Resursele biosferei provin din cele doua mari domenii ale Pamântului: oceanele si continentele. Pe uscat, aceste resurse sunt mult mai diversificate si mai productive. Având însa în vedere întinderea mult mai mare a oceanelor, volumul de substanta vie elaborata anual în cadrul acestora este de 600 miliarde tone, fata de cele 300-400 miliarde tone fur 12312v214m nizate de zonele continentale.
În timp ce asociatile vegetale naturale (stepe, savane, prerii, paduri, etc.) înregistreaza restrângeri a suprafetelor ocupate datorita interventiei antropice, asociatile vegetale cultivate de om se diversifica si evolueaza.
În structura biomasei totale produsa annual predomina cea vegetala: circa 550 miliarde tone în oceane si aproximativ 400 miliarde tone pe uscat, din care circa 100 miliarde tone le detine padurea, restul fiind pasuni, fânete culturi.
Accesul la valorificarea biomasei marine este mult mai dificil decât pe uscat; de aceea, potentialul biomarin nu este înca suficient cunoscut si exploatat. Cu toate acestea, oceanul ramâne o imensa "camara" naturala de alimente a omenirii, o sursa de proteine si un urias depozit mineral.
Însemnatatea mare a padurii deriva din cele doua mari functii ale ei: functia economica, furnizoare de material lemnos si produse accesorii, protectia unor obiective de interes economic, refacerea sanatatii fizice si psihice ale oamenilor si functia ecologica, fiind cunoscut rolul padurii asupra climei, apelor, solului, etc.
Suprafetele ocupate de paduri acum doua milenii, circa 56 % din uscat, identificate cu ajutorul solurilor silvestre, au fost restrânse treptat încât azi mai ocupa doar circa 4500 milioane hectare, ceea ce corespunde la 30-34 % din totalul uscatului. Asadar, omenirea a distrus aproape jumatate din padurile de pe suprafata Pamântului, prin incendieri si defrisari în vederea obtinerii unor terenuri destinate agriculturii, prin pasunat si prin taierea padurilor în scopuri industriale (lemn de constructie, lemn de mina, lemn pentru celuloza si hârtie) si drept combustibil. Acest proces a fost urmat de aparitia unor fenomene nefavorabile vietii în general si economiei în special (aridizarea climei, eroziunea solului, accentuarea inundatiilor, poluarea aerului, etc.).
Cu actuala suprafata acoperita de paduri se pot satisface, în principiu, cerintele mereu crescânde ale populatiei lumii. Pentru aceasta se impun o serie de masuri, cum ar fi: exploatarea rationala, reîmpadurirea si reconstructia ecologica a zonelor defrisate, stoparea defrisarilor abuzive, etc.
Pe glob sunt mari diferentieri în ceea ce priveste structura padurilor, conditiile de dezvoltare a acestora si valorificarea economica a lor.
Padurile de conifere (circa 1200 milioane hectare) prezinta câteva trasaturi distincte, favorabile sub raport economic: speciile sunt putine existând o uniformitate pe mari suprafete, arborii au trunchiuri drepte, ramurile sunt scurte si subtiri, densitatea biomasei este redusa ceea ce permite transportul lesnicios al masei lemnoase exploatate, etc.
Sub raportul raspândirii spatiale, se evidentiaza doua zone: una situata în Eurasia, iar cealalalta în America de Nord. În afara de acestea, mai exista areale mai restrânse în emisfera nordica, în special în zonele montane (Alpi, Carpati, Caucaz, Himalaya, etc.), precum si în emisfera sudica (Paraná, Chile, Noua Zeelanda, Australia), unde însumeaza 5 % din suprafata totala a padurilor de rasinoase.
Padurile de conifere din nordul Eurasiei sunt alcatuite din molid (Picea abies), brad (Abies alba) si pin (Pinus silvatica). Cel mai pretios lemn este al molidului, care formeaza paduri întinse si compacte în nordul partii europene a C.S.I., în Peninsula Scandinavica, în Polonia, precum si în unele zone montane (Alpi, Carpati, Pirinei, etc). Bradul ocupa suprafete considerabile în taigaua siberiana.
În continentul nord american, padurea de conifere se extinde în jumatatea de sud a Canadei si în Alaska, din zona Insulei Terra Nova pâna în strâmtoarea Bering, precum si în partea de vest a S.U.A. (în arealul Muntilor Stâncosi).
