Categorii de arii naturale si zone de protectie a bunurilor din patrimoniul natural. instituirea regimului juridic

CATEGORII DE ARII NATURALE SI ZONE DE PROTECTIE A BUNURILOR DIN PATRIMONIUL NATURAL. INSTITUIREA REGIMULUI JURIDIC

Pentru asigurarea masurilor speciale de ocrotire si conservare in-situ a bunurilor patrimoniului natural, s-a instituit un regim diferentiat de ocrotire, conservare si utilizare, pentru urmatoarele categorii de arii naturale protejate[1]:

a) categorii stabilite la nivel national: rezervatii stiintifice, parcuri nationale, monumente ale naturii, rezervatii naturale si parcuri nationale;

b) categorii stabilite prin reglementari internationale: situri naturale ale patrimoniului natural universal, zone umede de importanta internationala, rezervatii ale biosferei, arii speciale de conservare[2] si arii de protectie speciala avifaunistica.

Prin stabilirea celor doua mari categorii de arii naturale protejate se asigura regimul corespunzator de ocrotire, conservare si utilizare pentru:

a) cele mai reprezentative habitate naturale ale spatiului biogeografic national, cu diversitatea biologica floristica si faunistica specifica, incluzand zone marine, de litoral si de coasta, zone de campie, de deal si de munte, zone umede, aride si zone ecoton, cursuri de ape cu zone de lunca si lacuri naturale, asigurand conservarea patrimoniului natural floristic si faunistic, de resurse gen vegetal si animale si mentinerea echilibrului ecologic;

b) habitatele terestre, acvatice  si/sau subterane in care traiesc permanent temporar specii de plante si/sau animale salbatice periclitate, vulnerabile, endemice sau rare, specii de plante si animale salbatice aflate sub regim special de ocrotire, specii cu valoare stiintifica si ecologica deosebita, precum si pe acele habitate in care exista si alte bunuri de patrimoniu natural ce necesita masuri de ocrotire si conservare in-situ;

c) zonele cu resurse biogeografice importante sub aspect biogenetic, ecologic, stiintific, educational, sanogen si recreativ;

d) suprafetele din arealele agricole care conserva si/sau pot reface diversitatea biologica specifica, cu resurse genetice vegetale si animale de importanta ecologica, pedologica, economica si stiintifica, pentru ameliorarea speciilor conservate si domestice, precum si pentru dezvoltarea biotehnologiilor.

Categoriile de arii naturale protejate se pot modifica si completa prin hotarari a Guvernului la propunerea autoritatii publice centrale de protectie a mediului cu avizul prealabil al Academiei Romane, luandu-se in considerare recomandarile organizatiilor internationale autorizate, precum si criteriile pentru selectarea siturilor de importanta comunitara.

ADMINISTRAREA ARIILOR NATURALE PROTEJATE SI A ALTOR BUNURI DIN PATRIMONIUL NATURAL

Stabilirea modalitatilor de administrare a ariilor naturale protejate si a altor bunuri din patrimoniul natural, puse sub regim special de protectie si conservare revine[3]: a) autoritatii publice centrale pentru protectia mediului, impreuna cu Academia Romana, pentru ariile naturale protejate declarate prin legi si hotarari de Guvern; b) autoritatilor administratiei publice judetene sau locale, pentru ariile naturale protejate declarate prin hotarari ale acestora, cu consultarea consiliilor judetene si/sau locale, avandu-se in vedere, printre altele, categoria ariei naturale protejate si regimul de management aferent, intinderea ariei naturale protejate, regimul de proprietate a terenurilor si bunurilor incluse in perimetrul acesteia.

Administrarea propriu-zisa a ariilor naturale protejate si a celorlalte bunuri patrimoniul natural puse sub regim special de protectie si conservare, se face prin:

a) structuri administrative special constituite[4] si reprezentate prin administratii proprii, cu personal calificat si consilii consultative de administrare, organizate pe langa administratiile proprii si formate din reprezentanti ai institutiilor, organizatiilor economice, autoritatilor si comunitatilor locale care detin cu orice titlu suprafete in perimetrul ariei naturale respective.

