Litosfera este geosfera cea mai importanta sub raportul resurselor de substante minerale utile, care stau la baza dezvoltarii industriei. Litosfera este, în acelasi timp, suportul învelisului de sol, precum si al unei însemnate parti a biosferei, contribuind, deci, în mod indirect la asigurarea principalelor surse de existenta ale omului. Dupa particularitatile si importanta lor economica, substantele minerale utile se grupeaza astfel:
a. resurse energetice, care cuprind combustibili fosili (carbunele, petrolul, gazele naturale, sisturile bituminoase) si substantele radioactive (uraniu, thoriu, plutoniu), care stau la baza obtinerii ene 12212x234m rgiei electrice, combustibilii fosili constituind totodata si o materie prima pentru diferitele ramuri ale industriei (industria chimica).
b. resursele metalurgice, care cuprind minereurile feroase (cel mai important fiind fierul) si minereurile neferoase (care cuprind cuprul plumbul, zincul, cositorul, bauxita, etc.).
c. resurse chimice, dintre care pot fi mentionate sarurile de potasiu, utilizate în productia de îngrasaminte chimice, sarurile de natriu, care constituie principala materie prima pentru obtinerea produselor sodice, piritele, utilizate la producerea acidului sulfuric, fosforitele si apatitele, utilizate pentru obtinerea productiei de superfosfati.
d. materialele de constructii, cele mai însemnate fiind marmura, granitul, calcarul, argila, etc.
- carbuni inferiori; carbunele brun, lignitul si turba
Antracitul, se gaseste într-un grad foarte înaintat de incarbonizare, are un continut ridicat de carbon fix, precum si o putere calorica de peste 8.000-9.200 kcal/kg. Datorita calitatilor sale este folosit atât în energetica cât si ca materie prima în industria chimica.
(dupa Erdeli G. et. al.)
|
Fig. 5 - Harta combustibililor |
|
Fig. 6 - Repartitia rezervelor de petrol (miliarde tone - 1995) (dupa Erdeli G. et. al.) |
|
Fig. 8 - Repartitia rezervelor de gaze naturale (mii miliarde m3 - 1995) (dupa Erdeli G. et. al) |
Europa. În perimetrul continentului nostru sunt cantonate importante zacaminte de gaze naturale, fie în regiunile terestre, fie în regiunea platformelor continentale.
Comunitatea Statelor Independente. Atât în ceea ce priveste rezervele cât si productia de gaze naturale (561 miliarde m3), C.S.I. detine primul loc în lume. Principalele exploatari se gasesc în cadrul Federatiei Ruse în: Povolgia (Saratov, Kuibâsev, etc.), Podisul Stavropol, bazinul Peciora (Voi-Voj), Siberia de Vest (Berezova), etc. Ca importanta si volum exploatat urmeaza Ucraina, Azerbaidjan, Uzbekistan, Turkmeni-stan, etc.
Pentru distributia acestei resurse naturale s-a construit o vasta retea de gazoducte pe teritoriul C.S.I., din care deriva unele magistrale si pe teritoriul altor state europene.
Olanda. În regiunea Ţarilor de Jos, si mai ales în Olanda, sunt importante acumulari de gaze naturale, rezerve însemnate fiind cantonate si în platforma continentala a Marii Nordului. Cu o productie de 76 miliarde m3. Olanda se situeaza pe locul al doilea în Europa. Principalul zacamânt este cel de la Gröningen, care detine circa 70 % din totalul rezervelor, urmat de cele de la Placid (Marea Nordului), Slochteren, Sonnega (la est de Hangelo), în apropierea orasului Haga, etc.
Industria energetica din Marea Britanie se bazeaza în mare masura pe rezervele de gaze naturale, cantonate în special în platforma continentala a Marii Nordului. Cele mai importante centre de extractie sunt: Lehman Bank, West Sole, Frigg, Ninian, Lockton, etc., de unde se exploateaza annual circa 85 miliarde m3.
Tot din platforma continentala a Marii Nordului exploateaza gaze naturale si Norvegia (circa 40 miliarde m3 în 1995), în special prin centrele de extractie de la Frigg, Statfjord, Cod, Ekofisk, etc.
Germania, cu toate ca nu dispune de rezerve însemnate de gaze naturale (o mare parte din necesarul intern fiind acoperit prin importul acestora), realizeaza o productie medie de circa 17 miliarde m3. Principalele zacaminte se gasesc în nordul tarii, mai ales între Weser si Ems, precum si în Bavaria.
În nordul peninsulei italice sunt cantonate principalele rezerve de gaze naturale ale Italiei, la: Pavia, Cremona, Regio Emilia, Coreggio, Ravena, etc. Pentru transportul gazelor naturale s-a realizat o retea densa de gazoducte care unesc centrele de extractie, sau zonele portuare prin care se importa gazele naturale cu principalele regiuni consumatoare ale tarii. Aceste resurse naturale mai sunt exploatate în Franta, Ungaria, Polonia, etc.
Asia. Existenta unor marilor arii petrolifere din acest continent duce implicit si la prezenta unor importante zacaminte de gaze naturale. Cele mai de seama sunt cantonate în regiunea Orientului Apropiat si Mijlociu urmate de cele din Asia de sud si sud-est.
Iranul, are o productie medie de 38 miliarde m3 formata în principal din gaze de sonda, pentru ca rezervele sa se fie estimate la circa 13850 miliarde m3. Cele mai importante centre sunt localizate în regiunea Golfului Persic, la: Marun, Agha-Jari, Gach Saran, etc.
Rezervele de gaze naturale ale Arabiei Saudite (aproximativ 4136 miliarde m3) sunt concentrate în special în partea estica a tarii, în apropierea Golfului Persic. Pentru exploatarea intensiva a acestor rezerve se are în vedere construirea unor retele mari de gazoducte, care sa îi permita în acelasi timp si exportul de gaze naturale.
