiul Macedonean; remarcabila longevitate a statului egiptean trebuie pusa pe seama protectiei oferite de bazinele maritime (Marea Mediterana, Marea Rosie) si de deserturile tropicale, greu de traversat, care incadreaza valea Nilului. Fiind primul stat unificat, Egiptul a influentat foarte puternic, prin organizarea sa politica, unele civilizatii statale mai tarzii, din Africa Subsahariana de vest, unde s-au mentinut pana astazi ceremonii si ritualuri preluate de la Egiptul antic.

In Mesopotamia statele unificate s-au format mai tarziu si au fost mai putin stabile, datorita repetatelor invazii ale migratorilor, care coborau din muntii Zagros - statul Akkadian (2350-2170 i. Hr), statul Babilonian (1894-539 i. Hr, cu multe intreruperi), statul Assirian (1810 i. Hr.-605 i. Hr, de asemenea cu multe intreruperi), statul Mitanni (sec. XVII-sec. XIII i. Hr.) s.a.; cu o anumita intarziere fata de Mesopotamia au urmat primele state mai mari din Asia Mica - statul Hittit (circa 1650-circa 1200 i. Hr.) si statul Urartu (sec. XIII-sec. VI i. Hr). In Palestina primul stat unificat a fost cel Iudeo-israelian, constituit in jurul anului 1025 i. Hr, iar in Iran primul regat a fost cel Ahemenid (sec. VIII-IV i. Hr). in nordul Indiei, primele state ale indo-europenilor sunt mentionate din sec. VI i. Hr.

Dupa unii istorici, elementele de baza ale civilizatiei statale chineze, prima din Extremul Orient, ar fi fost preluate de la civilizatiile, mai vechi, ale Mesopotamiei si Campiei Indusului, influente ale carora (irigatiile, producerea bronzului, scrierea) au patruns in jurul anului 2000 i. Hr. Nucleul civilizatiei statale chineze s-a conturat in jurul confluentei raului Weihe cu fluviul Huanghe, la sud de Podisul de Loess, unde au aparut si primele dinastii chineze, incepand cu dinastia Shang (Yin), care a durat din sec. XVI i. Hr. pana la circa 1027 i. Hr, cu capitala cea mai cunoscuta la Anyang. Din acest nucleu initial, statul chinez a manifestat o puternica si timpurie tendinta de expansiune, in special catre sud si sud-est, ingloband bazinul fluviului Changjiang. in perioada dinastiei Han (202 i. Hr.-220 d. Hr.) statul chinez a cunoscut o prima perioada de apogeu, de unitate si stabilitate, extinzandu-si controlul pe o arie foarte larga, care cuprindea si Manciuria, Coreea, Mongolia, partea de est a Asiei Centrale si litoralul estic al peninsulei Indochina, devenind astfel cel mai intins si cel mai populat imperiu al antichitatii. Baza sociala a imperiului Han a fost constituita de mica proprietate taraneasca, care devenise predominanta, in dauna marii proprietati, ceea ce a stimulat direct viata economica - dezvoltarea schimburilor si a transportului intern, exportul de matase (in lungul Drumului Matasii, spre Occident) s.a.[4]. Desi a trecut si prin perioade de decadere, faramitare si ocupatie straina (de exemplu, ocupatia mongola, din 1215-1368), statul chinez s-a remarcat, ca si Egiptul, printr-una din cele mai remarcabile longevitati, mentinandu-se pana astazi. Din timpul antichitatii au aparut si primele formatiuni statale in Coreea (regatul Choson, din sec. II i. Hr), precum si in Japonia (statul Yamato, constituit din secolele II-III d. Hr).

Si primul stat unificat de origine europeana, desi extrem de multinational, a plecat de la un nucleu situat in spatiul cultural grec, mai precis de la limita nordica a acestuia -Imperiul Macedonean, creatie politica a unei personalitati istorice iesite din comun, Alexandru cel Mare, imperiu care, cu toate ca nu a supravietuit disparitiei creatorului sau, a lasat o serie intreaga de state mostenitoare, care au contribuit extrem de mult la raspandirea civilizatiei elenistice si a limbii grecesti, in Orientul Apropiat si Mijlociu, ca si in nord-estul Africii.

Romanii insisi au suferit o puternica influenta a culturii grecesti, dar Imperiul Roman, pe care l-au creat, a fost un stat mult mai stabil (durand circa patru secole), mai unitar si mai autoritar decat Imperiul Macedonean, desi a cuprins si el fragmente din trei continente (Europa, Asia si Africa), avand in centru Marea Mediterana. Unificarea Imperiului Roman a avut loc in etape, apogeul sau situandu-se in secolul II d. C. Succesul politicii unificatoare a Imperiului Roman se explica prin relativa sa toleranta fata de numeroasele grupuri etnice care au intrat in componenta sa, apoi prin prestigiul cultural al limbii latine, repede impusa in locul multor limbi autohtone, lipsite de scriere (fara, insa, sa poata indeparta limba greaca din sudul Peninsulei Balcanice), prin stabilitatea institutiilor publice si prin colonizarea sistematica cu populatii fidele a unei parti apreciabile din teritoriile cucerite.

In paralel cu Evul Mediu european a avut loc organizarea primelor state ale
amerindienilor.

In America Centrala si de Sud amerindienii au realizat organizari statale destul de evoluate, cu mult inainte de contactul, dezastruos pentru ei, cu europenii; cu toate acestea, pe arii largi ale continentului american (Canada, cea mai mare parte a teritoriului actual al S. U. A., Brazilia, sudul Americii de Sud) amerindienii au ramas la nivelul unei vieti tribale. In unele zone ale Americii de Nord, fara sa se ajunga la nivelul statului propriu-zis, s-au organizat doar confederatii tribale, in special ca raspuns la presiunea exercitata de inamicul comun (colonistii europeni) dar si anterior aparitiei acestui pericol (confederatia triburilor irocheze).

Primii amerindieni care au ajuns la stadiul organizarii statale au fost maya, din sud-estul Mexicului, Guatemala si Honduras, care, in secolele IV-IX d. Hr. au infiintat orase-state, conduse de o patura ecleziastica, cu centre cvaziurbane, avand mai mult un rol ceremonial si comercial, nu si administrativ, precum si cu o populatie permanenta relativ redusa.

In zona centrala a Anzilor, din America de Sud, intre anii 1200 si 1533, s-a dezvoltat imperiul Inca, care a preluat si realizarile unor civilizatii mai vechi, asa cum a fost civilizatia Tiahuanaco, din secolele III-X, care gravita in jurul lacului Titicaca. Statul Inca se baza, ca si Imperiul Roman, pe un sistem bine organizat de cai de comunicatie, desi nu se cunosteau vehiculele cu roti si nici animalele de tractiune, iar Cuzco, capitala, ajunsese in timpul apogeului imperiului (cand populatia acestuia era apreciata la circa 11 mil. locuitori) la un nivel urbanistic apreciabil.

In fine, statul Aztec (1325-1524), din centrul Mexicului, a fost creatia unui popor de invadatori, veniti dinspre nord-est, care au preluat si ei rezultatele unor civilizatii locale, mai vechi. Statul aztec a fost mai evoluat decat satul Inca, dispunea de un sistem administrativ-fiscal complex si bine pus la punct, de un sistem juridic si de un sistem de comunicatii rapide. Baza economica a statului era reprezentata de o agricultura productiva, in mare parte irigata, iar capitala, Tenochtitlan (actuala Ciudad de Mexico) ajunsese la nivelul celor mai mari orase ale lumii, cu circa 100 mii de locuitori.

Cel mai vechi stat unificat al Africii Subsahariene a fost statul Axum, din actuala Etiopie, cu perioada sa de inflorire in secolele II-VII d. Hr, perioada in care s-a instaurat crestinismul in Etiopia. A urmat asa-numitul "imperiu' Ghana, constituit in sec. VIII d. Hr, in partea de vest a actualului Mali si in estul Senegalului, distrus de sultanii Marocului in sec. XII. I-a urmat statul Mali, care cuprindea intregul bazin cursul superior al Nigerului, cu centrul la Timbuctu, stat care a rezistat din sec. XIII pana in sec. XV, perioada in care limba mande, a populatiei majoritare din aceasta regiune a devenit o limba de larga circulatie in tot vestul Africii iar Timbuctu s-a transformat si intr-un insemnat centru cultural, fiind si sediul unui asezamant educational cotat ca "prima universitate africana'. Acestuia i-a succedat statul Songhai (independent din 1468, existent pana in jurul anului 1600), axat pe cursul mijlociu al Nigerului, cu capitala la Gao. in centrul Nigeriei - statul Bornu, in vestul Sudanului - statul Darfur, la sud de lacul Ciad - sultanatul Baghirmi (secolul al XVII-lea), in sud-vestul Nigeriei - statul Benin[5] (secolele XVI -XVIII), in actualul Benin - statul Dahomey (sec. XVII-XIX), in centrul actualului stat Ghana - statul Ashanti (secolele XVIII-XIX) s.a.m.d. Formatiunile statale ale Africii de Vest au avut, totusi, in ansamblu, un nivel politic, social si economic destul de modest - le-a lipsit o structura statala solida, nu au avut cai de comunicatie permanente, cultura a avut o raspandire foarte limitata, iar despre o constiinta nationala abia daca se putea vorbi. Aceasta explica si usurinta cu care ultimele civilizatii statale africane au fost distruse de penetratia europeana (portugheza, olandeza, britanica, franceza, spaniola etc).

In fine, si in zona de padure si savana a Africii Centrale si Sudice, pot fi mentionate o serie de formatiuni statale ale populatiei negroide: statul Congo, din secolele XV-XVI, situat in zona debuseului fluviului Congo, cu regi trecuti la crestinism sub influenta portughezilor si cu capitala la Mbali (Sao Salvador), Ruanda si Buganda, din zona de la vest de lacul Victoria (secolele XVII-XIX), statele Luba (secolele XV-XVI) si Lunda (secolele XVI-XVII), din sud-estul actualei R. D. Congo, statul Monomotapa, creat de etnia shona, cu centrul la Marele Zimbabwe (sec. XV-XVIII), statul Bushongo, din sudul R. D. Congo (sec. XVII), statul Zulu, din sud-estul actualei R. Africa de Sud (1800-1830) etc. In comparatie cu statele vest-africane, acestea au fost inca si mai putin evoluate, multe din ele neavand nici macar un oras central iar "resedintele' regale fiind in asezari rurale obisnuite.

Feudalismul european si asiatic, care a urmat dupa prabusirea Imperiului Roman si a Imperiului Han, in mare masura si datorita declansarii marilor migratii de origine asiatica si nord-europeana, a adus cu sine o slabire a puterii centrale a statelor, o dispersie a puterii in numeroase formatiuni statele mici, conduse de feudali locali (principi, voivozi, duci, marchizi, conti, baroni), chiar daca acestia recunosteau, intr-o masura mai mare sau mai mica, o anumita autoritate imperiala (de ex., aceea a Sfantului Imperiu Roman al natiunii Germane, condus de un imparat ales de principii electori). Faramitarea feudala a fost generata si de dezorganizarea sistemului international de comunicatii, care a dus la o revenire partiala la autarhie, reducandu-se importanta productiei-marfa si a comertului la distante mari. Chiar si unele state imperiale, de dimensiuni extrem de largi, create de insesi grupurile migratoare (Califatul Arab, Imperiul Mongol, Imperiul Timurid, Imperiul Otoman) au avut un caracter mai putin coerent si un rol civilizator mai modest, in comparatie cu Imperiul Roman din antichitate.

Dezvoltarea constiintei nationale in a doua parte a Evului Mediu si in Perioada Moderna

Formarea statelor nationale a avut loc in paralel cu procesul de constituire a natiunilor. Definirea natiunii a fost data in termeni destul de diferiti, de diversi autori, totusi, la modul cel mai simplu si mai cuprinzator se poate spune ca natiunea este un grup suficient de mare de locuitori pentru a avea o cultura comuna, impartasind unul sau mai multe elemente culturale : limba comuna, confesiunea, institutiile politice, valorile culturale si traditia istorica. Conceptul conform caruia natiunea este o entitate de natura culturala este foarte vechi si a jucat un rol deosebit de important in conturarea lumii politice moderne. Membrii unei natiuni tind sa se identifice unul cu altul si se simt mai apropiati intre ei decat fata de cei din afara natiunii respective, in acelasi timp putand fi usor identificati ca atare de cei care nu impartasesc aceeasi cultura. Natiunea este, evident, mai mare decat unitatile organizatorice elementare ale populatiei umane (familia, ginta, tribul) si de foarte multe ori se poate suprapune cu o etnie (popor), dar pot exista si natiuni si mai mari, care cuprind mai multe etnii (de ex., natiunea indoneziana, in curs de formare in momentul de fata). Dimensiunile natiunilor sunt variabile, osciland de la cele ale unor natiuni foarte mici, pana la natiuni de peste 1 mld. de persoane, asa cum este natiunea chineza.

Sentimentul existent in randul membrilor unei natiuni ca acestia formeaza o natiune si ca, in consecinta, au dreptul de a-si organiza un stat propriu, poarta numele de constiinta nationala. intr-o forma elementara constiinta nationala este un sentiment destul de vechi, care a aparut odata cu primele civilizatii, dar aceasta s-a dezvoltat foarte mult in epoca moderna, sub efectul propagarii in mase a culturii si educatiei. Constiinta nationala este un element normal si util in viata natiunii, ea contribuind la cresterea interesului si a implicarii indivizilor in viata social-politica si economica moderna, stimuland aparitia unor noi idei si imaginand noi institutii destinate colaborarii cu alte natiuni sau etnii.

Constiinta nationala poate degenera, sub impactul unei propagande iresponsabile, in nationalism sovin sau sovinism (termen care deriva de la numele soldatului francez Nicolas Chauvin, admirator fara rezerve al lui Napoleon si al statului imperial francez). Nationalismul sovin este o manifestare excesiva si agresiva a sentimentului national, bazata pe o falsa impresie de superioritate a unei natiuni sau a unui stat fata de alte natiuni sau alte state, sovinismul ajungand sa fie chiar si suportul ideologic al unor numeroase razboaie de agresiune si al imperialismului.

Exista si forme exagerate de constiinta de grup, care pot fi deopotriva de periculoase, atunci cand accentueaza in mod excesiv asupra unor particularitati neesentiale ale grupurilor in cadrul natiunilor, putand duce la o tendinta de fragmentare politica in unitati din ce in ce mai mici, irationale din numeroase puncte de vedere. Un exemplu a fost acela al secesiunii statelor din sud-estul S.U.A., ca semn al opozitiei fata de politica antisclavagista centrala, aceasta provocand razboiul de secesiune din 1861-1865, terminat cu infrangerea statelor separatiste si reinstaurarea autoritatii centrale. Tendinte secesioniste au aparut in ultimul deceniu si in nordul Italiei, ca un reflex al diferentelor de dinamica si standard economic dintre aceasta regiune dezvoltata si sudul subdezvoltat (Mezzogiorno).

Tendinta de formare a statului national

Statul national este acel stat in care nu exista proportii semnificative de membri ai unei alte natiuni, in afara natiunii creatoare a statului respectiv si nu exista tendinte puternice separatist-autonomiste, care sa caute sa desprinda anumite parti din teritoriul national, pentru a castiga autonomia, pentru a le alipi la alte state sau pentru a forma un stat propriu. Statul national este forma ideala de organizare politica, spre care aspira practic, majoritatea natiunilor. Acest ideal este greu de atins, dovada fiind numarul destul de redus de state nationale existente astazi pe Glob, deoarece, datorita mostenirii politice a trecutului, este dificil sa se ajunga la o suprapunere perfecta intre aria de raspandire a membrilor unei natiuni si conturul statului national, de multe ori astfel de incercari de obtinere a concordantei lovindu-se de interese strategice sau economice, ca si de prestigiul istoric de care se bucura unele state multinationale .

Cele mai tipice state nationale sunt o serie intreaga de state ale Europei, ca Suedia, Danemarca, Norvegia, Irlanda, Olanda, Austria, Germania, R. Ceha, Polonia, Portugalia, Ungaria, Slovenia s.a. Istoria constituirii statelor nationale este insa destul de lunga si de complicata, evolutia spre statul national mergand in paralel cu progresele democratiei, cu cresterea gradului de reprezentare a populatiei la nivelul conducerii statale, printr-un sistem parlamentar din ce in ce mai perfectionat.

Dezvoltarea constiintei nationale si tendinta de formare a primelor state nationale s-a produs la inceput odata cu slabirea autoritatii feudalilor locali, in conditiile reinviorarii economice manifestate incepand din a doua jumatate a sec. al XV-lea. Tendinta de reconstituire a unor piete mai largi si de disparitie a barierelor vamale feudale a actionat in aceeasi directie cu tendintele regalitatii de a se impune acestor feudali si chiar de a-i indeparta, tendinta evidenta in Franta, Anglia, Spania, Rusia si alte state europene, precum si in Japonia, Thailanda si Coreea, care se contureaza ca state nationale, odata cu trecerea la epoca moderna.