Aceste structuri sunt indrumate si supravegheate de un Consiliu stiintific ce evalueaza modul in care sunt aplicate masurile prevazute in planurile de management.

b) regii autonome, companii, societati nationale si comerciale, autoritati ale administratiei publice locale, servicii descentralizate ale administratiei publice ocale;

c) institutii stiintifice de cercetare si invatamant, din sectorul public si privat, muzee, organizatii neguvernamentale, constituite potrivit legii;

d) persoane fizice cu calitatea de custode in conditiile prevazute de lege[5].

Administratorii ariilor protejate elaboreaza planurile de management si regulamentele ariilor protejate, care se avizeaza de catre Academia romana si se aproba de autoritatea publica centrala pentru protectia mediului.

CONSERVAREA HABITATELOR SI A SPECIILOR

Ocrotirea si conservarea habitatelor naturale terestre, acvatice si subterane de interes comunitar, existente pe teritoriul Romaniei si a speciilor de plante si animale existente pe ele, expres mentionate in anexele 2 si 3 la Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 236/2000, completata si modificata de Legea nr.345/2006 se face prin declararea de arii speciale de conservare si de arii de protectie avifaunistica.

Pentru speciile de plante si animale salbatice terestre, acvatice si subterane, aflate in regim strict de protectie, inclusiv pentru cele expres prevazute in anexa 4 a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 236/2000 si pentru speciile inscrise in Lista rosie nationala, care traiesc atat in cadrul ariilor naturale protejate, cat si in afara lor, legea (art. 26) instituie o serie de interdictii cum sunt: a) orice forma de recoltare, capturare, ucidere, distrugere sau vatamare; b) perturbarea intentionata in timpul perioadelor de reproducere, de crestere, hibernare si de migratiune; c) deteriorarea si/sau distrugerea locurilor de reproducere sau de odihna; d) distrugerea si/sau culegerea intentionata a cuiburilor si oualelor din natura; e) recoltarea florilor si fructelor, culegerea, taierea, dezradacinarea sau distrugerea cu intentie a acestor plante in habitatele lor naturale; f) detinerea, transportul, comertul sau schimburile in orice scop, fara autorizatia autoritatii de mediu competente (art. 26)

CONSERVAREA ALTOR BUNURI DIN PATRIMONIUL NATURAL

Bunurile patrimoniului natural existente in-situ in afara perimetrului ariilor naturale protejate din categoriile de arii protejate stabilite la nivel national si prin reglementari internationale, respectiv pesteri, depozite forestiere, formatiuni geologice, mineralogice, arbori seculari ori reprezentativi izolati si altele asemenea, sunt supuse protectiei prin stabilirea unor zone de protectie corespunzatoare ca intindere, scopului de conservare a bunurilor naturale.

Bunurile din patrimoniul geologic si speologic, ca bunuri naturale ale subsolului, sunt, in conditiile legii, bunuri proprietate publica.

Pentru evitarea efectelor negative asupra bunurilor din patrimoniul speologic, legea interzice printre altele: distrugerea sau degradarea resurselor pesterii si efectuarea de sapaturi sau derocari neautorizate; colectarile de fauna, fosile sau de obiecte de interes arheologic, fara autorizatie; utilizarea neautorizata a pesterilor si desfasurarea unor activitati ce pot pune in pericol integritatea sau echilibrul natural al pesterilor; distrugerea sau degradarea marcajelor ori a panourilor indicatoare din interiorul sau exteriorul pesterilor etc.

CONTROLUL Si SUPRAVEGHEREA ARIILOR NATURALE PROTEJATE

Controlul asupra respectarii prevederilor legale se organizeaza de catre autoritatea publica centrala pentru protectia mediului si se exercita prin persoane special imputernicite din cadrul: a) aparatului central al acestei autoritati; b) autoritatile judetene de protectie a mediului, cu atributii de control pe teritoriul unitatilor administrativ teritoriale in care functioneaza; c) personalul administratiilor sau administratorii si custozii ariilor naturale protejate; d) inspectoratele silvice si oficiile cinegetice teritoriale cu atributii de control pe teritoriul lor de competenta.[6]

In afara autoritatii publice centrale pentru protectia mediului, controlul si supravegherea se mai exercita de catre Academia Romana - ca autoritate stiintifica cu responsabilitati de avizare, expertizare, supraveghere si control stiintific, prin Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii si Comisia Nationala UNESCO, prin Comitetul National “Om-Biosfera”, cu responsabilitati de coordonare a managementului rezervatiilor biosferei.