În regiunea Golfului Persic se mai exploateaza gaze naturale si în Kuweit, Qatar, Irak, Emiratele Arabe Unite, etc.
a. În Câmpia Transilvaniei (între cele doua Somesesi Mures) la: Bogata, Zau de Câmpie, sincai, Puini, Sarmasel, etc,
b. Între Mures si Târnava Mare, cu centre de extractie la: Deleni, Copsa Mica, Nades, Bazna, Tauni, etc.
c. Între Tarnava Mare si Olt, la: Ilimbav, Noul Sasesc, etc.
d. În partea de est, la: Miercurea Nirajului, Sângeorgiu de Padure, Cristuru- Secuiescl, etc.
Gazele asociate însotesc zacamintele de petrol, localizarea centrelor de extractie fiind aproximativ identica cu centrele de exploatare a petrolului. În zona subcarpatica, principalele centre de extractie a gazelor naturale sunt localizate la: Finta, Manesti, Margineni, Glajdana, etc. În Podisul Moldovei se remarca centrele de la Secuieni, Gaiceana, Glavanesti, etc. În Câmpia Româna, cele mai de seama centre de exploatare a gazelor naturale sunt localizate la: Videle, Balta Alba, Urziceni, Fierbinti, etc.
|
Fig. 10 - Repartitia rezervelor de minereuri de fier (continut în metal - 1995) (dupa Erdeli G. et. al.) |
a. bazinul Krivoi Rog, localizat pe teritoriul Ucrainei, detine atât minereuri bogate în fier (54 %) cât si minereuri sarace în fier (35-40 %). În cea mai mare parte exploatarea se face în cariera.
b. bazinul Kursk, cu zacaminte cantonate la circa 400-500 metri adâncime, dispune de minereuri bogate în fier (pâna la 69 %) dar care reprezinta doar 13 % din volumul total al rezervelor.
c. bazinul Ural, cu zacaminte de magnetita care se gasesc în special în Uralul de Sud, unde mai apar si zacaminte de limonit.
d. bazinul Kuznet, localizat în partea asiatica a C.S.I., se gaseste între râurile Biia, afluent al fluviului Obi si râul Abakan, afluent al fluviului Enisei.
e. Sudul Siberiei Centrale, cu depozite de magnetit si ankerit care se gasesc mai ales în regiunea dintre Angara si Lacul Baikal.
Alte zacaminte de minereuri de fier au mai fost identificate în estul Peninsulei Kerci, nordul Kazahstanului, în Peninsula Kola, în bazinele Karaganda, Viatka, etc.
În partea de nord a Suediei sunt cantonate minereuri de fier de calitate foarte buna, repartizate în doua bazine de exploatare. Zacamântul de la Kiruna cuprinde în special de magnetit, cu un continut în metal de 50-70 %, iar cel de la Galivare prezinta minereuri de fier în al caror continut metalul participa cu 62-68 %.
În partea de sudica se remarca regiunea miniera Bergslag, cu zaca-mântul de la Grangesberg. Alte zacaminte de fier se mai gasesc la Pellivuoma, Sattavaara, Kailak, etc. Rezervele totale ale Suediei sunt estimate la circa 3.37 miliarde tone.
Principalele rezerve de fier ale Frantei sunt localizate în regiunea Lorena, unde se gaseste unul din cele mai mari zacaminte de fier oolitic din lume. Continutul în metal al acestui zacamânt este destul de mic, influentând astfel valorificarea acestuia. Alte rezerve de minereuri de fier se mai gasesc în Masivul Armorican, în Bretagne, la Maine et Loire, în Pirineii Orientali si în regiunea industriala Lyon-Grenoble.
Marea Britanie dispune de rezerve relativ mici si de calitate slaba (28-30 % continut în metal). Acestea se gasesc în perimetrul Muntilor Penini, cu exploatari la North Lincalnshire, South Lincalnshire, Northampton, etc. În partea vestica a acestui masiv au fost identificate si minereuri bogate în metal (pâna la 50 % fier), exploatate la Egremont, Milom, etc.
Rezervele totale de minereu de fier ale Spaniei se ridica la aproximativ 3700 milioane tone, care au un continut în metal variabil (între 47-55 %). Majoritatea zacamintelor sunt cantonate în apropiere de suprafata, cele mai importante centre de extractie fiind în Ţara Bascilor, provinciile Asturia, Leon si Galicia. Alte zacaminte se mai gasesc în Muntii Sierra Morena, în Cordiliera Betica, etc.
Cele mai însemnate rezerve de fier ale Norvegiei sunt în districtul Finnmark, cu centre de exploatare amplasate în apropierea Lacului Bjornevatn si a localitatilor Salangen, Malm, etc.
O mare parte din rezervele de minereuri de fier ale Germaniei se gasesc în conditii de exploatare dificila, în structura acestora predominând hematitul si sideritul. Principalele zacaminte sunt cantonate în arealul Muntilor Harz, în Bavaria rasariteana, la Freiberg, Saalfeld, etc.
Cantitati reduse de minereuri de fier se mai exploateaza în Polonia (Lodz, Kieleckie, etc), Bosnia-Hertegovina (Ljubia, Tomasica), Austria (la sud de Alpii Stirici), Bulgaria, Luxemburg, Portugalia, etc.
Asia. Cele mai ridicate productii de minereu fier ale Asiei sunt înregistrate în R.P.Chineza, care în 1995 a extras o cantitate de 250 milioane tone. Rezervele cele mai importante se gasesc în jumatatea de nord a tarii, în apropiere de Anshan, în platoul mongol, de la nord de Huang He. Exploatarile cele mai intense se practica în partea de nord-est a tarii (la Benxi, Tunhua, etc.), precum si în provinciile Sichuan si Guizhou.
Dispunând de rezerve de minereu de fier bogate în metal (pâna la 61 %), India exporta o mare cantitate din productia realizata. Cele mai importante zacaminte sunt cantonate în Podisul Deccan, în statele Bihar, Orissa, Mysore, Madhya-Pradesh, etc.
