Agroecologia sau Ecologia Agricola

1. DEFINITIA AGROECOLOGIEI

Dupa Puia I., Soran V., Carlier L., Rotar I., Vlahova M „agroecologia este acea ramura sau disciplina aplicativa a ecologiei generale care se ocupa de studiul multilateral, indeosebi sub raport productiv, a influentelor exercitate de factorii de mediu asupra plantelor cultivate si animalelor domesticite (asa numita autecologie agricola) precum si de cercetarea ecologica a sistemelor agricole (asa numita sinecologie agricola)”

Ramurile agroecologiei

Dupa Puia I., Soran V., Carlier L., Rotar I., Vlahova M. se pot defini 3 ramuri principale ale agroecologiei:

Agroecologia scalara („studiul dimensiunilor fizice intre care poate fi studiata o structura sau investigat un proces”;

Agroecologia factoriala (studiul factorilor naturali si artificiali: discipline auxiliare/Agrohidroecologia; Agroecotoxicologia; Agroecofiziologia stresului; Ecoagrochimia; Ecopedologia; Meteoagroecologia ;

Agroecologia teoretica sau conceptuala :Taxonomia agroecologica, Agroecologia restaurativa, Agrocibernetica;

2. AGROECOLOGIE SI FITOSOCIOLOGIE

Dupa Duvigneaud (1974) „peisajul unei regiuni este facut dintr-un mozaic sau dintr-o zonare de grupuri vegetale care prezinta o fizionomie caracteristica: Peisajul este constituit din formatiuni vegetale/ un grup vegetal care isi datoreaza fizionomia sa particulara dominantei uneia sau mai multor forme de viata numite tipuri biologice”.

Scolile de fitosociologie (Duvigneaud, 1974)

a) Scoala de la UPSALA (Du Rietz 1921)

Conform acestei scoli, asociatia vegetala este bazata pe constanta/dominanta caz in care vorbim de fitocenoze stabile, cu o compozitie floristica omogena in care fiecare strat este caracterizate de constante/dominante.

b) Scoala de la Zurich-Montpelier Flahaut si Braun-Blanquet (1915)

Criteriul cu cea mai mare importanta potrivit acestei scoli este fidelitatea. Asociatia vegetala este caracterizata prin specii care ii sunt fidele.

c) Scoala estono-americana (Lipmaa 1933)

Principiul pe care se bazeaza scoala lui Lipmaa este cel al independentei staturilor in sanul unei fitocenoze, asociatiile unistratificate fiind singurele grupuri care pot fi considerate ca si unitati elementare ale vegetatiei.

d) Scoala dinamista

Principiul de baza 252e42c al acestei scoli este cel al succesiunii. Mai multe curente de gandire ale acestei scoli pot fi prezentate : Sistemul lui Clements (1916) si Scoala de la Toulouse (Gaussen, Rey, 1933-1955) Gaussen si colaboratorii, au creat procedee cartografice potrivit carora, fiecare serie sau etaj are o culoare ce corespunde ecologiei acestuia. Alegerea culorilor este bazata pe principiul potrivit caruia 2 serii vecine trebuie sa aiba doua culori vecine din spectrul vizibil. Ca si punct de referinta se ia gama de culori a curcubeului. Fiecarui component al vegetatiei, i se va atribui o anumita culoare raportandu-ne la o sinteza grafica a influentei mediului : Galben: soare; Negru: umbra; Albastru : umiditate ; Negru : Nebulozitate ; Roz : Lumina din muntii inalti; Rosu : Caldura ;

Plecand de la aceste raporturi se pot prezenta ca si exemplu culorile principalelor serii de vegetatie obtinute din suprapunerea culorilor corespunzand factorilor ecologici dominanti: Rosu: Maslin; Oranj : Stejarul in toamna; Galben: Stejarul in primavara; Verde: Stejar cu frunza caduca; Albastru: Artar; Indigo: Brad (albastru cu negru); Violet: Pin silvestru ;Negru: Molid; Roz : Serii alpine ;