În apropierea Oceanului Atlantic, pe soluri nisipoase si într-un climat mai umed, padurea este formata din pinul alb (Pinus alba), iar spre interiorul continentului în structura padurii apare molidul negru (Picea nigra), bradul de balsam (Abies balsamea) si specii de pin. În vestul Americii de Nord se întind pe suprafete mari paduri de pin galben (Pinus ponderosa), brad alb si molid. Spre sud-vest si în vecinatatea coastelor pacifice creste arborele mamut (Sequoia gigantaea) si arborele rosu (Sequoia sempervirens), arbori ce ajung pâna la 120 m înaltime.
Padurile de foioase temperat-subtropicale. Acest tip de padure este limitat, aproape în întregime, de zonele de latitudini medii din emisfera nordica, desfasurându-se de la limita sudica a padurilor de conifere pâna în Peninsula Iberica, iar în S.U.A., din sudul Noii Anglii pâna la Missouri si Arkansas. Paduri de foioase se întâlnesc si în nordul R.P.Chineza, peninsula Coreea si în centru Japoniei.
În emisfera sudica, acest tip de padure ocupa suprafete mai restrânse (padurea valdiviana în America de Sud si padurile de foioase din Noua Zeelanda si Oceania). Ca esente se remarca: fagul (Fagus silvatica), stejarul (Querqus), cu lemn mai dur, mesteacanul (Betula), al carui lemn este folosit în industria mobilei, iar coaja la obtinerea taninului, castanul, raspândit mai ales în sud-vestul Europei si în S.U.A., plopul (Populus), etc.
În zonele cu veri uscate din regiunile subtropicale cresc paduri de foioase deosebite. Pentru regiunea mediteraneeana este specific stejarul de pluta (în Peninsula Iberica), arganierul (arborele de otel, în Magreb), stejarul verde si camforul (în nord- estul R.P.Chineza) si chiar bambusul (Japonia, R.P.Chineza).
Suprafata padurilor de foioase din zona temperata si subtropicala este evaluata la circa 600 milioane hectare, din care 260 milioane hectare în America de Nord si circa 255 milioane hectare în C.S.I. Sub raport economic, din cauza densitatii sub nivelul mediei mondiale, acest tip de padure furnizeaza mai putin lemn util la hectar (90 m3 în America de Nord, 80 m3 în Europa, 75 m3 în C.S.I.). Lemnul exploatat este folosit în industria mobilei si în constructii.
Padurile intertropicale umede sunt localizate între cele doua tropice, într-o zona climatica umeda si calda. În aceasta categorie sunt incluse si padurile galerii, care însotesc râurile ce traverseaza savana, constituind, de fapt, o prelungire a padurilor tropicale, precum si mangrovele, vegetatie forestiera care apare predominant în zonele de tarm, fiind influentate de maree. Suprafata detinuta de padurile intertropicale este estimata la circa 2 miliarde hectare (peste 50 % din suprafata forestiera a globului).
Caracteristicile acestei paduri (diversitatea mare a speciilor, densitate mare si variabila a masei vegetale care furnizeaza între 190 si 370 m3 masa lemnoasa la hectar, stratificarea padurii pe etaje, soluri umede, etc.) fac dificila exploatarea lor pentru scopuri industriale.
În cadrul acestor paduri intertropicale se diferentiaza trei mari zone:
- Zona americana se întinde din sudul Mexicului pâna în partea septentrionala a Americii de Sud. Cea mai cunoscuta este padurea amazoniana, în care se gasesc mai multe esente valoroase ca: arborele de cauciuc, mahonul, numeroase specii de palmier, etc. Mahonul este folosit pentru furnire, iar arborele de balsa, fiind usor, în industria aeronautica. Ţara cu cele mai bogate resurse, dar si cu exploatari însemnate, este Brazilia.
- Zona africana se întinde din Golful Guineea pâna în Platoul Central African, remarcabil fiind bazinul fluviului Zair. Principalele esente pretioase si rare sunt: mahonul african, abanosul, lemn de culoare trandafiriu care este folosit mai ales în industria mobilei (Nigeria, Gabon, Coasta de Fildes, Ghana, etc.)
- Zona sud-estica asiatica cuprinde sudul Indiei si Indochinei, Malaysia, arhipelagul Indonezian, Insulele Filipine si Noua Guinee. Structura padurilor este complexa, din cadrul esentelor valoroase remarcându-se teckul, cu lemn rezistent folosit în constructiile navale, santalul, utilizat mai ales în industria mobilei.
În aceasta regiune a Asiei se remarca, în ceea ce priveste productia de lemn, Indonezia, pentru ca împreuna cu celelalte tari din acest areal asigura circa 1/3 din exportul mondial de lemn.
Repartitia padurilor pe continente este foarte diferita. Astfel, emisfera nordica este mult mai bogata în padure decât cea sudica. Gradul de împadurire difera de asemenea, el fiind peste media mondiala în America de Nord si America de Sud, pentru ca în Oceania si Africa sa fie sub aceasta medie din cauza extinderii mari a deserturilor, iar în Asia si Europa, datorita defrisarilor efectuate în decursul timpului.
