REGIUNEA
a a aparut si si-a clarficat continutul simultan cu dezvoltarea geografiei ca stiinta moderna. Pentru prima data termenul este utilizat de geologii francezi, care sunt frapati de influenta substratului geologic asupra tuturor elementelor fizico-geografice. El este preluat 131d33b de geografi, amplificat sau mentinut, in linii generale, cam la acelasi continut. In mod curent, prin regiune se intelege teritoriu, indiferent de intindere.
Continutul fiecarui ansamblu se bazeaza pe aceasta coerent, respectand particularitatile fiecarei regiuni, fara sa omitem faptul ca aceste componente regionale se gasesc in continua evolutie si transformare
Regiunea, in calitate de concept stiintific, are o istorie indelungata. Inca din sec. al XVIII-lea se generalizase prezentarea descriptiva a unor arii geografice, pornind de la premiza unicitatii lor (de ex. Descriptio Moldaviae a lui Cantemir). Tot de atunci se dezvolta doua concepte paralele care vor face cariera geografica : bazinul fluvial si regiunea naturala. La sfarsitul sec. al XIX-lea. apar alte doua concepte esentiale pentru dezvoltarea curentului regional in geografie, respectiv pol, punct central atractiv, punct de convergenta si organism (preluat din fiziologie, in contextul aparitiei ecologiei). In acest fel se ajunge la definirea genului de viata sau mod de trai, punandu-se astfel bazele unei abordari naturaliste a problematicii regionale. Genul de viata, vazut ca un ansamblu de modalitati materiale si sociale pe care un grup uman le pune in aplicare, creand un mediu geografic specific, va conduce mai tarziu la conceptul de peisaj. In perioada interbelica, regiunea naturala este inlocuita tot mai mult cu regiunea istorica (spatiu eterogen modelat de vointa politica) si de regiunea economica (spatiu organizat de relatiile productive si de schimb). Tot acum, conceptul de centralitate castiga teren in analiza regionala. Geografia nu a depasit insa in tot acest timp orizontul local de analiza (regiunile de mici dimensiuni), rareori fiind abordate spatii mai vaste.
Dupa 1950, se manifesta noi orientari legate de aparitia unor noi concepte : spatiu polarizat (spatiu construit de un camp de forte, in functie de un pol sau de un centru dinamic, organizator al structurilor spatiale), poli, retele, ierarhie. Regiunea geografica devine astfel o ,,arie de polarizare structurata spatial de influenta unei metropole regionale'. Se dezvolta astfel conceptul de regiune functionala, spatiu definit de interactiunile spatiale ale fluxurilor de diverse origini, revelatoare ale structurilor si modurilor de functionare a societatilor umane. Necesitatile moderne ale planificarii economice impun in plan practic, regiunea de amenajare (de dezvoltare), care combina elemente specifice regiunilor naturale, istorice, functionale sau economice.
Regjunea este dupa cum se observa un concept dinamic, legat de evolutia metodelor si mijloacelor stiintifice. Interesul comparativ, dominant altadata a fost treptat inlocuit cu interesul analitic si sintetic, bazat pe tehnicile matematico-statistice si informatice si pe deschiderea interdisciplinara. Concepte precum, trama industriala, sisteme industriale (districte, zone, medii inovatoare), retele de transport, memorie istorica (peisaje, identitati culturale) se alatura interesului pentru sociologia organizatiilor, analiza difuziunii spatiale, conducand la dezvoltarea conceptiei sistemice. Regiunea este astfel conceputa ca un sistem spatial deschis ale carui structuri reflecta interactiunea unor energii endogene si exogene: oameni, resurse, capitaluri, tehnologii, informatii, actori, mijloace, strategii etc. Fiecare regiune este in acest sens dotata cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar si antropice) peste care se suprapun elementele dinamice. Constantele regionale nu sunt totusi rigide dispunand in general de flexibilitate. Aceasta capacitate de adaptare presupune transformari (i)reversibile, specifice memoriei spatiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sau rupruri. Astfel regiunile pot deveni izotropice, omogene si polarizate sau anizotropice, fara centralitate si discontinue. Dezbaterile asupra regiunii raman deschise, indiferent de nivelul de abordare (global, regional sau local), de structurile sau campurile de forte care intervin sau de procesele de transformare in curs care presupun, permanente, specificitati, ritmuri, intensitati etc.