3. AGROECOLOGIE APLICATA (sisteme de agricultura)

Agricultura biodinamica

Sistemul a fost creat in Germania sub inspiratia lui Rudolf Steiner si pus in aplicare catre E. Pfeiffer si se bazeaza pe teoria elaborata in 1913-antroposofia, ca o reactie la dezvoltarea materialista din momentul respectiv. Agricultura biodinamica dezvoltata de catre un discipol de al sau si anume de catre Pfeifer preconizeaza ideea unei alimentatii sanatoase si echilibrate care se bazeaza pe mai multe principii de baza ale agriculturii biologice, cum ar fi interzicerea ingrasamintelor minerale si autonomia exploatatiei agricole datorita sistemului de policultura-zootehnie. Pe de alta parte aceasta miscare se bazeaza pe influenta fazelor lunare si planetare asupra culturilor agricole si cresterii animalelor.

3.2. Agricultura organica

Agricultura organica s-a nascut in Anglia dupa cel de al doilea razboi mondial si a pus accentul pe echilibrul biologic si al fertilitatii solului, pentru care aportul de materii organice compostate este esential. Acestea au un rol capital in ceea ce priveste rezistenta plantei la boli si daunatori. Promotorul conceptului ( Howard), a prezentat continutul sistemului in “Testamentul agricol” din 1940 in care se bazeaza pe observatii facute in India timp de mai multe decenii.

3.3. Agricultura biologica

In Elvetia in anii “40” Hans Peter Rush si H. Muller au pus accent pe autarhia producatorilor si interesul unor circuite scurte de piata. Aceste idei s-au concretizat intr-o metoda pe care autorii au numit-o agricultura biologica si care pune accentul pe resursele regenerabile in vederea asigurarii securitatii alimentare a populatiei. Aceasta metoda se caracteriza la momentul respectiv printr-o importanta mare acordata humusului din sol pe utilizarea compostajului de suprafata si pe faptul ca munca solului trebuie limitata la strictul necesar cu scopul de a evita perturbarea microflorei solului.

Astazi sistemul de agricultura biologica este reglementat la scara europeana prin Regulamentul 2092/1991 pentru sectorul vegetal si de Regulamentul 1804 /1999 pentru sectorul animal. Cele 2 acte normative au preluat si armonizat 3 termeni (agricultura biologica, agricultura organica si agricultura ecologica) care au creat multa vreme confuzie in randul oamenilor de stiinta, producatorilor si in special la nivelul consumatorilor. Potrivit acestor 2 acte normative cei trei termeni se refera la acelasi sistem de agricultura dar in functie de tara (de sensibilitatea si conotatiile pe care expresia poate sa o capete la nivelul oamenilor de stiinta si al opiniei publice) se folosesc dupa cum urmeaza: termenul organic (Marea Britanie); termenul biologic (Franta, Italia, Belgia, Grecia, Luxemburg,Ungaria, Bulgaria, etc.. ) si termenul ecologic (Germania, Austria, Spania, Danemarca, Olanda, Portugalia, Suedia, Finlanda, Romania etc..).

In Romania cele 2 acte normative europene au fost armonizate prin ord. de urgenta nr 34/2000, dispozitii preluate in Legea nr 38/2001 privitoare la produsele agricole ecologice, termenul ales a fi folosit de Romania fiind cel ecologic, un termen mai usor acceptat de opinia publica romaneasca. Termenul de „agricultura ecologica” ales de catre Romania intampina mai putina rezistenta din partea comunitatii stiintifice datorita faptului ca el a fost utilizat de in anii trecuti de catre Puia I., Soran V., , Ionescu A.., Muntean L. S. si Stirban M.,.

Abordarea autorilor romani apropie intelesul acestei expresii de ceea ce astazi noi cunoastem ca agricultura sustenabila sau durabila in conditiile in care ei prevedeau utilizarea de imputuri chimice de sinteza de o maniera rationala, lucru pe care legile europene si legislatia romaneasca il interzic astazi.

