Ecologia era incǎ panǎ nu de mult un tinut "necunoscut" si de aici tatonǎrile, incertitudinile si, trebuie sǎ spunem, greselile inregistrate in trecut. Stiinta protejǎrii este nouǎ: ea impune cunostinte multiple. Nu este deloc de mirare cǎ avem incǎ multe de invǎtat.
Eduard Bonnetous
E un adevar de acum autentificat cǎ preocuparea pentru protejarea si apararea mediului inconjurator, ca si actiuni de eliminare a surselor de perturbare a echilibrelor naturale au existat inca din antichitate. Ritualizarea unor obiceiuri, ca si metamorfozarea unor plante sau animale in totemuri au relevat faptul cǎ omul arhaic intelegea bine functia naturii, aceea de a fi temei pentru supravietuirea lui si in acelasi timp, de a constitui cadru sau protector in raport cu fenomenele atmosferice. Planetele si animalele - in gandirea arhaicǎ - aveau aceeasi esentǎ spiritualǎ cu omul[1], formand impreunǎ o unitate genericǎ de bazǎ si beneficiind de aceleasi drepturi la existentǎ. In virtutea unor institutii empirice, ca si in urma experientei traite ca actiune, primitivul cultiva "armonia intre el si biosfera"[2]. Astfel, in gandirea hindusa sufletul (dharma) se plasa la scara intregului univers si se postula principiul iubirii naturii ca unul intrinsec fiintei omului. Acestuia i se interzicea cu strictete a efectua vreo actiune care ar deteriora procesele biologice si nu i se permitea sa foloseasca obiecte din mediu decat in limite absolut necesare, fara nici o tendinta de risipa si fara a priva pe altii de la un drept al lor, acela al intrebuintarii de obiecte din mediu.
Si in China, atat in China preistorica, precum si in cea istorica, omul era considerat ca parte intrinseca naturii si era legat - atat biologic, cat si spiritual - de pamant si de cer[3]. Dao era principiul fundamental plasat la baza intregului univers si realiza unitatea organica a omului cu natura. Legatura de esenta dintre cele doua existente era una de origine, asimilate de un gen proxim si functii unificatoare si avand la baza o aceeasi substanta.
Un caz interesant in ceea ce priveste relatia omului cu natura il gasim tot in Extremul Orient si anume, in Japonia. Aici se intalnesc doua credinte intrucatva distincte, dar cu o finalitate comuna si cu un spirit complementar: religia sintoista si psihologia ancastrala devenita cu timpul samuraica.
Si una si alta postuleaza teza dupa care atat arhipelagul nipon, cat si omul acestui pamant isi au originea intr-un act de creatie catastrofica. In gandirea nipona, tara lor ("Tara Soarelui Rasare") este rezultata dintr-o eruptie vulcanica si deci are o aparitie regasita intr-un cataclism natural, din care apoi au irupt o flora si o fauna aparte si s-au constituit conditiile unei civilizatii devenita de exceptie. Intr-un atare context, insusi omul era considerat a fi o creatie a naturii si prin urmare mostenea modelul efectiv al acesteia. Mai mult, in conceptia sintoista, peisajul uman este un fel de "alter ego" al peisajului natural, reproducandu-l cu fidelitate pe acesta din urma si integrandu-se total in ritmurile lui launtrice. Unul este cauza, iar celalalt este efectul[4].
Ca "opera de arta produsa de catre natura" (cum
considera sintoismul pe om) si ca fiinta rezultata dintr-un lant cauzal, omul
datoreaza mediului nu numai geneza si prin urmare, ii recunoaste nu numai
paternitatea, ci si faptul ca traieste pe seama ei. Conditia primordiala a
existentei lui, ca si resursele supravietuirii se afla tot in realitatea
naturala si, deci, depinde de ea. Disparand natura, adica disparand cauza,
implicit disparea si efectul. In consecinta, sub impactul unor dogme
religioase, ca si prin presiuni de ordin psihologic, niponii dedicau naturii un
profund si netarmuit cult mistic, atribuindu-i un spirit al ei inalienabil si
divinizandu-o. pentru aceasta, ei uzeaza de tehnici artistice deosebit de
ingenioase si extind estetica - sub diferite forme - la nivel de mediu.
Ykebana, desi este un simplu aranjament florar si lasa impresia a fi o practica
destinata unor evenimente, ea exprima o conceptie si releva o atitudine fata de
natura. De fapt, am fi inclinati a crede ca si astazi intreaga Japonie este "o
arta aplicata naturii", demonstrand grija profunda pentru transformarea
metodica a mediului fizic si pentru a-i identifica formele lui geometrice.
In Grecia antica, s-au manifestat succesiv doua etape istorice, relativ distincte si exprimand reactii intrucatva opuse fata de natura. Una dintre ele si care este si cea dintai, a fost epoca preclasica, dominata de caractere homerice, acelea ale razboiului, dar si ale pastoritului si agriculturii. Spiritul acestei epoci a fost ce dionisiac, cu propensiune pentru lucrul campului si a inmultirii turmelor de animale, dar si acela al luptatorului.
Atat in Iliada, cat si in Odiseea se preamareau curajul si iscusinta soldatului, si se anatomizau frica si lasitatea. In schimb, Hesiod, in cunoscutul sau poem "Munci si zile", elogiind munca si aducand lauda cinstei, arata cum trebuie folosite conditiile din mediu pentru a creste cantitatea de cereale si se dorea a fi obtinuta si cum sa fie pregatit pamantul pentru a creste fertilitatea.
Cea de a doua epoca, cea clasica poarta denumirea
de epoca apolinica, fiind epoca marilor sisteme filosofice si manifestandu-se
ca sustinatoare a cercetarilor matematice si a celor astronomice. Civilizatia
umana avansase impetuos, iar ordinea cetatii si fenomenul urban inlocuisera
pastoritul si activitatea agricola. In secolul IV-i.d.H. aparuse primul
megalopolis din istoria omenirii, iar agora devenise conditia expansiunii
urbane[5].
Unul dintre efectele acestor procese si care vor continua si ulterior a fost
defrisarea fara nici o regula a padurilor Greciei preclasice si accentuarea
degradarii mediului inconjurator. Platon deplangea transformarea solului
intr-un "trup scheletic.ros de boala", "solul fertil fiind carat in mare de
ploi". In sistemul sau filosofic, care l-a prefigurat si l-a anticipat cu peste
doua mii doua sute de ani pe cel hegelian, Platon elogia armonia naturii si
demonstra cum lipsa acesteia produce suferinta. Cu aparitia filosofiei lui Epicur
si de fapt cu toti acei filosofi care si-au intitulat scrierea cu o formula
sugestiva, "Peri fiizeas" ("Despre bucurie"), au inceput si interogarile cu
privire la efectele actiunii omului asupra mediului inconjurator, dar a fost
formulata si ideea conservarii acestuia. Autorul "ataraxiei" si, in acelasi
timp, exponent al "hedonismului" cerea supunerea fata de natura, relevand ca
aceasta se posteaza "prin bine", dar e "distrusa prin durere" .
Ca de obicei si in acest caz, punctul de referinta, dar si de delimitare doctrinara, se realizeaza prin Aristotel Stagiritul, uzand de o conceptie determinist-geograficista si fiind preocupat de legatura dintre cele doua tipuri de cauzalitati, cea fizica si cea umana, stabileste existenta unui anume impact al regimului climateric asupra caracteristicilor unui popor si asupra politicii sale. El considera ca popoarele ce locuiesc in climate reci sunt mai pline de curaj decat celelalte, dar sunt inferioare ca inteligenta si mai nedisciplinate politic, neputand niciodata sa cucereasca teritorii vecine[7]. Deasemeni, Stagiritul arata ca orasele - cetati fortificate de catre oligarhie si monarhie, pe cand politica democratica prefera sesul, adica deschiderea in spatiu si comunicarea cu exteriorul.
Nu din lipsa de surse documentare si nici din intentia de a ignora o epoca istorica, ci din lipsa de spatiu grafic, precum si prin aceea ca am depasi intrucatva cadrul analitic al subiectului in speta, vom trece peste perioada medievala si ne vom referi la doctrina lui Montesquien, similara celei aristotelice si cu rezonanta in politicile de mediu. In lucrarea sa devenita clasica[9], ganditorul francez sustine 616g64g ca zonele climaterice al Terrei genereaza profile psihologice corespunzatoare. Astfel, in viziunea sa, globul pamantesc se imparte in trei mari fasii intercontinentale, care se regasesc in trei tipuri atmosferice distincte si anume : calda, temperata si rece.
Fiecare dintre acestea - in conceptia lui Montesquien - genereaza profile psihologice distincte si determina caractere de personalitate aparte - "indienii - scria filosoful francez - sunt de la natura lipsiti de curaj, chiar si copii europenilor nascuti in India pierd curajul propriu climei din tarile lor"[10]. Istoria indiana - dupa ganditorul francez - este una statica - "Daca imbinati aceasta gingasie a organelor .cu o anumita lene a mintii (legata in mod firesc de cea a corpului), care face ca aceasta minte sa nu fie capabila de nici o incordare, veti intelege ca sufletul care a incercat odata anumite impresii nu le mai poate schimba. Aceasta este cauza datorita careia legile, moravurile si obiceiurile, chiar cele care par indiferente, bunaoara felul de a se imbraca sunt astazi in Orient cum erau si acum o mie de ani" . Din contra - continua Montesquien - in "tinuturile reci" oamenii "au .mai multa vigoare" si au "mai multa incredere in sine, adica mai mult curaj: o mai buna cunoastere a propriei superioritati" . "Popoarele din tarile calde - adauga el - sunt fricoase ca batranii; cele din tarile reci sunt curajoase ca tinerii" .
In schimb, locuitorii zonelor temperate - dupa Montesquien - se vor defini prin conduite instabile. Suferind influente de temperatura variata si plasandu-se sub impactul dur al unor fenomene climaterice extrem de diverse, ei sunt superficiali si nestatornici. "In tarile temperate - scria ganditorul francez - veti vedea popoare nestatornice in comportarile lor, chiar in viciile si in virtutile lor, deoarece acolo clima nu este destul de stabila pentru a le imprima statornicia" .
Enciclopedistii francezi - in special d'Holbach si Helvetius - au remarcat ca tendentioasa doctrina de esenta "geograficista" a lui Montesquieu, relevandu-i factura ei nestiintifica si contestandu-i baza ei de argumentare, Helvetius. In lucrarea sa "Despre spirit" pune in prim plan analitic rolul factorilor istorici in dezvoltarea umana si sustine aceleasi pretentii, sa le justifice prin aceleasi mijloace si toate sa se creada favorizate de natura.
Sa cercetam istoria - continua Helvetius - si-i vom
vedea pe huni parasind Palus-Meotides pentru a subgrupa popoarele din Nordul
tarii lor. Vom vedea pe sarazini coborand puzderie din nisipurile arzatoare ale
Arabiei, napadind pamantul, supunand natiunile, infrangandu-i pe spanioli si
semanand pustiul, pana in inima Frantei; vom vedea pe aceeasi sarazini sfasiind
victoriosi steagul cruciatilor, iar popoarele Europei le vom vedea, dupa
incercari repetate, sporindu-si in Palestina infrangerile si rusinea lor. Daca
imi intorc privirile asupra altor regiuni - continua Helvetius - vad din nou
cum adevarul parerii mele este confirmat si de victoriile lui Tamerlan, care
coboara in tinuturile inghetate ale Siberiei si de cuceririle incasilor si de
vitejia egiptenilor care, socotiti in timpul lui Cyrus drept poporul cel mai
curajos, s-au aratat in batalia de la Tembreia, atat de demni de renumele lor,
in sfarsit de romanii care-si purtara obstiile biruitoare pana in Sarmantia si
insulele britanice. Si atunci, daca victoria a zburat de la Sud la Nord si de
la Nord la Sud, daca toate popoarele au fost pe cand cuceritoare si cucerite,
daca, asa cum ne arata istoria, popoarele nordice nu sunt mai putin sensibile
la arsita sudului decat popoarele sudice la asprimea frigului nordic, si daca
duc razboaie cu dezavantaje egale in regiuni mult diferite de ale lor, este
limpede ca toate cuceririle nordicilor sunt cu desavarsire independente de
temperatura deosebita a tinuturilor lor si ca in zadar ar cauta cineva in
conditiile fizice cauza unui fapt despre care morala ne da o explicatie simpla
si naturala[16]. Filosoful
francez insa merge mai departe si releva cum ca o atare teorie nu are un scop
in sine si prin urmare nu se situeaza dincolo de anume intrebuintari politice.