RASPUNDERI SI SANCTIUNI

Incalcarea prevederilor legale privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a flori si faunei salbatice, atrage raspunderea civila, contraventionala sau penala, dupa caz, a persoanelor vinovate.

In toate situatiile in care bunurile patrimoniului natural sunt incredintate in custodie, custozii au obligatia de a sesiza imediat autoritatile competente din teritoriu cu privire la faptele ce aduc prejudicii acestor bunuri, autoritatile sesizate fiind obligate sa procedeze la constatarea faptelor si la aplicarea masurilor prevazute de lege (art. 44 alin. 3).

Legea stabileste o serie de fapte considerate contraventii, daca, potrivit legii penale, nu constituie infractiuni, pentru care amenda aplicata se diferentiaza sub aspectul cuantumului minim si maxim, dupa cum fapta a fost savarsita de persoane fizice sau juridice.

Cu titlu de exemplu, sunt considerate contraventii: desfasurarea oricarei lucrari sau activitati susceptibile sa genereze un impact negativ asupra ariilor naturale protejate; distrugerea sau degradarea marcajelor si a panourilor indicatoare din interiorul si exteriorul pesterilor, intrarea in perimetrele ariilor naturale protejate si in vecinatatea acestora, fara acordul structurilor de administrare.

Constatarea faptelor ce constituie contraventii si aplicarea sanctiunilor se fac de catre autoritatea publica centrala pentru protectia mediului, respectiv de catre membrii Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii ai Academiei Romane, de personalul inspectoratelor teritoriale, al oficiilor teritoriale cinegetice, de personalul administratiilor sau de administratorii si custozii ariilor naturale protejate, precum si de catre ofiterii si subofiterii de politie, de catre persoanele imputernicite de administratia publica judeteana si locala.

REGIMUL JURIDIC AL REZERVATIEI BIOSFEREI “DELTA DUNARII”

Infiintarea, organizarea si functionarea. Rezervatiile biosferei sunt o categorie de arii naturale protejate impusa de rezultatul cercetarilor facute in cadrul Programului international “Omul si Biosfera”, elaborat in 1971, pe o perioada nelimitata de catre UNESCO. Aceste zone a caror importanta ecologica este de interes national si universal, trebuie sa fie cat mai intinse, sa cuprinda zone tampon bine delimitate si sa asigure prin diversele formatiuni si ecosisteme pe care le inglobeaza, continuitatea ciclurilor biogeochimice, regenerarea resurselor naturale, indeosebi a resurselor vietii la nivel local, regional si global.[7]

Rezervatia Biosferei “Delta Dunarii” a fost infiintata prin Hotararea de Guvern nr. 450 din 19 mai 2005, privind organizarea si functionarea Ministerului Mediului. In prezent, activitatea Rezervatiei se desfasoara in temeiul Legii nr. 454 din 18 iulie 2001 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 112/2000 pentru modificarea si completarea Legii nr. 82/1993 privind constituirea Rezervatiei Biosferei 'Delta Dunarii'

Valoarea patrimoniului natural al Rezervatiei Biosferei “Delta Dunarii” este recunoascuta prin includerea acesteia in reteaua internationala a rezervatiei biosferei, in cadrul Programului “Omul si Biosfera”, prin declararea ca zona umeda de importanta internationala, ca habitat pentru pasarile acvatice (Conventia de la Ramsar, 1971) si prin includerea ei pe Lista patrimoniului natural mondial UNESCO, 1991.

Ca zona de importanta ecologica nationala si internationala, Rezervatia Biosferei “Delta Dunarii” cuprinde: Delta Dunarii, Complexul Lagunar Razelm Sinoe, Dunarea maritima pana la Cotul Pisicii, sectorul Isaccea-Tulcea cu zona inundabila, saraturile Murighiol-Plopu si litoralul Marii Negre de la bratul Chilia pana la Capul Midia, inclusiv marea teritoriala pana la izobata de 20 m.

Limita vestica continentala a Rezervatiei este reprezentata de contactul Podisul Dogrobean cu zonele umede si palustre.

Din punct de vedere al organizarii administrativ-teritoriale, Rezervatia este extinsa pe teritoriile a trei judete: Tulcea, Constanta si Galati.