Principiile care stau la baza agriculturii ecologice dupa Silguy C., (1994) preluate si de catre legea nr 38/2001 sunt urmatoarele: 

Fertilizarea:

Obiectivul fertilizarii este mentinerea si cresterea fertilitatii solului si a activitatii biologice a acestuia. Este vorba de „a hrani solul pentru a putea hrani planta”, punand accent pe fertilizarea organica. Fertilizarea „nu vizeaza numai furnizarea plantelor cu elemente nutritive”; ea constituie un demers global care permite sa raspunda la un ansamblu de nevoi.

Fertilizarea implica: o buna practica a rotatiilor cu plante ce au exigente diferite si in special cu leguminoase care imbogatesc solul cu azot; o fertilizare organica de baza, cu produse ce provin din ferma; un aport complementar cu ingrasaminte minerale autorizate de lege mai ales in solurile cu carente. In sistemele mixte de policultura-zootehnie in care materiile organice sunt gospodarite corect, fertilizarea minerala complementara nu mai este necesara.

Sunt furnizate solului mai multe tipuri de materii organice: amendamente cu o evolutie lenta: gunoi de grajd, compost care vor crea un humus stabil, ameliorand structura solului si care nu elibereaza decat circa jumatate din azot in primul an; amendamente cu evolutie mai rapida: purin, dejectii lichide, ingrasaminte verzi; ca ingrasaminte complementare se pot utiliza ingrasaminte organice cu mineralizare rapida: guano, faina de peste, faina de carne, faina de sange, etc

Rotatia culturilor

Rotatia culturilor este una din cheile fertilitatii solului, a luptei impotriva buruienilor a bolilor si a daunatorilor. Alegerea speciilor care intra in rotatie depinde de numerosi factori: de climat; natura; ; fertilitatea solului; nevoile in furaje; debusee ; situatia economica a fermei.

Rotatia se realizeaza tinand cont de anumite fenomene biologice: perioada de vegetatie a plantelor la culturile de primavara, cele de toamna, cele duble si triple; utilizarea rationala a rezervelor de apa din sol, asigurandu-se o succesiune a culturilor cu consum specific de apa diferit; esalonarea lucrarilor solului prin importanta lor, in combaterea buruienilor si distrugerea rezervei de boli si daunatori; consumul specific in substante nutritive, dependent de compozitia chimica a plantei si nivelul productiei; adancimea si aria de raspandire a sistemului radicular al plantelor precum si de capacitatea de utilizare a elementelor nutritive din sol; acumularea azotului in sol in cazul cultivarii leguminoaselor, prin fixarea azotului atmosferic de catre bacteriile din genul Rhizobium cu care leguminoasele traiesc in simbioza; fenomenul de suportare (culturi care se pot succeda pe aceeasi suprafata) si autosuportare (specia care se poate cultiva in monocultura); plantele cultivate au capacitati diferite de lupta impotriva buruienilor, cu care concureaza pentru factorii de vegetatie; rotatia diminueaza nivelul de imburuienare prin plantele care pot inabusi buruienile si prin masurile culturale prin care se combat buruienile;

Alegerea soiurilor si raselor:

Criteriile care trebuie avute in vedere constau in adaptarea la tipul de sol, la calitatea produsului dorit, rezistenta la boli si daunatori, reactia la fertilizarea organica, aptitudinea de a concura buruienile. La ora actuala incep sa fie realizate cercetari in ceea ce priveste selectia de varietati adaptabile la agricultura ecologica, un factor important al randamentului si al calitatii productiei. Au inceput sa apara societati de producere de seminte, specializate pentru agricultura ecologica pentru pregatirea momentului in care semintele conventionale nu vor mai putea fi folosite (1 ianuarie 2004).