Repartitia resurselor forestiere la nivelul statelor se apreciaza tot dupa gradul de împadurire, diferentiindu-se astfel patru categorii de state:
- state cu grad ridicat de împadurire, peste 30 % din suprafata teritoriala, în rândul carora se înscrie Guyana Franceza, Suriname, Ecuador, etc.
- state cu grad mediu de împadurire, 20-30 % padure, ce cuprind Germania, Belgia, România, Argentina, Italia, etc.
- state cu grad redus de împadurire, 10-20 %, în care exploatarile trebuiesc limitate la volumul cresterii anuale de lemn (Danemarca, Ungaria, Grecia, etc.)
- state cu grad foarte redus de împadurire, sub 10 %, care importa mari cantitati de lemn (Irlanda, Algeria, Olanda, Egipt, etc.).
Comparând volumul exploatarilor cu cel al cresterii anuale se constata ca situatia cea mai buna apare în America de Sud, unde la o crestere anuala de 790 milioane m3 se exploateaza doar 240 milioane m3, apoi C.S.I. (spor 790 milioane m3/an si 324 milioane m3/an exploatare), Canada (spor 228 milioane m3/an si 115 milioane m3/an exploatare). O situatie de echilibru este caracteristica în Africa si Oceania, iar dezechilibre se întâlnesc în Asia (719 milioane m3 exploatare fata de 190 milioane m3 spor), Europa (310 milioane m3 exploatare fata de 120 milioane m3 spor) si S.U.A. (314 milioane m3 exploatare fata de 150 milioane m3 spor).
Cantitatea de lemn exploatata este foarte slab valorificata. Numai 55 % se foloseste ca lemn de lucru si în industrie, iar restul este folosit ca lemn de foc. Sub acest aspect exista mari contraste regionale, tarile europene si nord americane folosind lemnul în special în scopuri industriale, iar cele africane si sud americane drept sursa energetica.
Pe plan mondial, pe primul loc în productia de lemn se situeaza Asia, urmata de America de Nord, Europa, Africa, America de Sud si Oceania, iar la nivel de tari, se remarca S.U.A., C.S.I., etc. Dupa unele estimari ale F.A.O., productia de masa lemnoasa va ajunge în anul 2000 la circa 3370 milioane m3.
România se numara printre tarile cu un grad mediu de împadurire, fondul forestier reprezentând 26,7 % din suprafata totala a tarii, revenind în medie fiecarui locuitor circa 0,27 hectare. Acest procent este apropiat cu cel al Frantei, Poloniei, Portugaliei, etc. Pe regiuni geografice, acest fond forestier este inegal repartizat: 58,5 % în regiunea montana, 32,7 % în zonele colinare de deal si podis si numai 8,8 % în zonele de câmpie. În ceea ce priveste compozitia padurilor pe specii, exista 30,7 % rasinoase, 30,3 % fag, 18,2 % cvercinee, 15,2 % diverse tari si 5,2 % diverse moi.
Suprafata fondului forestier din tara noastra a suferit o restrângere continua începând cu anul 1829, când procesul de despadurire intra în reglementari oficiale pentru extinderea suprafetei terenurilor arabile. Ca atare, procentul de împadurire actual este de doar 3,5 % în Câmpia Baraganului, 5,3 % în Câmpia Olteniei, 3,2 % în Câmpia Banato-Crisana, 4,1 % în Câmpia Moldovei, 7,1 % în Podisul Dobrogei, etc. La nivelul catenei carpatice, cel mai ridicat grad de împadurire este în Carpatii Orientali, în special în grupa centrala a acestora.
Principalele tari exportatoare a produselor lemnoase sunt:
- Federatia Rusa, Canada, S.U.A., Suedia, Finlanda, Norvegia: produse rasinoase
- Unele tari africane (Ghana, Gabon, Zair, Coasta de Fildes), Brazilia, Indonezia si Sri Lanka: produse din foioase
Principalele tari importatoare de produse din lemn sunt: Marea Britanie, Germania, S.U.A., Franta, Japonia, Italia, Spania, Olanda etc.
Circuite si schimburi de produse lemnoase sunt:
- dintre tarile scandinave si Europa estica spre V-lu si SE-ul Europei
- dintre Canada si S.U.A.
- de mai mica intensitate între America Centrala si America de Sud si între Asia si Europa
Pajistile sunt constituite din pasuni si fânete naturale. Ele formeaza o componenta de baza a zootehniei, având în vedere ca toate animalele lapte, carne si/sau lâna sunt erbivore. Nu este deci întâmplator ca aceste formatiuni vegetale, raspândite diferentiat în toate zonele climatice, detin înca o suprafata mare, de circa 3000 milioane hectare (dublu fata de terenurile arabile), urmând imediat dupa paduri.