Alte zacaminte de minereu de fier sunt exploatate si în Iran, Turcia, R.P.D. Coreeana, etc.
America de Nord. Canada se remarca în cadrul continentului nord american prin rezervele de minereu de fier pe care la detine. Productia realizata (37 milioane tone în 1995) îi permite sa exporte o parte din ea în S.U.A.. Cele mai însemnate zacaminte de fier se gasesc în Peninsula Labrador, în nordul Lacului Superior, în Insula Terra Nova, etc.
Statele Unite ale Americii dispun de rezerve importante de minereu de fier localizate în zona Marilor Lacuri, în statele Minnesota, Wisconsin si Michigan. Alte rezerve au fost identificate si în arealul Muntilor Appalachi, precum si în perimetrul statelor Colorado, Utah, Oregon, Idaho, California, etc.
America de Sud. Brazilia detine cele mai însemnate zacaminte de minereu de fier ale acestui continent, atât din punct de vedere cantitativ cât si din punct de vedere calitativ (58 % continut în metal). Acestea sunt cantonate în special în zona centrala a statului Minas Gerais, în statele Mato Grosso, Bahia, Parana, etc. O mare parte din productia realizata (175 milioane tone în 1995) este exportata înspre tarile mari consumatoare de fier.
Zacaminte neînsemnate de minereu de fier se mai gasesc în Venezuela, Peru, Argentina, Chile, Bolivia, etc., productia acestor state fiind de asemenea foarte mica.
Africa. Aportul pe piata mondiala a tarilor africane este destul de redus, datorita prospectiunilor limitate de identificare a noi rezerve de minereu de fier, precum si datorita gradului redus de echipare tehnologica a lor. Ţarile care se remarca prin rezerve si productii sunt: Africa de Sud (cu provinciile Transvaal, Cap, etc.), Liberia, Mauritania, Gabon, Guineea, etc.
Australia a realizat o productie de minereu de fier de peste 140 milioane tone în 1995, productie bazata pe rezervele localizate la Yampi Sound, Pilbara, Iron Duke, Iron Baron, etc. Aceste zacaminte au un continut ridicat în metal (64%) si sunt exploatate în special în cariera.
Pentru realizarea unor fonte si a unor oteluri speciale, în siderurgie se mai utilizeaza o serie de metale care dau fierului duritate, elasticitate, rezistenta la coroziune, etc. Cele mai importante sunt: manganul, cromul, cobaltul, nichelul, etc.
Manganul este folosit în siderurgie pentru a imprima otelurilor duritate si rezistenta la uzura, el gasindu-se în natura sub forma de oxizi. Cele mai importante zacaminte se gasesc în Africa de Sud (în provincia Cap), Ucraina (Nikopol), Gabon (Podisul Yeye), Rusia (Ural, Siberia), Brazilia (Mato-Grosso, Minas Gerais), India, Australia, Japonia, etc.
Cromul, folosit pentru obtinerea de oteluri inoxidabile, se gaseste în cantitati mai importante în Africa de Sud (70 % din rezervele mondiale), Zimbabwe, Albania, Turcia, Indonezia, Filipine, etc.
Nichelul este folosit atât pentru obtinerea de oteluri speciale cât si pentru realizarea unor aliaje (alpaca, argentan, nichelina, etc.). Rezervele mondiale sunt estimate la circa 150 milioane tone, fiind localizate mai ales în Noua Caledonie, Canada, Rusia, Cuba, Republica Dominicana, etc. Pe primele locuri în productia de nichel se situeaza Botswana, Canada si Noua Caledonie.
Wolframul, datorita proprietatilor sale specifice (temperatura de topire la 3400°C ), este folosit în special la fabricarea filamentelor de bec si a placutelor widia. Zacaminte importante sunt în R.P.Chineza, Federatia Rusa, Canada, Suedia,etc.
Cobaltul are duritate mare fiind folosit ca atare la fabricarea otelurilor speciale si a sticlei si portelanurilor. Rezervele de cobalt nu sunt foarte mari ele gasindu-se mai ales în Zair, Cuba, Zambia, Canada, Australia, etc.
Titanul se gaseste în cantitati mici în scoarta terestra si este folosit mai ales în industria aeronautica si spatiala. Principalele rezerve sunt localizate în India, Japonia, Australia, Finlanda, Norvegia, Federatia Rusa, etc. Alaturi de aceste metale mai sunt folosite în siderurgie vanadiul, molibdenul, etc.
b. Zacamintele de fier din Muntii Banatului, localizate la Ocna de Fier, Dognecea si Dubova. În structura acestora predomina magnetitul si hematitul, cu un continut de fier de 18-35 %.
c. Zacamântul de la Lueta, (în estul Muntilor Harghita), este de origine hidrotermala fiind alcatuit din siderit, cu un continut de fier de 15-39 %.
d. Zacamântul de la Baisoara (judetul Cluj), este constituit din magnetit compact cu 33-40 % fier.
e. Zacamântul Palazu Mare (Dobrogea), are un continut mediu de 25 % fier fiind alcatuit preponderent din magnetit în forma de benzi si strate cutate.
f. Zacamântul de la Ciungani-Cazanesti (Muntii Metaliferi), este un zaca-mânt complex format din minereuri de fier, vanadiu si titan. Continutul mediu de fier este de 12-15 %.
g. Zacamântul Iulia (judetul Tulcea), este dificil de exploatat datorita tectonicii locale si este format din impregnatii de oligist si magnetit.
h. Zacamântul Delnita (judetul Suceava), format în special din siderit si ankerit cu un continut mediu în fier de 25-35 %.
În cantitati neînsemnate se mai gasesc minereuri de fier la Moneasa-Vascau (Muntii Codru-Moma), Masca-Razoare (judetul Maramures), Madaras (Muntii Harghita), Toplet (Culoarul Cernei) si Gura Haiti (Muntii Calimani).