Retinand practicile de tip colonialist dezvoltate de catre tarile occidentale
si observand exploatarea la care erau supusi bastinasii, Helvetius surprinde
rolul politic al teoriei "geograficiste" a lui Montesquien, acela de a
justifica relatiile de dominatie asupra unor tari din Asia si Africa si de a
descuraja orice intentie de eliberare din partea celor aflati in sclavie
"Uimiti in aceeasi masura de povara despotismului oriental si de rabdarea
indelungata si lasa a popoarelor supuse acestui jug odios - scria filosoful
francez - occidentalii, mandrii de libertatea lor, au recurs la cauze fizice
spre a explica acest fenomen politic. Ei au sustinut ca destrabalata Asie nu da
nastere decat unor oameni fara vlaga, fara virtute si care, prada dorintelor
brutale, nu puteau fi decat sclavi. Ei au adaugat ca tinuturile sudice nu
puteau sa adopte in consecinta decat o religie senzuala.
Presupunerile lor sunt dezmintite de experienta si de istorie. Se stie ca in Asia au trait natiuni foarte razboinice, ca dragostea nu moleseste catusi de putin curajul; ca popoarele cele mai sensibile la placerile dragostei, asa cum remarca Plularh si Platon, au fost adesea cele mai destoinice si mai curajoase; ca dorinta arzatoare de femei nu poate fi socotita niciodata ca o dovada la slabiciune a temperamentului asiaticilor"[17].
Dupa alte precizari, Helvetius adauga: "Siliti sa renunte la aceasta teorie si sa le restituie asiaticilor, daca pot spune astfel, sufletul si trupul, unii au cantat cauza servitutii popoarelor orientate in pozitia lor geografica. Drept urmare au socotit sudul ca o uriasa campie a carei intindere oferea tiraniei mijloacele prin care sa mentina popoarele in robie. Dar aceasta presupunere nu este confirmata de geografie. Se stie - conchide filosoful - ca partea de Sud a pamantului e plina peste tot de munti; ca, dimpotriva, Nordul e cel care poate fi socotit ca o campie uriasa, pustie si acoperita de paduri, dupa cum foarte probabil au fost odinioara si campiile Asiei" .
Tezele lui Montessquien au fost realizate in special in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si primele decenii ale secolului al XX-lea, dar intr-o perspectiva predominant politica si in sensul justificarii unor tendinte expansioniste. In acest sens, s-a elaborat o noua disciplina cu privire la relatia "om-mediu" si s-au conferit alte semnificatii conditiilor de mediu. Rudolf Kjellén si Frederich Ratzel comparau statul cu un organism biologic (pleonastic exprimandu-ne) si considerandu-l intr-o viziune evolutiva, inclina spre teza asa-zisei "trebuintei de spatiu vital" - in conceptia lui Ratzel ³) era "un organism agregat" care-si realizeaza unitatea prin ".forte morale si spirituale"[19] si apoi obtine spatii prin extinderea frontierelor sale. Natiunile puternice - dupa antropograful german - in urma unor razboaie de supunere a altor natiuni isi satisfac nevoia de spatiu si-si asigura supravietuirea.
Doctrina lui Frederich Ratzel, sustinand teza "celui mai bine dotat" si justificand expansiunea acestuia pentru dobandirea de noi teritorii, a devenit sursa de inspiratie doctrinara pentru politica nazista a Germaniei, iar Karl Haushofer, un continuator al antropogeografiei lui Ratzel, a fost consilierul lui Hitler.
In cele de mai sus, nu s-a intentionat sa se realizeze o preistorie a acestei discipline si nici sa se releve cat de complex este continutul ei, ci de a mentiona si intr-un atare context ca orice domeniu de specialitate nu apare precum "Minerva din capul lui Jupiter" si, prin urmare, nu este posibila construirea unui sistem stiintific printr-un act spontan de creatie momentana. Dimpotriva, orice constructie doctrinara si de fapt, orice domeniu al stiintei au fost precedate de acumulari treptate si au devenit ceea ce in realitate sunt prin adaugiri - de multe ori imperceptabile - de continuturi create fie prin experienta vietii, fie prin cercetari mai restranse. De aceea, suntem surprinsi cateodata sa constatam ca teorii de un anume rang de profunzime sau tehnici dintre cele mai complicate se regasesc in practici curente cu caracter autodiluvian si au avut la baza activitati productive desfasurate in virtutea satisfacerii trebuintelor vitale. Este cunoscut faptul ca stiinta hidraulicii isi are sorgintea in turbinele morilor de apa existente pe teritoriul carpato-danubiano-pontic inca de pe vremea dacilor, iar unele cazuri, imbunatatirile, ori perfectarile aduse acestora de catre mesterii populari au constituit prilej de reflectie stiintifica pentru specialistii din domeniu si au determinat deschideri de orizonturi creatoare catre zone inca necunoscute.
Noi insa n-am intentionat intocmirea unui istoric sau a unei preistorii a acestui atat de presant domeniu al stiintei si al existentei omului, ci de a fi relevat ca niciodata omul nu a fost indiferent fata de mediul sau ambiant si niciodata gandirea n-a ocolit acest subiect. Dimpotriva, s-a derulat un lant de momente succesive si s-au adunat in timp date faptice si reflexii ale perceptiei, care au impus aparitia unei stiinte de profil, numita ecologia.
Cel care i-a dat denumirea, si deci a consacrat conceptul, a fost biologul german Ernet Haekel, care, pornind de la etimologia cuantului, aceea de OIKIO = casa, gospodarie si sub influenta mai ales a lui Darwin, in discursul inaugural rostit cu ocazia deschiderii cursului sau de botanica la Universitatea din Viena - 1866 - definea ecologia ca fiind ".studiul relatiilor reciproce dintre organismele vii si mediul lor biotic si abiotic"[20]. Acest moment culminant insa a fost nu numai precedat si deci nu a avut numai anterioritati de rand, daca se poate spune asa (precum acele "conceptii provenite din lumea interioara a visului si a mitului si denumite conceptii ale religiei natiunii ), ci a rezultat si din gandirea de specialitate Al von Humbold (1805), Lamarque (1809), Durrean de la Malle (1852), F.Unger(1836), E.Forkes (1843), J. Thurmann (1849), J.G.Cooper (1859) , etc sunt numai o parte din seria de savanti care au pus bazele noii stiinte si care pot fi considerati drept "premergatori" acestui domeniu. E de retinut insa, ca desi ganditorii mentionati anterior au apartiunut unor tari diferite, iar cercetarile lor s-au desfasurat in mod independent unul de celalalt, totusi atat la sfarsitul secolului al XIX-lea, cat si la inceputul celui de al XX-lea, au aparut sinteze notabile, care au elaborat principii si au creat concepte care au devenit clasice. Printre aceste sinteze, cea mai relevanta este aceea elaborata de catre profesorul de botanica de la Universitatea din Copenhaga, J.E.B. Werming, impreuna cu asistentul sau Schimper, intitulata "Plantesamfund", care, in anul 1902, a fost tradusa in limbile rusa si engleza si care este considerata ca drept primul manual de ecologie din istoria acestei stiinte. O astfel de perioada este cunoscuta si sub denumirea de perioada "premergatoare".
Inainte insa de a ne opri asupra asa-zisei "perioade de fundamentare", iar apoi sa abordam succint pe celelalte[23], e util sa consemnam anume conscrisuri aparute pe teritoriul tarii noastre si sa aratam cum atat foruri legiuitoare, cat si institutii administrative s-au ingrijit de protectia mediului natural si au stabilit reguli atat primitive, cat si permisive de utilizare a resurselor din teren. Astfel, din documentele de arhiha, se constata ca in "Statutele Tarii Fagarasului, care dateaza din secolele XIII-XIV - se stipuleaza necesitatea ocrotirii naturii in folosul omului, iar din vremea lui Stefan cel Mare si Sfant ne-a ramas legiuirea branistei, care confirma un spatiu forestier cu caracter de rezervatie, si se interziceau taierea arborilor, pasunatul, vanatoarea si pescuitul fara autorizarea expresa a proprietarului" .
Legiuiri si Hrisoave, ca si pravile domnesti, precum cele ale lui Vintila Vlad (1533), Stefan Tomsa (1621) si Matei Basarab, hrisovul lui Radu Voievod din 1612 si provila lui Vasile Lupu (1646), "Asezamantul" lui Constantin Mavrocordat dat in anul 1740 si Legea din 1653 din Transilvania pentru reglementarea taierilor de paduri, "Urbanul terezian" din 1769 si "Oranduirea padurilor" editata de imparatul Iosif al II-lea la 1781, "Urtrariul Banatului" din 1781 si "Pravila de Codru" - in Bucovina data de acelasi Iosif al II-lea etc.[25], sunt doar cateva dintre legiurile din care se urmarea sa se reglementeze relatiile omului cu mediul din tara noastra precum si pentru a se proteja resursele de regenerare a factorilor naturali.
Secolul al XIX-lea a reprezentat o acumulare insemnata de continuturi negative[26] in natura si care a dus la dezvoltarea imprevizibila a economiei, comertului, dar si a poluarii, depasindu-se limita capacitatii de suport a naturii si afectandu-se astfel echilibrele biosistemelor. Situatia a scapat intrucatva de sub control si a dus la o accentuata degradare a mediului. Din atari motive, s-a impus elaborarea unor legi cu caracter protector, care sa ocroteasca asa zisele specii si sa reduca fenomenele globalizarii cu efecte distructive - juristii numesc aceasta perioada aceea a conceptiilor legislative utilitariste , in timp ce naturalistii si sociologii ii spun "perioada de fundament" .
Din punctul de vedere al juristilor, dar si din perspectiva utilitarista, se mentioneaza pentru respectiva perioada "Conventia de la Paris" din 19 martie, 1902, prin care se decidea protejarea "pasarilor utile", in special cele insectivore, urmata imediat de doua acorduri internationale: unul intre SUA si Marea Britanie, la 7 februarie, 1911, iar altul intre Japonia si Rusia, la 7 iulie, 1911, ambele stipuland "contingentarile nationale" in vanarea focilor si controlul comertului international in acest domeniu.
In schimb, naturalistii si sociologii considera pentru aceeasi perioada, numita de catre ei "perioada de fundamentare", extinderea ideilor formulate de catre botanisti si la nivelul altor discipline, precum arheologia, antropologia, geografia, psihologia si sociologia. Totodata, in aceeasi perioada s-au infiintat cunoscutele societati de ecologie in America de Nord si Anglia: British Ecological Society (1913) si "Ecological Society of America" (1916), care au premers aparitia scolii de sociologie urbana de la Cicago (1918), fondata de catre Robert Park, R. Mckenzie si Ernest Burgass si care a dat prima definitie sociologica a ecologiei .
