ECOLOGIA ASTĂZI.

Interesul pentru mediu a crescut semnificativ în ultimele trei decenii: constientizarea, la nivelul factorilor de decizie cât si la nivelul societatii civile, a amenintarilor "adresate" de poluare, defrisare, desecari etc societatii umane dar si naturii în general 242m129c a dus la constituirea infrastructurii care sa se ocupe de problemele de mediu si la directionarea de fonduri importante catre aceasta.

A fost lansat si s-a dezvoltat conceptul dezvoltarii durabile, s-au semnat numeroase tratate internationale privind protectia mediului si a resurselor naturale, legislatia a beneficiat de fundamentarea unei noi discipline, dreptul mediului.

Totul s-a facut si se face sub umbrela ecologiei, mediul si ecologia formând o pereche inseparabila. Cuvântul ecologie apare astazi cam în toate domeniile activitatii umane: ecologie industriala, ecologie economica si economie ecologica, ecologie culturala, ecologie urbana, ecologia resurselor...Nici un alt domeniu al stiintei n-a "suferit" atâtea interventii, adaugiri, redirectionari, reinterpretari, ca sa nu mai vorbim despre utilizarile cele mai variate - în politica - partidele ecologiste, în inginerie - ingineria sistemelor ecologice, în educatie - educatia ecologica, chiar în viata casnica - spalatoria ecologica ...

Asa încât pare firesc a ne întreba ce a mai ramas din ecologia clasica, ce înseamna ecologia în anul 2004 si ce viitor i se prevede?

Ernst Haeckel, 1866 (în lucrarea Generelle Morphologie der Organismen) defineste ecologia ca fiind stiinta relatiilor dintre organisme si întregul lor mediu de viata. Tot Haeckel, în 1869, utilizeaza trei termeni înruditi (fiziologie - periologie - ecologie) pentru a defini stiinta economiei naturii. În 1794 Linnaeus folosise un vechi concept atribuit lui Pithagoras, oeconomia naturae.

Astfel, Haeckel a inventat cuvântul ecologie înlocuind nomos (în sensul de lege, obicei, cu referire la vechile reguli privind împartirea pasunilor) cu logos (lege divina, lege naturala) si adaugându-l particulei oikos (casa): deci oeconomia s-a transformat în oecologia.

Primul program de cercetare în ecologie a fost dezvoltat de botanistul danez Eugenius Warming, la sfârsitul sec. XIX si începutul sec. XX, acesta fiind recunoscut ca fondatorul ecologiei propriu-zise (în lucrarile sale, Plantesamefund din 1895 si Introduction to Plant Ecology, din 1909). Warming a încercat sa dea raspuns la câteva întrebari: de ce creste o planta într-un anumit loc si de ce are anumite caracteristici care-i permit sa supravietuiasca în conditiile unor combinatii de parametri de mediu.

Iata câteva din definitiile moderne ale ecologiei: Odum (1972): ecologia este studiul structurii si functiilor naturii sau studiul ecosistemelor; Krebs (1972): studiul stiintific al interactiunilor care determina distributia si abundenta organismelor;  Peters (1980): ecologia se ocupa cu predictii privind biomasa, productivitatea si diversitatea; Begon, Harper si Townsend (1986): ecologia se ocupa cu descrierea, explicarea si prognozarea indivizilor, populatiilor si comunitatilor, în timp si spatiu; Likens (1992): studiul stiintific al proceselor care influenteaza distributia si abundenta organismelor, interactiunile dintre organisme si intercatiunile dintre organisme si fluxul de energie si reciclarea materiei.

In timpul lui Haeckel existau diferiti termeni stiintifici si discipline care se refereau la relatia organism-mediu dar ecologia a largit întelesul sintagmei. Ceea ce astazi se numeste ecologie era altadata caracterizata prin termenii de etologie sau biologie (într-un sens foarte restrictiv).

Consolidarea conceptului haeckelian, mai ales la începutul sec. XX, a dus la formarea unei discipline de sine statatoare care si-a conturat propriul sau drum. La mijlocul sec. XX ecologia a capatat si forma institutionala necesara prin înfiintarea primelor institute de cercetare de specialitate si prin predarea disciplinei în universitati. Totodata însa, odata cu concentrarea pe un domeniu specific, conceptul de ecologie a marcat si un proces de extindere, înglobând ideile miscarilor pentru mediu si teoria sistemelor. Asa a luat nastere ecologia sistemica.

Studiul fenomenelor ecologice nu a fost apanajul exclusiv al ecologilor, subdiviziunile ecologiei fiind "atacate" de diferiti specialisti (biologi, biochimisti, medici, ingineri):

Ecologia îsi cauta înca o identitate care sa o scoata din categora "superstiintelor", atât prin structurarea clara a obiectului de lucru (ecosistemul?) cât si prin delimitarea institutionala si sociala. Secolul XXI va marca o pozitionare precisa a ecologiei în câmpul vast al stiintelor mediului. Se pare ca ecologia stiintifica, caracterizata prin detasarea observatorului de obiectul sau de studiu (populatia, comunitatea, ecosistemul) va ramâne domeniul conservator (în sens pozitiv!) si se va separa de ecologia generalista (deep ecology), caracterizata prin abordarea holista a problemelor planetei, aducând împreuna ratiunea, sentimentele, spiritualitatea si actiunea. Am folosit termenul de ecologie generalista încercând o traducere aparte a termenului deep ecology tocmai pentru a acorda ecologiei stiintifice importanta de disciplina fundamentala pe care o merita si pentru a evita confuzia ce s-ar crea daca am pune în fata unui cititor mai putin avizat doi termeni care, în limba româna, ar exprima diferente care, de fapt, nu exista. Cu alte cuvinte, nu as contrapune ecologiei stiintifice ecologia fundamentala, în sensul obtinut prin traducerea cuvintelor deep ecology. Aceasta "deep ecology", inventata de filozoful si activistul de mediu norvegian Arne Naess la începutul anilor 70 exprima nevoia de responsabilitate în relatia om-mediu.

Asadar, ecologia va urma doua directii, destul de bine individualizate: pe de o parte, studiul sistemelor biologice supraindividuale aflate În relatii biunivoce cu mediul lor ceea ce înseamna, de fapt, studiul sistemelor ecologice si pe de alta parte, dezvoltarea de concepte, mentalitati si atitudini care sa duca la formarea unei relatii mai bune între om si natura.