(dupa Geografia României, vol. II)
Cromul, se gaseste în cantitatii reduse, ele exploatându-se mai ales în zona Muntilor Banatului (Ogradena, Bozovici), la Gura Vaii-Turnu Severin si Racosu de Jos. Tot în arealul Muntilor Banatului se gasesc o serie de roci care contin, în proportii variabile nichel (0,3 - 0,7 %). Ele sunt exploatate la Tisovita - Eibenthal - Iuti, precum si la Ciungani si Holbav, în Poiana Marului.
Wolframul se exploateaza la Baita Bihor, Baia Sprie, Mraconia, Ciclova si Oravita, iar molibdenul la Baita Bihor, Mraconia, Oravita, Savârsin, Cerbia etc.
- Regiunea aurifera încadrata între Valea Muresului-Valea Ariesului si Crisul Alb, unde se individualizeaza districtele Brad-Sacarâmb (cu exploatari la Ruda-Barza, Hondol-Sacarâmb, Curechi-Valisoara, etc.), Stanija-Zlatna (cu exploatari la Stanija si Almasul Mare-Hanes) si Rosia Montana-Bucium.
- Regiunea aurifera Baia Mare, cu exploatari la Baia Sprie, Herja, suior, Sasar, Cavnic, etc.
În cantitate redusa se mai exploateaza aur în Muntii Lotrului (Valea lui Stan), în Depresiunea Almajului, în vestul Muntilor Harghita si în bazinul Bistrita Aurie.
Argintul se exploateaza în aceleasi regiuni aurifere (Baia Mare si bazinul Ariesului), dar în cantitati mai reduse, pentru ca rezervele de metale platinice sa fie ca inexistente.
Metalele neferoase rare se gasesc doar ocazional în minereurile complexe din regiunile miniere Baia Mare, Baia Borsa, în bazinul Ariesului sau în Muntii Banatului. Ca atare nu se pot face referiri asupra rezervelor sau productiei realizate.
Continentele situate în emisfera sudica au rezerve putine. Cele mai mari productii de sare le realizeaza S.U.A. (circa 25 % din total), Germania, R.P.Chineza, etc.
Sarurile de potasiu, sunt foarte inegal raspândite în scoarta terestra, rezervele mondiale fiind evaluate la circa 152 miliarde tone. Sunt utilizate în industria de îngrasaminte chimice potasice sau complexe. Cele mai importante rezerve se gasesc în:
- America de Nord, în special în Canada (în provinciile Alberta, Saskatchewan, în partea de sud-vestul a provinciei Manitoba), S.U.A. (în Dakota de Nord), etc.
- Europa, în C.S.I. (Bielorusia, Ucraina Subcarpatica, zona Marii Caspice, etc.), Germania (Stassfurt), Franta (Alsacia), Marea Britanie, Spania, etc.
Prin desalinizarea apelor marine productii mari de saruri de potasiu sunt obtinute de Israel, Iordania, Australia, Japonia, R.P.Chineza, etc.
Sarurile de magneziu, apar frecvent împreuna cu cele de potasiu sub forma de cloruri sau a sulfatului de magneziu cristalizat împreuna cu clorura de potasiu.
Cele mai importante zacaminte se gasesc în Austria, Grecia, C.S.I., Turcia, R. P. Chineza, S.U.A.
Fosfatii naturali, se folosesc ca materie prima în industria îngrasamintelor chimice, fiind obtinuti din apatite, fosforite si guano. Rezervele mondiale depasesc 35 miliarde tone având urmatoarea repartitie:
- Africa, cu rezerve însemnate în Maroc (în apropiere de Casablanca), Tunisia, Algeria, Egipt, etc.
- Asia, în Siria, Irak, Arabia Saudita, Iordania, R.P.Chineza, India, etc.
- America de Nord, în S.U.A. (este primul producator de fosfati al lumii), cu rezerve în Florida, Carolina si în vestul tarii.
- Europa, cele mai însemnate rezerve fiind cantonate în C.S.I. (Peninsula Kola, Kazahstan, Ural, etc.)
Sulful, folosit pentru obtinerea acidului sulfuric, se gaseste în depozite de natura sedimentara (în Golful Mexic, S.U.A., Polonia) sau în arealele vulcanice (Japonia, Chile, Mexic, România, Italia, Noua Zeelanda, etc.). Sulf se mai poate obtine din prelucrarea carbunilor sau a hidrocarburilor. Principalele state producatoare de sulf sunt: S.U.A., C.S.I., Canada, Polonia, Chile, etc.
Sarurile sunt variate, unele fiind utilizate pentru obtinerea îngrasa-mintelor chimice (cea mai mare parte), pentru ca celelalte sa fie folosite în industria alimentara, la obtinerea magneziului, etc.
Sarea gema prezinta o mare importanta economica, atât prin formele variate de valorificare, cât si datorita rezervelor mari de care dispune România. Originea acestor depozite este legata de fazele lagunare din miocenul inferior din regiunile subcarpatice si cele depresionare, ele gasindu-se în cadrul cutelor diapire.
În zona subcarpatica (Subcarpatii Moldovei, cei de Curbura si cei Getici) exista numeroase centre de extractie a sarii la: Baltatesti, Casin, Târgu Ocna, Slanic, Telega, Glodeni, Ţintea, Ocnele Mari, etc. Cele mai importante centre de exploatare a sarii din Depresiunea Colinara a Transilvaniei sunt: Ocna Dejului, Cojocna, Turda, Ocna Muresului,Ocna Sibiului, Praid, Sovata, Slatinita, etc. În Depresiunea Maramuresului sarea se gaseste în alternanta cu strate de argila, exploatarea ei facându-se în solutie cu ajutorul sondelor.
Feldspatii se extrag din Muntii Banatului (la Armenis, Toplet) si din Muntii Gilaului. Prepararea lor se face la Cluj Napoca si Orsova.