In comparatie cu Europa Vestica, in Europa Centrala, aflata inca in componenta mai mult sau mai putin formala a asa-zisului Imperiu Roman al natiunii germane, faramitarea feudala a fost mult mai durabila, fapt care reflecta pana astazi in persistenta unor dialecte puternic diferentiate si viabile. in ajunul razboiului de 30 de ani numarul statelor din Germania era de nu mai putin de 900, dar, ca urmare a incheierii acestui razboi, prin Pacea din Westfalia (1648), numarul statuletelor germane s-a redus la 355, iar, mai tarziu, politica Frantei napoleoniene a urmarit aceeasi reducere a faramitarii excesive, eliminand alte 200 de state. Dupa declinul puterii franceze asupra statelor germane, in momentul in care s-a constituit Confederatia Germanica, sub autoritatea crescanda a Prusiei (1836) au mai ramas totusi 36 de state iar la formarea, in 1871, a Imperiului German, ca urmare a infrangerii Frantei, mai existau doar 24 de state. De la inceput, insa, acest stat puternic a detinut si teritorii apreciabile cu o populatie negermana, in special poloneza, in est, mostenite de la Prusia (Wielkopolska s.a.), precum si daneza, in nord.

In paralel cu formarea statului german a avut loc procesul de unificare si de formare a statului italian, definitivat in 1870, cu sprijinul direct al Frantei, coagularea producandu-se in jurul statului celui mai avansat din Italia - Piemontul (Regatul Sardiniei), care a castigat de la Imperiul Austriac, Lombardia si Veneto, a dus la desfiintarea si inglobarea Regatului celor Doua Sicilii (al Napolelui) si a invins statul papal, care incercase sa se opuna unificarii. Desi si Italia moderna a inglobat teritorii cu populatie neitaliana, totusi caracterul sau de stat national a fost mai manifest decat cel al Germaniei, deoarece aceste populatii neitaliene (sarzii, din insula Sardinia, friulanii din nord-estul Italiei) sunt mult mai apropiate, lingvistic si cultural, de italieni decat erau minoritatile din Germania fata de germani.

In partea finala a perioadei interbelice si in anii celui de al Doilea Razboi Mondial, expansionismul german, japonez, maghiar si italian a cautat sa exploateze, atunci cand era convenabil, principiul statului national. in acest sens, Germania nazista a anexat Austria (actul numit Anschluss), a inglobat fostul oras liber Danzig si a ocupat Alsacia si nord-estul Lorenei, Japonia a organizat, din 1932, in Manciuria ocupata, un asa-zis stat liber, Manchukuo, desi manciurienii ramasesera, de fapt, in minoritate, fata de colonistii chinezi, Ungaria a ocupat temporar sudul Slovaciei, nord-estul Transilvaniei, Maramuresul, nordul Crisanei si nordul Serbiei.

Tratatele de pace si acordurile incheiate in urma unor conflicte militare au dus la accentuarea caracterului national al unor state. De exemplu, dupa Primul Razboi Mondial, noile frontiere impuse de Antanta au accentuat caracterul national al statului german, care a pierdut regiunile populate de polonezi (Wielkopolska, o parte din Silezia superioara si coridorul Gdynia), danezi (nordul Schleswigului), francezi (sud-vestul Lorenei, ocupata de Germania, impreuna cu restul Lorenei si cu Alsacia, in anii 1871-1918), si lituanieni (teritoriul portului Klaipeda).

Harta politica trasata de marile puteri, in special sub presiunea Uniunii Sovietice, dupa sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial, a cautat uneori sa accentueze caracterul de state nationale al unor formatiuni politice, dar cu pretul unor gigantice transferuri foitate de populatie si a cedarii unor intinse teritorii. Polonia, in primul rand, a fost translata spre vest si nord, refulandu-se populatia germana din sudul Prusiei Orientale (de altfel, si din nordul Prusiei Orientale, cedat Uniunii Sovietice), precum si din Pomerania, Silezia si estul Brandenburgului, dar cedandu-se Uniunii Sovietice teritoriile cu populatie ucraineana, bielorusa si lituaniana, din est. S-a accentuat caracterul national al Ungariei si s-a redus caracterul multinational al Cehoslovaciei si Iugoslaviei, prin refularea si de aici a populatiei germane. S-a accentuat si caracterul national al Italiei, prin cedarea catre Iugoslavia a celei mai mari parti din peninsula Istria.

Partea finala a sec. al XVIII-lea si inceputul sec. al XIX-lea au fost marcate de aparitia primelor state nationale derivate din procesul de desprindere de metropola a xnox foste teritorii coloniale, de peste ocean, ale puterilor europene. Primul astfel de stat s-a nascut din unirea mai multor foste colonii engleze, de pe tarmul atlantic al Americii de Nord - Statele Unite ale Americii (1775).

Dupa modelul Statelor Unite si profitand-de incapacitatea metropolelor europene de a interveni efectiv, datorita angrenarii in razboaiele napoleoniene si alte conflicte de pe vechiul continent, a fost obtinuta independenta de catre cele mai multe state din America Latina. Primul dintre acestea fusese colonie franceza - Haiti, independent din 1804[6], urmand cele mai evoluate din fostele colonii spaniole - Argentina si Chile, independente din 1810, Venezuela si Paraguayul - din 1811. Ceva mai tarziu s-au adaugat Columbia (in 1819), Mexicul si Peru (in 1821), Ecuadorul si Republica Dominicana (in 1822), Bolivia (in 1825), Uruguavul (in 1828). Istmul Central-American, devenita independent, a ramas unit, din punct de vedere politic, pana in 1838, cand s-a divizat intr-o serie de statulete - Guatemala, Honduras, Salvador, Nicaragua si Costa Rica. in fine, Brazilia, fosta colonie portugheza, devenita independenta, a adoptat o guvernare monarhica (sub forma Imperiului Braziliei, care a durat din 1822 pana in 1889), ceea ce explica si mentinerea unei traditii feudale mai puternice decat in fostele colonii spaniole. Statele latino-americane au avut, insa, de la inceput un caracter national mult mai putin conturat decat Statele Unite, datorita proportiilor mult mai mari de populatie amenndiana, cu deosebire in zona andina, unde traieste poporul quechua, urmas al incasilor, cel mai masiv popor amerindian.

Procesul de decolonizare mai tarziu, deosebit de activ dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, a creat mai ales state multinationale, rezultate din trasarea anterioara a frontierelor, de catre puterile coloniale, in dispretul absolut fata de distributia reala a etniilor si limbilor. Totusi, au aparut si state cu caracter mai mult sau mai putin national, de multe ori acestea cuprinzand doar o parte din aria populata de etnia de baza sau in care omogenitatea este asigurata de caracterul insular al tarii respective. Asa, in Asia, au aparut Vietnamul[7] (unificat abia in 1976, dupa un indelungat razboi intre sudul, cu un guvern prooccidental si nordul cu un regim comunist) si Cambodgea, foste parti din Indochina franceza, cele doua state coreene si R. China-Taiwan, foste colonii japoneze, Indonezia , fosta colonie olandeza, independenta din 1945, Filipinele . fosta colonie americana, independente din 1946, Federatia Malaysia, formata din mai multe foste colonii si protectorate britanice, astazi un stat national, in pofida fragmentarii sale teritoriale, fostul protectorat britanic Brunei, Bangladesh, desprins in 1971 din Pakistan si Insulele Maldive, in Oceania au caracterul de state nationale Papua-Noua Guinee si cele mai multe din celelalte state insulare tinere. in Asia de Sud-Vest si Africa de Nord au caracter national o serie de tinere state arabe, foste colonii sau protectorate franceze (Tunisia), britanice (Kerak - ulterior Transiordania, independenta din 1946, Kuweit, Aden - devenit Yemenul de Sud si apoi unit cu Yemenul de Nord, Emiratele Arabe Unite - fosta Coasta a Piratilor, Oman, Qatar, Bahrein) si italiene (Libia). In Africa Subsahariana tinerele state nationale sunt doar exceptii - statele enclavate Lesotho, (in cazul caruia etnia sotho depaseste cu mult limitele acestei mici formatiuni politice, populand si teritorii intinse din Republica Africa de Sud, inconjuratoare), si Swaziland, acesta cuprins intre R. Africa de Sud si Mozambic (etnia swazi formand peste 84 % din totalul populatiei), republica Madagascar (populata, in cea mai mare parte, de malgasi, chiar daca in randul acestora se disting cateva grupuri nationale, derivand din vechi triburi), Somalia (cu peste 98 % somalezi - unul din cele mai omogene state africane), statele insulare din arcul Antilelor, Malta si sudul Ciprului (acesta devenit omogen etnic, ca urmare a refugierii, in nord, a turcilor, si a grecilor in directia opusa, dupa invazia turca asupra nordului insulei, din 1974).

Democratizarea societatii, care pune accentul pe dreptul la autodeterminare al natiunilor, a insemnat si formarea unor state nationale prin destramarea treptata a multor state multinationale, mai ales ca statele multinationale s-au caracterizat si uneori inca se mai caracterizeaza, in linii generale, prin absolutismul puterii politice.

Astfel, in sud-estul Europei, procesul de formare a statelor nationale a avut loc pe seama luptei de eliberare nationala de sub jugul Imperiului Otoman. In felul acesta, cu sprijinul puterilor apusene, si-a castigat, mai intai independenta, in 1830, primul nucleu al Greciei moderne (format din Peloponez, Atica, Grecia centrala, Eubeea si insulele Ciclade). Prin unirea celor doua principate autonome, Tara Romaneasca si Moldova, ia fiinta, in 1859, statul national roman, desprins de sub vasalitatea fata de Imperiul Otoman, in 1877, si primind ca iesire la mare -Dobrogea[11]. Ca urmare a aceluiasi razboi ruso-romano-turc, isi capata independenta in Peninsula Balcanica si alte state nationale - Serbia si Muntenegru, cu populatii care vorbesc aceeasi limba si au aceeasi religie, in timp ce Bulgaria devine independenta putin mai tarziu, in 1908. Ca urmare a primului razboi balcanic, din 1912, si-a facut aparitia un nou stat national independent - Albania , de fapt aflat in mare masura sub controlul Italiei, care dorea astfel sa stapaneasca ambele maluri ale stramtorii Otranto si, prin aceasta, Marea Adriatica.

Momentul crucial in procesul de formare a statelor nationale a fost reprezentat de Primul Razboi Mondial (1914-1918), ca urmare a caruia invingatorii (in principal, Franta[14]) au sustinut, in mod categoric, in Europa, principiul statului national, ca fundament al castigarii unei anumite stabilitati politice si strategice. Principala consecinta a Primului Razboi Mondial a fost disparitia acelei monstruozitati politice care a fost Imperiul Austro-Ungar, din care s-au desprins o serie de noi state nationale (Austria si Ungaria) sau multinationale (Cehoslovacia), in timp ce alte teritorii au fost atasate unor state nationale existente (Transilvania, nord-estul Banatului, Maramuresul, Crisana si Bucovina - la Romania, Slovenia, Croatia, Voivodina si Bosnia-Hertegovina - la Serbia si Muntenegru, ocazie cu care a aparut Regatul Unit al Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, ulterior redenumit Iugoslavia , peninsula Istria si Tirolul de Sud - la Italia) sau unor state multinationale reconstituite (Galitia, care a revenit Poloniei).

Ca urmare a Primului Razboi Mondial, Imperiul Otoman a disparut cu totul, prin desprinderea a numeroase teritorii arabe sau cu majoritate araba, din care unele au devenit state nationale independente, mai devreme sau mai tarziu (Yemenul de Nord, Egiptul, independent din 1922, Irakul, mai intai mandat britanic, apoi independent, din 1932, Siria si Libanul, mai intai sub mandat francez[16], independente din 1944 si respectiv, 1943) iar altele s-au unit cu teritorii arabe deja independente (Hijaz , Asir si El Hasa , unite cu Nedjdul independent si formand, sub conducerea dinastiei Saud, Arabia Saudita). Turcia insasi a capatat trasaturi mai evidente de stat national, pe de o parte prin schimbul de populatie cu Grecia (prin care au fost expulzati marea majoritate, peste 1,3 milioane, a grecilor din Asia Mica si Tracia de Est si au fost primiti cea mai mare parte a turcilor, nu prea numerosi, din Grecia) iar pe de alta parte - prin deportarea sau asasinarea celei mai mari parti din armeni . O situatie incordata s-a creat in Palestina, fost teritoriu al Imperiului Otoman, trecut sub mandat britanic, unde, pe langa populatia arabofona predominanta a crescut numarul colonistilor evrei, reveniti din diaspora.

Efectele Primului Razboi Mondial au constat si in desprinderea unor parti importante din fostul Imperiu Rus, unele devenind state nationale independente, ca Finlanda, Estonia, Letonia sau Lituania, altele atasandu-se la state nationale existente (Basarabia) dar altele contribuind si la reconstituirea unor state cu caracter multinational (Polonia, in componenta careia au intrat teritorii intinse, cu populatie ucraineana si bielorusa, precum si a unor teritorii din sud-estul Lituaniei istorice, in jurul orasului Vilnius[22]).

Reducerea puterii guvernului central al Chinei in prima parte a sec. XX, mai ales dupa revolutia din 1912 si instaurarea putin autoritarului regim republican, ca si cresterea influentei sovietice in Asia Centrala au permis desprinderea de China a unei parti a Mongoliei ("Mongolia exterioara[23]"), devenita stat national teoretic independent, in 1921, in realitate sub control sovietic, ca si a republicii Tannu Tuva, independenta formal, in anii 1921 - 1944, dar ulterior inglobata si de jure in Uniunea Sovietica

In sfarsit, reducerea, de data aceasta, a influentei sovietice, dupa 1989, asupra Europei Central - Estice si transformarea insesi a celei mai mari parti din fosta Uniune Sovietica in actuala Comunitate a Statelor Independente a permis desprinderea unor noi state mai mult sau mai putin nationale - Estonia, Letonia si Lituania, R. Moldova, Ucraina, statele din Transcaucazia (Georgia, Azerbaidjan si Armenia), cele patru republici central-asiatice (Uzbekistan, Turkmenistan, Tadiikistan si Kirghizstan) toate cele de pana acum, ce-i drept si cu importante minoritati rusofone, colonizate in anii Imperiului Rus si ai Uniunii Sovietice, precum si cu alte minoritati, apoi R. Ceha si Slovacia (cea de a doua cu o importanta minoritate maghiara), Slovenia, Croatia (devenita relativ omogena, prin refularea celei mai mari parti din populatia sarba), Serbia (cu importante minoritati albaneze, maghiare, romanesti), Muntenegru, Macedonia (cu minoritati albaneze si aromanesti), dar si a unor state multinationale sau multiconfesionale, cum sunt Kazahstanul si Bosnia-Hertegovina.

Dupa formare, insa, unele dintre statele nationale au capatat un caracter multinational, ca urmare a expansiunii teritoriale. Este, in primul rand, cazul Rusiei, care si-a indreptat atentia, mai intai spre est, initiind, inca de la finele sec. al XVI-lea, colonizarea succesiva si foarte rapida a tinuturilor din nordul Asiei (Siberia), inca din 1697 ajungand la Oceanul Pacific si ocupand peninsula Kamceatka; mai mult decat atat, exploratorii si colonizatorii rusi si-au continuat expansiunea si in America de Nord, dupa 1732 declansand procesul de ocupare al Alaskai; in sfarsit, in anii 1851 - 1858 Rusia a ocupat si foste teritorii chineze, de o mare importanta strategica, prin iesirea la marea Japoniei - provincia Amurului si tinutul Primorie, unde rusii ridica puternica baza militara de la Vladivostok. A urmat o puternica expansiune spre vest, cu tendinta Rusiei de a-si asigura o iesire cat mai larga la Marea Baltica, ocupand Estonia (1721), Letonia si Lituania (dupa 1721), cea mai mare parte din Polonia, inclusiv Malopolska, cu Varsovia, precum si Finlanda (1809). in expansiunea sa spre sud, cu dorinta de a-si asigura iesirea spre Marea Neagra, Imperiul Rus a anexat, in lupta cu Polonia, Imperiul Otoman si Persia, Ucraina dintre Nipru si Nistru (1762 - 1792), urmata de Basarabia, pe atunci cu o populatie aproape integral romaneasca (1812) si zona Caucazului (Georgia, nord-estul Armeniei, Daghestanul, nordul Azerbaidjanului s.a.m.d.). in fine, secolul al XlX-lea a fost caracterizat si de o puternica expansiune a Imperiului Rus in Asia Centrala, unde ocupa Turkestanul si Transcaspia, mentinand insa, un timp, sub control, sultanatele Buhara si Hiva. Dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, Uniunea Sovietica a devenit si mai multinationala decat fusese, prin reanexarea Basarabiei si a statelor baltice, ca si prin anexarea nordului Bucovinei si a tinutului Herta.

Derivat din luptele impotriva Imperiului Otoman, statul austriac, cu un nucleu initial german, a devenit si el multinational, datorita politicii sale expansioniste, foarte asemanatoare cu aceea a Imperiului Rus, acesta extinzandu-se asupra unor teritorii cu populatie slava[26], ca Boemia, Moravia, Slovacia, Galitia, Ucraina transcarpatica, Slovenia, Croatia, Voivodina si Bosnia-Hertegovina (ultima achizitie teritoriala a imperiului, devenit intre timp Austro-Ungar, datand din 1878, dar care a deschis si drumul spre prabusire, conflictul generat prin aceasta anexiune declansand Primul Razboi Mondial, ca urmare a caruia imperiul respectiv s-a destramat), cu populatie maghiara (Ungaria), romaneasca (Transilvania, nord-estul Banatului, Crisana, Maramuresul si Bucovina), italiana (Trentino, vestul peninsulei Istria) s.a.