Suprafetele terestre si acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub ape existente in perimetrul Rezervatiei, delimitat in conditiile prevazute de lege, impreuna cu resursele naturale pe care le genereaza, constituie patrimoniu natural al Romaniei si face parte din domeniu public de interes national.

REGLEMENTARI PRIVIND PROTECTIA NATURII[8] PE PLAN INTERNATIONAL

La Conferinta Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura din 16 noiembrie 1972, de la Paris, a fost adoptata Conventia privind patrimoniul mondial cultural

si natural[9].

Conventia si-a propus sa realizeze o reunificare si reconciliere intre patrimoniul cultural si cel natural, pe care le considera componente ale patrimoniului unic. Constatandu-se amenintarea cu distrugerea a ambelor componente, se subliniaza interesul exceptional pe care trebuie sa-l suscite prezervarea patrimoniului mondial pentru intreaga umanitate.[10]

In spiritul acestei Convetii sunt considerate ca facand parte din patrimoniul natural: monumentele naturale constituite din formatiuni fizice si biologice sau grupuri de asemenea formatiuni, care au o valoare universala exceptionala din punct de vedere estetic sau stiintific; formatiuni geologice si fiziografice si zonele strict delimitate constituind habitatul speciilor animale si vegetale amenintate sau care au o valoare universala exceptionala din punct de vedere stiintific sau al conservarii; siturile naturale sau zonele naturale strict delimitate care au o valoare universala exceptionala din punct de vedere stiintific, al conservarii sau al frumusetii naturale.

Fiecare stat parte la Conventie se obliga sa identifice si sa delimiteze diferite bunuri situate pe teritoriul sau - culturale si naturale - la care se refera Conventia si sa le asigure ocrotirea, conservarea, valorificarea si transmiterea lor generatiilor viitoare.  Fiecare dintre statele parti, in masura in care este posibil, prezinta Comitetului Patrimoniului Mondial de pe langa UNESCO un inventar al bunurilor din patrimoniul cultural si natural aflate pe teritoriul sau. Inventarul care nu este exhaustiv, trebuie sa cuprinda si o documentatie asupra locului unde sunt situate bunurile respective si asupra interesului pe care il prezinta.

Comitetul stabileste, actualizeaza si difuzeaza, atunci cand este necesar, lista patrimoniului mondial in pericol, care include bunuri aflate in prima lista, amenintate de pericole grave si precise, pentru a caror salvare sunt necesare lucrari mari.

In acelasi timp, Comitetul stabileste si criteriile pe baza carora un bun al patrimoniului cultural si natural poate fi inscris pe o lista sau alta din cele mentionate. Neinscrierea pe aceste liste a unui bun din patrimoniul cultural si natural inseamna, ca acest bun nu ar avea o valoare universala exceptionala in alte scopuri decat cele care rezulta din inscrierea in aceste liste.

- Conventia privind protectia naturii si prezervarea vietii salbatice in emisfera vestica, Washington, 1940, consacrata in principal, infiintarii de parcuri nationale, in care scop, 20 de state americane semnatare s-au angajat sa exploreze posibilitatile existente pe teritoriul lor pentru crearea de parcuri nationale, resursele lor urmand sa nu formeze obiect de exploatare in scopuri comerciale, iar vanzarea, uciderea sau capturarea animalelor salbatice sa fie prohibite.

- Conventia africana asupra conservarii naturii si a resurselor naturale, Alger, 1968, potrivit careia, statele contractante trebuie sa ia masurile necesare pentru conservarea si utilizarea florei si faunei, prin extinderea zonelor impadurite, conservarea speciilor amenintate cu disparitia. Conventia prevede ca statele trebuie sa elaboreze o legislatie interna, corespunzatoare noilor exigente ecologice interzicand anumite metode de vanatoare si pescuit.

- Conventia asupra protectiei naturii in Pacificul de Sud, adoptata la Apia, la 12 iunie 1976. Are in vedere, in principal, resursele naturale esentiale si vulnerabile si subliniaza importanta lor din punct de vedere alimentar, stiintific, educational si estetic, exprimand prin aceasta un punct de vedere homocentric.

Se recomanda crearea zonelor protejate, respectiv parcuri nationale si rezervatii nationale.

Ca organ institutional s-a infiintat Comisia Pacificului de Sud.

- Conventia Benellux in domeniul conservarii naturii si al protejarii peisajelor, Bruxelles, 8 iunie 1982.