Bentonita, se utilizeaza ca absorbant si decolorant în industria chimica si alimentara. Depunerile de bentonita se extrag la Orsova, Ocna Muresului si în Valea Chioarului. Prelucrarea ei se face la Cluj Napoca.
Talcul macinat se foloseste în industria hârtiei, a cauciucului, ceramicii si la obtinerea insecticidelor. Se exploateaza în Muntii Poiana Rusca la Lelese, Cerisor si Marga. Se prelucreaza la Zlasti (Hunedoara) si la Orsova.
Sulful este utilizat în industria chimica (pentru obtinerea acidului sulfuric, a cauciucului, etc.) si este exploatat în Muntii Calimani, la Pucioasa, etc.
Sunt cele mai abundente resurse naturale ale litosferei având o larga repartitie. Exploatarea lor depinde de calitatea rocilor, de prezenta cailor de comunicatii, de sursele energetice necesare mecanizarii centrului de extractie.
Rocile eruptive, sunt reprezentate de granite, granodiorite, sienite, andezite, bazalte, etc. Sunt utilizate mai ales în constructia de drumuri si cai ferate, precum si pentru constructii monumentale. Cariere mari de granit sunt în Finlanda (Carelia), Scotia, Franta (Peninsula Bretagne, Masivul Central Francez), Canada, C.S.I. (Siberia), România (în nordul Dobrogei), etc.
Rocile metamorfice prezinta o serie de proprietati fizico-chimice care le dau o larga utilizare în economie. Roca cea mai utilizata este marmura, exploatata în numeroase centre din Grecia (zona Muntilor Pentelic-Athena), Italia (Carrara, Capmania, etc.), Portugalia, Norvegia, România, etc.
Rocile sedimentare cuprind o varietate mare de roci folosite în diverse ramuri ale industriei. Calcarele si marnele sunt utilizate în industria liantilor. La fabricarea sticlei se foloseste nisipul cuartos, extras mai ales în nordul Frantei, sud-estul Belgiei, în bazinul Ruhr din Germania, nord-vestul S.U.A., în Insula Honsu din Japonia, etc. Argila caolinoasa, folosita la realizarea portelanurilor, este exploatata în R.P.Chineza, Japonia, S.U.A., Franta, Marea Britanie, etc. Argila refractara, cu continut redus de cuart si hidroxizi de fier, este folosita ca material de constructie datorita rezistentei mari la temperatura.
Azbestul se gaseste în rocile cristaline si are proprietati ignifuge. Se extrage din Muntii Almajului la Tisovita, Eibenthal, rudaria, etc. si se prelucreaza la Orsova. Productia realizata nu acopera necesarul industriei de azbociment.
Mica este un mineral care este specific rocilor cristaline, gasindu-se în filoane pegmatitice cu cristale mari. Cele mai importante centre de extractie se gasesc în arealul Muntilor Lotrului (Brezoi, Voineasa) si în Muntii Banatului (Delinesti, Voislova). Prelucrarea acestui mineral se face la Brezoi.
Grafitul apare tot în rocile cristaline, pentru ca exploatarea lui sa se faca la Baia de Fier, unde apare sub forma unor lentile cu un continut de 28-31 % grafit.
Baritina se exploateaza în nordul Dobrogei (Samova), si în Carpatii Orientali pe Valea Ostrei.
Gipsul se utilizeaza la producerea ipsosului, hârtiei si a sulfatului de amoniu. Se gaseste fie în stare naturala, fie în amestec argila si nisip. Principalele centre de exploatare a gipsului sunt la: Maneciu-Ungureni (Valea Teleajenului), Copaceni- Sandulesti (în apropiere de Turda), Nucsoara si Stanesti (în apropiere de Câmpulung), Dumbrava-Aghiresu, etc. În asociatie cu gipsul se gaseste celestina, mineral important pentru obtinerea strontiului. Rezerve mai importante de celestina sunt la Copaceni- Sandulesti si Baciu (judetul Cluj).
Nisipurile, cu utilizare variata, se extrag din diverse zone. Nisipurile cuartoase (95-99 % cuart) sunt folosite în industria sticlei si se extrag la: Miorcani, Hudesti, Valenii de Munte, Crivineni, Crivadia, Baru Mare, Alesd, etc. Nisipurile argiloase, folosite la fabricarea caramizilor, se exploateaza în numeroase centre, cel mai important fiind cel de la Doaga (judetul Vrancea). Nisipul metalurgic se exploateaza la Surduc si Doclin, în arealul Banatului.
Pietrisurile se folosesc în constructii sau în industria prefabricatelor. Acestea se extrag mai ales din albiile râurilor, remarcându-se bazinele hidrografice ale Siretului, Argesului, Muresului si Oltului.
Calcarele au o larga utilizare în economie, mai ales în industria liantilor. Ele sunt exploatate mai ales la Câmpulung Moldovenesc, Pojorâta, Bicaz, Suseni-Dobrita, Chistag, Sandulesti, Dragoslavele, Lespezi, Cernavoda, Medgidia, Hârsova, etc.
Travertinul este folosit ca ornament în constructii fiind exploatat mai ales la Borsec, Carpinis si Banpotoc. Cel de la Borsec are o slaba pigmentatie cu oxizi de fier, iar cele de la Carpinis si Banpotoc sunt mai rezistente si au o culoare galben-cafenie.
Caolinul, utilizat la fabricarea portelanurilor, faiantei si sticlei, este exploatat în special din Depresiunea Colinara a Transilvaniei (Parva, Cornesti-Aghiresu) si Dobrogea (Medgidia, Macin, Cuza-Voda). Se mai extrage si la Baia Mare, Sichevita, Baia de Aries, etc.
Argilele refractare, utilizate la fabricarea caramizilor refractare, se exploateaza la suncuius, Vadu Crisului, Cristian, Anina, Sichevita, etc.
