Rolul resurselor naturale în dezvoltarea economica

3.1. Teorii cu privire la raportul dintre resursele naturale si dezvoltarea economica în prezent

si în perspectiva

Evolutia economica, sociala si politica a societatii umane din ultimele decenii a pus în prim plan problematica resurselor naturale de care dispune globul terestru, oamenii de stiinta punându-si, cu tot mai multa seriozitate, întrebarea în ce masura aceste resurse vor putea sustine dezvoltarea economica si în perspectiva, vor putea asigura hrana unei populatii în continua crestere si vor putea contribui la eradicarea subdezvoltarii. Accentuarea unor fenomene majore - explozia demografica, tendinta de epuizare a unor resurse naturale, deteriorarea calitatii mediului, subdezvoltarea, etc. - a fost si este discutata cu tot mai multa responsabilitate de catre specialisti, elaborându-se un numar mare de prognoze pentru o perspectiva de durata variabila.

Explozia demografica este un fenomen de prima importanta deoarece, în fond, scopul dezvoltarii economice nu este altul decât asigurarea unor conditii decente de existenta pentru toti locuitorii planetei. Acest fenomen este relativ nou si este caracteristic secolului nostru. Daca în timpul antichitatii si a perioade feudale numarul populatiei globului crestea foarte lent, dublându-se la 800-900 ani, în secolul al XIX lea s-a înregistrat o accelerare a cresterii numerice a populatiei, mai întâi în Europa, pentru ca în prima parte a secolului XX sa se înregistreze cel mai ridicat ritm de crestere numerica a populatiei. Astfel, în 1900 pe Terra traiau circa 1,18 miliarde locuitori, iar în 1950 numarul acestora a ajuns la circa 2,25 miliarde. În perioada actuala timpul de dublare numerica a populatiei este mai mic de 30 ani, estimându-se ca în anul 2000 populatia globului sa depaseasca 6 miliarde locuitori.

Este evident ca aceasta crestere numerica a populatiei nu este nelimitata, însa prognezele demografice trebuie sa ia în considerare, într-o masura tot mai mare, conditiile social-economice concrete din fiecare tara, pentru a aprecia în mod realist tendintele de evolutie în perspectiva. Pe de alta parte s- 222w224c a constatat ca, odata cu ridicarea standardului de viata, în momentul în care populatia ajunge la un anumit nivel de dezvoltare devenind constienta de binefacerile civilizatiei moderne, natalitatea, si implicit sporul natural, începe sa se reduca spontan, fara interventii exterioare. De altfel, actionând unilateral asupra natalitatii nu se rezolva nici una din marile probleme economice ale tarilor cu un standard scazut de viata, deoarece, în conditiile unei productivitati foarte scazute a muncii, reducerea fortei de munca ar implica o scadere proportionala a productiei materiale, intrându-se într-un cerc vicios fara iesire.

Densitatea populatiei este într-o foarte mica masura o cauza a dezvoltarii sau subdezvoltarii si mai degraba este o rezultanta a evolutiei social-economice specifice fiecarui stat, al modului deosebit în care omul a stiut sa valorifice diferitele componente ale cadrului fizico-geografic.

Densitatea populatiei poate da, totusi, unele indicii, daca este corelata cu balanta comerciala externa a produselor alimentare, cu studiile asupra calitatii solului, etc., asupra acelor regiuni ale globului unde exista posibilitati de crestere numerica mai puternica a populatiei în urmatoarele decenii (centru Americii de Sud, Australia, centrul Americii de Nord, Asia de sud si sud-est, etc.), pe seama extinderii culturilor agricole.

În statele cu o economie dezvoltata, însa, proportia în cadrul populatiei ocupate a celor care lucreaza în mod direct în agricultura, asigurând hrana si pentru ceilalti locuitori realizând în mod frecvent un excedent de produse alimentare, s-a redus pâna la valori derizorii (2 % în S.U.A. si Marea Britanie, 5 % în Canada, 6 % în Australia, etc.). În acelasi timp, în tarile afro-asiatice marea majoritate a populatiei continua sa fie ocupata în agricultura (pâna la 93 % în Nepal si Bhutan, 91 % în Ruanda si Niger, etc.), fara a putea asigura cel putin un minim de alimente necesare unui consum normal, în multe tari productia alimentara pe locuitor înregistrând chiar o scadere în ultimul deceniu (Somalia, Nigeria, Tanzania, Peru, Uganda, Volta Superioara, etc.). Este evident ca o societate umana avansata nu se poate baza decât pe o organizare superioara a muncii, pe o economie multilaterala care sa asigure locuri de munca în sectoare complementare de activitate, pe o planificare economica pe termen lung, care sa ia în considerare, printre alti factori, si factorul demografic.