A slabit cu timpul si caracterul de stat national al S. U. A. intr-un mod aproape similar cu Rusia, ca urmare a achizitionarii sau ocuparii unor teritorii noi, dinspre vest, cu o proportie insemnata de populatie autohtona (amerindieni)[27], hispanofona (rezultat al colonizarii spaniole, mai vechi) sau francofona (cajunii, din Louisiana) - cumpararea Louisianei, in 1803, de la Franta napoleoniana, a Floridei, fosta spaniola, in 1800-1819, anexarea Texasului si ocuparea intregii jumatati nordice a Mexicului (Noul Mexic, Arizona, Nevada si California), in 1845-1848, ocuparea teritoriilor engleze din nord-vest (actualele state Oregon, Washington si Idaho), in 1846, si achizitionarea de la Rusia a Alaskai (1867). De asemenea, a crescut sensibil proportia populatiei de origine africana, adusa prin comertul cu sclavi, caracterizata printr-o natalitate ridicata , ca si proportia imigrantilor din numeroase state europene, asiatice s.a.m.d. Statele Unite continua si astazi sa piarda din caracterul lor national, ca urmare si a bilantului natural al minoritarilor (negri, hispanofoni, amerindieni, filipinezi, chinezi etc), mai ridicat decat cel al angloamericanilor.

Si principalele state balcanice, desi tinere, au devenit cu timpul tot mai putin nationale, atat Bulgaria cat si Serbia sau Grecia extinzandu-si teritoriul asupra unor tinuturi cu populatii de alta etnie: Bulgaria asupra unor tinuturi (bazinul Strumei, estul Rodopilor s.a.), cu populatie macedoneana si turca, Serbia - asupra unor tinuturi (nord-vestul Macedoniei, Kosovo-Metohia) cu populatie in mare parte albaneza, macedoneana si aromana, Grecia - asupra unor tinuturi (sudul Macedoniei, Tracia vestica si centrala), cu populatie partial macedoneana, aromana, pomaka si turca. Chiar si Romania nu s-a putut abtine de la anexiuni, ocupand, ca urmare a celui de al Doilea Razboi Balcanic, Cadrilaterul, cu o populatie formata, in principal, din turci, tatari si bulgari.

Dupa Primul Razboi Mondial, Franta si Italia au devenit state mai putin nationale, prima prin reanexarea Alsaciei si Lorenei[29] iar a doua prin anexarea Tirolului de Sud , a peninsulei Istria, a portului Zara (Zadar) si a insulei Lagosta, ultima cu o importanta baza navala, in fata coastei Dalmatiei, in timp ce Belgia si-a accentuat caracterul de stat multinational, prin anexarea unor teritorii cu populatie germana (Eupen si Malmedy).

Discordanta dintre stat si etnie

Cu toata tendinta generala de evolutie spre statul national, harta politica a lumii contemporane pastreaza inca foarte numeroase cazuri de neconcordanta intre frontierele politice si limitele dintre etnii.

Se disting, astfel, o serie de state multinationale formate prin expansiunea teritoriala a natiunii dominante asupra unor intinse teritorii populate de etnii dependente, de dimensiuni variabile. Un exemplu clasic este acela al Federatiei Ruse, pe teritoriul careia traiesc un numar foarte mare de etnii neslave, grupate cu precadere in anumite zone, separate astazi de ramificatiile tentaculare ale ariei colonizate cu populatie ruseasca : bazinul Volgai (turanici - tatarii de pe Volga, baskirii, ciuvasii s.a., finiri - udmurtii, mari, mordvinii, komii permiaci), in nordul Caucazului Mare (caucazieni - adagheii, kabardinii, ingusii, cecenii, avarii, iacii, darghinii, lezghinii s.a.m.d., iranieni - osetinii, cunoscuti si sub numele de alani, dar si turanici - karaceaii si balkarii), in stepele de la nord-vest de Marea Caspica (kalmacii, de origine mongola), in nordul Rusiei europene (finici - karelii, laponii, komii s.a., samoiezi - nentii), in Siberia central-nordica (tunguso-manciurieni - evencii, cunoscuti si sub numele de tungusi, ugrici - hantii si mansii, samoiezi - nenti s.a., turanici - iakutii, autodenumiti sakha, dolganii s.a.), in sudul Siberiei (turanici - hakasii, altaienii, tatarii din Siberia, tuvinii s.a., mongoli - buriatii) si in Extremul Orient ("paleoasiatici' - ciukci, koriaci s.a., tunguso-manciurieni etc). Politica statului fata de toate aceste etnii este diferentiata, in functie de cifra absoluta a membrilor etniilor, de ponderea acestora in populatia totala a zonei si de gradul de rusificare, unele beneficiind de republici in cadrul Federatiei (Carelia, Tatarstan, Baskortostan, Republica Mordvina, Republica Udmurta, Republica Ciuvasa, Republica Mari, Republica Komi, Adagheia, Republica Karaciai-Cercheza, Republica Kabardino-Balkara, Osetia de Nord sau Alania, Ingusetia, Cecenia sau Tckeria, Daghestan, Republica Kalmaca, Republica Altai, Hakasia, Tuva, Sakha si Republica Buriata), in timp ce evreii dispun numai de o regiune autonoma iar alte grupuri etnice - doar de districte nationale subordonate regiunilor obisnuite (nentii din nord-estul Rusiei europene si din nord-vestul Siberiei, o parte din buriati, koriacii, komii permiaci, hantii si nnansii) sau tinuturilor (dolganii si evencii); singuri ciukcii au un district national subordonat direct Federatiei, datorita pozitiei strategice de prim ordin, la stramtoarea Bering, In perioada sovietica numarul regiunilor autonome a fost mult mai mare decat astazi dar majoritatea acestora au fost transformate in republici. Au mai ramas si o serie intreaga de etnii mici, mai ales din Siberia si Extremul Orient, care nu se bucura de nici un fel de autonomie administrativa.

Aproape tot atat de multinationala este si R. P. Chineza, stat in care aria populata de chinezi este destul de restransa, limitata la estul, sud-estul si nord-estul teritoriului, dar in care ponderea chinezilor este mult mai mare fata de ponderea rusilor in Federatia Rusa; etniile nechmeze din China au fost dominante in vestul statului (uigurii, inruditi cu turanicii din republicile devenite recent independente, din Asia Centrala, tibetanii, inruditi cu birmanezii s.a.), in tinuturile aride dinspre frontiera cu Mongolia (mongolii) si in Manciuria (manciurienii) dar in toate aceste regiuni a avut ioc si o sustinuta colonizare chineza, mai ales in perioadele moderna si contemporana, ceea ce a acutizat contradictiile cu localnicii si a accentuat unele miscari autonomiste[31]. China sudica este si ea extrem de mozaicata etnic, cu nenumarate etnii cu o distributie enclavata - zhuanii, inruditi cu thaii, meo, yi s.a.m.d. Guvernul R. P. Chineze a concedat doar unei parti din etniile nechineze si unei singure minoritati confesionale organizarea unor regiuni autonome - mongolilor (Nei Mongol), zhuanilor (Guanxi Zhuan), uigurildr (Xinjiang Uygur) si dunganilor, chinezi musulmani (Ningxia Hui), marea majoritate a etniilor nechineze nebeneficiind de o autonomie administrativa oficiala, desi unele sunt destul de numeroase (de exemplu, manciurienii) sau traiesc pe un teritoriu vast (tibetanii) .

Desi nu se apropie de talia Rusiei sau Chinei, Iranul este un stat multinational de aceeasi factura, in care persanii formeaza doar 51% din populatie. Ceilalti locuitori fac parte din numeroase alte etnii, unele inrudite cu persanii, prin apartenenta la grupa indo-iraniana a familiei indo-europene (mazanderanii si ghilianii, din campia litorala a Marii Caspice, kurzii, de la frontiera cu Irakul si Turcia, Iurii si bahtiarii, din Muntii Zagros, belucii, de la frontiera cu Pakistanul, afganii, din estul statului), altele destul de indepartate ca origine si limba, apartinand turanicilor (azerii, din nord-vest, mai numerosi in Iran decat in Azerbaidjan, kaskaii, din Muntii Zagros, turkmenii din Kopet Dag si multe alte etnii marunte), semitilor (arabii din zona golfului Persic si din zonele aride centrale) s.a.

Politica statului fata de nationalitatile conlocuitoare nu concede nici un fel de autonomie, ba chiar situatia minoritatilor etnice, ca si a celor confesionale (baha'ii s.a.) s-a inrautatit, sub regimul "republicii' islamice, in raport cu fostul regim monarhic.

O a doua categorie de state multinationale este formata din acelea care deriva din foste colonii sau alte teritorii dependente, cu deosebire din Africa si din sudul Asiei, ale caror frontiere au fost trasate de fostele metropole imperiale, fara cea mai mica preocupare pentru respectarea limitelor etno-lingvistice. Un exemplu asiatic bine cunoscut este acela al Uniunii Indiene, in care traiesc popoare indo-ariene, in partea nord-vestica si centrala (hindustani, bengali, binari, marathi, punjabi, rajasthani, gujarati, assami s.a.m.d.) popoare dravidiene - in treimea sud-estica a peninsulei Deccan (telugu, tamili, kannara, malayali), etnii tibeto-birmane - in ariile marginale nordice si nord-estice, etnii munda - in zonele mai izolate din nord-estul peninsulei Deccan (santali s.a.), andamani - in insulele Andamane, nicobari - in insulele Nicobare, si khasi - in regiunea muntoasa dintre Assam si Bangladesh. Guvernul indian a cautat sa rezolve problema nationala intr-un mod destul de rational, mostenind o anumita doza de democratism de la fosta administratie coloniala britanica, creand 28 de state federale[33], cu o autonomie remarcabila, si 7 teritorii unionale , administrate direct de guvernul central, totusi persista o serie de nemultumiri, din partea unor etnii sau a unor confesiuni, ceea ce da nastere unor miscari separatiste, cum este aceea a triburilor tibeto-birmane bodo, din Assam, sau aceea a populatiei de religie sikh, din Punjab.

In Africa Subsahariana marea majoritate a tinerelor state au un caracter multinational, uneori cu o mozaicare extrema a structurii etno-lingvistice si a apartenentei confesionale, situatie caracteristica mai ales pentru statele de dimensiuni mai mari, ca Nigeria, R. D. Congo. Republica Africa de Sud, Sudan, Tanzania, Camerun, Ciad, Kenya, Etiopia, Burkina Faso, Guineea, Mali, Niger, Senegal, Ghana, Cote d'Ivoire, Angola, Mozambic, Zimbabwe etc. Lipsa de coeziune a statelor africane este prezenta chiar si la unele state in care populatia vorbeste aceeasi limba, dar este de origine rasiala diferita, de exemplu in Ruanda si Burundi, unde se vorbesc, respectiv, limbile bantu kinyaRwanda si kiRundi, dar populatia este profund divizata intre grupurile rasiale hutu (majoritar) si tutsi (minoritar).

Un caz mai aparte de multinationalism este acela al Canadei, stat federal derivat dintr-un fost dominion britanic, format insa prin ocuparea de catre englezi, inca din 1763, a teritoriilor din cursul inferior al fluviului Sf. Laurentiu, populate anterior de colonisti francezi. intre cele doua comunitati etno-lingvistice (in buna masura si confesionale) principale, cea de origine engleza (40% din populatie) si cea de origine franceza (27%), destul de bine individualizate teritorial, se mentine cu greu un anumit echilibru, desi tendintele independentiste ale provinciei francofone Quebec au fost, in repetate randuri, pe pragul de a rupe federatia.

State multinationale se intalnesc si la un nivel dimensional mult mai coborat, asa cum este cel al Belgiei, o creatie destul de artificiala, conceputa la conferinta de la Londra, din 1830, ca un stat-tampon intre marile puteri vest-europene, unde populatia neerlandofona (flamanda) reprezinta majoritatea in nordul statului (circa 5,9 mil. de locuitori) iar populatia francofona - in sudul statului, Wallonia (3,3 mil.persoane), in timp ce locuitorii aglomeratiei orasului Bruxelles, vorbesc in majoritate franceza, desi de origine flamanda (0,78 mil.) si in minoritate - neerlandeza (0,11 mil.); la acestia se adauga si circa 68 mii de germani, din cantoanele estice, Eupen si Sankt Vith, alipite dupa Primul Razboi Mondial. Contradictiile dintre flamanzi si walloni sunt foarte profunde si pleaca de la statutul initial de inferioritate al limbii neerlandeze, recunoscuta ca limba oficiala abia in 1898 (texte legislative in neerlandeza s-au scris doar incepand din 1923). in acelasi timp, flamanzii au castigat in permanenta o pondere numerica tot mai covarsitoare, datorita unei natalitati mai ridicate, precum si o crestere a ponderii in economie, datorita concentrarii industriei moderne in marile orase portuare din apropierea Marii Nordului, iar wallonii au pierdut nu numai o buna parte din ponderea initiala dar si importanta economica, ca urmare a stagnarii si apoi a disparitiei exploatarii huilei, din bazinul franco-belgian, a plafonarii siderurgiei din acelasi bazin s.a. Rezolvarea partiala a contradictiilor se bazeaza, deocamdata, pe adoptarea unui sistem federal, destul de complicat, cu trei comunitati lingvistice (flamanda, franceza si germanofona), carora li se suprapun trei regiuni geografice (regiunea Flamanda, regiunea Wallona si regiunea capitalei, Bruxelles), fiecare cu anumite atributii - comunitatile in domeniile culturii, invatamantului, informatiei, sanatatii, cercetarii s.a., regiunile - in domeniile economiei, transporturilor, muncii, locuintelor, protectiei mediului, urbanismului etc, in timp ce statul federal isi rezerva afacerile, externe, apararea, justitia, finantele si securitatea sociala.

Si in Israel, chiar fara a lua in considerare teritoriile destinate viitorului stat palestinian, traieste o proportie apreciabila de populatie arabofona, evaluata la peste 21% din total, - majoritar musulmana si minoritar crestina si druza, ceea ce face greu de conceput ideea unui partaj rezonabil a teritoriului intre comunitatile respective.

Dar exista si o exceptie fericita, de multinationalism care nu creeaza tendinte centrifuge evidente, bine inteles imbinandu-se si cu o deosebita reusita economica, in mare masura explicabila prin protejarea secretului bancar si prin rolul de paradis fiscal international, care consolideaza sentimentul de. unitate. Este vorba de Elvetia, care deriva din unirea, in cele mai multe cazuri spontana, a unor grupuri etnice diverse (german, francez, italian si romans), ca si a unor teritorii cu o puternica traditie a comunitatilor medievale patriarhale, dintr-un tinut preponderent muntos, odinioara sarac, de unde multi localnici emigrau, angajandu-se in diferite servicii, inclusiv militare (de aici si traditia garzilor elvetiene din Vatican). Unitatea Elvetiei este de fapt o unitate in diversitate, care se bazeaza pe constiinta originalitatii statului si societatii (neutralitate absoluta, insotita, paradoxal, de o puternica militarizare, refuzul participarii la diferite organisme si acorduri internationale, ca O. N. U., Uniunea Europeana, N. A. T. O., acordul Schengen etc, desi aici sunt adapostite nenumarate astfel de organisme, ca Oficiul european al O. N. U., Uniunea Postala Universala, Comitetul international al Crucii Rosii, Organizatia Internationala a Muncii s.a.m.d., distribuirea la nivelul cantoanelor a unei proportii neobisnuit de mari din raspunderea pentru bunul mers al societatii, luarea hotararilor importante prin consultarea tuturor cetatenilor maturi), pe distribuirea echilibrata a functiilor federale si pe rotatia permanenta a persoanelor din functiile respective, pe invatarea sistematica de catre o comunitate lingvistica a limbilor celorlalte comunitati, pe rotatia in alte comunitati lingvistice a cetatenilor chemati pentru numeroasele stagii de pregatire militara etc. Cu toate acestea, nici caracterul relativ unitar al Elvetiei nu este complet scutit de efectele negative ale structurii multinationale si ale sistemului politic cantonai - exista o tendinta evidenta de inaintare a limbii germane in dauna limbilor franceza si romansa (ceea ce a dus, printre altele, la desprinderea unuinou canton francofon, Jura, de cantonul majoritar germanofon, Berna), se manifesta unele tendinte exagerate de izolationism (de exemplu, profitand de secretul bancar, bancile elvetiene au adapostit mari fonduri ale unor persoane cat se poate de contestabile) si de patnarhalism burghez (dreptul de vot al femeilor dateaza, in primele opt cantoane, abia din 1971 iar in ultimul - doar din 1990 etc.).   