Marmora, de diferite culori, se gaseste la Ruschita, Alun (Muntii Poiana Rusca), Caprioara (la sud de Mures), Luncani (Muntii sureanu), Anies, Cormaia, Maieru (Muntii Rodnei), Vascau, etc. La Moneasa (Muntii Codru Moma) se exploateaza calcar metamorfic.
Andezitul se extrage din cariere în defileul Oltului (Bicsad, Malnas, Micfalau), în defileul Muresului (Toplita, Stânceni), în Muntii Bârgaului (Magura Ilvei), în bazinul superior al Crisului Alb (Halmagiu, Leasa, Vârfurile), etc.
Bazaltul si granitul sunt roci magmatice utilizate în constructii si la pavarea drumurilor. Se exploateaza în cariere la Branisca, Galautas, Lucaret, Racos, Rupea, etc. si, respectiv, la Greci, Lipova, Macin, Mehadia, Novaci, Radna, Savârsin, Sichevita, Turcoaia, etc.
Tuful vulcanic, folosit în industria liantilor, se extrage în cariera la Apahida, Dej, sercaia, Racatau, Govora, etc.
Solul formeaza un mediu în care se realizeaza trecerea materiei anorganice si energiei solare în compusi organici absolut necesari lanturilor trofice ale uscatului si în final omului, el îndeplinind astfel functia de resursa naturala fundamentala.
În strânsa dependenta de sol se dezvolta nu numai vegetatia naturala, baza pentru cresterea animalelor si pentru nevoile multiple ale omului, dar si plantele de cultura, pomicultura si viticultura. Din acest motiv agricultura nu poate fi conceputa în afara acestei resurse, astfel încât particularitatile "economice" ale solului intereseaza în mod deosebit. Astfel solul, asemenea celorlalte resurse naturale este limitat spatial si nu poate fi multiplicat dupa dorinta. Suprafete însemnate de pe Pamânt nu poseda un învelis de sol. Din suprafata totala a uscatului, de 149,2 milioane hectare, circa 49 % reprezinta solurile nefertile si numai 51 % soluri fertile.
Totodata, solul, fiind un "produs" al actiunii în timp si spatiu a factorilor pedogenetici, apare ca un corp natural fragil si diversificat în continut. Dereglarea sistemului de geneza, fie pe cale naturala, fie antropica, duce la deprecierea si distrugerea solurilor, proces diferentiat dupa tipul de sol.
De asemenea, în conditii naturale de dezvoltare, solul poseda o anumita cantitate de substante hranitoare pentru plante si anumite conditii, care satisfac diferential cerintele cresterii si dezvoltarii vegetatiei naturale si plantelor de cultura. Aceasta calitate denumita fertilitate, confera în fond valoarea de resursa a solului.
Fertilitatea - definita ca si "capacitatea potentiala ecologica" a unei anumite suprafete de teren de a asigura plantelor un anumit nivel de elemente necesare vietii si productiei presupune asocierea "favorabilitatii", adica conditii corespunzatoare de clima, relief, apa, etc., care influenteaza viata plantelor.
În procesul de productie solul nu "se consuma" daca este folosit rational, ci dimpotriva, calitatea lui poate creste. Interventia omului asupra solului poate duce la diminuarea fertilitatii (depreciere) sau la cresterea acesteia, realizându-se fertilitatea artificiala sau efectiva. Ea poate fi dirijata sau schimbata de om în functie de progresul stiintelor agricole si a tehnicii. În raport de aceasta fertilitate, pot fi separate grupari de soluri caracterizate de valori de utilizare sensibil deosebite: soluri fertile (9,2 % din suprafata uscatului), având extinderi mari în Africa, America de Sud, America de Nord, Australia; soluri mijlociu fertile, detin 1/3 din suprafata generala a uscatului si au o raspândire continentala variata; soluri slab fertile, ocupa 9,3 % din uscatul terestru (America de Nord, Eurasia).
În privinta distributiei spatiale a solurilor apreciate calitativ ca fiind fara restrictii importante pentru agricultura, dintre marile regiuni geografice se detaseaza Europa, unde acestea detin 36 % din suprafata continentului. Procente relativ ridicate se înregistreaza si în America Centrala si America de Nord. Solurile formate pe loess, luturi aluviale, depozite coluviale si deluviale sunt cele mai bune pentru culturile agricole datorita fertilitatii ridicate pe care o detin. Solurile din clasa cernoziomurilor prezinta un grad ridicat de luare în cultura (33 % din suprafata totala a solurilor), urmate de solurile brune de padure (27 %), soluri lateritice (4 %) si soluri de savana (3 %).
Limitele resurselor mondiale de soluri pentru agricultura sunt conditionate de fenomenele de seceta, de saracia solurilor în minerale nutritive, de excesele de apa, de profunzimea redusa a orizonturilor de sol, etc., toate influentând extensiunea terenurilor agricole. Aproape jumatate din suprafata uscatului planetar (circa 49 %) este ocupata de soluri nefertile de tundra, de desert, semidesert, de soluri montane, etc. Cele mai extinse suprafete se întâlnesc în Eurasia, America de Nord, Australia si Antartica. În continentele sudice ele sunt mai restrânse.
Indiferent de nivelul de dezvoltare a societatii "pamântul" a fost si ramâne principalul mijloc de productie al agriculturii. Grija pentru conservarea fondului funciar este, asadar, o problema de supravietuire.
În practica curenta, notiunea de fond funciar este folosita sub denumirea de "pamânt", ori teren; prin complexitatea sa fondul funciar reprezinta o categorie economica care include: solul, padurile, pajistile si fânetele, perimetrele legumicole, pomicole si viticole. În sens larg acesta mai include: râurile, lacurile, baltile si toate amenajarile create de om în procesul utilizarii terenurilor. În prezent, din totalul detinut de uscat, 4,9 miliarde hectare revin suprafetelor agricole din care 10,8 % terenuri arabile, 24,1 % pasuni si fânete, 31 % fond forestier, pentru ca 34,1 % sa aiba o alta destinatie (Fig. 8).