Caracteristica fundamentala a exploziei demografice contemporane consta în faptul ca ea se manifesta numai în anumite state ale globului, în primul rând în cele aflate în curs de dezvoltare, cu un nivel de viata scazut. În aceste tari natalitatea se mentine în mod traditional la valori anualefoarte ridicate, care depasesc 40 ‰ în majoritatea statelor din Africa, din Orientul Apropiat, America Centrala, vestul Americii de Sud, Oceania, precum si în unele tari din sudul si sud-estul Asiei. În ceea ce priveste mortalitatea, în schimb, aceasta a înregistrat o reducere considerabila în perioada contemporana în aceste tari, ca urmare a raspândirii în masa a unor masuri profilactice si asistentei sanitare în caz de boala. Pe ansamblul tarilor aflate în curs de dezvoltare, indicele mortalitatii a coborât în jurul valorii de 12 ‰, iar în unele state, datorita ponderii foarte reduse, în structura pe vârste a populatiei, a celor vârstnici, s-a ajuns chiar la valori inferioare celor din statele dezvoltate (5 ‰ în Costa Rica, Hong Kong, Singapore, 6 ‰ în Venezuela si Panama, etc.). În aceste conditii, sporul natural al tarilor aflate în curs de dezvoltare, care avea valori în jur de 4 ‰ în a doua jumatate a secolului al XIX lea, s-a ridicat la 9 ‰ în prima jumatate a secolului XX, a atins valoarea de 23 ‰ în 1960 si de 25 ‰ în perioada 1970-1975. Este adevarat ca în ultimii ani nu se mai manifesta o tendinta de crestere a sporului nbatural, la aceasta contribuind într-o oarecare masura si politica de limitare a natalitatii introdusa în câteva state ca, R.P.Chineza, Coreea de Sud, Tunisia, India, Sri Lanka, Indonezia, etc.

În contrast cu tarile afro-asiatice si cele latino-americane, în majoritatea statelor industriale dezvoltate, perioada contemporana s-a caracterizat printr-o reducere puternica a sporului natural. Reducerea natalitatii este principala responsabila pentru aceasta situatie, începând destul de timpuriu si ajungând astazi sa coboare în unele tari sub valoarea de 10 ‰ anual (Germania) sau cel mult 10-12 ‰ (Elvetia, Suedia, Austria, Marea Britanie, etc.). Mortalitatea a ajuns mai demult la un plafon inferior, sub care nu mai poate fi coborâta, ci, datorita îmbatrâniri foarte accentuate a populatiei, manifesta o usoara tendinta de crestere, oscilând între 8-12 ‰. În conditiile în care natalitatea si mortalitatea sunt aproape în echilibru, sporul natural tinde spre zero sau se transforma în deficit natural (Germania).

Pe ansamblu, sporul natural al statelor dezvoltate a scazut de la circa 10 ‰ în a doua jumatate a secolului al XIX lea, la 8 ‰ în prima jumatate a secolului al XX lea si la 5 ‰ în ultimii ani. Lipsa de forta de munca care sa accepte muncile mai grele, mai putin placute si mai slab renumerate, a dus la un puternic aflux de imigranti, originari din statele cu un nivel mai scazut de dezvoltare economica, în perioada de relativ dinamism economic care a durat pâna în 1874. Circa 12 milioane de persoane s-au stabilit în tarile vest europene, mai ales în Germania, Marea Britanie si Franta, ajungând în unele tari, ca Elvetia, sa reprezinte 1/4 din populatia ocupata în activitati economice. Un fenomen identic se petrece în S.U.A., unde emigreaza locuitori din statele latino-americane.