Culturile asociate

Asociatiile de plante diverse pot sa valorifice influentele benefice ale unor plante asupra altora. Acestea sunt capabile sa se ajute intre ele, sa reziste la excesul unui climat, sau parazitismului si in acelasi timp pot utiliza mai bine potentialul solului si energia solara datorita nevoilor fiziologice diferite ale speciilor.

Efectele benefice ale asociatiilor vegetale sunt multiple: o interactiune favorabila intre diverse plante din pasunile naturale si paduri; o mai buna ocupare a spatiului aerian, pentru o mai buna valorificare a energiei luminoase si a gazului carbonic (amelioreaza randamentul fotosintetic); o mai buna ocupare a spatiului subteran prin inradacinari de diverse tipuri si datorita unor exigente diferite in apa si elemente nutritive; o mai buna rezistenta impotriva anumitor boli si daunatori; adapost pentru insectele auxiliare; lupta eficienta impotriva buruienilor; imbogatirea in azot organic prin culturile de leguminoase; protectia impotriva eroziunii si a spalarii nutrientilor cu azot; imbogatirea in humus;

Exista asociatii de plante foarte fericite cum sunt usturoiul si capsunii dar exista si altele mai nefericite cum este cazul fasolei si a cepei. Acest fenomen de interrelatie dintre diferitele plante se numeste amensalism sau alelopatie.

Controlul buruienilor

Metode preventive (Desbrosses P., 1993) utilizarea de varietati cu o crestere rapida care pot concura buruienile; alegerea unor rotatii nefavorabile buruienilor prin utilizarea anumitor culturi ( cartof, varza, lucerna ) precum si a unei alternante de culturi de iarna si primavara care duce la eliminarea buruienilor ; suprimarea surselor de diseminare organice necompostate: amendamentele organice (gunoi, paie) ce prezinta un potential puternic de seminte de buruieni; o compostare termofila reduce puternic capacitatea de germinare a semintelor; limitarea lucrarilor culturale propice dezvoltarii buruienilor: aratura profunda, treceri repetate; semanatul fals, care consta in pregatirea superficiala a pamantului cu scopul de a germina buruienile urmata de distrugerea acestora prin intermediul unei grape sau prin distrugere termica, inainte de pregatirea patului de semanat; mulcirea impotriva invadarii cu buruieni, aplicata in culturile perene, are ca obiectiv protejarea solului de excesele climatice, si mentinerea umiditatii in perioade de seceta;

Metode curative:

Pe langa lucrarile manuale si mecanice de distrugere a buruienilor o metoda aproape generalizata in agricultura ecologica este dezburuienarea termica.

Aceasta tehnica foloseste temperaturi cuprinse intre 70 si 800°C in functie de tipul de procedeu utilizat. Metoda este foarte folosita in legumicultura, pomicultura si viticultura.

Lupta fitosanitara

Aceasta lupta are la baza urmatoarele principii: protectia fitosanitara este in principal preventiva: In acest scop se recomanda folosirea de varietati rezistente, asigurarea unei bune stari fiziologice a plantelor cu scopul de a fortifica autoapararea naturala a acestora; metodele curative fac apel la tehnici biologice cu substante vegetale si minerale; Se urmareste utilizarea de tehnici care sa indeparteze daunatorul si limitarea populatiei acestuia;

Metode preventive: crearea unui mediu defavorabil daunatorilor unei culturi prin favorizarea echilibrului populatiilor microbiene; folosirea de plante ce produc efecte repulsive : Tanacetum vulgare (varza, mar, par), Artemisia absintum (furnici , afide la varza, mar si par); crearea unui mediu favorabil auxiliarilor, prin crearea si amenajarea de spatii adecvate.; mentinerea si crearea de zone de refugiu prin diferite masuri precum: plantarea de perdele de protectie cu un anumit conveier varietal in functie de auxiliarii doriti (Hedera, Arbutus umedo, Laurus nobilis); rotatii variate ce permit limitarea naturala a daunatorilor si bolilor; fortificarea plantelor prin efectuarea de tratamente cu preparate pe baza de plante: Equisetum arvense, Urtica dioica, Tanacetum vulgare, etc; utilizarea de obstacole fizice: fileuri textile, capcane, material plastic; indepartarea prin intermediul mirosului prin folosirea de asociatii de plante: morcov si ceapa, etc; terenurile dificile de lucrat (bordurile de parcele, marginea unui curs de apa, partile laterale ale drumurilor, taluzurile), pot sa fie amenajate in “terenuri neproductive” ale caror avantaje ecologice vor compensa pierderile economice; baltile, care constituie de asemenea nise ecologice interesante pentru auxiliari; plante gazda care adapostesc populatii de daunatori si care atrag in acelasi timp auxiliarii care sunt dusmanii lor naturali.