Pasunile naturale reprezinta acea categorie de folosinta a terenurilor agricole acoperite cu ierburi care, în mod obisnuit, cresc spontan, utilizate ca furaj verde în perioada pasunatului, fie tot timpul anului în climatele umede si cu ierni blânde, fie numai o parte din an, ca de exemplu în zonele tropicale unde intervalele de seceta sunt lungi, sau în tinuturile montane în sezonul cald.
Fânetele naturale servesc pentru obtinerea fânului prin care se asigura hrana animalelor în sezonul rece.
Pajistile de tundra (inclusiv pajistea alpina) sunt alcatuite din rogozuri, graminee, muschi licheni, mesteceni pitici, etc. Productivitatea de masa verde este scazuta si de importanta modesta, deoarece plantele sunt mici, slab dezvoltate din cauza solurilor sarace în humus si a climatului aspru. Ele sunt folosite pentru hrana renilor, crescuti pentru carne, lapte, blana si tractiune. Aceste pajisti sunt raspândite în zonele boreale ale Americii de Nord, Eurasiei si pe suprafete mici din emisfera sudica.
Pentru domeniul alpin, suprafetele ocupate de pajisti sunt evaluate la circa 300 milioane hectare. Ponderi ridicate detin si podisurile înalte si muntii din Asia Centrala. De existenta lor se leaga pastoritul transhumant din Tibet, Afganistan, Iran, Nepal, etc. Asemenea pajisti se gasesc si în Muntii Anzi, în zonele montane înalte ale Europei, unde se practica un pastorit traditional.
Pajistile de stepa au raspândire foarte larga în raport cu latitudinea, variind între tropice si paralela de 55° latitudine N si 45° latitudine S. De regula, ele fac trecerea dinspre zonele subtropicale si mediteraneene spre deserturi sau dinspre padurile zone temperate catre zonele semiaride.
În structura covorului erbaceu predomina gramineele si ciperaceele, la care se adauga plantele leguminoase.
Productivitatea acestor pajisti, mai ales în sezonul estival, le confera o mare importanta pentru cresterea bovinelor, cabalinelor si ovinelor. În unele stepe ale Asiei, se mai pastreaza fauna salbatica corespondenta celei domestice.
Pajistile
de savana se înfatiseaza sub forme variate: savana
tipica de la latitudini tropicale si subtropicale este
constituita din ierburi înalte, cu
Cu toate ca savanele acopera mari suprafete (circa 1300 milioane hectare), cu distributie regionala neuniforma (Africa 800 milioane hectare, America de Sud 400 milioane hectare, Australia 90 milioane hectare, etc.), interesul lor economic este în declin din cauza extinderii terenurilor arabile. Alternanta sezoanelor uscate cu cele umede, într-un spectru temporal foarte inconstant, aduce prejudicii economiei pastorale acestor tinuturi. Cele mai productive sunt savanele sud americane, pe baza carora s-a dezvoltat cresterea extensiva a animalelor în Argentina, Brazilia, Venezuela, etc. stimulata în ultima vreme de cerintele crescute de carne pe piata mondiala.
Pasunile si fânetele naturale din România, prin valoarea lor nutritiva si volumul lor considerabil, detin un rol important în asigurarea bazei furajere pentru cresterea animalelor. În functie de conditiile naturale se remarca urmatoarele grupe de pasuni si fânete:
- Pasuni de lunca, care se întâlnesc cu precadere în lunca Dunarii si în luncile si terasele principalelor râuri din tara. Aceste pasuni pot fi folosite o perioada mai mare de timp, pâna toamna târziu.
- Pasuni de stepa, ocupa suprafete mai mici în cadrul unor câmpii.
- Pasuni si fânete de dealuri si podisuri, au o importanta medie în ceea ce priveste continutul în substante nutritive si masa furajera.
- Pasuni si fânete montane, sunt cele mai importante chiar daca sunt folosite doar în perioada sezonului estival. Acestea se remarca prin bogatia floristica si marea lor valoare nutritiva. În functie de altitudinea la care se gasesc si compozitia floristica, aceste pasuni se divid în mai multe tipuri: pasuni joase, localizate la altitudini de 700- 800 m; pajisti montane situate la limita superioara a padurilor, care au cea mai mare raspândire în Carpatii Orientali; pajistile alpine, care sunt specifice masivelor înalte (de peste 2000 m), având o extensiune majora în cadrul Carpatilor Meridionali.
|