Si la noi in tara s-au ridicat legi si s-au stabilit normative privitoare la protectia mediului inconjurator si care se situau in consens cu ceea ce se realiza in plan european. Astfel, in anul 1906 a aparut legea pentru exercitarea vanatorii, iar patru ani mai tarziu s-a conscris Codul silvic si s-a infiintat Casa Padurilor, devenita ulterior Casa Autonoma a Padurilor Statului. Nu sunt de neglijat nici asa zisele "Instructiuni de amenajare a padurilor", din 1928, si nici "Legea pentru administrarea padurilor" (aparuta sase ani mai tarziu). Tot in tara noastra au fost promulgate "Legea pentru protectie a vanatului" din 1921, Legea apelor din 1924 (printre primele din lume), Legea pentru administrarea generala a pescariilor statului si ameliorarea regiunilor inundabile[31], precum si Legea pentru protectia monumentelor naturii (iulie 1930) - demonstrand ca Romania s-a preocupat de protejarea ambientului sau fizic atat in virtutea valorii lui pentru om, cat si pentru valoarea lui intrinseca. Mai mult, desi aceste legi au pus in evidenta o conceptie "sectoriala" asupra mediului si au relevat faptul ca forurile de resort acordau prioritate anumitor parti precum ape, paduri, fond cinegetic etc., totusi acestea au fost atat acumulari cantitative, cat si calitative care au dus la - ceea ce juristii numesc - "Perioada deschiderii spre o veritabila perspectiva ecologica si care se plaseaza aproximativ intre anii 1930, pana in jurul anilor 1960-1963 . Fenomene naturale, ca si descoperiri stiintifice (mai ales cele referitoare la fisiunile nucleare) au determinat extinderea orizontului de reflexie umana atat extensiv, cat si intensiv si au impus colaborari pe plan international in vederea contracararii efectelor poluante si pentru a pastra situatia sub control. In consecinta, s-au initiat actiuni extinse de combaterea poluarii marilor si a "conservarii zonelor biologice din marea libera" , precum si cu privire la deversarea deseurilor radioactive. Pentru aceasta, la Londra, in anul 1954, s-a adoptat conventia destinata pentru a preveni poluarea marii cu carburanti, ca cinci ani mai tarziu, adica in 1959, sa aiba loc la Geneva "conferinta de codificare" - privind dreptul marii si intarzierea poluarii marine cu hidrocarburi si deseuri radioactive. Tot in acelasi an, la 1 decembrie, s-a semnat "Tratatul asupra Antarcticii", ca in anul 1963, sa se ratifice la Moscova "Tratatul de interzicere a experientelor atomice in spatiul extra-atmosferic si de oprire a transferului de arme nucleare. Atat pericolele exploziilor atomice, precum si avertizarile oamenilor de stiinta cu privire la dereglarea echilibrelor din atmosfera au determinat o "constientizare" din ce in ce mai cuprinzatoare asupra posibilelor catastrofe ecologice si au dus la ideea de globalizare a deteriorarii mediului ambiant. "Fauna amenintata", "Marea mizerie a faunelor endemice", "Spectacolul dezolant al raurilor", "Pesticidele - elixire ale mortii", "Influenta agentilor cancerigeni" etc., sunt doar cateva dintre avertismentele alarmante ale oamenilor de stiinta si prin ele se solicitau "reglementari internationale" menite sa contracareze efectele lor nocive.
Intr-un atare context s-a trecut la o noua etapa in ceea ce priveste atitudinea omului fata de natura, etapa denumita ".a constientizarii necesitatii protectiei mediului inconjurator"[37] si in care s-a efectuat o schimbare radicala de conceptie asupra acestuia.
Atat perturbari ecologice majore, cat si presiunea opiniei publice de pretutindeni au determinat guvernele sa fie tot mai mult preocupate de starea generala a ambientului fizic[38] si de considerarea acestuia ca intreg. Totodata, in perioada la care ne referim, a fost formulata o noua paradigma, aceea "de patrimoniu comun al umanitatii" , gandit ca avutie naturala terestra si extraterestra, care sa constituie un bun de utilitate generala si, deci, sa fie mentionat in conventiile si tratatele internationale. Etapa constientizarii se dezvolta in doua etape corelative, care se disting intre ele, dar si interfera una cu cealalta.
Prima etapa a fost aceea de pana la conferinta mondiala de la Stokholm din anul 1972 (5si 12 iunie), iar cea de a doua etapa este cea care a urmat Stolholmului si a pregatit un alt eveniment de talie mondiala, respectiv "Conferinta de la Rio de Janeiro", tinuta douazeci de ani mai tarziu si considerata a fi una de referinta atat pentru guvernele nationale, cat si pentru organismele internationale.
Revenind de la "perioada constientizarii" si consemnandu-i punctele ei specifice, mentiona pe ael mai important si anume, Conferinta Natiunilor Unite asupra mediului, tinuta la Stokholm si care s-a finalizat prin cunoscuta "Declaratie asupra Mediului Inconjurator", elaborata in baza "unei conceptii integriste"[40] asupra omului si a mediului sau si structurata pe principii de tip proiectiv.
Statuand "paradigma" noii etape - aceea a "patrimoniului comun al umanitatii" - si demonstrand ca "protectia mediului si dezvoltarea sociala" sunt doua "fatete ale aceleiasi medalii". "Declaratia finala a Conferintei" a decis raspunderea speciala a omului in ceea ce priveste "apararea si administrarea inteleapta a patrimoniului constituit din flora si fauna salbatica si de mediul lor inconjurator"[41], precum si dreptul omului de a beneficia de resursele unui mediu nepoluant. Intr-un spirit "restitutiv" - daca ne putem exprima astfel - si intr-o viziune de perspectiva unitara, Declaratia asocia - pentru prima data - protectia mediului inconjurator cu cea a drepturilor omului , prin care, cel mai important este dreptul la viata, caruia i se adauga dreptul la libertate, "dreptul la egalitate si la conditii de viata satisfacatoare intr-un mediu inconjurator a carui calitate sa-i permita sa traiasca in demnitate si bunastare . In acelasi timp, intr-o formula de perspectiva si in baza unor prevederi de drept natural, la Stokholm s-a decis ocrotirea mediului natural si in legatura cu integritatea fizica si psihica a generatiilor viitoare. Acestea, desi nu exista in prezent si, prin urmare, nu-si pot revendica in mod direct calitatea de persoane indreptatite sa traiasca , totusi se considera ca ". generatiile viitoare au un anumit drept in prezent si anume "dreptul de a se naste fara nici o diferenta fizica sau psihica" fata de descendentii nostrii". E de la sine inteles ca generatiile viitoare nu au interese in prezent, "Dar natura intereselor vitale, pe care acestea le vor avea, este o baza valida pentru pretentia lor fata de noi de a sti cum sa ne comportam in prezent" .
Continuturile Conferintei de la Stokholm, precum si metodologia aplicarii lor in practica s-au regasit atat intr-un plan international, cat si in altele, la nivel national. Planul international se refera la aceea ca, dupa Stokholm, "toate constitutiile adaptate dispozitii referitoare la mediul inconjurator" , iar apoi intalnirile si conferintele de pretutindeni in lume aveau ca baza de pornire articolele cuprinse in Declaratia finala a acesteia.
In plan national, referindu-ne la Romania, putem consemna, in primul rand, edictarea la 20 iunie, 1973, a primei legi privitoare la protejarea mediului, situand astfel tara noastra printre primele din lume care dispuneau de un astfel de act normativ si reflectand disponibilitatea guvernantilor de atunci de a-si insusi decizii luate de catre foruri mondiale[48].
In al doilea rand, si in tara noastra s-a procedat la punerea in aplicare a recomandarilor adoptate in capitala Suediei si se simtea necesitatea unei legislatii exhaustive cu privire la conservarea naturii.
In fine, atat in metodele interne, cat si in manifestarile romanesti peste hotare referentialul nostru de principiu il constituia "Samitul" de la Stokholm si, prin urmare, aceasta dovedind importanta care a fost acordata peste tot evenimentului respectiv.
In fine, lucrarile de specialitate mentioneaza o ultima perioada de effort atat diplomatic, cat si de specialitate in ceea ce priveste mediul inconjurator si care incepe aproximativ in deceniul al IX-lea al secolului trecut si tine pana in prezent. Aceasta perioada e denumita aceea a ".recunoasterii concordantei dintre dezvoltarea economico-sociala si protectia mediului inconjurator"[49] si care a impus noi concepte si a lansat o noua paradigma. Astfel, daca perioada anterioara viza zone nationale sau tari si, prin urmare, avea o sfera segmantiala, noua perioada se refera la intregul sistem planetar.
Bazandu-se pe ideea dupa care sursele cu caracter poluant au extensie la nivel general, dar si de la constatarea potrivit careia bogatiile terrei sunt impartite inechitabil intre oameni, cercetarea a impus concepte altele decat cele traditionale, precum "ecozone", "ecofilosofie", comunicarea impactului de mediu, resurse finite, managementul de mediu, capital natural, etica pamantului, diagnostic de mediu, drepturile animalelor, standarde ecologice etc, precum si o paradigma corespunzatoare etapei de mondializare a fenomenelor distinctive ale mediului. Astfel, s-a inlocuit paradigma "cuceririi naturii" cu cea numita "contractul cu natura"[50], aceasta din urma (adica natura) fiind considerata de acum nu ca simplu obiect destinat exploatarilor de catre om si nici ca un depozitar de bunuri in stoc care pot fi consumate fara nici o retinere, ci ca un partener de drepturi egale la existenta (in primul rand) si cu datorii reciproce. Prin aceasta se atesta ideea utila potrivit careia nu numai oamenii si nici numai proiectele umane pot fi purtatoare de valori, ci si celelalte parti ale universului , mai mult chiar, asa cum arata experienta curenta si asa cum o atesta cercetarea stiintifica, mediul contine o valoare esentiala si mai importanta decat cea rezultata din raporturile fiintelor umane cu mediu ³). Aldo Leopold, intemeietorul asa zisei "etici a pamantului", mentiona ca "un lucru este corect atunci cand tinde sa conserve integritatea, stabilitatea si frumusetea comunitatii biotice si este incorect daca are alte orientari", iar "Etica pamantului pur si simplu extinde granitele comunitatii pentru a include si solurile, apa, plantele sau intreg pamantul in general" .
Depasindu-se tema clasica a "valorii unice" si excluzandu-se ideea biblica a "grijii fata de aproapele" de la nivel uman la cel natural, s-a trecut de la antropocentrism la ecocentrism. In baza acestei treceri, omul nu mai este estimat a fi singurul "Centru al Universului" - daca se poate spune asa - si prin urmare - relatiile dintre oameni nu mai sunt considerate ca ar epuiza intregul complex de relatii din mediu. Teza lui Marx dupa care "omul este unica fiinta care dezvolta relatii" se constata a fi una inactuala.
Populatiile neumane, atat flora, cat si fauna, pamantul insusi la randul sau realizeaza o constelatie de realizari si de influente reciproce, fiind exterioare intereselor umane si avea lor in sine. In acelasi timp insa, actiunile omului, precum si ordinea pe care el a intemeiat-o sunt o componenta intrinseca sistemului planetar, justificand ideea "biocentrismului" si sustinand intemeierea numitei "ecologii de profunzime" .
Filosoful norvegian Arne Naess[55], pornind de la postulatul dupa care "umanitatea este inseparabila de natura" si amintind ca prejudiciile pa care omul le aduce naturii vor fi si prejudicii aduse lui insusi, conchidea ca natura ca intreg este cea care contine valoare si morala si nu indivizii umani sau alte organisme vii , care sunt entitati in cazul intregului unitar.
Fiecare unitate si mai ales fiecare om, vor avea un rol benefic numai in masura in care se manifesta in avantajul ecositemului si in cazul in care nu afecteaza drepturile altor entitati. Nu numai omul si - deci - nu numai intr-o viziune homocantrica trebuie tratata existenta ca existenta (cum ar spune Aristotel) ci intr-o viziune holista, intemeiata pe "principii ecologice de profunzime".
Gandita printr-o ierarhie "dublu piramidala" si analizata cu ajutorul "ecosofiei" (teoria spatiului de locuit), "ecologia de profunzime" sustine "egalitarismul biosferic"[57] si acorda toata atentia posibila "complexitatii si simbiozei" ca modalitati de crestere a biodimensitatii. Planeta noastra, potrivit acestei conceptii, dezvolta o retea variata de forme de viata si pastreaza un anumit nivel de diversitate, care asigura capacitatea de reactie fata de influente exterioare si fata de baza dezvoltarii viitoare , care in fond trebuie sa fie una durabila. Acest din urma concept a constituit si constituie in continuare sistemul fundamental de referinta al politicilor de mediu si se asociaza perfect atat cu "strategia mondiala a conservarii naturii" (1980), cat si cu "Carta mondiala a naturii" (1982).