Lupta curativa: lansarea de auxiliari (Trichograma, Encarsia formosa, Dacnusa etc…); utilizarea de virusuri bacterii si ciuperci: Bacillus thuringiensis, virusul granulozei -virus specific carpocapsei, ciuperci antagoniste cu alti patogeni; confuzia sexuala prin folosirea de feromoni care actioneaza ca atractivi si stimulenti pentru sexul opus, produsi pe cale sintetica; utilizarea de atractivi: - alimentari: zahar, otet, hidrolizati de proteine; chimici: metaldehida pentru melci; fizici : sunet, lumina, culoare ( culoarea galbena pentru musculita alba); folosirea de insecticide vegetale: piretrine pentru afide, muste, paianjenul rosu; utilizarea rotenonei care provine din Derris, Lonchocarpus, pentru colorado, afide, tripsi, fluturele alb al verzei; utilizarea nicotinei impotriva afidelor; utilizarea unor preparate pe baza de Quasia impotriva insectelor nocturne; folosirea de uleiuri minerale si vegetale care colmateaza organele respiratorii ale insectelor : sapun negru si alcool ars care actioneaza ca si uleiurile; utilizarea de substante fitosanitare admise prin Legea nr 38/2001 : sulf, cupru, zeama bordeleza, sulfat de calciu;

4 EVALUAREA ECOLOGICA a RESURSELOR NATURALE din ECOSISTEME si AGROECOSISTEME

Peisajele se compun dintr-o multitudine de parcele care au o importanta variabila pentru protectia speciilor si a biotopurilor, precum si pentru conservarea resurselor abiotice (apa, sol). Datorita numeroaselor presiuni care actioneaza astazi asupra zonelor naturale, a devenit esential pentru orice activitate de planificare (amenajarea teritoriului, regruparea terenurilor agricole in exploatatii viabile, masuri de conservare), de a determina rolul ecologic al fiecarei parcele si a lua masuri speciale pentru cele care prezinta o valoare deosebita.

Sistemul de evaluare prezentat in cele ce urmeaza permite intr-un mod precis pentru fiecare parcela, de a face un recensamant, o evaluare si un bilant al resurselor biotice (flora, fauna) si abiotice (sol , apa) cu scopul de a instaura bazele necesare unei gestiuni, care sa fie in acelasi timp durabila si sa respecte conservarea resurselor naturale. Acest model de evaluare ofera un tablou destul de precis si complet al mediului natural, care este aproape imposibil de inteles in toata complexitatea sa, garantand in acelasi timp maximum de transparenta.

Modelul de evaluare poate sa serveasca, ca baza de munca in domeniile urmatoare : amenajarea structurilor funciare; amenajarea teritoriului; evaluarea masurilor de compensare si de substitutie necesare de luat in cazuri de atingere la integritatea naturii; definirea contributiei fermelor agricole la protectia mediului si a resurselor naturale; retribuirea prestatiilor ecologice in agricultura.

Tinand cont de nevoia crescanda a investigatiilor ecologice si de sisteme de evaluare pragmatice, o schema de evaluare pentru protectia speciilor si a biotopurilor, a fost pusa la punct in anii 80’ in cadrul departamentului geobotanic si ecologic de la Institutul de Botanica Agricola din Bonn, fiind perfectionat continuu.