Cele mai mari rezerve de teren se gasesc în America Latina si Africa tropicala, urmate de America de Nord si Australia. Valorificarea tuturor rezervelor de teren ale globului, circa 1 miliarde hectare, va permite sporirea suprafetelor arabile pe locuitor la nivelul anului 2000 la 0,5 hectare, chiar în conditiile cresterii populatiei. Principalele surse de extindere a suprafetelor cultivate sunt pasunile (circa 2/3), padurile si pamânturile întelenite actualmente nefolosite.
Folosirea rationala a fondului funciar necesita luarea în considerare a restrictiilor naturale pentru agricultura din diferite zone ale lumii. Ori, seceta, restrictiile de substante minerale, lipsa de profunzime a solurilor, excesul de umiditate si înghetul permanent afecteaza circa 90 % din resursele mondiale de teren, dând nastere unui profund dezechilibru între potentialul pedologic si nevoile alimentare ale lumii.
În aprecierea calitatii productive ale terenurilor se are în vedere si actiunea procesului geomorfologic de eroziune (pluviala si eoliana, etc.), care afecteaza peste 25 % din totalul terenurilor cultivate. Resursele de teren au un caracter finit sub raportul calitativ. Aceasta înseamna ca fara a fi subestimata, extinderea suprafetelor agricole nu constituie principala cale de sporire a productiei agricole mondiale, ci doar completeaza rezervele valorificate.
Raportul dintre cele doua cai de sporire a productiei agricole, extensiva si intensiva, este ilustrat de faptul ca pâna în jurul anului 1950, cea mai mare parte a cresterii productiei anuale agricole mondiale s-a datorat introducerii de noi suprafete în circuitul agricol. Dupa aceasta data, cele mai mari cresteri de productie s-au datorat sporirii randamentului la hectar prin metode si mijloace intensive.
Indiferent de calea urmata în agricultura, în viitor aceasta se va confrunta cu doua mari grupe de factori care-i vor submina dezvoltarea: factorii economico-sociali si factorii naturali.
Factorii de natura economica sunt reprezentati prin actiunea distructiva asupra solului practicata de ramurile neagricole ale economiei. Progresul acestor economii se realizeaza prin "consumul de teren agricol" (extinderea zonelor industriale, urbanizarea, cai de comunicatii, constructiile hidroenergetice, etc.), de asemenea, poluarea solurilor cu substante de diferite tipuri, provenite din industriile moderne, face solul impracticabil pe suprafete mari.
Factorii naturali se manifesta cu intensitate pe masura accentuarii crizei ecologice. Se asista astfel la: extinderea deserturilor cauzate de folosirea ne-rationala a solurilor (defrisare, incendierea savanelor, pasunatul excesiv, practici agricole necorespunzatoare). Dupa harta mondiala a desertificarii întocmita de F.A.O. si O.M.M., suprafata supusa sau amenintata de procesul respectiv la actualul ritm de desertificare, peste numai 20 ani, 1/3 din solurile arabile vor devenii inutilizabile; accentuarea fenomenului de inundabilitate; saraturarea solurilor, în urma secetelor excesive sau practicarii irigatiilor necorespun-zatoare; invadarea terenurilor arabile cu specii de plante greu de stârpit; înmultirea si cresterea rezistentei daunatorilor; amplificarea maladiilor la unele specii de animale, etc.
O influenta negativa majora asupra agriculturii o reprezinta eroziunea solului, proces care afecteaza în special preeriile, stepele si savanele, dar si suprafetele redate agriculturii prin defrisare. De obicei sunt afectate solurile din regiunile cu precipitatii inegal raspândite.
Se apreciaza ca numai în ultimul secol eroziunea nou declansata a afectat grav 27 % din terenurilor arabile al globului. Astfel, în zona intertropicala eroziunea afecteaza 70 % din terenurile cultivate (ex. Madagascar, 90 % din terenurile arabil degradat; Sudan, Sri Lanka, sud-estul Braziliei). În zona subtropicala eroziuni puternice se produc în Grecia, Spania, Italia, Africa de Nord (Tunisia, Algeria), Orientul Apropiat (Siria, Irak). În zona temperata eroziunea afecteaza terenuri întinse în teritoriul S.U.A., C.S.I. si relativ putin din terenul tarilor vest europene. Combaterea eroziunii solului implica un ansamblu de masuri cu aplicare diferentiata dupa conditiile naturale ale regiunii: refacerea padurilor, evitarea monoculturii aratului nerational, lucrarea solului în sisteme de terase si în lungul curbelor de nivel.
Grâul are calitati nutritive si o productivitate superioara altor cereale fapt care determina cultivarea lui pe suprafete mari. Conditiile cele mai favorabile de cultura sunt în zonele de stepa si silvostepa din regiunile temperate si subtropicale: în Europa de sud-est, preeria nord americana, pampasul din Argentina, stepa Australiei de sud-est, etc. Productia mondiala de grâu a fost în 1996 de 579 milioane tone, remarcându-se în aceasta privinta urmatoarele state: R.P. Chineza, S.U.A., India, Franta, Canada, Australia, Germania, etc.
Orezul este o cereala caracteristica Asiei musonice, având varietati adaptate la climatul tropical, subtropical si temperat. Fiind o planta pretentioasa la umiditate si temperatura, se cultiva în regim inundat, necesitând în acelasi timp si un volum mare de munca. Cele mai favorabile regiuni de cultura a orezului sunt în marile delte si câmpii litorale, cu soluri aluvionare, ca: delta Gangelui si a Brahmaputrei, sudul Câmpiei Chineze, bazinul Sichuanului, câmpiile litorale ale Djawei, Sumaterei, Peninsula Coreea, Japonia, deltele fluviilor Mekong, Irrawaddy, etc. Cultura orezului este destinata aproape în totalitate consumului intern al statelor producatoare si este concentrat în Asia musonica si Madagascar (93 % din productia mondiala de orez), pentru ca în restul Africii, Europa mediteraneana si cele doua Americii cultura orezului sa fie recenta si cu importanta secundara.