Discordanta dintre stat si natiune face sa ramana adesea in afara frontierelor nationale proportii importante din membrii anumitor natiuni. Astfel, italienii traiesc atat in Italia cat si in insula Corsica, insula ocupata de Franta, in 1768, de la statul genovez, aici miscarile autonomiste datand din sec. al XVIII-lea. Ele au fost incurajate de realipirea temporara la Italia, din 1942 -1943, iar astazi statul francez incearca sa dea localnicilor o anumita satisfactie prin infiintarea unei "colectivitati teritoriale cu statut particular'. Aceasta este insa destul de formala si nu-i satisface pe locuitorii asa-zisei "Insule a Frumusetii'.

Poporul somali depaseste simtitor frontierele actuale ale Somaliei, traind si in estul Etiopiei (Ogaden), in nord-estul Kenyei si sudul republicii Djibouti (fosta Somalie franceza). Aceasta, alaturi de tendintele colonialiste ale puterilor europene, a provocat nenumarate dispute, incepand cu sfarsitul sec. al XlX-lea - intre Italia (fosta metropola coloniala a sud-estului Somaliei) si Etiopia, intre Marea Britanie si Franta (asupra frontierei dintre fosta Somalie franceza si fosta Somalie britanica, din nord-estul actualei Somalii), intre Franta si Etiopia, ca si intre Marea Britanie si Etiopia, soldate cu nu mai putin de 11 acorduri de trasare si retrasare a frontierelor, doar in intervalul 1897-1955. Aceasta regiune, a "Cornului Africii' a ramas, in continuare, un teren de disputa, intre cele patru state actuale, disputa care a atins paroxismul in timpul razboiului din 1977, cand trupele somaleze au ocupat Ogadenul, dar apoi au fost respinse de trupele cubaneze, venite in ajutorul Etiopiei, care pe atunci gravita in sfera de influenta sovietica.

In vestul insulei Noua Guinee (Irian Jaya), ramasa sub administratie olandeza dupa ce Indonezia devenise independenta (1945) si inglobata in Indonezia in 1963, majoritatea papuasa a populatiei se opune fatis anexiunii, ajungand pana la declararea independentei, in anul 2000. desi nimeni nu a recunoscut un astfel de nou stat.

Exista si natiuni de importanta variabila, care nu beneficiaza de nici un fel de organizare statala propriu-zisa, traind in mai multe state, divizate de frontiere trasate in functie de marile linii orografice, de axele fluviale sau in raport de zonele influenta ale marilor metropole, frontiere care nu respecta de loc limitele etno-lingvistice. Cazul clasic este acela al natiunii kurde, care traieste divizata intre sud-estul Turciei (12 mii. de persoane), nord-estul Irakului (5,5 milioane), vestul Iranului (4,5 milioane) si nord-estul Siriei, ducand o lupta sustinuta pentru autodeterminare, cu sanse mai mari de reusita in Irak, ca urmare a eliminarii regimului dictatorial al lui Saddam Hussein. in Turcia guvernul este presat de Uniunea Europeana, pentru a putea ca statul sa poata fi primit in Uniune, sa acorde anumite drepturi nationale kurzilor. Sanse mult mai mici de reusita le are miscarea kurda in Iran, ca urmare a politicii nationaliste extrem de intransigente a guvernului, in timp ce in Siria lupta de eliberare nationala a kurzilor se bazeaza pe o masa umana putin numeroasa.

O problema asemanatoare este aceea a natiunii basce, care traieste in vestul Pirineilor, divizata intre nordul Spaniei (majoritatea) si sud-vestul Frantei (o minoritate). Bascii din Spania au reusit sa recastige, dupa disparitia lui Franco si liberalizarea regimului politic, din 1977, o destul de larga autonomie teritoriala, ajungandu-se, din 1983, la infiintarea Comunitatii Autonome a Provinciilor Basce. Exista insa si o parte a bascilor din Spania, a caror proportie este greu de apreciat, dupa cele mai multe opinii mai putin de jumatate, care militeaza pentru o independenta totala. Bascii din Franta, in marea lor majoritate, se pare ca s-ar multumi cu drepturi cultural-educationale, desi si in randul lor sunt miscari autonomiste, care, insa, nu se manifesta la fel de violent cum se manifesta cele din Spania.

Populatia aromana, din ce in ce mai puternic deznationalizata, este si ea divizata de frontiere, intre Grecia, Macedonia, Albania si Bulgaria, pe deasupra traind si in enclave izolate, de regula in regiuni de munte, ceea ce a creat mari dificultati in formarea unei constiinte nationale si in ideea de a forma eventual o entitate politica, care nu s-a realizat niciodata.

Situatiile sunt si mai complicate acolo unde fiecare segment din populatia unui stat este comun cu alte fragmente ale spatiului etnic, distribuite unor state vecine, ceea ce poate genera conflicte multiple. Acesta este si cazul Eritreei, colonie italiana din 1890, anexata in 1952 de Etiopia si devenita recent independenta (1993), dupa o indelungata lupta, inceputa in 1961, cu fortele guvernamentale etiopiene, sprijinite de armata cubaneza. in Eritreea partea de nord-vest are o populatia sedentara, din subgrupa semitica etiopiana (tigre), apropiata de aceea din centrul si vestul Etiopiei, iar partea de sud-est este populata de kushiti din etnia danakil (afar), nomazi si seminomazi, al carei spatiu de locuire continua si in nord-estul Etiopiei, precum si in nordul statului Djibouti. In mod curios, singurul element de identitate nationala eritreeana, in acest mozaic etnic, este dat de infuzia culturala italiana, pastrata din perioada coloniala, trasatura de identitate care a facut ca unirea cu Etiopia sa fie primita cu o reactie negativa de localnici, indiferent de apartenenta etnica.

Foarte raspandite sunt si situatiile unor minoritati care traiesc in interiorul unuia si aceluiasi stat, dar care se considera oprimate sau nu se bucura efectiv de drepturi nationale, ducand o lupta de eliberare nationala, mai mult sau mai putin sustinuta.

Un exemplu complex este acela al Indoneziei, cu numeroase cazuri de miscare secesionista, desi, la modul general, etniile de aici sunt destul de apropiate ca limba si origine, identitatea nationala a celor mai multe din grupurile separatiste nefiind prea bine marcata iar stimulentul separatismului fiind frecvent de natura neetnica sau derivand dintr-o influenta externa. Caracterul insular al statului favorizeaza intarzierea consolidarii statale si separatismele. In nord-vestul insulei Sumatra (fostul sultanat Atjeh) miscarea separatista a reusit, in 2001, sa obtina promisiunea autonomiei, dupa indelungate lupte de gherila. In fine, miscari separatiste, de mai mica importanta, s-au mai produs si in arhipelagul Riau (etnia riau dorind autonomia, ca si o anumita apropiere de Singapore si Malaysia), in sudul insulei Sulawesi (unde se manifesta tendintele de autonomie ale etniei macassarilor), in insulele Moluce (unde au loc confruntari ale musulmanilor cu crestinii), in centrul insulei Borneo (caracterizat prin reactia negativa a dayacilor autohtoni la colonizarea oficiala a locuitorilor originari din insula Madura) s.a.

In Vietnam sunt miscari de revolta in zona din Cordiliera Annamita, unde traiesc mici popoare de munte din subgrupa mon-khmer, destul de deosebite ca gen de viata de vietnamezi, desi nu sunt foarte deosebite din punct de vedere lingvistic.

In Uniunea Myanmar miscari autonomiste aproape permanente, indreptate impotriva regimului central, au loc atat in unele regiuni populate de etnii tibeto-birmane (kachinii, din nordul tarii, si karenii, din est) cat si in regiunea din nord-vestul Uniunii, locuita de etnia shan, din familia thai.

In Uniunea Indiana au fost puternice miscari secesioniste in Nagaland si in Mizoram, la frontiera estica, unde populatiile locale, tibeto-birmane, au reusit sa obtina constituirea unor state proprii, in cadrul uniunii, desprinzandu-se de statul Assam, cu dominanta indo-ariana. Astazi, o miscare separatista musulmana, cu baza in Pakistan, se inregistreaza mai ales in partea ocupata de India din Jammu si Casmir, obligand guvernul indian sa intretina aici o armata extrem de numeroasa.   

In Ciad s-a mentinut ani de-a randul o stare conflictuala intre populatia nomada tubbu, din nordul tarii, si popoarele de cultivatori sedentari, din sud (baguirmi s.a.). In Sudan este o permanenta miscare separatista in sudul tarii, zona populata de negroizi, mai mult sau mai putin crestinati de misionarii europeni, impotriva regimului de la Khartum, dominat de arabii musulmani, din centrul si nordul statului.

In Franta este o miscare autonomista, nu foarte activa, in peninsula Bretagne, unde procesul de francizare a bretonilor este destul de avansat, un numar tot mai mic din localnici (circa 300 de mii) mai vorbind limba materna, din grupa celtica.

Un alt aspect al discordantei dintre stat si natiune este acela al unor natiuni mari care si-au pierdut unitatea statala din trecut, dar care, in perioadele moderna si contemporana au facut o serie de incercari de reunificare, deocamdata doar partial reusite.

Cazul cel mai cunoscut este acela al natiunii arabe, care traieste intr-un numar mare de state din Orientul Apropiat si Africa de Nord. O incercare reusita de unificare partiala a fost aceea a crearii Arabiei Saudite, deja mentionata. O a doua a fost aceea a unirii Yemenului de Nord (fost stat independent) cu Yemenul de Sud (fosta colonie si protectorat britanic Aden, independent din 1967), unificare produsa in 1990, creand actuala republica Yemen, republica ce care a rezistat incercarii de secesiune din 1994. A treia unificare reusita a fost aceea a Marocului, fostul Maroc francez, devenit sultanat independent in 1956, care s-a unit in acelasi an cu fostul Maroc spaniol (din nordul tarii) si apoi, in 1957, a recuperat teritoriul Tanger, care avea un statut international; in 1969 Marocul a recuperat de la Spania enclava Ifni, situata pe litoral, in sud-vestul tarii. Marocul a mers insa mai departe si a ocupat si partea de nord a fostei Sahare Occidentale spaniole, apoi toata Sahara Occidentala, in pofida rezistentei populatiei sahariene.

Celelalte incercari de refacere a unitatii arabe au dat gres, pana acum. Astfel, Egiptul a incercat sa formeze o Republica Araba Unita, in 1958, prin unirea cu Siria si cu Yemenul de Nord, republica dizolvata practic in 1961, ca urmare a iesirii din federatie a Siriei si a Yemenului de Nord. O alta incercare nereusita a Egiptului, care se dorea un hegemon al lumii arabe, a fost aceea din 1972, cand s-a creat Uniunea Republicilor Arabe, impreuna cu Siria si Libia, fara rezultate durabile.

Un alt stat arab foarte activ in incercarile de reunificare a fost Libia. Aceasta a lansat in 1969 o uniune cu Sudanul, Egiptul si Siria, in 1974 - o alta cu Tunisia si in 1980 - din nou una cu Siria, de fiecare data fara succes.

Iredentismul

Termenul de iredentism a fost creat in partea finala a sec. al XlX-lea in Italia, plecand de la existenta unor regiuni si orase cu populatie italiana, care ramasesera sub ocupatie austriaca si dupa anul 1866 - Trentino, Triestul, Pola, Fiume s.a., teritorii carora li s-a spus Italia irredenta ("Italia nerecuperata').

Prin iredentism se intelege o intreaga politica de revendicare a unor teritorii din componenta altor state, politica ce foloseste un larg arsenal de mijloace - sprijinirea din exterior a miscarilor separatiste, razboiul psihologic si propagandistic, sanctiunile economice s. a., ajungandu-se uneori chiar la conflicte deschise.

In acceptia comuna, iredentismul are, de regula, conotatii negative, deoarece creeaza tensiuni de ambele parti ale unor frontiere recunoscute de statele respective, astfel imbracand aspectul unei incalcari a normelor de drept international. Totusi, nu se poate spune ca revendicarile de acest gen sunt totdeauna nejustificate, deoarece sunt si cazuri indiscutabile de supunere sistematica a membrilor unei anumite natiuni, care traiesc pe teritoriile statelor vecine, la persecutii, de lipsire a acestora de drepturi nationale, confesionale, sociale, electorale s.a., in astfel de cazuri statul-parinte nefacand altceva decat sa incerce sa-si protejeze conationalii din exterior.

Actiunile militare de origine iredentista duc rareori la solutionarea problemelor aflate in litigiu. Un caz bine cunoscut este acela al Ciprului, unde dupa castigarea independentei, in 1960, de la Marea Britanie, miscarea de unire cu Grecia, din randurile majoritatii grecesti, a provocat invazia trupelor turce, din 1974, urmata de crearea asa-zisei "Republice Turce a Ciprului de Nord'. Aceasta din urma a cuprins un teritoriu mult mai larg (37% din suprafata insulei) decat s- ar fi justificat prin proportia populatiei turcesti din total (nu mai mult de 18%, in anul invaziei), creandu-se un nou motiv de nemultumire si disputa, pe langa faptul ca populatia greaca a fost obligata sa se refugieze din zona ocupata de trupele turcesti iar, in urma ocupatiei, au venit din Turcia o serie de noi colonisti, cu scopul vadit de a modifica in favoarea turcilor structura etnica a populatiei.

Lipsa de sprijin din partea comunitatii internationale si, in primul rand, a S. U. A. (care sunt inclinate, mai degraba, spre sprijinirea statu-quoului, pentru a nu se ajunge la declansarea unor conflicte succesive si generalizate), a oprit nu putine conflicte iredentiste intr-o faza incipienta. Un astfel de caz a fost acela al campaniei declansate in 1966 de Indonezia pentru recuperarea fostelor teritorii engleze din nordul insulei Kalimantan (Sarawak si Sabah), care din 1963 intrasera in componenta Malaysiei, campanie care a fost descurajata, desi pretentiile Indoneziei, in acest caz, puteau fi considerate justificate, deoarece populatia malayeza din marea insula este relativ omogena. Din pacate, instantele internationale sunt rareori consecvente, spre exemplu opozitia acestora fiind cu totul formala cu ocazia ocuparii partii de vest a Noii Guinee de catre Indonezia, chiar daca aceasta ocupare nu era decat cu totul partial justificata pe plan etnic.

Iredentismul mascheaza de multe ori interese de alt ordin decat acelea nascute din solidaritatea nationala. Un exemplu este acela al relatiilor dintre Afganistan si Pakistan - imediat dupa formarea Pakistanului, in 1947, Afganistanul a cerut Pakistanului sa accepte formarea unei noi entitati politice "independente', in fosta Provincie de la Frontiera de Nord-Vest a fostei Indii britanice, regiune populata majoritar de afgani (pashtuni) si pentru care s-a si propus denumirea de Pashtunistan, desi cuprindea un teritoriu mult mai intins decat zona populata de afgani, incluzand si intregul Belucistan (populat de beluci, un alt popor iranian), scopul fiind in fond acela de a asigura o iesire la mare pentru Afganistan. Pashtunistanul nu s-a realizat dar aceasta arie frontaliera a Pakistanului a servit ca principala zona de refugiu pentru afganii din Afganistan, cu ocazia conflictelor repetate care au zguduit aceasta tara in perioada contemporana, cu deosebire dupa declansarea interventiei sovietice, din 1979.

Teritorii fara statut de state propriu-zise

Pe suprafata Globului exista astazi circa 200 de state, dar, pe langa acestea o serie intreaga de unitati politice teritoriale nu corespund criteriilor mentionate mai sus pentru a putea fi declarate state in adevaratul inteles al cuvantului. In randul acestora putem distinge doua categorii - teritoriile dependente si teritoriile cu statut tranzitoriu.

Teritoriile dependente sunt acelea care in mod explicit nu se bucura de independenta politica, fiind administrate de metropole prin guvernatori sau prin alti functionari administrativi de tip metropolitan (prefecti s.a.). Aceste teritorii sunt sau mai degraba au fost destul de variate -colonii, protectorate, teritorii sub mandat s.a., fiecare metropola gasind formule cat se poate de ingenioase pentru a nu folosi termeni considerati compromisi (de exemplu, Franta le numeste "teritorii de peste mari' si "departamente de peste mari').

Teritoriile dependente au fost mult mai numeroase in anii colonialismului dar astazi au ramas putine, mici fragmente, de multe ori insulare, din imperiile coloniale de altadata. Chiar insa atunci cand astfel de teritorii au revenit la tara-mama, ele au ramas uneori cu statutul de "regiuni administrative speciale', in care se mentin unele forme de organizare economico-sociala, mostenite din perioada coloniala (cazul fostei colonii britanice Hong Kong si al fostei colonii portugheze Macao, restituite R. P. Chineze).

Teritoriile dependente care inca au mai ramas sunt grupate teritorial astfel

- in Oceania - Insulele Midway, Marianele de Nord, Ins. Samoa Americane, Wake s.a. (S. U. A. ), Polinezia Franceza, Noua Caledonie, Clipperton, Wallis si Foutouna (franceze), insulele Pitcairn (britanice), Insula Pastelui si Ins. Sala y Gomez (chiliene), Ins. Tokelau (neozeelandeze), Ins. Norfolk (australiana) s.a.