Un studiu aprofundat a unor inventare floristice si fitosociologice a servit de asemenea, ca baza de realizare a schemei de evaluare. Schema a fost special realizata pentru zone de munte, de altitudine medie, avand un potential biotic foarte important pe mici suprafete si permite clasarea fiecarei parcele intr-una din cele 5 categorii (A,B,C,D E) . Aceasta clasificare, merge de la un impact foarte puternic pentru resursele biotice (categoria A) la un impact foarte scazut pana la nul (categoria E) si se realizeaza cu ajutorul a 5 criterii (proximitatea starii naturale, posibilitatea de substituire, raritate/risc de disparitie, integritate, impactul asupra structurii biotopurilor)

Tabelul nr. 9 Clasificarea parcelelor in functie de resursele lor biotice (biocenoze, specii si populatiile acestora) Institute Botanique de Bonn (1980)

Utilizarea metodei in numeroase cazuri particulare, a permis acumularea de informatii pretioase referitoare la evaluari si bilanturi ecologice ce privesc zonele respective, zonele de regrupare funciara si fermele agricole de pe o suprafata de 250 km2.

Spre sfarsitul anilor 90’ pe baza numeroaselor analize, a fost pusa la punct o metoda de evaluare pentru soluri, apa si aer. Pentru o mai buna intelegere a metodei, evaluarea resurselor biotice si abiotice a fost efectuata separat. Metoda astfel completata a fost utilizata pentru prima data in 1997 pe o zona de regrupare funciara de 500 ha in regiunea Eifel (Germania).

1 “Diagnosticul ecologic”

Diagnosticul ecologic este o metoda ce permite evaluarea transparenta si precisa pentru fiecare parcela a resurselor biotice si abiotice de care dispune o ferma agricola sau o zona naturala oarecare. El ofera posibilitatea de a analiza si de a evalua toate formele existente de ocupare a terenurilor (ecosisteme naturale sau apropiate de starea naturala, biotopuri agricole si zone de locuit).

Utilizarea sistemului de evaluare presupune o prima etapa decisiva ce consta intr-o munca de prospectie intensiva in zona de investigatie (munca de teren). Cu ajutorul unei cartografii complete a vegetatiei si tinand cont de aspectele faunistice si de structuri importante in termeni de ecologie animala, se poate descrie o situatie efectiva. In cadrul acestor prospectii, trebuiesc localizate speciile si biotopurile rare amenintate cu disparitia si interesante din punct de vedere biogeografic. Muncile de cartografie pe teren trebuiesc realizate pe baza unor harti topografice la scara 1/5000. Acest tip de investigatie necesita prezenta unui personal competent in fitosociologie si uneori in ecologie animala. Principalul parametru de evaluare a parcelelor este impactul ecologic al fitocenozei si/sau a tipurilor de biotopuri pe parcelele studiate. Colectarea informatiilor de la fermieri sau de la proprietarii pamanturilor nu este necesara, pentru ca vegetatia prezenta constituie un indicator precis a intensitatii activitatilor potential poluante din ferma. Pentru verificarea metodei trebuie realizate analize punctuale de sol si apa, din ferma si imprejurul fermei cu scopul de a obtine elementele necesare evaluarii resurselor abiotice. De asemenea, pot fi realizate anchete la nivelul agricultorilor pentru a colecta informatii referitoare la fertilizarea parcelelor.

Analiza si evaluarea resurselor biotice

Situatia actuala in materie de protectie a speciilor si a biotopurilor este evaluata pe baza a 5 criterii. Bilantul este efectuat cu ajutorul subcriteriilor ce permit o clasificare precisa a fitocenozelor sau biotopurilor.

Tabele ce furnizeaza definitii si exemple concrete pentru fiecare criteriu, usureaza aceasta munca de evaluare si notare. In caz de modificare a conditiilor de mediu ei vor trebui sa fie completati cu alte tipuri de biotopuri. Dupa atribuirea de puncte pentru diferitele criterii, se obtine un punctaj final prin simpla cumulare a totalului de puncte pe unitatea de biotop, supusa evaluarii.