Axioma "dezvoltarii durabile" - daca putem sa ne exprimam astfel - precum si initierea unor noi discipline stiintifice care sa reflecte acest proces, vizeaza (pentru primul aspect) paradigma "securitatii ecologice", iar pentru cel de al doilea aspect mentionam "macroecologia"[60] (si careia noi i-am adauga mega ecologia sau si mai cuprinzator - ecumano-ecologia) si care se adauga organic celei mentionate anterior, adica "ecologiei de profunzime" si-i completeaza determinarile ei specifice. Una ("macroecologia") se refera dominant dar nu exclusiv la sfera si, prin urmare, se exercita la nivel extensiv, pe cand "ecologia de profunzime" - cum i-o spune si numele - se desfasoara intensiv, miscandu-se catre interior si cuprinzand elementele de continut ale mediilor natural si uman. Megaecologia (sau ecumenoecologia cum i-am spune noi) trateaza fenomenele din mediu nu la nivel de "terra" si deci nu la scara planetara, ci la nivel galactic, cuprinzand sistemul nostru solar si, intr-un fel, supunandu-se paradigmei kepleriene, aceea numita "harmonices mundi". Lovelock vorbea metaforic de "nova cosmica numita pamant" , abordata intr-o viziune holista si considerata ca "un organism viu", ".cel mai mare organism cu capacitate de autoreglare si autovindecare" si deci "ca fiinta planetara totala" , care asigura mentinerea conditiilor care fac posibila viata si implica "cooperarea si sinergismul". Potrivit teoriei lui Lovelock, numita de el "Gaia", pamantul este un "supra-organism", sau "glo-fiziologic" ("sangele si fibrele nervoase ale terrei") care se constituie " ca sistem bio-cibernetic universal" si ".actioneaza pentru optimizarea conditiilor necesare propriei supravietuiri" . Tot teoria "planetei pamant" si deci tot "Gaia" lui James Lovelock releva ca vietuitoarele, prin actiuni desfasurate in concordanta cu anume modele de cooperare "reactioneaza la schimbari si regularizeaza mediul planetar, astfel incat asigura supravietuirea comuna" si faciliteaza functionalitatea ecosistemelor in ansamblul lor. Teoria "planetei pamant" sau pe numele dat de catre autorul ei, "Gaia" completeaza teoria "dezvoltarii durabile" si ea trebuie sa fie inclusa in toate "politicile de mediu". In acelasi timp, Gaia este pasibila de o coabila cu "etica pamantului" si de a se asocia "miscarii pentru drepturile animalelor" .
Din punctul nostru de vedere, acela al megaecologiei (sau si mai cuprinzator al "ecumenoecologiei") planeta "pamant" este parte integranta a sistemului heliocentric si, prin urmare, trebuie privita ca parte a galaxiei care-l cuprinde si-i influenteaza functionalitatea. Pozitia ei in univers, precum si miscarile celorlalte planete ale sistemului ii determina modificari de stare sau produc fenomene resimtite ca perturbari fiziologice. De asemeni, exploziile de pe soare, precum si acele vartejuri interplanetare nu sunt fara efecte asupra "biodiversitatii" si nici nu pot sa nu fie resimtite in miscarile tectonice.
Dar, despre megaecologie vom vorbi intr-un context special.
In ceea ce priveste situatia legislativa din tara noastra cu privire la mediu, in afara de datele mentionate anterior se impune sa se releve ca in Constitutia Romaniei din 8 decembrie, 1991, exista articole in care se prevede expres - printre obligatiile statului - si aceea de "refacere si ocrotire a mediului inconjurator, precum si mentinerea echilibrului ecologic", in vederea "crearii conditiilor necesare pentru cresterea calitatii vietii". La doi ani distanta si dupa adoptarea unor legi si normative internationale, s-a edictat "Legea nr.82/1993", cea cu privire la constituirea "Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii", urmata apoi de Hotararea Guvernului nr.547/1994, referitoare la anumite masuri ce trebuiesc luate pentru protectia sociala a locuitorilor "tarii dintre ape" - adica "Delta Dunarii".
Un moment de seama in jurisdictia romaneasca privind protectia mediului natural a fost adoptarea de catre parlamentul Romaniei iar apoi publicarea in Monitorul Oficial a "Legii nr.137/1995" privind protectia mediului, concomitent cu ratificarea unor documente internationale in acest domeniu si cu aderarea la organisme de profil, atestand inaltul grad de receptivitate a tarii noastre fata de initiative ale unor organisme zonale sau mondiale, ca si deschidere sau acord fata de noi recomandari privind protectia cadrului environmental[66].
In perioada la care ne referim a avut loc un eveniment de prim rang in domeniul ecologiei, iar rezonanta lui in timp a crescut continuu: este vorba de Conferinta Natiunilor Unite asupra Mediului inconjurator si Dezvoltarii din 13-14 iunie, 1992, de la Rio de Janeiro, care a preluat si dezvoltat atat prevederile "Cartei mondiale a Naturii", cat si pe cele din strategia mondiala a conservarii naturii, toate insa revendicandu-se in Declaratia de la Stockholm si toate acceptand ideea potrivit careia este ".necesar de a salva mediul inconjurator si de a se integra metodele pentru protectia sa in procesul de dezvoltare". Totodata, conferinta de la Rio a realizat un avans sensibil fata de cea de la Stockholm si a plasat conceptele atat pe cele din "Strategia Mondiala a Conservarii Naturii", cat si pe cele cuprinse in "Carta Mondiala a Natiunii" intr-un alt context de referinta si le-a situat in ranguri ierarhice diferite. Astfel, retinand din documentele la care ne-am referit ideea de "dezvoltare dualista" si preluand principiul dupa care "poluatorul plateste", Declaratia de la Rio accentueaza in mod deosebit asupra Dreptului pe care-l are omul la o viata sanatoasa si productiva in armonia cu natura[67]. In acelasi timp, retinand procesul evident de "distrugere a stratului de ozon" si insistand asupra "prevenirii" dezechilibrelor din mediu, Declaratia a lansat "principiul precautiei" si a acordat prioritate explicita tarilor in curs de dezvoltare. Nu s-a mai invocat "explozia demografica" apreciata alta data ca fiind una din cauzele care perturba echilibrele ecologice si nici nu s-a mai facut referire la "planificare in domeniul mediului inconjurator" - asa cum s-a procedat in Declaratia de la Stockholm. De asemeni, nu s-a ezitat in a se trece in afara legii "orice ingerinta" in politica interna si externa a vreunui stat din partea altuia si nici nu s-a ignorat rolul popoarelor indigene care traise in stransa legatura cu mediul lui natural si au drepturi asupra acestuia. In schimb, s-a sustinut "principiul suveranitatii asupra resurselor proprii" si s-a considerat saracia ca o cauza pentru un mediu inconjurator neadecvat. In fine, in Declaratie se solicita cresterea rolului femeii si al tineretului in protectia mediului, precum si dezvoltarea functiei educative pentru acestia, ca ei sa poata avea acces la informatie si sa se implice in actele decizionale .
Managementul de mediu, precum si politicile care I se aplica se efectueaza in momentul de fata atat sub impactul unor hotarari ce se iau la nivelul unor foruri mondiale, asa cum s-a consemnat mai sus, cat si prin Uniunea Europeana. "Gandirea mediului in termeni globali" (Thinking globally) ca si perceperea acestuia in perspectiva unei atitudini holiste, nu inseamna ignorarea partilor care alcatuiesc intregul si nici absolutizarea universului in detrimentul particularului.
Uniunii Europene
Programul U.E. cu privire la mediu, precum si politica de implementare in tarile membre a unui manunchi de norme si de reglementari - fie ele primitive sau permisive - au fost initiate incepand cu anul 1973.
Dupa deliberari multiple si in urma unor confruntari parlamentare, Consiliul de Mediu al Comunitatii Europene, a aprobat - in anul 1985, luna martie - Directiva nr. 85/337-E.E.Q., cunoscuta si sub numele de "Evaluarea Impactului asupra Mediului" (E.I.M.) si intrata in circulatie la data de 27 iunie,1985.
Directiva
urmarea sa evalueze efectele asupra ambientului atat a unor proiecte publice,
cat si a celor private, incluzand si factori vizati spre protejate, precum :
populatia umana, flora si fauna, sol, apa, aer, peisaj, bunurile materiale si
mostenirea culturala[69],
toate intrand in sfera politicilor de mediu si toate vizand o utilizare
rationala a resurselor naturale pentru o dezvoltare durabila. Totodata,
Directiva determina forurile de decizie sa comunice cu publicul larg si sa-si
justifice, in fata acesteia, initiativele pe care le-au luat. Dar, este de
retinut ca, prevederile Directivei au un caracter general si - prin urmare -
standardele lor de evaluare de impact sunt identice. Or, statele europene nu le
puteau in nici un fel ignora si - prin urmare - nuci una dintre tarile membre
ale Uniunii nu avea cum sa se considere absolvita sau sa i se ofere "dispensa"
de "Directiva". In acelasi timp insa, autoritatile nationale sunt determinate
sa ia in calcul specificul localizarii in spatiu al tarii si sa retina ceea ce
este propriu si ireductibil acesteia. Un proiect, pentru a fi implementat,
trebuie sa se ataseze la anumite linii directoare obligatorii pentru toate
tarile Uniunii Europene si sa se situeze in trendul stabilit de catre Consiliul
de Mediu al Comunitatii cu prerogativele
organismului european si in consens cu anume legi generale care incadreaza, se
impune a se retine conditiile specifice fiecarei tari in parte.
E stiut insa, ca Uniunea Europeana "nu este un guvern" si nici nu poseda putere executiva absoluta, dar poate adopta masuri legislative cu caracter "directionar" fata de incalcari ale unor prevederi statutare sau poate recurge la retragerea unor finantari pentru proiecte in derulare.
E de retinut ca politica de mediu a Uniunii Europene se efectueaza in baza unor ratiuni de ordin functional, care sa faciliteze cooperarea intre tari si sa justifice luarea unor decizii echitabile in ceea ce priveste mediul inconjurator.
Printre ratiunile care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene se mentioneaza ratiunea etica, ratiunea economica si ratiunea de bunastare
Ratiunea de ordin etic[70] - asa cum deja s-a mentionat in partea anterioara - se intemeiaza pe argumente de ordin social si cere includerea mediului ca parte intr-o comunitate morala supraordonata. Natura - in perspectiva acestei ratiuni - are propria ei valoare, iar speciile au dreptul la viata.
"Etica pamantului" elaborata de catre Aldo Leopold - sau drepturile animalelor" cercetate de catre A.Singer, au determinat excluderea cadrului de referinta etic dincolo de zone dominate de catre om. In felul acesta, oamenii nu mai reprezinta unicul obiect de ordin moral , cum deja s-a mai spus - si nici nu se mai considera ca proiectelel lor vor fi totdeauna mai valoroase decat celelalte componente ale lumii . Faptul ca omul este dotat cu un echipament intelectual superior si ca e o fiinta ... Nu constituie o premisa pentru drepturi independente de celelalte organisme din mediu si nici nu justifica ideea dupa care interesele lui trebuie sa fie predominante in raport cu finalitatile naturii . Toate speciile si toate felurile de vietuitoare au drepturi egale la existenta, promovandu-se astfel "biocentrismul" si cerandu-se ca nivelul de interventie a omului asupra naturii sa se reduca sub cel actual. Un fel anume de "egalitarism biosferic"
sau cu un concept sintetic "ecocentrism" justifica viziunea holista asupra universului cosmic si dau temei "eticii solidaritatii" si nu a aceleia "a luptei pentru existenta exclusiva".
Competenta etica - deci - implica o dubla egalitate in drepturi si anume:
egalitatea biodiversitatii in dreptul la existenta;
egalitatea tuturor fiintelor in dreptul de a beneficia liber de resursele din natura.
Cealalta ratiune privind politica de mediu a U.E. este ratiunea economica. Potrivit acesteia, Uniunea considera necesara formarea unei piete unitare, cu investitii in tehnologii nepoluante si cu mijloace care sa elimine efectele unor surse generatoare de substante nocive. In virtutea Directivei cunoscuta sub numele de Evaluarea Impactului asupra Mediului (E.I.M.)[75], Consiliu de Mediu al Comunitatii Europene evalueaza efectele anumitor proiecte publice si private asupra naturii, cerand - pe de o parte - armonizarea in spatiul continental, a legislatiei de mediu, iar pe de alta parte, de a satisface cerintele majoritatii statelor membre de a-si pastra libertatea de actiune la nivel national . In cazul insa al unor proiecte majore de dezvoltare economica in general si a celei rurale in particular (care cer finantare de la Banca Mindiala) este obligatoriu sa se urmeze anume linii directoare si sa se integreze functional in procesul de planificare si de management economic.