Porumbul, folosit atât ca aliment cât si ca furaj, este originar din regiunea americana dar s-a raspândit rapid în "Lumea veche" datorita productivitatii înalte si a multiplelor sale întrebuintari. Prin folosirea unor hibrizi de înalta productivitate si rezistenta fata de diferite boli, se obtin în prezent productii ridicate la hectar care, la nivel mondial se ridica la circa 565 milioane tone. Principalii producatori de porumb sunt: S.U.A., R.P.Chineza, Brazilia, Mexic, Franta, Argentina, India, România, Italia, Indonezia, Ungaria, etc.
Pe lânga aceste plante principale se mai cultiva meiul si sorgul, care sunt cereale de baza în Africa de la sud de Sahara, orzul si ovazul, folosite mai mult ca plante furajere, hameiul, etc.
Cartoful, cunoscut de europeni dupa epoca marilor descoperiri geografice, s-a aclimatizat bine în Europa fiind folosit ca aliment pentru populatie, hrana pentru animale, materie prima în industria alcoolului si amidonului. Productiile cele mai însemnate se obtin în Europa (C.S.I., Polonia, Germania, Olanda, etc.), Asia (R.P. Chineza) si America de Nord.
Batatul, sau cartoful dulce, este cultivat mai ales în America de Sud, Africa ecuatoriala, si Asia de sud si sud-est. Ignamele sunt liane cu tuberculi comestibili, bogati în amidon si se cultiva mai ales în Asia de sud si sud-est. Maniocul este principalul aliment al populatiei din Amazonia si Podisul Braziliei, precum si pentru locuitorii unor tari africane (Zair, Mozambic, Camerun, etc.). Tomatele sunt cultivate mai ales în Europa, S.U.A., Egipt si Brazilia. Mazarea se cultiva în numeroase regiuni din rândul carora se detaseaza C.S.I.-ul, India, R.P.Chineza.
Plantele oleaginoase produc aproximativ 50 milioane tone ulei vegetal anual consumat de catre populatie. Principalele plante oleaginoase cultivate în zona intertropicala sunt: arahidele, palmierul de ulei, cocotirul, susanul; în zona mediteraneana: maslinul; în zona temperata: rapita, floarea soarelui, inul, cânepa, mustarul, nucul, etc. , iar soia s-a adaptat la conditii foarte diferite de clima.
În cadrul acestor culturi se evidentiaza sfecla de zahar, cultivata mai ales în Europa, S.U.A., Iran, R.P.Chineza, Turcia, etc. si trestia de zahar, planta care prefera zonele cu precipitatii bogate si temperaturi ridicate (Cuba, Puerto Rico, nord-estul Braziliei, Hawai, nord-estul Australiei, etc).
Principala planta textila
cultivata de catre om este bumbacul care, la origine este o
planta de climat umed, este raspândita mai ales în zonele aride
si semiaride, în regim de irigare. Cea mai mare arie de cultura a
bumbacului se gaseste în Asia (bazinul fluviului Huang He,
Tot în categoria plantelor textile mai intra si inul, cânepa, ramia, iuta, abaca, agavele, chenaful, etc., plante care au o raspândire si importanta regionala.
Vita de vie este o planta iubitoare de caldura si lumina, prefera solurile afânate si este caracteristica pentru spatiul european. Cele mai ridicate productii de vin se obtin în Franta si Italia (între 7-8 milioane hectolitri) urmate de Spania, Portugalia, Grecia, România, Ungaria, Albania, etc. În cadrul celorlalte continente vita de vie este cultivata în mod secundar si pe arii restrânse.
Cultura pomilor fructiferi este influentata în mare masura de conditiile climatice individualizându-se astfel anumite regiuni pomicole caracteristice pentru anumite regiuni climatice. În tarile din zona calda se cultiva citricele (Mexic, Spania, Algeria, Maroc, etc.), bananierul (America Centrala), smochinul (Portugalia, Algeria, Grecia, etc.), migdalul (Africa de Nord), arborele de cafea (Brazilia, Columbia, Mexic, etc.), arborele de cacao (Ghana, Brazilia, Coasta de Fildes, etc.), s.a. În zona temperata sunt specifice plantatiile de pruni, meri, peri, piersici, caisi, nuci, etc., arbori care se gasesc în mai toate tarile Europei.
Puternic influentate de conditiile fizico-geografice (clima, sol, umiditate) regiunile agro-geografice ale Terrei prezinta o structura relativ omogena.
Regiunea tropical-umeda, este situata în zona intertropicala cu umiditate si cuprinde culturi specifice ca: arborele de cauciuc (Brazilia, Malayezia) si de cacao (Nigeria, Ghana, Ecuador), manioc (Niger, Zair, Indonezia), la care se adauga, secundar, culturi de grâu, orez, porumb, mei etc. La marginea zonei, unde precipitatiile au un caracter alternant, se cultiva bumbac, trestie de zahar, cafea, bananier, ananas.
Regiunea musonica, este o zona cu precipitatii abundente, alternante, ceea ce impune o structura a culturilor, în cadrul carora predomina orezul (R.P.Chineza, Bangladesh, Thailanda, India), la care se adauga porumbul, batata, bumbacul, iuta.
Regiunea arida prezinta activitati agricole de intensitate redusa, desfasurate mai ales în oaze.
Regiunea mediteraneana este cunoscuta prin culturile specifice de citrice si viticultura, alaturi de culturile cerealiere
Regiunea temperata are o agricultura diversificata si intensiva. Se cultiva grâu, secara, porumb, orz, sfecla de zahar, floarea soarelui, cartoful etc. Prin natura conditiilor naturale favorabile, structura fondului funciar, numarul de locuitori, aceasta regiune este principala regiune agricola a Terrei.
Comertul cu produse agricole este foarte diversificat si se desfasoara între principalele tari producatoare si consumatoare de produse agricole.
|