Termenul de regiune devine piatra unghiulara a geografiei moderne. Daca se mai vorbeste inca de geografie si nu doar de geografie fizica si de geografie umana este pentru ca regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele doua tabere si, inventandu-si geografia regionala, s-a constituit intr-un solid pod de legatura intre 'fratii inamici'. Cercetarea clasica asupra regiunii cauta sa defineasca intinderi geografice omogene pe care sa le clasifice in tipologii diferentiate dupa modalitatile de articulare dintre factorii fizici si factorii umani. Inventarea regiunii ca entitate rezultata in urma interactiunii verticale dintre natura si societate a avut o urmare nebanuita la inceput: geografia s-a pozitionat foarte inconfortabil intre stiintele naturale si stiintele sociale, intre obiectul si subiectul actiunii umane. Tensiunea exercitata asupra sa de conflictele dintre metodele exacte si metodele exploratorii si relative aveau sa o marcheze profund si sa faca teoreticienii sai sa oscileze neincetat intre pozitivism si fenomenologie, intre pozitivismul logic si hermeneutica, intre materialism si idealism, intre liberalism si marxism.
Pentru perioada care acopera trecerea dintre ultimile doua secole ale mileniului trecut, marcata de pozitivism si de neokantianism, eforturile taxonomice au condus in mod necesar catre o abordare fiziografica a organizarilor studiate si a permis continuarea atitudinii idiografice, insa la un alt nivel de agregare: individul si locul au fost uitati in favoarea regiunii si a comunitatii. Regiunile 'naturale', respectiv entitatile rezultate in urma interactiunilor firesti, cotidiene, dintre societati si mediile lor geografice ('sinteze ale raporturilor multiple intretinute de milenii de grupurile umane in interiorul cadrului lor natural') devin obiectele privilegiate ale cercetarii. Rezultatul a fost o panoplie impresionanta de tipuri de regiuni si de structuri regionale: regiuni geografice, regiuni istorice si regiuni economice, regiuni polarizate si regiuni periferice, regiuni urbanizate si regiuni rurale, regiuni agricole si regiuni industriale iar mai tarziu chiar regiuni turistice, regiuni de convergenta si regiuni de tranzit, regiuni enclavate si regiuni deschise, fara a uita regiunile administrative si regiunile plan.
Relativitatea unghiurilor de abordare, diversitatea criteriilor de clasificare si prin urmare multiplicarea exponentiala a tipurilor de regiuni 'descoperite' marcheaza o etapa neoidiografica in istoria geografiei. Descrierea redevine metoda principala insa noua scara geografica la care se efectueaza cercetarea impiedica reintoarcerea la praxis, la individ si la loc. Singura utilitate practica a geografiei acestei perioade este inregimentarea sa ideologica: prin intermediul sistemului de invatamant geografia va deveni una dintre uneltele principale de construire a identitatilor si constiintelor nationale. Taxonii regionali s-au constituit in aceeasi perioada intr-o baza relativ sigura pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare catre nivelele superioare de agregare, respectiv cele ale statelor nationale si mai tarziu ale blocurilor economice sau ideologice. Nefericita experienta a geografiei politice ridicata la rang de doctrina de stat de regimul national-socialist german si distrugerea celei mai mari parti a structurilor teritoriale productive in timpul celui de-al doilea razboi mondial vor conduce la reaprinderea disputelor asupra statutului geografiei si vor marca inceputul decaderii regiunii ca obiect de studiu academic.
|