O alta ratiune invocata in politica europeana cu privire la mediu, este aceea a "bunastarii", care cuprinde la randul ei starea de "sanatate" publica si solidaritatea intre Nord si Sud.
Componenta de sanatate priveste calitatea resurselor din mediu raportata la starea de functionalitate normala a organismului uman, dar si a celorlalte organisme biologice. In acest sens reglementarile U.E. mentioneaza "calitatea relatiei hidrografice", care, afectata de substante poluante sau in contact cu depozite de deseuri de orice natura produce boli s-au distruge vietuitoare.
O atitudine responsabila din partea statelor membre se cere si in ceea ce priveste protectia unor bunuri comune, precum stratul de ozon, care, subtiindu-se si producandu-se cunoscutele "gauri cosmice"[77], genereaza ciudate modificari climaterice si produc maladii dintre cele mai grele in organismele biologice.
In fine, se mentioneaza necesitatea stringenta a dezvoltarii unor relatii unitare intre tarile industrializate, si cele in curs de dezvoltare, adica Sudul. "Lumea industrializata, inclusiv statele membre ale Uniunii Europene - se mentioneaza in "Accesionande The Environment"[78] - au responsabilitatea principala de a practica solidaritatea cu tarile mai sarace din Sud, care cad victime problemelor de mediu si pierderilor aferente cauzate de activitatile industriale ale statelor nordice" .
In ceea ce privesc principiile U.E., acestea sunt fixate in "Programul de Actiune de Mediu", publicat in anul 1992, inainte de conferinta de la Rio de Janeiro si inainte de a se stabili un consens general in problematica de mediu.
In unele lucrari se mentioneaza doar doua principii ale ecologiei impuse de Uniunea Europeana[80], cand, in realitate, atat "Accesion" cat si "Strategia Protectiei Mediului", vorbesc de un numar de sapte principii : dar, desi intre cele doua programe ar trebui sa existe o coincidenta terminologica, dar si o unitate de conceptie, totusi intre ele apar unele deosebiri, care impun "aduceri la un numitor comun"; iar - in ultima instanta - chiar o "denominare" identica. Noi insa le mentionam ca atare, pentru a reda cu exactitate continutul...
In "Accesin snd Environment" se consemneaza ca prim principiu pe acela al "precautiei", prin care se urmareste sa se evite, pe cat este posibil, practici care afecteaza negativ mediul inconjurator si recomanda "utilizarea tehnologiilor integrate", pentru a se preveni "crearea de substante potential daunatoare"[81] si a se anticipa efectele nocive ale unor compusi chimici.
Corelat cu primul principiu si - de fapt - completandu-i continutul - urmatorul se numeste cel de prevenire" si se refera la teza expertilor in domeniu, potrivit careia, intre cauza si efect trebuie stabilita o anume relatie, astfel incat, efectele trebuie prevenite prin identificarea sursei care le produc si in declansarea fenomenului poluant.
Cel de treilea principiu formulat de catre Uniune este numit "Principiul responsabilitatii" sau, cu o expresie circulata in documentele curente :"Cine polueaza plateste". Cum insasi titulatura o spune, acest principiu stipuleaza ca cel ce produce poluarea trebuie sa suporte costurile efectelor pe care le-a cauzat. Un astfel de principiu insa e dificil de aplicat, deoarece relatiile dintre om si mediu nu sunt relatii de tip liniar si nu au forma unui lant cauzal. Ele sunt relatii cu caracter comulativ[82] astfel nu s-a putut elabora o metodologie adecvata pentru punerea lui in practica.
Principiul al patrulea este acela al "integrarii", iar aplicarea lui in practica constituie premisa unei politici de mediu de natura holista si sta la baza introducerii unei "legislatii verzi" in tot cuprinsul U.E.
Urmand anumite linii directoare si sub presiunea miscarilor ecologiste, acest principiu tinde sa realizeze un consens in "Evaluarea impactului asupra mediului" si protejeze calitatea acesteia ca prioritate nationala.
Un alt principiu consemnat in documentul U.E. este denumit "principiul subsidiaritatii". Acesta intra in functiune - se mentioneaza in document- cand o initiativa comunitara ar fi mai eficace decat actiunea individuala a statelor membre. De fapt, protectia mediului poate fi efectuata cel mai bine prin cooperarea la diferite nivele , poate chiar la toate nivele si a tuturor standardelor.
Penultimul principiu impus de catre U.E. in vederea protejarii mediului este numit "al dezvoltarii durabile" care cuprinde continuturi multiple : sociale, economice, culturale, ecologice, juridice etc.
Dezvoltare durabila este un concept multivalent si se distinge de ceea ce juristii numesc "utilizare durabila"[84]. Aceasta din urma vizeaza insusirea de catre om a elementelor diversitatii biologice intr-o maniera calculata, astfel incat sa nu produca epuizarea resurselor regenerabile din mediu si nici sa reprezinte o cauza a unor mutatii genetice cu efecte malformante.
Un ultim principiu impus de catre Uniunea Europeana este acela al parteneriatului, care prevede ca subiectii dezvoltarii durabile sa intretina un permanent dialog informational si sa coopereze in vederea stabilirii solutiilor adecvate pentru protejarea mediului inconjurator si pentru a determina dezvoltarea unor relatii eficiente intre sectorul public si sectorul de afaceri.
I. In lucrarile noastre cu caracter oficial, mai exact, in "Strategia protectiei mediului", sunt prezentate altfel principiile de protectie si conservare a codului natural, insistandu-se cu precadere asupra elementelor de precedere si precautie, fara insa a se ignora masurile de ordin punitiv care se impun in urma unor incalcari ale legii. Astfel, in lucrarea mai sus citata se incepe cu principiul "Conservarii si imbunatatirii conditiilor de sanatatea oamenilor ". Acesta este considerat ca "principiu suprem" caruia "trebuie sa i se subordoneze atat activitatea economico-sociala, cat si "strategia de ocrotire a mediului natural . Se stie ca, in zonele cu poluare inalta, speranta de viata s-a diminuat cu 5- 1o%, iar sursele poluante deterioreaza continuu organismele biologice. Pentru corectarea impactului negativ produs de unele activitati si pentru imbunatatirea conditiilor de viata, se impune introducerea unor tehnologii "curate", precum si luarea unor masuri de prevenire a infestarii mediului cu substante nocive.
II. Dezvoltarea durabila[86]. Este vizibila epuizarea resurselor naturale prin exploatarea lor intensiva si tot atat de vizibila este reducerea potentialului existent de regenerare a naturii. Totodata, modificarile biosferei, precum si diminuarea posibilitatii de refacere a factorilor de mediu (uscarea padurilor, atacarea arborilor din cauza stresului acid, deteriorarea calitatii apelor, atat a celor terestre, cat si a celor subterane etc) fac necesare interventii energice ale forurilor de resort in scopul stoparii procesului degradarii mediului si a conservarii resurselor lui, astfel incat generatiile viitoare sa se poata folosi de insusirile lor vitale, iar apoi sa le transmita urmasilor.
III. Evitarea poluarii prin masuri preventive. In unele lucrari, pornindu-se de la tezele Conferintei Natiunilor Unite de la Rio si retinandu-se unul dintre consecintele ei si anume acela al proclamarii "unui drept al omului la o viata sanatoasa si productiva in armonie cu natura", se vorbeste de "principiul precautiei"[87]. De fapt, asa cum s-a mentionat, insasi lucrarea "Uniunii" noteaza primul principiu cu aceeasi expresie, in timp ce documentul romanesc vorbeste de preventie, precizandu-se ca este "mai usor si mai putin costisitor sa previi poluarea, decat sa repari, respectiv sa redresezi echilibrul ecologic" . Pentru aceasta, in Strategie se indica necesitatea introducerii de tehnologii nepoluante, precum si generalizarea unor procedee rationale de exploatare a resurselor din mediu.
IV. Conservarea biodiversitatii. Asa cum atesta cercetarea stiintifica si mentioneaza si lucrarile de profil, datorita poluarii au aparut grave rupturi in lanturile trofice si s-au constatat mutatii genetice cu efecte malformante. De asemeni, prin remanenta si prin cumulare, unele substante nocive se depoziteaza in organism si se transmit din generatie in generatie, ducand la disparitia unor specii si la generarea de specii daunatoare, cu consecinte dure pentru viata in general. De aceea, principiul conservarii biodiversitatii impune eliminarea poluantilor, mentinerea capacitatii dereglarii prin adaptabilitate, precum si cresterea productivitatii[89].
V. Cel de al cincilea principiu mentionat in strategie este acela al "Conservarii mostenirii valorilor culturale si istorice". Poporul nostru - se mentioneaza in documentul citat - are monumente istorice, culturale, artistice si chiar naturale si care sunt supuse deteriorarii chimice si mecanice, distrugandu-se astfel componente ale patrimoniului national si privandu-se poporul roman de o parte din istoria sa[90].
VI. Penultimul principiu inclus in actiunea de protejare a mediului inconjurator este de larga finalitate, este intitulat: "Cine polueaza plateste". Acest principiu este insotit de doua corectii[91], dincolo de care insa se aplica legea dupa care, costurile poluarii si deci redresarea ecologica trebuie suportata de cel care le-a produs.
VII. In fine, ultimul principiu mentionat in "Strategie" - priveste "Stimularea activitatii de redresare a mediului", care mentioneaza ca orice activitate intreprinsa de agentii economici de refacere si redresare a calitatii factorilor de mediu trebuie stimulata si sustinuta atat de administratia centrala, cat si de cea locala[92].
Pornim de la elementul fundamental, acela numit "celula vie", a carei asociere cu altele de esenta vitala alcatuiesc organismul ca atare si sta la baza functionalitatii chinestezice. Cu cat multimea obiectelor care formeaza un sistem este mai mare, cu atat apare tendinta naturala mai mare in vederea realizarii unei functiuni determinate.
La speciile evoluate, se produce o specializare genetica - ea fiind un efect ereditar si urmand unor structuri precodificate, astfel incat atat conceptele, precum si legitatile care le definesc esenta sunt tot mai precise si mai circumscrise.
CONCEPTELE ECOLOGIEI RURALE - E de la sine inteles ca cel mai important concept al ecologiei rurale (si nu numai) este acela de mediu, acesta avand un continut polisemic si dobandind conotatii diferite in functie de disciplina care il foloseste. Astfel, Kurt Levin vorbeste de "spatiu psihologic", pe cand Pitirim Sorobin mentioneaza numele de "spatiu socio-cultural"; Talbot Parsons a dat numele de "spatiu de actiune", iar G. Mead i-a spus "spatiu comportamental" etc.
In ceea ce priveste domeniul nostru de analiza, sensul conceptului de mediu priveste doua dimensiuni definitorii si se refera : a) "datul" si b) "construitul"
In ceea ce priveste "datul", se considera ca mediul reprezinta " .tot ceea ce vine in contact cu invelisul unei fiinte vii, exercita un anumit efect asupra sa" .
Dintr-o alta perspectiva, am numi-o pe cea geografica, mediul este gandi ca fiind "...toate aspectele (fizice) care n-au fost create de catre om si nu sunt rezultatul activitatii umane"[94].
Similar punctului de vedere exprimat de catre sotii Theodorson, da formuland titulatura completa de "mediu inconjurator", cercetatorul roman Ernest Razvan
Considerandu-l pe acesta ca fiind constituit dintr-un ".complex de conditii fizice si biochimice care au permis si au favorizat aparitia si dezvoltarea vietii, a omului, a comunitatii omenesti"[95].
In ce ne priveste, inclinam a concepe mediul inconjurator ca pe un complex de factori, fenomene si procese fizice, chimice si biologice interdependente care afecteaza existenta umana si-i conditioneaza evolutia.