Tabelul nr. 10 Criterii si subcriterii pentru evaluarea globala a resurselor biotice a unui site(Institute Botanique de Bonn, 1980)

Criteriile de evaluare sunt aplicabile la totalitatea parcelei de investigatie si fac fiecare obiectul unei evaluari pe unitate de biotop prin intermediul unei graduari cu 5 nivele notate pe o scara cu puncte (de la 0 la 4 puncte).

Tabelul nr. 11 Atribuire de puncte in functie de gradul de realizare a fiecarui criteriu:

Metoda Agro-Eco

Aceasta metoda constituie un instrument de diagnostic in sprijinul deciziei agricultorilor de a repera punctele slabe si atuurile unei ferme, in ceea ce priveste practicile agricole. Indicatorii sunt calculati pe fiecare parcela.

Chiar daca agricultura durabila a devenit un concept cheie al agriculturii viitorului, inca nu exista o initiativa in raport direct cu durabilitatea. In acest context, laboratorul de Agricultura al INRA (Institutul National de Cercetare Agricola) din Colmar (Franta) a elaborat o metoda de evaluare a efectelor practicilor culturale asupra mediului, cu ajutorul unor indicatori. La inceput, metoda a fost dezvoltata pentru cultura mare. Indicatorii sunt prezentati sub forma de note, variind de la 0 la 10. Calculul indicatorilor nu necesita o masuratoare directa in teren, ci ea utilizeaza informatia disponibila in ferma (interventii tehnice, caracteristici stabile ale mediului). La ora actuala opt indicatori agroecologici sunt disponibili si trei sunt inca in curs de definitivare. Este vorba de indicatorul asolament, pesticide, acoperirea solului, fosfor, succesiunea culturilor, materia organica, azot si indicatorul irigare. Alti indicatori, care permit sa se evalueze impactul ansamblului practicilor culturale, asupra unui component al mediului, sunt in curs de constructie (indicatorul 'valoarea cinegetica' si 'valoarea peisajului'). Valoarea unui indicator nu prezinta mare importanta, decat daca este pozitionat, vis-a-vis de o referinta sau daca este comparat cu date obtinute anterior pe aceeasi parcela.

Indicatorii agroecologici au ca obiective principale: de a servi ca si diagnostic unei ferme, formand un 'tablou de bord' agroecologic care pune in evidenta punctele slabe si cele tari ale fermei analizate; de a stabili o urmarire a fiecarei parcele an de an; de a putea decide ameliorarea necesara unei parcele in ceea ce priveste anumite practici culturale riscante pentru mediu; de a evalua impactul noilor practici asupra unei parcele; de a servi ca instrument de apreciere a unei ferme, in ceea ce priveste acordarea subventiilor financiare agricultorilor, in functie de impactul practicilor agricole asupra mediului

3. Metoda ecopunctelor

Numeroase metode au fost create in tarile Uniunii Europene pentru a incuraja practicile agricole care respecta mediul inconjurator. Printre acestea, metoda 'ecopunctelor' din Austria este una dintre cele mai originale.

Obiectivul programului este de a evalua totalitatea unei ferme in ceea ce priveste practicile agricole si intretinerea patrimoniului natural si peisajer. Performantele ecologice sunt recenzate pe fiecare parcela, in raport cu un ansamblu de practici predefinite si care sunt notate printr-un ansamblu de puncte. Pentru fiecare tip de practica agricola privitoare la conducerea exploatatiei, nota atribuita in ecopuncte poate sa fie pozitiva sau negativa. Numarul total de ecopuncte obtinut de catre fiecare ferma va determina nivelul ajutorului financiar care va fi acordat fiecarei ferme.

Tabelul nr. 12 Metoda ecopunctelor Region Basse Autriche, Region Baden Vurtenberg, Region Alsace