Cresterea acestora, foarte diferentiata, a populatiei, cu valori foarte mari ale sporului natural în tarile în curs de dezvoltare si cu valori foarte mici în statele dezvoltate, produce o reducere continua a ponderii statelor dezvoltate în populatia globului si o crestere corespunzatoare a ponderii populatiei tarilor în curs de dezvoltare care se apropie de circa 75 %. În aceasta situatie, iesirea din subdezvoltare implica în mod obligatoriu asigurarea unor ritmuri de crestere economica (în primul rând în ceea ce priveste productia de alimente) mult superioare ritmului mediu mondial si ritmului de crestere din statele industriale dezvoltate. Acest deziderat, pâna în momentul de fata, nu a fost îndeplinit, decalajul în ceea ce priveste standardul de viata accentuându-se de o îndelungata perioada de timp. Astfel, în timpul celor doua decenii "ale dezvoltarii" (1961-1980), productia alimentara pe locuitor în tarile în curs de dezvoltare a progresat doar cu 0,2 % în medie/an, în comparatie cu un ritm de 0,65 % la nivelul întregului glob si cu ritmul de 1,3 % în statele dezvoltate.

Tendinta de epuizare a unor resurse naturale este un alt fenomen pentru lumea contemporana si care va deveni în mod sigur, si mai accentuat în viitorul apropiat. Valorificarea tot mai intensa a unor resurse naturale epuizabile, cu rezerve reduse, si refacerea într-un ritm lent a unor resurse regenerabile ridica cu acuitate problema conservarii acestor resurse.

În ultimele decenii s-a accentuat tendinta de risipa a energiei si a materiilor prime în societate. Se produc bunuri lipsite de o absoluta utilitate, impuse în mod artificial prin reclama sau prin oscilatiile modei, iar multe produse sunt concepute în asa fel încât sa dureze putin, pentru a-l obliga pe cumparator sa le înlocuiasca. Civilizatia de "consum" este caracterizata de unii sociologi ca o "societate care arunca", populatia statelor dezvoltate (18 % din populatia globului) risipind sub forma de deseuri 20 pâna la 25 % din productia materiala a lumii.

Consumul exagerat de materii prime si combustibili a fost favorizat de preturile relativ reduse ale acestora, mentinute sub presiunea intereselor companiilor transnationale, preturi care au defavorizat, în schimb, tarile în curs de dezvoltare. În consecinta, consumul de materii prime si combustibili s-a orientat spre resursele cele mai usor accesibile, care au fost intens exploatate, abandonându-se partial unele resurse mai greu accesibile, care pot fi exploatate doar la un pret relativ mai ridicat (de exemplu, carbunii din vestul Europei sau minereurile de fier cu concentratie redusa din zona Lacului Superior din America de Nord).

Un exemplu graitor de epuizare a unei resurse care se regenereaza cu greu si în timp îndelungat este cel al exploatarilor nerationale a materialului lemnos din padurile globului. Exploatarea lemnului s-a accentuat în mod deosebit în ultimele decenii, odata cu cresterea consumului industrial si în alte ramuri ale economiei, ajungând în 1979 la peste 3 miliarde m³ si depasind într-o maniera foarte îngrijatoare nivelul capacitatii de regenerare naturala (2,7 miliarde m³/an).

Resursele de apa dulce tind de asemenea sa fie valorificate pâna la epuizare în anumite regiuni ale globului, datorita consumului tot mai ridicat în agricultura irigata, în industrie si pentru uzul populatiei. În ariile intens urbanizate din vestul Europei, nord-estul Americii de Nord si Japonia, apa dulce începe sa devina o problema, impunându-se desalinizarea apei de mare sau reciclarea apelor uzate, desi aceste regiuni beneficiaza de o umiditate naturala excedentara.

În ce priveste resursele liotosferei, în categoria celor la care consumul realizat în ultimii 20 de ani ai secolului nostru abia este acoperit de rezervele sigure exploatabile sau, uneori, acest consum depaseste chiar rezervele, mentionam în primul rând marea majoritate a metalelor neferoase (cuprul, plumbul, argintul, aurul), apoi petrolul si gazele naturale.