Referindu-ne la elementul construit, acesta este denumit in unele lucrari "environment", el fiind rezultatul actiunii umane asupra ambiantei fizice si reprezentand efectul calitatii omului de a fi "faber" si rational. Intr-un fel, "construitul" este o proiectie materializata si introdusa de catre om in natura. Exista sociologi care au urmarit sa efectueze o tipologizare a formelor "environmentale", in functie de progresele tehnice inregistrate de catre fortele productive in evolutia lor istorica. Astfel, Georges Friedmann, intr-un studiu dedicat muncii sociale si pe care o coreleaza cu tipul tehnicii utilizate, distinge un mediu natural definitoriu pentru perioada premasinista, iar un altul, aparut dupa revolutia industriala din secolul al XIX-lea, numit de el "mediu tehnic"[96].
Dintr-o alta perspectiva, aceea a teoriei sistemelor, sociologul belgian, Hanri Janne avand ca drept criteriu de tipologizare a mediilor sociale evolutia tehnicii si uzand de concepte durkheimiene, in dezvoltarea acestora gaseste in evolutia omenirii trei categorii de medii, numite de catre el "natural, antroponatural si tehnic".
Primelor doua - in conceptia lui H. Janne - le-ar corespunde erele "litotehnica si antropotehnica", iar ultimei fiindu-i caracteristica era "masinotehnica", cu etapele: eotehnica, paleotehnica si neotehnica[97].
Am mai adauga inca un punct de vedere referitor la "mediul construit", care a fost elaborat atat in raport cu "geneza statului", cat si a "natiunii". "Omenirea - scria Ernest Gellner - a parcurs in istoria sa trei stadii fundamentale: preagricol, agricol si industrial"[98].
Stadiul preagricol - dupa acest sociolog - se compunea din grupuri prea mici de vanatori si culegatori, care n-au stimulat diviziunea politica a muncii si, prin urmare, n-a permis constituirea statului. Ordinea sociala nu se mentinea prin intermediul institutiei de stat si nici prin existenta unor unitati politice, ci era una de la sine inteleasa.
In schimb - precizeaza Gellner - stadiul agricol s-a definit prin ordine si prin optiunea pentru stat. In viziunea autorului, au existat mai multe societati agricole, dar nu toate si-au intemeiat un stat. "Unele dintre aceste state - scria sociologul - au fost puternice, altele slabe, unele au fost despotice, iar in altele a dominat legea. Ele difera imens in forma. Faza agricola a omenirii este perioada in care, pentru a spune asa, insasi existenta unui stat reprezinta o optiune. Mai mult, forma statului este foarte variabila. De-a lungul stadiului de vanatoare (si n.ns.) cules - conchidea el - optiunea (pentru stat n.ns.) nu era posibila"[99]. "Organizarea statala agro-alfabetizata - dupa Gellner - este tipul de societate care a fiintat vreme de vreo cinci milenii si care, in ciuda diversitatii formelor sale, are cateva trasaturi comune. Astfel, marea majoritate a cetatenilor sai sunt producatori agricoli, traind in comunitati introvertite si dominate de o minoritate ale carei principale atribute distinctive sunt gestionarea violentei, mentinerea ordinii si controlul stiintei de catre oficiale a societatii, care aici este inregistrata in scripte" .
In fine, Gellner se refera la stadiul industrial, definit de catre Adam Smitt prin ".o diviziune complexa si rafinata a muncii, iar prin Max Weber "prin birocratie centralizata" si prin "rationalitate". Acesta din urma, in doctrina weberiana - noteaza Gellner - contine doua elemente complementare si anume: coerenta sau "tratarea similara a cazurilor similare" si "eficienta". "Ordinea si eficienta - dupa sociologul american - ar putea fi intr-adevar privite drept contributia birocratica, antro.. la un atot cuprinzator spirit al rationalitatii"[101]. Totodata, in societatea industriala - dupa Gellner - "rolurile devin optionale si instrumentale", iar "functiile sunt de resortul unui specialist". "Panteonului" culturii moderne ii corespund "idealul alfabetizarii" si "dreptul la educatie". Acestea doua sunt voite si respectate atat de catre oamenii politici, cat si de catre functionarii de stat, astfel ca ".suntem condamnati sa suferim de Sindromul Diplomei" si, deci, munca sa nu mai constea "in manipularea lucrurilor, ci in manipularea conceptelor" .
In optica lui Gellner, mediul construit dobandeste in decursul timpului trei ipostaze distincte: una este cea naturala, o alta este de esenta "antroponaturala", iar cea de a treia fiind integral instrumentala.
Din unghiul nostru de vedere, prin mediu construit intelegem acel complex de obiecte, fenomene si procese materiale si spirituale rezultate din actiunea omului desfasurata asupra naturii, cat si asupra sa si prin care s-a realizat un cadru nou in raport cu cel cosmic.
Un concept de maxima generalitate al ecologiei, este acela de biosfera, alcatuit din doua subsisteme distincte, unul anorganic (fizic), iar altul biologic.
Subsistemul anorganic - numit si biotop - cuprinde rocile, apa, aerul si energia radianta si are functia de substrat pentru subsistemul biologic - numit si biogeneza - alcatuit din populatii de virusuri, bacterii, ciuperci, plante si animale.
Un alt concept de larga utilitate stiintifica este acela de ecosistem.
Introdus in stiinta de catre botanistul englez Arthur G. Tansley si destinat sa inlocuiasca un concept mai vechi, acela de "biom"-care apartinea lui Clemens, ecosistemul era considerat a fi un concept mai cuprinzator si cu valente euristice mai profunde. "Am expus deja motivele nule pentru respingerea termenilor de "organism
complex" si de "comunitate biotica" - scria Arthur Tansley - in lucrarea sa intitulata "Folosirea si aluizul (in folosire a) conceptelor si termenilor privind vegetatia", aparuta in anul 1935. termenul mai vechi al lui Clements de "biom" pentru intregul complex de organisme care traiesc intr-o regiune data - continua autorul - nu ridica obiectii si, pentru unele scopuri, este convenabil. Dar, conceptul mai fundamental - dupa cate mi se pare - este in intregul sistem (in sensul fizicii), incluzand nu numai organismele complexe, ci, de asemenea, intregul complex de factori fizici in sensul cel mai larg. Desi organismele pot sa retina interesul nostru primar, totusi, cand incercam sa gandim profund, nu le putem separa de mediul lor special cu care ele formeaza un sistem fizic. .Se constituie astfel sisteme, care, din punctul de vedere al ecologiei, sunt unitatile de baza ale naturii de pe suprafata pamantului. .Aceste ecosisteme - cum le mai putem numi - sunt cele mai variate dimensiuni. Ele formeaza o categorie din multimea sistemelor fizice ale universului, de la intregul univers, pana la atomi"[103].
Arthur Tansley a gandit ecosistemul ca pe o entitate de baza a naturii inconjuratoare, ce cuprinde intr-un singur tot comunitatea vie, impreuna cu mediul fizic sau cu nisa trofica.
Ulterior, biologul Raymond Lindeman a relevat in anul 1942, una dintre caracteristicile de esenta ale oricarui ecosistem si anume, existenta unui ciclu constant desfasurat intre "organic ↔ neorganic al substantelor nutritive, ciclu determinat de scurgerea unui curent de energie si de asimilare a acesteia de catre fiecare organism in parte.
Astfel, Lindeman considera ecosistemul ca ".suma obtinuta prin integrarea proceselor active fizico-chimice si biologice care se petrec in interiorul unei unitati spatio-temporale de orice marime. Aceste procese integrate de natura fizica, chimica si biologica leaga orice comunitate biotica de mediul ei abiotic"[104].
La randul sau, E.P.Odum, in anul 1971, incerca sa completeze elementele de continut ale conceptului de "ecosistem", orientandu-le sensul catre teoria informatiei si catre geofizica: "Orice unitate care include toate organismele (adica comunitatea) de pe un teritoriu dat si care interactioneaza cu mediul fizic in asa fel incat curentul de energie sa conduca la o anumita structura trofica, o diversitate de specii si un circuit de substante (adica un schimb de substante dintre partea biotica si abiotica) in interiorul sistemului - scria ecologul american - reprezinta un anumit sistem ecologic sau un ecosistem"[105].
Prin urmare, ecosistemul natural reprezinta o entitate functionala a biosferei, care "foloseste constructiv, sub raport dinamic si structural curentul de energie"[106] existent in mediu si-l transforma dupa legile termodinamicii.
In legatura cu structura si functionalitatea ecosistemelor, se vorbeste de "o rationalitate a naturii" (asupra caruia ne-am referit si in cateva pasaje anterioare), rationalitate exprimata in primul rand printr-un principiu al "optimalitatii", stabilit de catre biologul R. Rosen (1867) si care releva ca, in decursul evolutiei indelungate a lumii vii, transferurile neincetate de substanta si de energie s-au perfectat continuu, prin procese succesive de "incercare (si) eroare", precum si prin "invatare din eroare si competitie" - incat actualmente toate sistemele vii supraindividuale proceseaza si deci convertesc energia pe care o primesc din mediu, intr-un mod optim. Aceasta inseamna ca mesajele asimilate de catre sistemele vii sunt utilizate "ponderat", fara consumuri excesive, dar si cu pierderi minime, astfel ca un atare proces se efectueaza in limitele "principiului optimalitatii" si vizeaza o finalitate care sa contracareze "disolutia" acestora. De aici, biologii au dedus un alt aspect al "nationalitatii naturii", acela care priveste efectele fortarii mecanismelor metabolice, fortari ce denaturalizeaza "conestezia de corp propriu" - daca se poate spune asa - si produc alterari ale calitatii sistemului sau il deterioreaza sub aspect morfogenetic. Cu alte cuvinte, ori de cate ori se vrea sa se mareasca randamentele productive ale unui organism, iar pentru aceasta se administreaza suplimentar substante energizante, se ajunge la vulnerabilitatea acestuia. Fiindca, atunci cand se depasesc limitele naturale de functionare si crestere a unui sistem viu apar retroactiuni de efect negativ. Metabolismul lui este grav perturbat, iar calitatea produsului este devaluata.
Un concept mai recent introdus in ecologie este acela de "ecozona", considerat a fi de o cuprindere identica mai mare in raport cu conceptul de "ecosistem" si reflectand mai nuantat modificarile ce survin intr-un complex spatial extins si variat sub aspectul elementelor de continut. "Ecozona - scrie C. Negrei in capitolul "Contabilitatea Mediului" din vol. II, Dezvoltarea durabila - este o notiune mai cuprinzatoare decat ecosistemul; se defineste ca "un macrosistem identificabil pe un teritoriu semnificativ prin stabilitate suficient de mare, justificand statutul unei unitati pentru furnizare si asamblarea datelor. O padure, un lac, un segment de rau (omogen din punct de vedere al debitului si biocenozei), o zona de crang de un anumit tip, o campie sau un ansamblu de campii, un oras sau o zona industriala sunt ecozone"[107].
Aparitia agriculturii in neolitic (aparitie cunoscuta si sub numele de revolutie neolitica[108] a echivalat cu introducerea in mediul natural a altor tipuri de lanturi trofice si de energie, total distincte de cele cosmice si generatoare de noi structuri cauzale. Ea (adica agrocultura), intemeind "agroecosistemele" si implementand o noua realitate in univers, a scos pe om din reteaua relatiilor trofice ale ecosistemelor naturale si l-a plasat in alte complexe asociative decat cele anterioare. Dintr-un element inclus in agregatele bifizice si biochimice ale mediului, omul devenit producator de ecosisteme, adica agroecosisteme - care au stat la baza diviziunii sociale a muncii si au conditionat aparitia viitoarelor mestesuguri, precum ceramica, confectionarea de unelte etc. Intr-un atare context, au fost abandonate vechile modalitati de obtinere a hranei (prin cules si prin vanat) si au fost puse in rol uneltele confectionate de catre om in scopul obtinerii energiei exosomatice.
E de retinut insa ca omul a construit "agroecosistemele" dupa principii similare ecosistemelor naturale si anume: productia, acumularea, circulatia sau distributia si consumul[110].
In cazul ecosferei, aceste patru procese vizeaza producerea, acumularea, distributia si consumarea substantei organice, pe cand, in cazul ecosistemelor sociale, apar alte tipuri de componente functionale si care sunt de esenta culturala.