- in marile Americii Centrale - insulele Anguilla, Cavman, Turks si Caicos, Montserrat si Insulele Virgine (britanice) insulele Guadelupa si Martinica (franceze), Antilele Olandeze si Aruba (olandeze), baza marina Guantanamo, din Ins. Cuba, si Insulele Virgine (dependente ale S.U. A.);

- in nord-estul Americii de Sud - Guyana Franceza

- in Oceanul Indian - insulele Christmas si Cocos (australiene) precum si Teritoriul Britanic din Oceanul Indian;

- in estul Africii - insulele Reunion si Mayotte (franceze)

- in centrul si sudul Oceanului Atlantic - Ins. Bermude, Ins. Sfanta Elena si Ins. Falkland (britanice)

- in vestul Marii Mediterane - porturile Ceuta si Melilla (spaniole), precum si Gibraltar (britanic)

- in marile din jurul Antarcticei - Pamanturile Australe si Antarctice Franceze, Ins. Georgia de Sud. si Ins. Sandwich de Sud (britanice), ins. Macquarie, Heard si Mcdonald (australiene).

- in estul Americii de Nord - insulele Saint-Pierre si Miquelon (franceze)   

Teritoriile cu statut tranzitoriu sunt mult mai variate fata de cele dependente, de multe ori statutul lor politic real fiind foarte discutabil, nebazandu-se pe o reglementare neta si definitiva. Multe teritorii de acest fel beneficiaza doar de o suveranitate partiala sau nu se bucura de recunoastere internationala; de exemplu, ne punem cu toata seriozitatea intrebarea cat de realmente independente sunt chiar si multe din republicile desprinse din fosta U. R. S. S., aflate intr-o stransa dependenta economica fata de Rusia, adesea cu trupe ale Rusiei pe teritoriul propriu (evident, sub pretextul mentinerii pacii, dar ca urmare a unor conflicte generate de insasi politica Rusiei) etc. Unele din aceste teritorii sunt niste reminiscente ale unei perioade istorice indepartate, de pe cand inca nu functiona sistemul modern de state, altele sunt consecintele unor acorduri de incheiere a unor razboaie sau ale procesului de decolonizare. Durata statutului tranzitoriu este foarte variabila, unele fiind efemere, in timp ce altele pot sa dureze foarte mult timp. In general, tendinta este aceea de reducere a numarului si a importantei teritoriilor cu un statut politic tranzitoriu, in favoarea unor organisme statale bine conturate si bucurandu-se de toate prerogativele, aceasta fiind si politica adoptata de marile puteri, care se feresc, pe cat posibil, de complicatii politice.

Realitatea geografica ramane, totusi, deosebit de complexa, ceea ce explica prezenta unor astfel de teritorii in aproape toate regiunile Globului. in cadrul acestor teritorii se pot distinge urmatoarele subtipuri:

a. Zonele de ocupatie. Astfel de zone au rezultat dintr-o politica de forta, de cucerire dar uneori fara anexare, asa cum au fost zonele de ocupatie, de dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, din Germania - sovietica (ulterior transformata in Republica Democrata Germana), americana, britanica si franceza (acestea trei unite ulterior sub forma Republicii Federale Germania), ca si corespondentele lor din Austria, precum si sectoarele de ocupatie ale acelorasi patru mari puteri, din Berlin si Viena.

In anii imediat urmatori celui de al Doilea Razboi Mondial (1945 - 1951) Libia, fosta colonie italiana, a fost impartita intr-o zona de ocupatie britanica (provinciile mai populate de pe tarmul Mediteranei - Tripolitania si Cirenaica) si una de ocupatie franceza, in mijlocul Saharei (Fezzan). Si intr-o alta fosta colonie italiana din Africa, Eritreea, englezii au cautat sa-si materializeze politica de control prioritar al litoralului (al Marii Rosii, in acest caz), transformand-o integral intr-o proprie zona de ocupatie, in anii 1941-1951.   

Zone de ocupatie actuale au ramas teritoriile arabe palestiniene. Cisiordania, Gaza si Galileea, ocupate de Israel, precum si inaltimile Golan, acestea din urma fiind o parte din sud-vestul teritoriului Siriei.

In Azerbaidjan, din 1988, s-a declansat lupta impotriva azerilor a populatiei armenesti din fosta regiune autonoma enclavata a Karabahului de Munte, armenii de aici declarandu-si independenta in 1991 si organizand un referendum la care 99 % din armeni au votat pentru independenta; in 1993, pentru a sprijini populatia locala impotriva Azerbaidjanului, evident si cu acordul Rusiei, in Karabah au intrat trupele Armeniei, creandu-se un coridor de legatura, din ce in ce mai larg, intre teritoriile Karabahului si Armeniei, astfel, practic, Karabahul transformandu-se intr-o zona de ocupatie armeana; Azerbaidjanul a fost obligat sa accepte situatia de fapt, incheind, in 1994, un armistitiu temporar, iar in 1997 s-a ajuns la un acord intre Azerbaidjan si Armenia, prin care Karabahul a capatat o ampla autonomie si se mentine legatura cu Armenia prin coridorul mentionat.

Uneori zonele de ocupatie sunt mascate sub diverse titulaturi de factura politica, ca "Republica turca a Ciprului de Nord', nerecunoscuta de nici un stat in afara de Turcia si reprezentand zona de ocupatie turca din nordul insulei, consecinta a invaziei din 1974.

b. Cvazistatele se disting printr-o remarcabila personalitate, ceea ce nu permite generalizari. Unele au o deosebita stabilitate, altele au o viata relativ scurta.

Un cvazistat cu o stabilitate si o durabilitate apreciabila este Republica China - Taiwan, care include si cateva insule mai mici dar de o deosebita importanta strategica, situate in imediata apropiere a litoralului R. P. Chineze - insulele Quemoy si Matsu. Taiwanul este de fapt o fosta provincie a Chinei, care a fost transformata mai intai intr-o colonie japoneza si apoi, dupa ce in China continentala s-a instaurat regimul comunist, a devenit refugiul pentru guvernul chinez anterior, condus aici, pana in anul 2000, de partidul Kuomintang. Guvernul din Taiwan se considera deci ca guvernul legal al intregii Chine, desi astazi cele mai multe state recunosc guvernul comunist de la Beijing. R. China din Taiwan nu mai este recunoscuta decat de cateva state cu orientare proamericana, dar a fost obligata sa cedeze locul pe care il detinea la O. N. U., ca membru fondator, in favoarea R. P. Chineze. Taiwanul are o populatie densa (circa 22 mii. de persoane, printre care si peste 8 milioane de refugiati din China continentala si urmasi ai acestora), o economie industriala extrem de dinamica si o armata destul de numeroasa (380 mii de oameni), modern dotata, ceea ce explica, alaturi de sprijinul explicit al S. U. A., de ce R. P. Chineza s-a abtinut deocamdata sa atace insula.

Alte cvazistate pot fi mult mai mici dar pot avea o vechime considerabila, asa cum este principatul Andorra (468 km²), o veritabila reminiscenta feudala, cu nu mai mult de 78 mii loc, guvernat de doi coprincipi straini - conducatorul statului francez si episcopul de Urgel, din Spania - care raspund pentru afacerile externe, aparare si sistemul juridic. Andora nu are nici moneda proprie, pana in 2002 circuland francul francez si peseta spaniola, iar din acest an - euro. Totusi Andorra nu poate fi considerata un teritoriu dependent deoarece are, inca din 1278, personalitate internationala, este membra a unor organizatii internationale (O. N. U., Consiliul Europei, U. N. E..S. C. O., O. S. C. E.), are un parlament (Consell General de Ies Valls) si un guvern (consiliu executiv), condus de un prim ministru[35].

Vaticanul (oficial - statul orasului Vaticanului) este un cvazistat inca si mai mic, cu numai 0,44 km², reminiscenta a statului papal, anexat in cea mai mare parte de Italia, in 1870. Trasaturile statale nu sunt decat cu totul partial indeplinite, deoarece Vaticanul nu este, in fond, decat un cartier-enclava al unui mare oras (Roma), cetatenii Vaticanului au doar o cetatenie temporara, atat timp cat au o functie aici, nu exista un sistem fiscal public[36] si nici vreo diferentiere fata de circulatia monetara din Uniunea Europeana, desi Vaticanul emite si un euro propriu. Cu toate acestea, Vaticanul, datorita rolului sau, de sediu mondial al catolicismului, se bucura de o larga recunoastere internationala, intretinand relatii diplomatice cu circa o suta de state, inclusiv cu majoritatea statelor din fosta orbita sovietica, este membru al O. S. C. E. si are statutul de observator permanent la O. N. U., are o ramura feroviara si a avut o gara proprie , un cotidian, are sub autoritatea sa, cu statut de extrateritorialitate, o serie de bazilici si palate din Roma, din muntii Albani (Castel Gandolfo) si din restul Italiei (Assisi, Padova, Pompei etc), poseda postul de radio de la Santamaria di Galeria, emitand in 40 de limbi .

Un statut si mai curios este acela al Ordinului Militar Suveran de Malta (al cavalerilor ioaniti sau ospitalieri), fondat in 1099 in Palestina, ordin refugiat in 1308-1530 in insula Rhodos si apoi, pana in 1798 - in insula Malta. Astazi a ramas doar cu sediul din Roma (7,2 ha), unde s-a adapostit din 1834, cu statut de suveranitate, cavalerii avand dreptul de a purta propriile lor pasapoarte, de a bate moneda proprie si de a emite timbre[40].

Pot fi considerate cvazistate si dependentele coroanei britanice din jurul Regatului Unit - Insula Man, din Marea Irlandei, si Insulele Anglo-Normande (Channel Islands) din Marea Manecii. Acestea nu fac parte din Regatul Unit, ci depind doar de regalitate, au sisteme legislative proprii (in cazul insulelor anglo-normande - chiar cu diferente de la o insula la alta), un regim fiscal particular, iar faptul ca nu au intrat in Uniunea Europeana a contribuit mult la transformarea lor in paradisuri fiscale. Unele cvazistate, destul de artificiale, au avut doar o existenta efemera. Asa au fost bantustanele din Republica Africa de Sud, un fel de rezervatii create de fostul regim minoritar rasist, al colonistilor europeni, ca o manifestare a politicii de "apartheid',in vederea "dezvoltarii separate' a raselor. Bantustanele au fost organizate in regiuni cu o populatie africana dominanta, pe terenurile cele mai sarace, li s-a trasat un contur extrem de fragmentat (pe alocuri, si cu mici portiuni de litoral) si au avut o suveranitate extrem de limitata, fiind lipsite practic de orice drept de decizie in problemele importante. Patru din aceste bantustane au fost declarate "independente', imaginandu-li-se si unele pretinse insemne ale suveranitatii - guverne, drapele, capitale etc, si anume - Transkei, in estul Provinciei Capului, cu populatie din etnia xhosa ("cafri'), Ciskei, mai spre sud-vest de primul, pentru aceeasi etnie, Venda, in nord-estul Transvaalului, cu populatie bapedi, si Bophuthatswana, format din sase enclave, in apropiere de frontiera cu Botswana, pentru populatia tswana. Nici un alt stat, in afara de Republica Africa de Sud, nu a recunoscut aceste bantustane.

Odata cu prabusirea regimului rasist, ca urmare a alegerilor democratice din 1994, bantustanele au disparut, fiind inlocuite din 1997 printr-o noua impartire administrativa, cu 9 provincii, cu un grad destul de inalt de autonomie. Mai mult, in cadrul provinciei Kwazulu-Natal functioneaza "regatul traditional' al zulusilor, Kwazulu, cu circa 2 milioane de locuitori, putand fi caracterizat ca bucurandu-se de anumit grad de independenta, cu o capitala la Ulundi (fostul Pietermaritzburg).

c. Foste colonii, protectorate si alte tipuri de teritorii dependente care si-au castigat recent autonomia sau semiindependenta

De regula, in cazul unor astfel de teritorii, metropola isi pastreaza in continuare un anumit control, in special din punctul de vedere al relatiilor externe si al circulatiei monetare, diferite forme de autoguvernare dezvoltandu-se treptat, mai ales pe plan cultural, social si educational. Iata citeva exemple :

- Porto Rico (Puerto Rico), teritoriu cu statutul de "stat liber, asociat cu S. U. A.', reprezentat in Congresul S. U. A., fara moneda proprie si fara relatii diplomatice cu exteriorul, dar cu o proprie camera a reprezentantilor si un senat propriu. Portoricanii sunt cetateni ai S. U. A., dar nu au drept de vot la alegerile din S. U. A. In 1998 s-a organizat un referendum, la care portoricanii s-au declarat multumiti cu actualul statut tranzitoriu, refuzand atat intrarea in S. U. A., ca un nou stat, cat si independenta.

Insula Guam, din sudul Marianelor, cu 160 mii de locuitori, a fost colonie spaniola, dar a fost ocupata de S. U. A. din 1898[41]. Din 1950 a obtinut statutul de "teritoriu neincorporat al S. U. A.', cu o adunare aleasa si un guvernator ales, ca si cu un delegat in camera reprezentantilor a S. U. A. Ca limbi oficiale sunt recunoscute atat limba populatiei locale, chamorro, cat si limba engleza. Un statut foarte asemanator l-au capatat, conform constitutiei din 1979, Statele Federate ale Microneziei (cea mai mare parte a insulelor Caroline), doar ca acestea au si un presedinte, ales de congres.

Groenlanda (in limba eskimosilor Kalaallit Nunaat) este o fosta colonie daneza, populata partial de urmasi ai vikingilor si partial de eskimosi (inuit). In 1979 a capatat statutul de regiune autonoma iar in 1985 s-a retras din Comunitatea Economica Europeana, astazi avand statutul de teritoriu extern asociat cu Uniunea Europeana, cu acces privilegiat pe piata acesteia. Poseda un parlament, un consiliu de ministri, condus de un prim ministru, iar ca limbi oficiale functioneaza atat daneza cat si limba eskimosilor, toate toponimele devenind bilingve. Nu intretine, insa, relatii diplomatice, interesele politice externe fiind reprezentate in continuare de Danemarca.

Insulele Faer Oer (Faereerne) sunt un arhipelag cu 45 mii de locuitori, care se bucura de o larga autonomie in cadrul regatului danez. Insulele au o adunare legislativa (L0gting) si un guvern propriu, ca limbi oficiale fiind recunoscute atat daneza cat si un dialect al acestei limbi, asa-zisa "limba' faeroica. Spre deosebire de Danemarca, arhipelagul nu face parte din Uniunea Europeana. in momentul de fata se duc discutii cu guvernul danez in problema independentei.

Insula Niue, din Oceania, situata la est de arhipelagul Tonga, cu numai 2 mii de locuitori, a fost anexata de Noua Zeelanda in 1901, dar din 1974 a obtinut un acord de autoguvernare si de libera asociere cu Noua Zeelanda, prin care aceasta din urma isi pastreaza prerogativele afacerilor externe si apararii.

Insulele Cook, situate mai la est de Niue, cu 20 mii de locuitori, se afla in acelasi gen de relatii cu Noua Zeelanda, cu guvern si prim ministru propriu, dar autoguvernarea a fost obtinuta mai timpuriu, din 1965.

In trecutul apropiat, un statut de acest gen a avut, temporar, si fosta colonie britanica Rhodesia de Sud, in faza de destramare a imperiului colonial britanic din Africa, cand, in 1965, colonii europeni (englezi), minoritari dar detinand puterea economica si militara asupra majoritatii bantu, si-au declarat independenta, cu sprijinul guvernului rasist din Africa de Sud si al Portugaliei, dar impotriva vointei Marii Britanii, care era obligata sa asculte de opinia publica internationala. Rezultatul a fost acela al declansarii unei lupte acerbe cu miscarile de eliberare nationala ale populatiei bantu, care a facut ca in 1979 Rhodesia de Sud sa redevina, in mod paradoxal, colonie britanica, Marea Britanie fiind aceea care, in 1980, a acordat din nou independenta, odata cu castigarea puterii de catre majoritatea bantu, cu aceasta ocazie schimbandu-se si denumirea statului, in Zimbabwe.

d. Teritorii cu statut si perspective nesigure. Si acestea sunt foste colonii, protectorate sau teritorii sub mandat, unde insa evolutia spre decolonizare a fost oprita de o interventie straina, fara sa se ajunga la independenta.

Exemplul cel mai cunoscut este acela al Saharei Occidentale, fosta Sahara Spaniola, cu doua componente (Seguiat el Hamra, in nord, si Rio de Oro, in sud), din care fortele spaniole s-au retras in 1975, fara sa se poata obtine independenta, deoarece, cu toate ca in 1976 a fost declarata Republica Araba Sahariana Democratica, teritoriul acesteia a fost ocupat de Maroc si Mauritania, ulterior Mauritania retragandu-se si Marocul ramanand, din 1979, singurul ocupant. Algeria vecina, care nu vede cu ochi buni extinderea excesiva a Marocului, nu a recunoscut insa aceasta ocupatie marocana si a sustinut un timp rezistenta antimarocana a frontului POLISARIO iar O. N. U. a incercat ani de-a randul sa organizeze un plebiscit in randurile populatiei. Acesta era preconizat pentru anul 1998 dar s-a amanat pentru 2002 si nu s-a tinut nici atunci, Marocul aducand pretextul ca populatia este nomada si nu poate fi inregistrata (desi populatia este evaluata la 293 mii de persoane, nu s-au inregistrat decat 84 mii de alegatori). Situatia este foarte complicata, deoarece Republica Sahariana a fost admisa in Uniunea Africana, inca din 1982, si a fost recunoscuta de 50 de state.