Deteriorarea calitatii mediului, un alt aspect important al dezvoltarii economiei contemporane, afecteaza într-o masura crescânda, în secolului nostru, posibilitatea valorificarii resurselor naturale si capacitatea de autoregenerare a multora dintre acestea.

În ce priveste deteriorarea calitatii apelor, râurile sunt cel mai puternic poluate în zonele dens populate si intens industrializate, afectând însasi alimentarea cu apa a asezarilor din aval si uneori apa nu mai putând fi utilizata în agricultura sau industrie. Anual se deverseaza circa 700 km³ de ape uzate, care, stiind ca 1 m³ de apa uzata poate impurifica alti 60 m³ de apa curata, ar fi suficiente pentru a polua toate apele dulci ale globului, dar, din fericire, ele nu sunt distribuite în mod uniform. În poluarea apelor curgatoare o responsabilitate deosebita revine detergentilor nebiodegradabili din apele menajere, apele reziduale calde de la termocentrale si de la centralele atomoelectrice, substantelor organice reziduale de la industria alimentara, fenolilor, gudroanelor, compusilor zincului, cuprului si plumbului din apele deversate de industria chimica si de metalurgia neferoasa. Din pacate, chiar în multe state unde exista o legislatie antipoluanta, aceasta nu este integral respectata. Astfel, pe ansamblul continentului european, doar 60 % din apele uzate sunt tratate înainte de deversare.

Deteriorarea calitatii apelor subterane se datoreste în special distribuirii în exces a pesticidelor si chiar a unor îngrasaminte de sinteza, ca urmare a chimizarii agriculturii, aceasta ajungând prin infiltrare în stratele acvifere freatice si, uneori, chiar în cele de adâncime.

Deteriorarea calitatii aerului are efecte defavorabile asupra dezvoltarii vegetatiei si faunei. Ea este produsa de eliberarea în atmosfera a unei cantitati crescânde de aerosoli si de gaze (dioxid de sulf, dioxid de carbon, compusi ai fosforului, etc.). Experimentele nucleare efectuate în atmosfera au produs, în unele perioade de timp, o crestere a radioactivitatii atmosferei cu peste 30 % peste nivelul natural si au raspândit o serie de izotopi radioactivi artificiali foarte nocivi. Gradul de poluare al atmosferei este cel mai înalt deasupra regiunilor industriale ale Europei, Japoniei, Statelor Unite ale Americii, etc. În aceste regiuni cantitatea de pulberi depuse anual în atmosfera pe o suprafata de 1 km² atinge 700-900 tone, reducând simtitor radiatia solara receptata de sol.

Defrisarea padurii are efecte negative asupra resurselor de sol si apa. Cresterea valorii scurgerii superficiale în dauna infiltratiei si concentrarea acesteia într-un timp scurt, cresterea frecventei vânturilor, lucrarea defectoasa a solului (în special pe versanti) au declansat eroziunea lui, care afecteaza în prezent circa 600-700 milioane hectare, cu consecinte deosebit de grave mai ales în zona intertropicala a globului. Accentuarea caracterului torential al scurgerii face ca, în lipsa unor amenajari hidrotehnice, o parte tot mai mare a debitului retelei hidrografice sa se piarda nefolosit.

Degradarea mediului are efecte cumulative, de perspectiva, asupra resurselor naturale afectate, efecte care nu au fost exact evaluate, ceea ce impune o studiere mai atenta, multidisciplinara, a calitatii mediului înconjurator în ansamblul sau, premisa obligatorie pentru a putea lua masuri eficiente de restaurare a acestei calitati.