Unele similitudini intre cele doua categorii de ecosisteme apar nu numai la nivelul productiei, adica nu numai la nivelul de baza, ci si la nivelul numit "piramida specializarilor"[111]. In natura, marea majoritate a componentilor celui dintai nivel o constituie plantele verzi sau "producatorii primari". Pe suportul acestora (adica a substantelor organice) se ridica un alt nivel, acela al ierbivorelor (consumatori de ordinul I), urmand apoi carnivorele, considerate a fi consumatori de ordinul al II-lea.
In ecosistem sunt plasate si bacteriile, micro si mezofauna din sol, care remineralizeaza substanta din pamant si-i produce azotul pe cale naturala.
O piramida similara celei din natura s-a constituit si in societate. Un prim nivel piramidal e considerat a fi acela al economiei naturale, cand productia de baza era agricultura, dublata de cresterea animalelor si realizata prin sedentarism. Un procent imens din populatia comunitatilor, aproximativ 78-94% activau in acest sector si asigura hrana pentru intreaga societate.
La un al doilea palier de specializare - potrivit cercetarilor de profil - se situau mestesugarii, intr-o proportie mai redusa, de 5 pana la 12 procente, cu o activitate complementara celei agricole si cu un accent deosebit pe diviziunea sociala a muncii.
In fine, la ultimul nivel, adica la cel suprastructural, intr-o proportie subliminala, de 0,01 % se cuprind persoane cu rol public si guvernamental[112].
E de retinut ca similitudinile dintre cele doua ecosisteme, precum si investirea lor cu o functie pentru om, s-au regasit si in cele cinci legi ale ecologiei rurale. Prin acestea, se pune in evidenta interferenta naturii si a societatii, ca si calitatea omului de a fi intr-un perfect acompaniament dialectic cu mediul inconjurator.
I. Ecologii[113] considera ca chimistul german Justus von Liebig (1803-1873) este omul de stiinta care a cercetat "nutritia minerala a plantelor, intemeind o noua disciplina, numita "agrochimia" si formuland prima lege a ecologiei rurale, numita "legea minismului".
Investigand sub forma experimentala dezvoltarea plantelor si urmarind sa determine rolul diferitelor elemente chimice in functionalitatea organismului vegetal, Liebig a constatat ca lipsa unui mineral dintre cele mai importante stanjeneste sau chiar blocheaza dezvoltarea plantei, chiar daca celelalte elemente chimice - necesare cresterii organismului respectiv - se afla in proportii suficiente.
E.P. Odum formuleaza concis aceasta lege, notand ca ".fiecare factor esential pentru existenta unui sistem, scazand sub aspect cantitativ, limiteaza cresterea si dezvoltarea sistemului, chiar daca alti factori importanti actioneaza in mod normal. Extinderea cercetarii pe aceasta directie a condus la adaugarea unui principiu secundar al interactiunii factorilor, la .. lui Justus von Liebig. Potrivit acestuia - conchidea Odum - organismele pot substitui o substanta care exista in cantitati insuficiente in mediu, cu alta, care este foarte apropiata din punct de vedere al functionalitatii lor organice.
Aceasta lege ar fi tot atat de corect denumita si "lege a conspiratiei".
Cercetarile de specialitate insa releva ca legea minimului nu actioneaza numai la nivel biologic si, in consecinta, nu priveste numai mecanismele metabolice ale plantelor si animalelor, ci se regaseste si la nivel mai inalt, cum ar fi populatiile umane, sistemele economice, structurile organizationale etc. productia economica - din perspectiva acestei legi - poate fi afectata negativ de cantitatea insuficienta a unui mijloc de productie[114] sau prin lipsa de forte de munca suficient calificata, ca si plin aplicarea unui management neadecvat, motiv pentru care se impune un fel de "tablou de evidenta" si de control, care sa supravegheze dezvoltarea unitara a unui sistem si sa previna situatiile in care factorii esentiali ai procesului de productie sa devina deficitari.
Legea minimului actioneaza si la nivelul comunitatilor rurale, aceasta cu atat mai mult cu cat atari sisteme sunt constructii de impact, adica "natura-cultura". Astfel, defrisarea necontrolata a padurilor, precum si lipsa unui program adecvat de reimpadurire in zona au determinat distrugeri partiale sau chiar totale a unor localitati satesti. Dar si unele initiative administrative pot genera efecte negative si determina disfunctionalitati de sistem. Ne-am referi numai la "Legea sistematizarii teritoriale" edictata in anul 1974 si care prevedea curioasa masura a dezafectarii satelor si a "organizarii zonelor de convergenta" prin "consiliile unice agroindustriale".
Sintetic, continutul "legii minimului" este redat, precizandu-se ca procesul de "crestere si dezvoltare pe multiple planuri a unui sistem material (indiferent de nivelul de organizare a materiei)
Depinde de acel factor sau grup de factori (fie acestia de ordin intern sau de ordin extern) care actioneaza in cadrul acelui sistem cea mai maica .
Cea de-a doua lege a ecologiei rurale, rezultata si ea din cercetari de specialitate si devenita de referinta atat in stiintele despre organismele vii, cat si in "sociologia rurala", poarta denumirea de "legea tolerantei". Sfera ei de cuprindere este una nelimitata in cazul tuturor structurilor organice. Creatorul acestei legi a fost zoologul U.E.Schelford, care a studiat agregatele de mamifere din preerii, in special pe cele de bizoni, relevand ca orice biosistem se poate dezvolta numai intre anumite limite, rezultate din procesul evolutiei sale biologice si care se situeaza intre o limita minima si o alta maxima.
Un factor din mediu poate sa se afle intr-un spatiu fizic in proportii graduale, numite "praguri de intensitate"[116].
Limita de la care se face simtita prezenta lui intr-un cadru natural poarta denumirea de "prag intensiv", iar cea de la care devine perturbant poarta denumirea de "prag superior". Intre aceste doua extreme se afla "o zona optima", in care actiunea unui factor asupra sistemului viu din care face parte se caracterizeaza printr-un randament major de substanta si energie. Din atari motive, factorii sistemului trebuise supravegheati si chiar monitorizati, pentru a fi mentinuti in limite benefice de ...si a avea ritmuri normale de productie si dezvoltare.
Odum enumera caracteristicile definitorii ale acestei legi, precizandu-i sfera unitatii ei functionale, precum si contextul de situatii in care actioneaza ea. Astfel, ecologul american mentioneaza ca:
"un organism poate avea o toleranta mare fata de un factor si o toleranta scazuta fata de altul;
organismul cu toleranta crescuta la majoritatea factorilor sunt probabil - cel mai larg distribuite;
daca un anumit factor ecologic nu ofera conditii optime pentru dezvoltare, atunci limitele de toleranta ale organismului pot fi reduse cu privire la alti factori ecologici;
limitele tolerantei si conditia optima pentru un factor fizic variaza de cele mai multe ori "geografic" in cadrul aceleiasi specii. Deci, organismele isi ajusteaza de cele mai multe ori reactiile la conditiile locale;
uneori organismele nu traiesc in conditii optime datorita unui anumit factor fizic. In aceste cazuri, unui alt factor i se va acorda o mai mare importanta;
perioada reproducerii este de obicei o perioada critica in care factorii de mediu este foarte probabil sa fi limitat limitele tolerantei sunt in general mai scazute pentru organismele reproducatoare, precum: oua, seminte, embrioni etc., decat pentru plantele sau animalele adulte nereproducatoare"[117].
Asa cum releva cercetarile de specialitate, efectele actiunii legii tolerantei se regasesc atat in cadrul agro-ecosistemelor, cat si in cadrul societatii umane. Astfel, daca am incerca sa completam lipsa unor elemente chimice in sol, cum ar fi cazul si am administra o cantitate mica din aceasta substanta la ha, efortul ar fi inutil, deoarece numai 50 de kg la ha - de pilda - nu influenteaza in nici un fel randamentul productiei. Dar si invers; folosirea unei cantitati prea mari de substanta activa, care ar depasi cu mult capacitatea organismelor de a asimila si de a prelucra substanta azotoasa, ar compromite recolta, producand grave arsuri culturilor din teren si mortificand microorganismele din sol .
E de retinut ca si in mediul social exista situatii de "intoleranta" la anumiti factori din mediu. Procesul "hiperindustrializarii" poate sa determine epuizarea resurselor de materii prime si poate crea, ceea ce naturalistul Al. Borza numea "deserturi culturale" . De fapt, cel mai mare avertisment in acest caz si cea mai elocventa respingere a tezei dupa care "Terra" contine bogatii inepuizabile ni le-au oferit sotii Midones, cunoscutul raport al clubului de la Roma , intitulat "limitele cunoasterii".
Sintetic, definitia legii tolerantei poate fi formulata, pornind de la functia si rolul factorilor din mediu in prezervarea sistemelor vii: "cunoasterea si dezvoltarea optima a organismelor biologice si sociale se pot efectua numai in spatiul optim de actiune atat a factorilor interni, cat si a celor externi, in concordanta cu legile specifice fiecarui sistem viu .
Cea de-a treia lege a ecologiei rurale este denumita "a diminuarii crescande a actiunii favorabile a unui factor asupra cresterii si dezvoltarii odata cu marirea dozelor". Aceasta lege a fost formulata de catre E.A.Mitschrlich (1874-1956), naturalist german, format la scoala lui Justus von Liebig, si devenind de notorietate prin propriile-i studii si cercetari. Astfel, omul de stiinta german a investigat "actiunea combinata a diversilor factori din mediu" si a functiei pe care o contine "dozarea crescanda a unei substante energizante" asupra cresterii recoltei[121]. El a constat ca "efectul dozelor crescande in zona optima de actiune a unui factor oarecare nu este direct proportionala cu doza aplicata. Dubland cantitatea de ingrasamant intr-o anumita sola, fara studii de "fezabilitate" si fara o anume experienta rezultata din practici anterioare , nu se obtine dublarea recoltei, ci numai o crestere a ei nesemnificativa. In felul acesta, se pune in evidenta efectul negativ al retroactiunii factorilor care in sinea lor sunt favorizanti atunci cand se folosesc in doze necorespunzatoare, atrofiind mecanismele de absortie metabolica (in loc de a le argumenta) si generand regresul sau - in cel mai fericit caz - determina un spor de productie subliminal. De aceea, administrarea de substante energizante, precum si introducerea unor structuri trofice altele decat cele proprii fiecarui sistem viu in parte, trebuie sa fie precedate de experimente minutioase si de investigatii stiintifice de durata, pentru a preveni disfunctiile si pentru a proteja calitatea originala a fiecarui organism biologic sau social. Fiindca si in societate intalnim situatii similare celor constatate in natura organica. Astfel, in cercetarile de teren, am intalnit cazul unor excese de "urbanizare a unor localitati rurale", cu efecte precare pentru echilibrele ecologice ale ecosistemelor respective si cu incidenta asupra proceselor economice sociale.
Intr-o incercare de sinteza asupra acestei legi se poate conchide ca orice sistem organic, in dezvoltarea lui unitara, iesind din zona cresterii benefice si care este proportionala cu efortul investit, dupa atingerea nivelului optim, cade sub incidenta diminuarii crescande a efectelor, in pofida dublarii factorilor favorizanti[123].
Cea de a patra lege a ecologiei rurale, provenita tot din domeniul biologiei este cea formulata de catre geochimistul rus U.I.Vernasdski (1963-1945), care, atat in perioada primului razboi mondial, cat si in perioada interbelica a intreprins cercetari minutioase de factura geochimica asupra biosferei. In baza acestora, el a formulat teza potrivit careia, ".la scara timpului geologic si la nivelul intregii planete, cantitatea totala de biomasa existenta in biosfera ramane constanta"[124], deoarece retroactiunea unor factori limitativi, precum dimensiunea planetei noastre, distanta ei pana la Soare, intensitatea ratiunii solare, cantitatea relativ aceeasi si a elementelor chimice esentiale, hidrosfera si atmosfera planetei noastre" , determina mentinerea biomasei in aceeasi parametri cantitativi. Vernadski a denumit aceasta lege, cu titlul de "lege a constantei substantei vii" relevand ca planeta noastra poseda "multe resurse", dar care se pot epuiza printr-o exploatare irationala sau printr-un consum excesiv, fara o compensare prin producerea de inlocuitori sau prin monitorizarea relatiei dintre productie si consum.