In Marea Neagra, un statut confuz este cel al Insulei Serpilor, fost teritoriu romanesc, ocupat de Uniunea Sovietica dupa cel de al Doilea Razboi Mondial si mostenit astazi de Ucraina, desi cedarea insulei nu este inscrisa in tratatul de pace de la Paris; controlul asupra Insulei Serpilor are o mare importanta pentru delimitarea politica si economica a selfului din nord-vestul Marii Negre, zona cu substantiale perspective petroliere.

e. Teritorii practic nepopulate dar disputate. Cazul clasic este acela al Antarcticii, unde s-au emis pretentii teritoriale din partea diferitelor state care au participat la descoperirea si explorarea continentului sudic, precum si din a celor mai apropiate geografic. Aceste pretentii se suprapun, partial sau total, mai ales in Peninsula Antarctica (Tara lui Graham), regiune cu un climat mai putin rece si apropiat de America de Sud, pentru care exista revendicari din partea Argentinei, a statului Chile si a Marii Britanii. Cel mai mare sector antarctic este revendicat de Australia (Tara lui Wilkes si Tara Victoria), in vreme ce Noua Zeelanda emite pretentii asupra sectorului Marii lui Ross, Norvegia - asupra Tarii Reginei Maud (la est de Marea lui Weddell) iar Franta - asupra unui sector mai ingust, Tara Adelie, suprapus peste sectorul pretins de Australia.

O serie de alte state (U. R. S. S., mostenita astazi de Rusia, S. U. A., R. P. Chineza, India, Germania, Japonia, Italia, Finlanda, Suedia, Polonia, Norvegia, R. Africa de Sud, Brazilia. Uruguay, Peru si R. Coreea) au infiintat statiuni de cercetare (meteorologice, glaciologice etc.) pe teritoriile revendicate de primul grup de state sau pe teritorii nerevendicate (de ex., in Tara Maryei Byrd), fara sa ridice pretentii teritoriale si fara sa poata fi impiedicate de cei care emisesera anterior astfel de pretentii. In 1959 s-a reusit incheierea asa-numitului Tratat al Antarcticii, care statueaza inghetarea tuturor pretentiilor teritoriale, cooperarea intre state in domeniul cercetarii stiintifice, protectia mediului si retinerea de la exploatarea resurselor naturale. Cu toate acestea, unele mici frictiuni au mai continuat sa se produca, mai ales intre Argentina si Chile.

f. Teritorii insurgente: Teritoriile insurgente sunt acelea care au reusit, pentru o numita perioada sau chiar definitiv, sa se desprinda, ca urmare a unei miscari de eliberare nationala sau de guerilla, a procesului de decolonizare, a patrunderii anumitor ideologii sociale sau confesionale (marxismul, fundamentalismul islamic s.a.), care exploateaza nemultumirea populara, stimuland declansarea unor revolutii sau a unor rascoale, sa se desprinda de sub autoritatea organelor centrale ale statului, fara ca totusi sa ajunga la o independenta propriu-zisa si la o larga recunoastere internationala. Astfel de teritorii insurgente apar mai ales in cadrul unor state multinationale si in cazul unor etnii care au fost divizate de marile puteri intre mai multe teritorii statale, fara sa beneficieze de un stat propriu. in cazul unor metropole urbane cu caracter multinational, astfel de teritorii se pot limita chiar si numai la dimensiunile unui cartier - cazul cartierului West Side, din New York, dominat in anii de apogeu ai revoltei portoricane de clanuri de tip insurgent.

Multe din aceste teritorii insurgente au disparut astazi, fie ca urmare a infrangerii miscarii separatiste sau de guerilla respective, fie ca urmare a stingerii treptate a elanului acestora, fie prin obtinerea autonomiei sau chiar a independentei. Iata citeva exemple:

In primul caz, se incadreaza, astfel, teritoriul insurgent format in muntii din nordul Greciei, in anii 1944-1948, prin actiunile miscarii armate comunist-nationaliste, cu o insemnata componenta macedoneana, in confruntare cu fortele guvernamentale si cu armata engleza, dar cu sprijinul fostei U. R. S. S. si al fostei Iugoslavii. Caderea acestui teritoriu in mana fortelor guvernamentale a fost facilitata de defectiunea titoista, care nu a mai permis aprovizionarea frontului dinspre nord, in final un numar apreciabil de fosti combatanti de stanga refugiindu-se in fostele tari comuniste, inclusiv in Romania[42].

In Iran, kurzii din vestul tarii au declarat in 1945 o republica, avand capitala la Mahabad, repede desfiintata de trupele iraniene, dar in 1980, in euforia disparitiei regimului monarhic, kurzii au declansat o noua insurectie, reusind sa elibereze o zona din jurul orasului Mahabad, dar nici aceasta ridicare nu a avut succes, desi kurzii din Iran au acum un punct de sprijin in Kurdistanul irakian.

O situatie identica este aceea a locuitorilor din sudul insulelor Moluce (Buru, Ceram, Amboine), care s-au declarat independenti in 1950, cu sprijinul emigrantilor plecati in Olanda, din perioada coloniala, formand "Republica Maluku Selatan', dar care au fost adusi la supunere, in acelasi an, de armata indoneziana. Un numar de circa 30 de mii s-au refugiat in Olanda, unde, impreuna cu urmasii lor si cu emigrantii mai vechi, formeaza o minoritate vizibila.

In R. D. Congo (fostul Congo Belgian), dupa desprinderea de sub dominatia coloniala, din 1960, si-a declarat independenta, evident cu sprijin belgian, provincia Katanga, din sud-estul statului (redenumita un timp Shaba), insurgenta care a durat pana in 1963, motivele reale ale secesiunii fiind dorinta capitalului belgian de a-si mentine, prin interpusi, controlul asupra acestei zone miniere extrem de bogate (sectorul nord-estic din Copper Belt), precum si incercarea Occidentului, in ansamblu, de a gasi un oponent al tendintelor de orientare prosovietica ale guvernului central de la Kinshasa.

Viata interna a tinerelor state africane, foste colonii portugheze, a ramas extrem de agitata si dupa independenta. in Mozambic, impotriva guvernului sprijinit de U. R. S. S. si fosta R. D. Germana s-a ridicat miscarea de guerilla Renamo, sprijinita de Africa de Sud, luptele provocand imense pierderi umane, refugieri in masa (3 mil. de persoane) si distrugeri greu de imaginat, abia in 1993 ajungandu-se la o reconciliere. in Angola, cele trei miscari autohtone de independenta M. P. L. A., F. N. L. A. si Uniunea Nationala pentru Independenta Totala a Angolei (U. N. I. T. A.), au intrat intr-un conflict armat reciproc, prima fiind sprijinita de U.R.S.S. si Cuba, ultimele doua de S.U.A. si Africa de Sud; desi invinsa in repetate randuri, de fortele guvernamentale (cel mai grav, in 1999), U. N. I. T. A. si-a pastrat un timp mici teritorii insurgente in sud-estul rural al tarii[43] (provincia Moxico), insa, dupa disparitia conducatorului sau, U. N. I. T. A. s-a prabusit si teritoriul sau insurgent a disparut.

In Nigeria, stat cu o structura etnica extrem de complexa, a avut loc o puternica secesiune a etniei ibo, din sudul tarii, bogat in petrol, care a creat in 1967 un stat cu 14 mii. de locuitori (din care doua treimi apartineau acestei etnii, ibo), stat denumit Biafra, cu capitala la Enugu. Recunoscuta de cateva state africane (Cote d'Ivoire, Gabon, Zambia, Tanzania), interesate in slabirea puterii umane a Nigeriei, cel mai populat stat african, ca si de Haiti, precum si cu o anumita sustinere din exterior, Biafra a rezistat trei ani dar pana la urma a fost invadata si supusa de trupele guvernamentale, dupa ce razboiul civil, dus cu o inimaginabila salbaticie, a produs circa 1 mil. de victime.

Cecenia, republica nord-caucaziana care a suferit foarte mult de pe urma deportarii majoritatii populatiei cecene in timpul regimului stalinist, s-a proclamat independenta de Rusia in 1992, ulterior producandu-se, ca raspuns, doua invazii ale trupelor rusesti, prima esuata si a doua, din anul 2000, reusita, ducand, mai intai la reocuparea capitalei, Groznai si a zonelor vitale din nordul tarii, apoi si a pungilor de rezistenta din munti. Chiar daca mai apar, sporadic, manifestari antirusesti (atentate etc), despre un teritoriu insurgent nu mai poate fi vorba.

In al doilea caz, mentionam miscarea antibritanica din Malaysia actuala (Malaya), din anii 1948-1957, sustinuta de comunismul international, care a creat de asemenea mici teritorii insurgente, dar s-a linistit ca urmare a acordarii independentei Federatiei Malaysia.

De asemenea, razboiul de eliberare al poporului algerian de sub ocupatia coloniala franceza (1954-1962) a dat nastere multor teritorii insurgente, atat in zonele rurale cat si in cartierele vechi ale multor orase, dar s-a incheiat prin acordarea independentei, ca urmare a politicii liberale duse de Franta, sub conducerea generalului Charles de Gaulle[44].

Lupta de eliberare nationala a popoarelor africane din fostele colonii portugheze. Angola, Mozambic si Guineea-Bissau (fosta Guinee portugheza), declansata din 1964 si sprijinita de Algeria si Egipt, a dat nastere unor teritorii insurgente considerabile si a contribuit intr-un mod esential la castigarea independentei, dupa instaurarea unui regim democratic in Portugalia (1975).

Extrem de indelungat (1961-1993) a fost razboiul eritreenilor impotriva ocupatiei etiopiene, razboi prin care s-au format destul de largi zone eliberate, cu tot ajutorul acordat de cuba Etiopiei si al carui final a fost acela al castigarii independentei Eritreei.

In Afganistan, cu toate numeroasele succese militare ale fostului regim al talibanilor (1996-2001), de la Kabul, nu a putut fi niciodata infranta rezistenta fortelor de opozitie, conduse, pana la asasinarea sa, de generalul Massoud, - din nord-estul tarii, dinspre frontiera cu Tadjikistanul (circa 10% din teritoriul national), de unde a plecat, cu sprijinul S. U. A. si al altor state occidentale, ultima ofensiva, care a dus la indepartarea acestui regim, caracterizat prin numeroase excese de fanatism islamist.

O a treia situatie este aceea in care astfel de teritorii insurgente s-au mentinut dar au ramanas cu un statut politic confuz, in pofida unor pretentii de independenta.

In vestul insulei Noua Guinee (Irian Java), ramasa sub administratie olandeza dupa ce Indonezia devenise independenta (1945) dar inglobata la Indonezia in 1963, majoritatea papuasa a populatiei se opune fatis anexiunii, ajungand pana la declararea independentei, in anul 2000, desi nimeni nu a recunoscut un astfel de nou stat. Si in nord-vestul insulei Sumatra (fostul sultanat Aceh) miscarea separatista a reusit, in 2001, sa obtina promisiunea autonomiei, dupa indelungate lupte de guerilla.

In Filipine, miscarea separatista a populatiei musulmane, indreptata impotriva guvernului central si a populatiei majoritare crestine (convertita la catolicism in perioada coloniala spaniola), miscare condusa de Frontul Islamic de Eliberare Moro si de unele organizatii cu caracter terorist, controleaza practic "regiunea autonoma musulmana Mindanao' din sud-vestul insulei respective, dar, incepand din 1999 au inceput unele tratative cu autoritatile de la Manila.

In Irak, zona de nord, spre frontiera cu Turcia si Iranul (provinciile Dahuk, Irbil si As-Sulaymaniah, cu o suprafata de 42000 km² - circa o treime din spatiul irakian locuit de kurzi - si o populatie de circa 3,7 mil. locuitori) se afla de facto sub controlul a doua factiuni kurde (Partidul Democrat al Kurdistanului si Uniunea Patriotica a Kurdistanului, mult timp aflate in conflict reciproc); aceasta zona si-a declarat autonomia inca din 1974, fondandu-si un parlament ales si un guvern[45], in vreme ce trupelor irakiene le-a fost oprita ulterior intrarea de catre coalitia statelor occidentale, care, pentru a-i proteja pe kurzi, a interzis zborul avioanelor militare irakiene la nord de paralela de 36° lat. N. Partea cea mai slaba a acestui teritoriu insurgent este enclavarea lui geografica, legatura cu exteriorul facandu-se peste teritoriul Siriei. De aceea kurzii din Irak nici nu pretind independenta, ci doar un federalism echitabil, alaturi de factiunile confesionale arabe.

Din cadrul Georgiei, s-a desprins, in 1989, Abhazia, republica autonoma din nord-vestul statului, in care abhazii, mic popor nord-caucazian, cu o limba foarte diferita de cea georgiana, nu reprezinta decat 17% din populatie, in timp ce georgienii detin majoritatea relativa (44%). In 1990 Abhazia s-a declarat independenta si au izbucnit luptele cu fortele georgiene, dar, in 1993 a intervenit in favoarea Abhaziei armata rusa, impunand astfel incheierea, in 1998, a unui armistitiu, situatia de aici ramanand slab definita.

In Republica Moldova, dupa declararea independentei republicii, in 1991, fortele rusofone, procomuniste, incurajate de prezenta Armatei a XlV-a ruse, fara sa tina seama de interesele populatiei romanesti, care formeaza circa 40% din locuitorii Transnistriei, si-au declarat desprinderea de guvernul de la Chisinau, fondand "Republica Moldoveneasca Nistreana', ce detine o fasie ingusta de teren, in principal in lungul malului stang al Nistrului, dar si unele puncte strategice pe stanga raului (Tighina)[46], "republica' aceasta nu este recunoscuta oficial de nimeni, nici macar de cei care o sprijina, mai mult sau mai putin fatis (Rusia, intr-o anumita masura chiar Ucraina).

In R. D. Congo, autoritatea statala este, de mai multi ani, ca si dezagregata, in fata a numeroase tendinte separatiste. Actualmente, jumatatea de nord-est a tarii este sub controlul unor forte rebele, apartinand mai multor factiuni (Frontul de Eliberare Congolez si Adunarea Congoleza pentru Democratie Nationala), sprijinite de armatele din Ruanda, Burundi si Uganda, in timp ce numai sud-vestul este sub controlul guvernului de la Kinshasa, dar numai cu sprijinul armatelor din Zimbabwe, Angola si Namibia.

In Columbia, suprafete apreciabile, din partile central-sudica, nord-estica si sud-vestica ale tarii, nu se afla sub controlul efectiv al guvernului de la Bogota, fiind dominate de fortele de guerilla marxiste, F. A. R. C. ("Fortele armate revolutionare ale Columbiei') si E. L. N. ("Armata de eliberare nationala'), ale caror efective militare, desi se evalueaza la nu mai mult de 22 mii de oameni, rezista de mult timp tuturor atacurilor fortelor guvernamentale; au avut loc mai multe tentative de conciliere, perioade de relativa acalmie, in cadrul conflictului, de reizbucnire a acestuia etc. in nord-vestul Columbiei, dimpotriva, controlul efectiv al zonelor rurale apartine fortelor de dreapta A. U. C. ("Autoapararile taranesti unite ale Columbiei'), apreciate la circa 8 mii de oameni.

In statul Chiapas din Mexic, exista o puternica miscare autonomista a amerindienilor, condusa de E. Z. L. N. ("Armata zapatista[47] de eliberare nationala'), desi guvernul federal a retras o parte din fortele militare dislocate in regiune si a incercat, in anul 2001, sa creeze un cadru legislativ care sa permita etniilor amerindiene, sa dispuna, intr-o anumita masura, de resursele naturale locale.

g. Teritorii binationale si trinationale

In general, actualele teritorii binationale sunt mici si se afla in administratia comuna a doua state, pe baza unor acorduri, teoretic nici unul din aceste state nebucurandu-se de suprematie, iar teritoriile trinationale sunt de domeniul trecutului. Se cunosc trei subtipuri de astfel de teritorii - condominiumuri, zone neutre si parcuri naturale binationale.

Condominiumurile mari au disparut, cel mai intins dintre acestea fiind odinioara Sudanul Anglo-Egiptean (actualul Sudan), care a avut, oficial, acest statut binational intre 1899 si 1951. in realitate, Marea Britanie era suveranul major, avand in vedere faptul ca insusi Egiptul era, la randul sau, pana in 1922, un simplu protectorat britanic. Dupa o perioada tranzitorie (1951-1956), cand Egiptul a incercat sa-si instaureze singur autoritatea asupra Sudanului, Sudanul s-a declarat independent in 1956.

Un condominium mult mai mic a fost cel al Noilor Hebride, un arhipelag format din 82 de insule ale Melaneziei, administrat in comun de Franta si Marea Britanie intre anii 1906 si 1980, cand arhipelagul s-a declarat independent, sub numele de Vanuatu. In timpul condominiumului, unele servicii erau asigurate de francezi, altele de britanici si, in fine, altele - de o autoritate comuna, franco-britanica.