3.2. Valorificarea rationala a resurselor naturale pe plan mondial si în România

Cele mai multe din studiile prospective ajung la concluzia ca asigurarea dezvoltarii economice în viitor implica în mod obligatoriu o crestere economica sistematica, înlaturarea risipei si a cresterii anarhice. În fata acestei politicii de valorificare rationala a resurselor naturale stau numeroase cai si metode, în parte utilizate si în momentul de fata, dar care se cer generalizate în toate sectoarele de activitate economica si aplicate cu consecventa si spirit de raspundere pentru viitorul omenirii: intensificarea cercetarilor pentru punerea în valoare a unor noi surse de energie si rezerve de materii prime, reducerea consumurilor de materiale specifice, asigurarea reciclarii resurselor epuizabile, asigurarea unor conditii de regenerare normala sau în ritm accelerat a resurselor regenerabile, etc

În ceea ce priveste intensificarea cercetarilor pentru punerea în valoare a unor noi surse de energie si rezerve de materii prime exista înca vaste posibilitati, mai ales ca, în anumite domenii, un impuls real al cercetarii stiintifice a fost resimtit abia în ultimii ani. Astfel, în domeniul resurselor de energie ne aflam abia la începuturile destul de timide ale valorificarii industriale ale sisturilor bituminoase, a energiei fisiunii nucleare, a energiei solare, energiei geotermice, energiei mareelor, energiei valurilor, precum si ale utilizarii carbunilor pentru obtinerea de combustibil lichid, în timp ce valorificarea fuziunii nucleare sau a energiei curentilor oceanici ramâne un deziderat de perspectiva.

Referitor la resursele de materii prime ale scoartei terestre, prospectarea principalelor zacaminte de metalifere si nemetalifere este departe de a fi încheiata. Cercetarea rezervelor submarine s-a limitat pâna acum mai mult la platforma continentala, iar imensele rezerve de metal ale concretiunilor fero-manganifere, dispersate în zonele de adâncime ale oceanului, nu au ajuns la stadiul unei valorificari industriale. Mari rezerve de materii prime exista înca în zacamintele cu concentratie mica, necesitând însa punerea la punct a unei tehnologii care sa permita valorificarea acestora cu un consum mai redus de energie.

La exploatarile de zacaminte polimetalifere se urmareste recuperarea completa a tuturor elementelor utile (titan, vanadiu, wolfram, nichel, platina, molibden), chiar daca se gasesc în concentratii scazute. Realizarea independentei energetice implica extinderea valorificarii surselor neconventionale de energie, cresterea coeficientului de recuperabilitate a titeiului, începerea extractiei petrolului în platforma continentala a Marii Negre, etc.

Reducerea consumurilor specifice de energie si materii prime implica o munca intensa de reproiectare a tuturor instalatilor existente, în special în industria extractiva, în metalurgie, chimie, etc.

Se prevede, astfel, obtinerea aluminiului prin electroliza clorurii de aluminiu, cu o economie de energie de 30 % si eliminând în acelasi timp poluarea cu fluor a aerului. În siderurgie, se preconizeaza reducerea minereului cu gaze naturale fierbinti si cuplarea uzinelor cu centrale atomo-electrice dotate cu reactori cu temperaturi înalte.

S-a constatat, de altfel, ca, dupa atingerea unui anumit anumit nivel de dezvoltare, consumul de materii prime si produse finite pe locuitor continua sa creasca, dar într-un ritm mult mai lent fata de cresterea produsului national brut pe locuitor, principala cale de crestere a standardului de viata constând de acum înainte din productii cu un grad mai înalt de rafinament tehnic, precum si din multiplicarea si perfectionarea serviciilor puse la dispozitia populatiei.

Asigurarea reciclarii resurselor epuizabile, desi nu permite recuperarea integrala a substantelor utilizate în industrie si în viata de fiecare zi, datorita pierderilor în diferite procese tehnologice, da totusi posibilitatea obtinerii unor proportii crescânde de material reutilizabil în majoritatea ramurilor industriei.

Rezultate bune în domeniul reciclarii se obtin la metale, pâna la proportii de recuperari de 80-90 %. Fierul vechi se situeaza pe primul loc din toate materialele refolosite, mai ales în statele sarace în zacaminte de minereu; în S.U.A. se recicleaza 70 % din fier, iar în Italia si Marea Britanie otelul este obtinut din fier vechi în proportii de 63 % si respectiv, 52 %. Proportia reciclarii aluminiului în S.U.A. a ajuns la 48 %, iar cea a cuprului la 20 %.

Odata cu reducerea continua a concentratiei medii exploatabile a diferitelor metale în minereu exploatat va deveni rentabila si utilizarea fragmentelor de minereu sarac, depozitat ca "steril" în haldele din apropierea minelor vechi.