De dimensiuni minuscule a fost condominiumul insulelor din Oceania Canton (Abariringa), cu 45 de locuitori, Enderbury si Hull, nepopulate, insule care, din 1939 si pina la independenta din 1979 au avut o administratie comuna a S. U. A. si Marii Britanii, ulterior unindu-se cu arhipelagurile Gilbert, Phoenix si Line, si formand statul Kiribati; totusi, ca urmare a pozitiei lor strategice, in mijlocul Oceanului Pacific, S. U. A. continua sa-si mentina aici o baza aeronavala de rezerva, fara personal permanent.

A mai ramas pana astazi doar un neinsemnat condominium intre Oman si Emiratele Arabe Unite (Emiratul Sharjah), sub forma unei enclave pe teritoriul E. A. U., expresie a unor vechi posesiuni feudale.

- Zonele neutre. Si acestea sunt stabilite prin acorduri comune, in zonele frontaliere, intercalandu-se intre teritorii statale aflate in disputa.

Cea mai curioasa a fost zona neutra Moresnet (4,5 km²), creata, in 1816, pentru a rezolva diferendumul frontalier dintre Germania si Olanda asupra bogatului zacamant de zinc La Calamine. Odata infiintat statul belgian, in 1830, teritoriul Moresnet a devenit o zona neutra germano-belgiana dar a disparut la finele Primului Razboi Mondial, cand a fost cedat Belgiei; intre timp, insa, epuizarea rezervelor de zinc a facut ca zona sa-si piarda orice importanta.

Doua zone neutre, dintre care prima a fost foarte importanta, au fost organizate in Peninsula Arabica, pentru rezolvarea diferendumurilor frontaliere kuweitiano-saudit si irakiano-saudit, inca din timpul dominatiei engleze asupra Kuweitului si Irakului (1922). Prima dintre aceste zone cuprindea un teritoriu cu iesire la Golful Persic, intre Kuweit si Arabia Saudita, extrem de bogat in petrol (cu zacamintele Wafrah, Safaniya s.a.); in timpul statutului de zona neutra petrolul era exploatat in comun dar in 1971, dupa independenta Kuweitul, zona a fost impartita aproximativ egal intre cei doi vecini, dar Irakul si-a mentinut pretentii teritoriale asupra intregului Kuweit. A doua zona neutra a fost delimitata pentru a permite accesul la izvoarele din oaze al turmelor beduinilor din tribul Zafir, atat din Irak cat si din Arabia Saudita, statutul sau mentinandu-se pana in 1981, cand zona a fost impartita; in fond, insa, accesul beduinilor a ramas liber in continuare, din ambele parti.

Unele zone neutre mai subzista pana astazi, asa cum este zona neutra dintre Spania si colonia britanica Gibraltar, cu o largime de 1,6 Km, inchisa un timp, ca urmare a incercarii regimului franchist de a forta Marea Britanie sa-i restituie "Stanca' dar redeschisa astazi si permitand un activ flux de navetisti, din orasul spaniol La Linea spre Gibraltar. in Bosnia-Hertegovina un caracter de zona neutra il are teritoriul Brcko, creat prin acordurile din 1995, permitand legatura, pe de o parte, intre cele doua parti componente ale Republicii Srpska, iar pe de alta - intre Federatia Croato-Musulmana si Croatia.

- Parcuri nationale transfrontaliere, organizate in asa fel incat sa permita o administratie comuna, sunt destul de numeroase dar cel mai cunoscut este cel al padurii Bialowieza, traversata de frontiera polono-bielarusa, unde traieste cel mai mare efectiv de zimbri din Europa si unde trecerea animalelor dintr-o parte in alta a fost permisa si in timpul regimului comunist

h. Teritorii sub administratie internationala

Secolul al XX-lea s-a particularizat prin cresterea rolului organismelor internationale (Societatea Natiunilor, Organizatia Natiunilor Unite) in gasirea unor solutii pentru diferitele conflicte etnico- si politico-geografice, chiar daca nu totdeauna acest control are loc in mod direct ci prin intermediul unui stat sau al unui grup de state. De multe ori, insa, controlul international se imbina, in proportii diferite, cu o anumita participare a autoguvernarii, mai ales atunci cand se urmareste transferul treptat al puterii catre organele locale. in aceasta categorie intra teritoriile aflate direct (chiar daca uneori numai partial) sub control international, teritoriile sub mandat si orasele libere.

In ceea ce priveste teritoriile aflate direct sub control international un prim exemplu a fost acela al insulelor Åland (26000 locuitori), cu o valoroasa pozitie strategica in centrul Marii Baltice si cu o populatie majoritar suedeza, ocupate de Rusia in 1809, odata cu Finlanda. Dupa prabusirea Rusiei in Primul Razboi Mondial s-au nascut discutii aprige asupra viitorului insulelor, solutia fiind aceea de a fi puse, un timp, in 1920, sub administratia Societatii Natiunilor, inainte de a fi transferate Finlandei, ca teritoriu demilitarizat, desi mult mai logic ar fi fost sa fie restituite Suediei. In cadrul Finlandei, raspunzand cerintelor populatiei locale, insulele Åland se bucura insa de o larga autonomie[48].

In cadrul procesului de decolonizare a fostelor Indii Olandeze, partea de vest a Noii Guinee (Irianul de Vest), locuita preponderent de papuasi, spre deosebire de Indonezia propriu-zisa, a ramas pana in 1962 sub control olandez, pana la urma ajungandu-se totusi la acordul de cedare catre Indonezia (din nou netinandu-se seama de principiul statului national, deoarece, in mod normal ar fi trebuit creata unitatea politica a insulei, prin unire cu partea estica). Pentru a evita contactul dintre trupele olandeze, in retragere, si cele indoneziene, s-a adoptat solutia unei administratii internationale temporare (intre 10 octombrie 1962 si 1 mai 1963).

In Bosnia-Hertegovina[49] a intervenit N. A. T. O., in 1994, in principal impotriva fortelor sarbesti, si, sub presiune internationala, in 1995 s-au incheiat acordurile de la Dayton (S. U. A.), care au dus la semnarea acordurilor de pace de la Paris (14 decembrie 1995), Bosnia-Hertegovina fiind practic impartita in doua - Republica Srpska, cu capitala la Pale, formata dintr-o zona din est si sud-est si o zona de nord-nord-vest (unde principalul oras este BanjaLuka), zone unite prin coridorul Posavina (Brèko) si Federatia Croato-Musulmana, in partile centrale si de sud-vest, cu capitala la Sarajevo, precum si cu doua enclave mici, pe valea Savei, separate de restul teritoriului Federatiei, prin coridorul mentionat. Exista si un guvern federal al Bosniei-Hertegovina, mai mult formal, dar, in realitate pacea este mentinuta de prezenta celor circa 30 de mii de militari, din trupele N. A. T. O.

Sub administratia internationala a puterilor occidentale se afla astazi fosta regiune autonoma a Serbiei, Kosovo-Metohia[50], desi oficial aceasta continua sa apartina acestui stat, ca urmare a rascoalei declansate de populatia majoritara albaneza . In Kosovo s-a instalat o forta internationala de mentinere a pacii si regiunea a fost impartita in cinci zone - zona britanica in centru si nord-est (cuprinzand insasi resedinta regiunii, Pristina), zona franceza, in nord (cu Mitrovita), zona americana, in sud-est (cu orasul Gniliane), zona germana, in sud-vest (cu orasul Prizren), si zona italiana, in vest (cu orasul Peci); iar in lungul liniei de demarcatie cu Serbia, pe teritoriul acesteia din urma, s-a infiintat o fasie demilitarizata, larga de 5 km. Puterile occidentale nu accepta totusi independenta Kosovoului, in virtutea principiului mentinerii cu orice pret a statu-quoului, urmarindu-se trecerea treptata la o administratie locala, fapt foarte dificil, deoarece cele doua comunitati etnice nu accepta colaborarea .

Si zona de nord-vest a Macedoniei a intrat sub control international (unitati ale N. A. T. O., reprezentate, la inceput, de britanici, care i-au dezarmat pe rebelii din U, C. K.), in anul 2001, dupa declansarea conflictului dintre fortele minoritatii albaneze, care domina numeric, in special in zona orasului Tetovo, formand 23% din populatia republicii, si fortele guvernamentale, conflict soldat cu un acord de pace, prin care albanezii au capatat o anumita autonomie.

Afganistanul (dupa rasturnarea regimului talibanilor, in 2001, si interventia fortei internationale de sprijin a securitatii) si Irakul (dupa interventia trupelor coalitiei internationale, conduse de S. U. A., din 2003) sunt si ele, in fond, doua foste state independente, administrate astazi in principal de puterile occidentale, totusi are loc un proces treptat de reorganizare a unei proprii administratii democratice.

In Timorul de Est[53], s-a hotarat interventia unei forte O. N. U. de mentinere a pacii (aproape 9 mii de persoane, in primul rand australieni), care a obligat trupele indoneziene sa se retraga, aceasta parte a insulei intrand sub controlul civil si militar al O. N. U.; ulterior, alegerile din 2001 au deschis Timorului de Est, in mod indiscutabil, calea spre o independenta reala, proclamata in 2003.

Si micul stat Sierra Leone, din Africa, se afla, cel putin partial, incepand din 1999, sub controlul celor 17,5 mii de militari ai O. N. U., care au intervenit pentru a contracara nesfarsitele lupte interne si lovituri de stat care s-au succedat, incepand cu anul 1991.

Teritoriile sub mandat au fost acelea pentru care organismele internationale au mandatat un anumit stat cu sarcina de administrare temporara dar mandatul acesta a fost de cele mai multe ori formal, in realitate statul mandatar instaurand un adevarat regim colonial, care n-a facut decat sa se substituie regimului colonial al metropolei initiale.

Teritoriile sub mandat au fost instituite de Societatea Natiunilor, dominata de marile puteri invingatoare in Primul Razboi Mondial, in 1919-1920, si au cuprins fostele colonii ale Germaniei invinse - fosta Africa Orientala Germana (divizata intre Tanganica, careia i-a revenit cea mai mare parte din teritoriu, sub mandat britanic[54], si Ruanda-Urundi, pe o suprafata mai mica, in nord-vest, pusa sub mandat belgian ), fosta Africa Germana de Sud-Vest (pusa sub mandatul Africii de Sud ), Camerunul (cea mai mare parte pusa sub mandat francez, dar si o fasie ingusta, din NV, sub mandat britanic ), Togo (divizat longitudinal intre Togo sub mandat francez, in est, si Togo sub mandat britanic, in vest ), Noua Guinee (pusa sub mandat australian ), insulele Samoa de Vest (puse sub mandat neozeelandez ) si Micronezia (pusa sub mandat japonez).

Dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, Japoniei, invinse, i s-a luat mandatul asupra Microneziei, acesta revenind Statelor Unite ale Americii, care cucerisera de fapt insulele, una dupa alta, in timpul razboiului[61]. Situatia cea mai curioasa a fost insa aceea a Somaliei italiene, care, desi cucerita de trupele engleze in timpul razboiului, a fost pusa in 1948 sub mandatul insesi al fostei metropole, Italia , ca urmare a lipsei de importanta economica a acestui teritoriu dar si ca o marunta compensatie pentru faptul ca guvernul regal italian se desprinsese de Axa inca din 1943 .

Cu toate aceste incercari de pacificare prin interventie internationala, in numeroase zone nevralgice ale Globului, prezenta trupelor respective, de multe ori doar in calitate de observatori, s-a dovedit mai mult sau mai putin formala, neputand influenta in sens pozitiv atitudinea agresiva a partilor aflate in conflict - in Sahara Occidentala, R. D. Congo, Etiopia si Eritreea, India si Pakistan, intre Israel, pe de o parte Siria, Liban si fortele palestiniene, pe de alta, in Georgia sau in Cipru. Si implicarea O. N. U., incepand din 1992, in conflictul croato-sarb, din Croatia, a fost ca si inexistenta, ceea ce a permis Croatiei sa exercite presiuni pentru ca marea majoritate a celor 580 de mii de sarbi, cati traiau in Croatia in 1991, in special in Kraina dinarica, sa fie obligati sa se refugieze in Serbia. Nici N. A. T. O nu a putut opri ocuparea de catre sarbi a unor enclave musulmane din estul Bosniei-Hertegovina (Gorazde, Srebrenica), dupa a caror ocupare populatia musulmana masculina a fost supusa unor groaznice atrocitati.

Orasele libere

Acest tip de teritorii sub control international, astazi integral disparute, a cautat sa imbine rezolvarea unor diferendumuri interstatale si interetnice cu controlul asupra unor puncte de mare importanta strategica si economica. La inceput ele au fost un fruct al aceleiasi incercari a statelor Antantei de a rezolva problemele politico-geografice, din postura de invingatoare in Primul Razboi Mondial.

Asa a aparut orasul liber Danzig, care a durat doua decenii (1919-1939), rezultand dintr-un compromis dictat de Franta si Anglia, intre interesele Germaniei (din teritoriul careia a fost desprins acest port foarte important, de la gurile Vistulei) si cele ale Poloniei renascute (pentru care axa fluviala a Vistulei si legatura prin Danzig cu marea era vitala); administratia orasului liber era in mana populatiei locale, preponderent germane, dar Polonia avea dreptul de acces liber la port[64].

Intr-un mod identic, pentru a rezolva diferendumul dintre Italia si Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor s-a creat orasul liber Fiume, odinioara principalul port al Ungariei la Marea Adriatica (in cadrul dualismului Austro-Ungar). Intr-un plebiscit local, din 1921, electoratul din Fiume a votat pentru o administratie comuna - a Italiei, regatului Sirbilor, Croatilor si Slovenilor si a orasenilor insisi, dar aceasta a durat foarte putin, deoarece italienii au organizat o miscare iredentista si in 1924 au ocupat orasul[65].

Putin mai tarziu (1923) s-a instituit statutul de orasul liber al portului Tanger din Maroc, o forma de compromis intre interesele britanice, franceze, spaniole si marocane, in zona de mare importanta strategica a stramtorii Gibraltar. El a fost girat de o administratie internationala, dominata de Marea Britanie si de Franta, dar cu o participare crescanda a Statelor Unite, pana in 1956, cand Tangerul a fost atribuit tanarului Maroc independent, din momentul in care puterile protectoare s-au convins de orientarea prooccidentala a sultanului Marocului[66].

Dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, in 1945, a fost instituit orasul liber Triest, un compromis intre pretentiile teritoriale ale Iugoslaviei si Italiei, prima facand parte din statele invingatoare iar a doua prevalandu-se de dreptul majoritatii etnice si al trecutului istoric. In cadrul teritoriului orasului liber s-au delimitat zona A (intravilanul propriu-zis al orasului), pusa sub administratia militara a S. U. A. si a Marii Britanii si zona B (zona de influenta imediata a orasului, la est si sud de acesta), sub administratie iugoslava. Nici situatia de aici nu a fost de lunga durata, in paralel cu normalizarea vietii politice italiene, in 1954 zona A fiind atribuita Italiei, iar zona B - Iugoslaviei[67].

In fine, in 1947, O. N. U. a cautat o solutie internationala si pentru Ierusalim dar introducerea unei astfel de administratii, care probabil ar fi dus la evitarea multor varsari inutile de sange, nu a reusit, nici evreii, nici arabii palestinieni si nici statele arabe vecine neacceptand-o[68].

Organizatii mondiale, transcontinentale, continentale si sub continentale (regionale)

Ansambluri politice supranationale.

Uniunea Europeana

Ideea unitatii europene

Unitatea europeana este un concept obsesiv utilizat in prezent in mass-media, mediul universitar, politic romanesc si european in general. Ideea de unitate europeana nu este insa ceva nou, o creatie a noii gandiri europene, ci are radacini adanci la nivelul istoriei continentului. La inceputuri ea a fost abordata din perspectiva gasirii unei solutii pentru evitarea conflictelor dintre statele batranului continent si prin consecinta pentru o viata mai buna a populatiei. De altfel, securitatea si bunastarea sociala s-au pastrat de-a lungul timpului pana in ziua de azi ca principalele forte motrice ale integrarii europene.

Platon a fost primul ganditor care a sustinut ideea pacii prin organizarea de confederatii. In acea vreme, confederatia cetatilor grecesti dispunea de institutii religioase si politice comune, forumul de solutionare a diferendelor dintre cetati constituindu-l Consiliul amfictionilor.

In epoca romana, datorita prevalentei pornirilor razboinice, de cucerire, a fost parasita ideea de arbitraj, romanii neconcepand ideea solutionarii in alt mod decat prin razboi a diferendelor dintre ei si popoarele considerate "barbare". "Pax romana" - aspiratia Romei - avea in vedere unificarea intregii Europe, dar sub dominatia romana.

Aparitia unor fisuri din ce in ce mai accentuate duce la inlocuirea acestei unificari la nivel politic cu cea la nivel spiritual - unitatea lumii crestine - bazata pe ideea universalismului crestin. Numerosi apologeti ai crestinismului au subliniat unitatea crestina divina si pamanteana. Totusi, marea schisma din 1054 va determina si ruperea acestei unitati, va accentua rivalitatile politice, Biserica crestina neputand, cu unele exceptii, sa devina o adevarata putere temporara, desi prin forta sa spirituala isi revendica aspiratii teocratice .

Realizata pentru o scurta perioada sub Imperiul carolingian, unitatea politica a unei mari parti a Europei se va destrama odata cu Pacea de la Verdun din 843 - care a avut ca rezultat impartirea Imperiului Franc astfel: partea orientala lui Ludovic, partea centrala lui Lothar iar partea de vest lui Francisc cel Plesuv.

In plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a pacii.

Pierre Dubois a scris De recuperatione Terrae Sanctae in care cerea o reforma a Bisericii, un invatamant laic si propunea organizarea unei federatii europene cu un organism central, un conciliu format din oameni intelepti, priceputi, credinciosi si bogati pentru a fi feriti de corupere.

In 1464, George Podebrady, regele Boemiei, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaboreaza un proiect de uniune a statelor europene, in scopul stavilirii pericolului otoman si il propune contemporanului sau Ludovic al XI-lea. In 1589, Albericus Gentilis propune si el un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, iar in 1652 Hugo Grotius preconizeaza o asociatie internationala a principiilor crestini.

Marele poet italian Dante Aligheri, in "De monarhia", lucrare din anul 1303, preconiza o solutie de tip federalist a Europei, o pace universala prin subordonarea monarhilor europeni unui conducator suprem, unei unice si legitime autoritati.

Sully, fostul ministru al lui Henric al IV-lea, ii atribuie monarhului pe care l-a slujit idei care ii apartin sub titlu "Marele Proiect al lui Henric al IV-lea", el isi dezvolta conceptia sa despre o Europa remodelata in cincisprezece state, sub umbrela unui consiliu comun, "Consiliul foarte crestin".

Emeric Cruce, contemporan cu Ludovic al XIII-lea, publica, in 1623, "Nouveau Cynée", lucrare in care preconizeaza organizarea pacii internationale prin arbitraj, o adunare permanenta ar avea in acest scop sediul la Venetia si ar permite deopotriva mentinerea pacii si dezvoltarea schimburilor economice.

William Penn, legislatorul viitoarei Pennsylvanii propune in al sau "Eseu pentru pacea actuala si viitoare a Europei" (1963) o schema cu o infatisare in chip particular moderna, reprezentantii europeni ar fi reuniti intr-o Dieta; deciziile ar fi luate cu o majoritate de trei patrimi - incontestabila atingere a suveranitatilor - si, mai ales, ele ar putea fi efectiv sanctionate, Dieta fiind dotata cu o forta armata.

La inceputul secolului al XVIII-lea, Abatele de Saint-Pierre isi leaga numele de faimosul "Proiectul pentru a face pacea permanenta in Europa" (1713), in care schiteaza imaginea unui Senat european care ar avea competente legislative si judiciare.

In al sau "Plan al unei paci universale si eterne", redactat in 1789, dar publicat abia in 1839, Jeremy Bentham introduce o idee noua, care va fi confirmata adesea in epoca contemporana, cea a presiunii opiniei publice internationale. Bentham sugereaza, de fapt, crearea unei Diete care s-ar limita sa ofere "avize" si sa emita "opinii" in probleme de interes comun. presupunandu-se ca opinia publica internationala ar fi suficienta pentru a inscrie aceste "avize" in realitate.

Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabila de catre Frederic al II-lea, regele Prusiei.

J. J. Rousseau vedea o "republica europeana" numai daca monarhii isi vor abandona natura lor "lacoma si belicoasa" iar popoarele se vor emancipa si ca urmare vor deveni mai intelepte .

Unul din pionerii dreptului international, Emmerich Vattel scria ca Europa constituie un sistem politic, un corp format printr-o multitudine de relatii si interese si ca toate acestea fac din statele continentului "un fel de republica ale carei membre, cu toate ca sunt independente, sunt unite" prin intermediul interesului comun "pentru a mentine ordinea si libertatea".

In secolul al XIX-lea, o veritabila exaltare a ideii europene este anuntata de Doamna de Staäel atunci cand scrie: "De acum, e necesar sa avem spiritul european".

Contele de Saint-Simon a expus in "Despre reorganizarea societatii europene sau despre necesitatea si mijloacele de a reuni popoarele Europei intr-un singur corp politic, pastrand fiecaruia independenta sa nationala" utilitatea pe care ar avea-o instituirea unui "parlament european".

Perioada de convulsii care a urmat Revolutiei franceze a dus la aparitia mai multor proiecte de integrare europeana, unele ramase la stadiu ideatic, altele ajungand la niste realizari efemere. In legatura cu cele din urma se poate cita situatia Imperiului napolonean. Astfel, in momentul sau maxim, Napoleon I era imparat al Frantei, in granitele fostei Galii romane avand alipite si Olanda, Belgia, Piemont, Provinciile Ilirice, parti din regatul Prusiei, rege al Italiei, protector al Confederatiei Elvetiene si al Confederatiei Rhinului, al Marelui Ducat al Varsoviei, pe tronul Regatului Spaniol se afla unul din fratii sai, aceeasi situatie fiind si in cazul Westfaliei, iar in Regatul Neapolelui se afla pe tron unul din maresalii sai, caz asemanator si cu Regatul Suediei.

Iata cum vedea Napoleon situatia Europei daca nu ar fi intervenit dezastrul din campania din Rusia: "Pacea de la Moscova desavarsea si incheia expeditiile mele razboinice. Pentru marea cauza era sfarsitul hazardului si inceputul securitatii. Un orizont nou, lucrari noi, urmau sa se desfasoare, pentru bunastarea si prosperitatea tuturor. Sistemul european era intemeiat; trebuia doar sa fie organizat. Satisfacut in privinta acestor mari probleme, linistit din toate partile, as fi avut si eu un congres si o sfanta alianta. Sunt idei care mi-au fost furate. In aceasta reuniune a tuturor suveranilor, am fi tratat in familie despre interesele noastre si am fi avut o alta greutate in fata popoarelor.". El ar fi pus in aplicare si urmatoarele la nivelul intregului continent european: un cod european, o curte de casatie europeana care sa indrepte greselile pentru toti, aceeasi moneda sub infatisari diferite, aceleasi greutati, aceleasi legi. Spunea el: "In acest fel, in curand Europa ar fi format cu adevarat un singur popor si fiecare, oriunde ar fi calatorit, s-ar fi gasit tot timpul in patria comuna".

In 1821, Joseph de Maestre, in lucrarea sa "Soirées de Sanct Petersburg", emite ideea unei Societati a Natiunilor. Tot in aceasta perioada, revolutionarul italian Mazzini intrezareste o federatie europeana printr-o prabusire a tronurilor, care ar putea determina aparitia "tinerei Europe". De altfel acest curent de opinie era promovat si de mari personalitati ale epocii respective din spatiul romanesc, cum ar fi: Nicolae Balcescu, Ion Ghica, Dumitru Bratianu, C. A. Rosseti, Al. C Golescu-Arapila si altii.

In 1827, Pierre Leroux a publicat in ziarul parizian Le Globe un articol-studiu "Despre Uniunea Europeana". Idei asemanatoare au fost profesate de o alta personalitate a timpului. Alexandre-Auguste Ledru-Rollin, care scria "de un pamant liber, singura republica a Europei".

Secolul XIX este, prin excelenta, secolul unor propuneri federaliste. La Congresului pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rosteste celebrele cuvinte: "Va veni ziua cand armele vor cadea din maini si bombele tunurilor vor fi inlocuite cu cuvantul si cu dreptul de vot universal al popoarelor va veni o zi cand tunurile nu se vor mai vedea decat prin muzee, si lumea se va mira ca au fost vreodata cu putinta Si va veni ziua cand vom vedea doua grupari uriase: Statele Unite ale Europei si Statele Unite ale Americii dandu-si mana prieteneasca peste ocean".

In 1878, juristul elvetian Johann Kaspar Bluntshchli avanseaza ideea unei confederatii a statelor europene, condusa de un consiliu federal cuprinzand delegati ai tuturor statelor europene si un Senat, insumand delegatii parlamentare din partea tuturor statelor membre ale confederatiei.

Din aceeasi perioada se pot mentiona proiectul scriitorului Godin (1883), proiectul lui Frederich Passy si Randal Cremer pentru crearea unei Uniuni Interparlamentare (1888), proiectul lui François Crispy (sfarsitul secolului XIX), discutiile purtate in cadrul celor doua Conferinte de la Haga (1899, 1907) s. a.

Alt "proiect pentru pace eterna" este cel al lui Kant din 1875, a carui influenta asupra presedintelui Woodrow Wilson va fi considerabila. Preconizand stabilirea unei "Societati a Natiunilor" pe baza unui "Stat de Drept" international, Kant schiteaza o veritabila teorie pacifista si internationalista. El incearca, pentru prima data, studierea stiintifica a cauzelor razboiului, propunand cerinta conformitatii constitutionale a statelor membre, el leaga pentru prima oara democratia si internationalismul.

Imediat dupa primul razboi mondial problema organizarii Europei in calitate de continent, de regiune a lumii, incepe sa fie limpede perceputa. In acest context apar doua conceptii privind constructia Europei:

- o simpla cooperare care sa menajeze suveranitatile statale existente;

- o depasire a suveranitatilor printr-un proces de unificare, de "integrare" a Europei.

A doua conceptie, in mod deschis federalista, este sustinuta mai ales de autori care nu sunt decat simple persoane private.

Contele Coudenhove-Kalergi, nascut la Tokyo, in 1894, dintr-un tata ambasador al Austro-Ungariei si o mama japoneza, devenit cetatean al tinerei Republici Cehoslovace dupa Tratatul de la Saint-Germain, publica la Viena, in 1922, manifestul "Paneuropa" in care arata: "Problema Europei se reduce la doua cuvinte: unificare sau prabusire" . In 1926, el reuneste la Viena congresul constitutiv al Uniunii Paneuropene, la care iau parte 2000 de persoane .

Mai putin cunoscut, danezul Heerfordt publica in 1924 un eseu intitulat "Europa Communis" care contine deopotriva o critica acerba a Societatii Natiunilor a carei slabiciune indica deja ca aceasta nu interzice realmente recursul la razboi, dar si o analiza detaliata a ceea ce ar putea fi institutiile unei Europe Communis, viitorul stat federal european. Dincolo de o adunare interparlamentara, un director al sefilor de stat dispunand de drept de veto si un minister federal responsabil in fata Adunarii, Heerfordt, inzestrat cu o anumita capacitate premonitorie, ajunge pana la a prevedea un regim special pentru agricultura si o perioada de tranzitie inainte de realizarea unei uniuni vamale.

In 1928, Gaston Riou preconiza o confederatie continentala in lucrarea sa "Europa patria mea" ca singura conditie de a-i pastra rolul de hegemon in lume fata de prezenta in competenta planetara a Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii si Uniunii Sovietice.

In 1929, contele Sforza a publicat lucrarea "Statele Unite ale Europei", in 1930 Bertrand de Jouvenel a publicat "Spre Statele Unite ale Europei"; tot in 1930 Edouard Herriot a publicat lucrarea "Europa", in care proiecta o uniune europeana in cadrul Societatii Natiunilor .

In 1926, diferiti economisti si oameni de afaceri au creat "Uniunea economica si vamala europeana" pe care au declarat-o ca fiind inceputul actiunii de unificare europeana.

Dar initiativa cea mai spectaculoasa a epocii a fost cea luata de Aristide Briand in cadrul Societatii Natiunilor, cand, la 7 septembrie 1929, a propus Adunarii generale a Societatii Natiunilor sa creeze, intre statele europene, o legatura federala, dar fara sa se aduca atingere suveranitatii acestor state, propunere in urma careia Aristide Briand a primit sarcina sa prezinte un memorandum asupra "organizarii unui regim de uniune federala europeana".

Raspunsurile guvernelor la acest document prezentat la 1 mai 1930 au fost prudente, iar in unele cazuri chiar negative.

Spre sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial pentru Europa se deschide epoca realizarilor efective. In Europa ocupata, numeroase miscari de rezistenta s-au pronuntat in favoarea unei viitoare unitati europene: in Franta, miscarea "Lupta", in Italia, grupul numit "Partidul de actiune". Proiectul de declaratie a rezistentelor europene elaborat la Geneva, in 1944, constata: "In intervalul unei singure generatii, Europa a fost epicentrul a doua conflicte mondiale care, intai de toate, au avut ca origine existenta a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important sa remediem aceasta anarhie prin crearea unei Uniuni federale intre popoarele europene".

Intr-o Anglie devenita pol al Europei libere, mediile guvernamentale sunt animate de ideile federalist europene. Astfel, Winston Churchill ii adreseaza lui Anthony Eden un memorandum asupra "Statelor Unite ale Europei". Odata recastigata pacea, omul de stat britanic revine asupra aceleiasi teme cu prilejul unei conferinte la Universitatea din Zürich, pe 19 septembrie 1946, unde propunea constituirea unor State Unite ale Europei, spunand printre altele: "Noi trebuie sa cream ceva de genul Statelor Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Daca la inceput nu toate statele Europei vor sa intre in Uniune, trebuie ca noi sa lucram pentru a alatura si uni acele state care o doresc si o vor."

Uniunea Europeana: repere istorice

Pe 16 aprilie 1948 este semnata conventia instituind Organizatia Europeana de Cooperare Economica. Saisprezece state sunt parti ale acestei conventii: Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elvetia si Turcia, precum si zonele occidentale de ocupatie din Germania si teritoriul Triestului

La 5 mai 1949 a fost creat Consiliul Europei, avand ca membrii fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia

La 9 mai 1950, salonul Orologiului din Quai d'Orsay ministrul afacerilor externe francez Robert Schuman face publica oferta Frantei catre Republica Federala Germania de a pune in comun productia de carbune si otel

Pe 18 aprilie 1951 este semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului

Tratatul va intra in vigoare pe 25 iulie 1952

La Roma pe 25 martie 1957 sunt semnate Tratatele instituind Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice

Intra in vigoare pe 1 ianuarie 1958

La 1 iunie 1968, cu optsprezece luni inainte de termenul prevazut in tratat (1 ianuarie 1970) uniunea vamala a fost realizata

Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, instituind un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor europene

Tratatul a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1967

Marea Britanie a adunat in jurul sau in cadrul Asociatiei Europene a Liberului Schimb, instituita prin Tratatul de la Stockholm din 20 noiembrie 1959, state care nu voiau sau considerau ca nu pot adera la Comunitati, respectiv, la acea data, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia si Elvetia

La 22 ianuarie 1971, la Palatul Egmond din Bruxelles sunt semnate Tratatele de aderare la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii si Norvegiei, aderarea celor trei noi membri, Danemarca, Irlanda si Marea Britanie a devenit efectiva la 1 ianuarie 1973, Norvegia respingand aderarea prin referendum

Grecia semneaza tratatul de aderare la 29 mai 1979, intrand in vigoare incepand cu 1 ianuarie 1981

Tratatul privind aderarea Spaniei a putut fi semnat la 12 iunie 1985 iar la 1 ianuarie 1986, Spania a intrat in CEE

Portugalia a semnat Tratatul consacrand aderarea sa la CEE odata cu Spania si la 1 ianuarie 1986 Portugalia intra in CEE

Reuniunea din 9-10 decembrie 1974 de la Paris duce la crearea Consiliului European

La 20 septembrie 1976 s-a hotarat alegerea directa a Parlamentului European

Actul Unic European a intrat in vigoare la 1 iulie 1987

La 7 februarie 1992, la Maastricht, ministrii afacerilor externe si ministrii de finante ai celor douasprezece state membre au semnat Tratatul asupra Uniunii europene

Intrare in vigoare a Tratatului de la Maastricht la 1 noiembrie 1993

La 1 ianuarie 1995 au devenit membre Austria, Finlanda si Suedia

Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene si a tratatelor care au instituit Comunitatile Europene si unele acte conexe, semnat la 2 octombrie 1997

Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001;

Pe 28 februarie 2002 isi incepe lucrarile Conventia privind viitorul Europei;

Pe 12-13 decembrie 2002, la Summit-ul de la Copenhaga se lanseaza din partea UE invitatia de aderare catre Cipru, Slovenia, Malta, Letonia, Lituania, Republica Ceha, Polonia, Ungaria, Estonia si Republica Slovacia.

La 1 mai 2004 se produce cel mai mare val de aderare la Uniunea Europeana: Cipru (doar partea greaca a insulei), Malta, Slovenia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Lituania, Letonia si Estonia devin membre ale UE.

1 ianuarie 2007: Bulgaria si Romania devin membre ale Uniunii Europene, iar Slovenia devine prima tara fosta comunista care intra in "Zona Euro"

13 decembrie 2007: este semnat, la Consiliul European de la Lisabona, Tratatul de Reforma a Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona).

La 21-22 decembrie 2007: alte 9 state membre ale Uniunii Europene devin parte a "spatiului Schengen";

1 ianuarie 2008: Malta si Cipru intra in "zona euro";

10 aprilie 2008: Slovacia ratifica Tratatul de la Lisabona (ratificat deja de Ungaria, Malta, Slovenia, Romania, Franta, Bulgaria, Polonia); se preconizeaza ca pana la sfarsitul anului Tratatul sa fie ratificat de catre toate statele Uniunii Europene