Proportii de reciclare foarte ridicate se obtin, apoi, la fabricarea sticlei din deseuri, cu valori apropiate de cele din metalurgie. Destul de raspândita este reciclarea hârtiei si a cartonului, deseurile colectate acoperind aproape o treime din productia totala, în pofida necesitatii de a pastra cartile si alte publicatii valoroase; în S.U.A. se folosesc anual peste 12 milioane tone de deseuri de hârtie si carton, iar în Germania si Marea Britanie peste 2 milioane tone.

Se dezvolta simtitor în ultimul timp valorificarea energetica a rezi-durilor casnice, dupa extragerea din acestea a metalelor si a sticlei, capacitatea calorica a acestor deseuri fiind de 3500 kcal/kg. Astfel, în Ungaria s-a construit, la Budapesta, o termocentrala care consuma circa 1200 tone reziduri menajere pe zi, adica 60 % din câte "produce" orasul în totalitate. Pentru S.U.A. s-a calculat ca arderea tuturor rezidurilor ar putea economisi anual 30 milioane tone combustibil conventional.

Progrese mai mici s-au înregistrat pâna acum în domeniul reciclarii produselor textile si, mai ales, a produselor macromoleculare (cauciuc, mase plastice, etc.). Cercetarea stiintifica se ocupa de punerea la punct a unor procedee de recuperare integrala a hidrocarburilor din deseurile de mase plastice, folosind o reactie termica, în prezenta unor catalizatori, procedeu care ar urma sa intre în productia industriala în perspectiva.

În ce priveste asigurarea unor conditii de regenerare normala sau în ritm accelerat a resurselor regenerabile, acestea se pot realiza printr-un ansamblu de masuri care sa se opuna tendintelor de deteriorare a calitatii diverselor componente ale mediului înconjurator. Este adevarat ca multe din solutiile tehnice de combatere a diferitelor aspecte ale deteriorarii calitatii mediului nostru de viata se cunosc, cel putin teoretic, din timpuri destul de îndepartate, dar de multe ori au fost neglijate sau au fost considerate prea costisitoare, atunci când s-a urmarit doar profitul imediat.

În ce priveste tara noastra, un rol deosebit în valorificarea rationala a resurselor de apa, regularizarea debitelor si combaterea efectelor negative ale regimului torential al râurilor îl are programul unitar de realizare în complex a lucrarilor de îmbunatatiri funciare. Printre cele mai vechi masuri de combatere a degradarii calitatii resurselor naturale se numara legile care reglementeaza exploatarea fondului forestier, prin punerea în acord a acesteia cu ritmul de regenerare, legi adoptate de unele state europene înca din secolul al XVII-lea. Legislatia silvica a oprit în prezent procesul de distrugere a padurilor în majoritatea statelor industriale dezvoltate si în multe tari s-a trecut la o politica de reîmpadurire sustinuta. Nu este mai putin adevarat ca, în majoritatea tarilor din zona intertropicala procesul de distrugere a fondului forestier continua si astazi.

Este adevarat ca toate aceste actiuni de combatere a tendintelor de degradare a resurselor naturale cer un anumit efort financiar, efort care trebuie considerat, însa, ca o investitie pe termen lung, cu o rentabilitate deosebita, daca tinem seama de efectele pozitive pe care le au asupra posibilitatilor de a utiliza resursele respective în viitor. Unele masuri cum ar fi, de exemplu, îmbunatatirea structurii pe specii a padurilor, prin introducerea unor specii mai valoroase si cu o crestere mai rapida, sau ameliorarea solurilor acide, a celor erodate sau saline, au ca efect un ritm de regenerare a resurselor naturale superior celui care s-ar înregistra în lipsa interventiei omului.

Pe de alta parte, în statele dezvoltate, efortul financiar facut pentru combaterea si prevenirea deteriorarii calitatii resurselor nu reprezinta o parte prea mare din avutia nationala (suma care nu depaseste în unele cazuri 1 % din P.I.B.). Astfel de cheltuieli nu numai ca nu sunt o piedica în calea dezvoltarii economice, dar stimuleaza chiar aparitia unei industrii antipoluante specializate.