Intr-un fel, legea lui Vernadski constituie o replica la actuala "societate de consum" si e un avertisment, potrivit caruia sansele supravietuirii omului, ca si conservarea in parametrii normali a ecosistemului planetar, impun stimularea factorilor cu impact favorabil asupra cresterii cantitatii si calitatii biomasei, precum si estomparea resurselor poluante, cu efecte distorsionante asupra omului si a mediului sau ambiant.
In fine, in lucrarile de specialitate se mai adauga o lege, care este o completare a celei formulate de catre Vernadski si intr-un fel vizeaza noi zone de utilitati umane.
Aceasta a fost denumita de catre specialisti legea ".dependentei echilibrate a ecosistemelor si sistemelor bioeconomice de volumul resurselor materiale (substantiale, energetice si informationale) capabile sa le sustina cresterea, dezvoltarea si continuitatea existentei"[126].
Sistemele vii sunt conditionate si sustinute in existenta si evolutia lor de anume oportunitati din mediu care privesc resursele energetice si informationale si vizeaza - de asemeni - distantele in timp si spatiu - care le separa. Cercetarea stiintifica, precum si experienta practica au stabilit situarea unor atari resurse intre anumite limite de distanta, care sa fie favorabile exploatarii lor si - deci - sa fie supuse unor costuri financiare accesibile. Dincolo insa de aceste limite si - prin urmare - depasindu-se spatiul optim de obtinere a materiilor necesare procesului de producere si reproducere a sistemului, cresc cheltuielile de transport, iar in unele situatii ele devin de-a dreptul costisitoare. Mai mult chiar!, specialistii au stabilit ca, in raportul dintre distanta si cost, se stabileste o ecuatie matematica relativ exacta, precizandu-se ca marimea acestuia (adica a costului) creste exponential cu patratul distantei .
Din atari motive, materiile prime, descoperite recent pe acele planete pe care omul le-a exploatat, nu pot fi - deocamdata - introduse in circuitul economic al Terrei din cauza pretului exorbitant de extractie si transport. Neexistand tehnici de prelucrare in cosmos si nici macar posibilitatea fixarii unor releuri de transmitere a lor catre pamant, fac ca aceste oportunitati sa constituie perspective de productie extrem de indepartate, sau chiar imposibil de asimilat in fluxul productiv.
Insistand
asupra realitatii fenomenelor de ecologie rurala si relevandu-se impactul lor
asupra existentei omului, se impune a se sublinia necesitatea formarii unei
autentice constiinte in "domeniu", care sa reflecte continuu procesele si
fenomenele din natura inconjuratoare si sa-si elaboreze un comportament
corespunzator "rationalitatii naturii", astfel incat, "rationalitatea omului"
sa fie un "alter ego" al celui din mediul inconjurator si sa se constituie ca
rezonator al acestuia - "Noua paradigma a mediului"[128]
- dupa unii autori - sau "paradigma contactului cu natura"
- dupa altii - implica o atitudine de
coabitare a omului cu mediul sau exteriorul si - releva necesitatea - in primul
rand - a cunoasterii profunde a legitatilor lui specifice. Fiindca, "..numai un
cetatean sensibilizat, un responsabil avizat, constient de degradarea mediului
inconjurator este in stare de a concura la salvarea sa " ,
mai ales ca ".se poate spune despre libertatea de informatie ca este chiar baza
tuturor libertatilor pe care constitutiile le garanteaza". Dreptul la
informatie sau cu o expresie mai sugestiva "dreptul de a sti" ,
faciliteaza posibilitatea cetateanului de a se pronunta in cunostinta de cauza
asupra fenomenelor ecologice dar, si de a se implica in actiunile de protejare
a naturii. De aici, in special juristii au formulat ideea "dreptului la
conservarea mediului inconjurator" ,
in temeiul caruia cetateanul inceteaza de a fi un simplu "executant" al unor
dispozitii elaborate de catre altii si, deci, el nu mai este considerat un
obiect prin intermediul caruia se aplica decretele forurilor superioare, ci
devine subiect. Prin informatie, dar si prin "educatia scolara" se produce o
intensificare a participarii populatiei la la luarea unor masuri eficiente de
protectie a naturii, dar si de reducere a efectelor crizei ecologice ,
creandu-se astfel drepturi ca si obligatii si nu numai pentru stat si nici
numai pentru specialisti, ci pentru toti cetatenii. Si atunci, titularul unor
atari atribute (fie ele drepturi, fie ele obligatii) sunt atat individul cat si
colectivitatea, iar dupa alte opinii, sunt popoarele
sau, in ultima instanta - chiar Terra .
De aceea, actele reparatorii sau cele de prevenire a fenomenelor care
deterioreaza echilibrele biosferei sunt facilitate atat la implementarea in
mediu a unor politici rationale, cat si de optimizare a capacitatii de
gestionare a patrimoniului geografic. Doctrina de specialitate, precum si
Declaratia de la Rio considera ca inductabile pentru reusitele ecologice,
informarea si educatia (insistam inca o data asupra acestui aspect). Fiindca,
prin informare, individul dobandeste un orizont de precizie si de claritate,
iar prin educatie se formeaza o etica si un comportament favorabil legitatilor
pentru o dezvoltare durabila. "Educatia - se spune in Agenda 21 din "Declaratia
de la Rio - poate da populatiei constiinta ecologica si etica, atitudinile, cunostintele
si comportamentul necesar pentru o dezvoltare durabila. In acest scop "La nivel national -se continua ideea
-fiecare individ trebuie sa aiba acces serios la informatiile privitoare la
mediul inconjurator, pe care le detin autoritatile publice si bineinteles, la
informatiile referitoare la substantele si activitatile periculoase in
colectivitatea lor" .
Intelegerea strategiilor de mediu, ca si constientizarea responsabilitatilor ce revin fiecaruia si tuturor decurg din impactul educatiei asupra grupurilor sociale, precum si din antrenarea instruita a acestora in practicile de tip ecologic. De aceea, sunt in eroare acei pedagogi care considera necesara .... in traditionala a obiectivelor invatamantului, situand pe primul loc atributiile, iar pe cel din urma cunostintele, cand in realitate - ordinea optima in structurile formative ramane cea istorica (si credem ca revenirea asupra acestei idei a fost utila).
Din cele mentionate, se poate conchide ca efortul omului de a controla agroecosistemul se efectueaza in scopul contracararii fluctuatiilor produse atat de catre factorii fizici din mediu, cat si de catre organisme cu functii daunatoare.
Fiindca, asa cum releva cercetarile din domeniul biochimiei toate biosistemele sunt entitati integrate. Caracterul integritatii lor este dat de diferentierea, dar si de interactiunea subsistemelor care le alcatuiesc.
Mediul inconjurator actioneaza asupra biosistemelor - prin intermediul factorilor fizici si chimici - in directia anularii integritatii si - deci destabilizarii lor dinamice . Pentru ca biosistemele sa poata contracara actiunea perturbatoare a factorilor din mediu si pentru a-si mentine integritatea, dar si dinamismul lor specific, e necesar ca acesta sa-si stimuleze mecanismele de asimilare si procesare a informatiei captata din mediu, precum si de a-si intari efectul reglarii prin retroactiune.
Un alt aspect subliniat de cercetarea de specialitate, vizeaza faptul potrivit caruia, lanturile trofice prin care omul produce si obtine bunurile alimentare pastreaza, atat sub aspectul legilor termodinamice cat si a celor biologice, aceleasi caracteristici ca oricare alt lant trofic din natura.
Specificitatea lor insa rezida in aceea ca ele sunt construite de catre om si sunt gestionate in baza legitatilor productiei economice . Astfel, finalitatea acestor lanturi trofice, precum si organizarea de structuri spatiale devenite habitate specifice trebuintelor de existenta ale omului sunt definite prin perspectiva obtinerii unor randamente ridicate din punctul de vedere al eficientei economice si prin ideea ridicarii calitatii vietii. Un atare rezultat se efectueaza prin convertirea energiei cinetice a soarelui, a apei, a bioxidului de carbon, a nutrientilor minerali, transformati in dieta zilnica adecvata sub aspect nutritiv, netoxica si acceptata din punct de vedere social . Esenta acestui rezultat este una de sinteza, in el cuprinzandu-se o multime de factori, precum energia solara, conditiile climatice, sursele nutritionale, structurile biologice si actiunea programata a omului, toate supunandu-se celei de a doua legi a termodinamicii si toate urmarind o bioeconomie rentabila.
In fine, in tratarea problematicii economiei rurale, un spatiu special se impune a se acorda "sistematizarii rurale". Ca proces de implementare in spatiu a unui model de ordine si restructurare a componentelor comunitatii, sistematizarea coabiteaza elementele naturii cu cele tehnice prin directionarea omului in perspectiva unui habitat optim pentru acesta din urma, asa cum se va demonstra in capitolul temei respective.
Sistemul de monitorizare sau "monitoringul national integrat"[141]
al fenomenelor ecologice
Am putea corela sistemul de monitorizare integrata cu problematica "auditului de mediu"
Gandit ca metodologie prin care se evalueaza o stare in rapot cu anume standarde de referinta, auditul este un "instrument al managementului"[142] organizat, prin care se stabileste performanta masurilor aplicate in scopul de a proteja mediul inconjurator si pentru a determina raportul dintre sistemul socio-tehnic - pe de o parte - si cadrul natural - pe de alta parte.
Auditul de mediu - sau eco-auditul - reprezinta o analiza sistematica si exhaustiva atat a reusitelor manageriale in raport cu mediul, inscriindu-se "..intr-o politica coerenta de promovare a mijloacelor, instrumentelor (si) metodelor" de conservare "a capacitatii de suport a mediului, ca variabila spatio-temporala" data.
Intr-un fel, auditul de mediu cuprinde un complex de factori si de activitati, precum si o suita de atitudini si conduite care vizeaza impactul pe care-l au tehnicile si echipamentele utilizate in productie asupra naturii, precum si efectele lor asupra omului insusi. Obiectivele lui, dar si sistemul de "management environmental" urmareste sa analizeze functionarea la parametrii stabiliti a instalatiilor si a tehnicilor aferente lor, in baza reglementarilor de mediu si a legislatiei in materie de prevederi ecologice. Nu se omit din protocolul de audit nici responsabilitatile ce se impun a fi asumate atat de catre anume componente specializate, cat si de catre fiecare individ sau colectiv in parte. In contul tuturor si al fiecaruia in parte sta datoria armonizarii intregului complex de activitati economico-sociale cu restrictiile de mediu, in perspectiva cunoasterii "parametrilor de control" si a identificarii obiectivelor politicii de environment. Acestea, in urma distinctiunii si a denominarii lor trebuie urmarite si controlate, precum si "popularizate" - daca se poate spune astfel, - adica, transmise si comunicate atat in plan intern, cat si extern.
In plan intern, comunicarea urmareste informarea constanta a publicului cu privire la diagnosticul "punctelor forte", si a celor vulnerabile[146], pentru un "eco-management" eficace si pentru un "biocentrism integral". Rolul ei (al comunicarii) - este unul cognitiv, acela de a asimila de catre cei vizati mesajele despre natura si de a determina, a constientiza, faptul ca nimeni nu este absolvit de efortul de a mentine echilibrele ecologice in stare de functionare normala. Controlul poluarii, precum si atitudinea de a interveni si a domina orice ignorare a legii referitoare la calitatea mediului constituie elemente de protocol relevante pentru sustinerea strategiilor "dezvoltarii durabile" si pentru un audit ca instrument managerial. Dar, un buget destinat acoperirii costurilor de control al poluarii, ca si resurse financiare destinate realizarii unor proiecte de cercetare a unor factori reprezinta baza planificarii de mediu, dar si sursa in perspectiva unor performante ecologice remarcabile. Nu este de conceput initierea unui "Environmental Audit Act" si nici sa se elaboreze anumite politici de mediu fara un fond monetar asignat de catre forurile de resort. Agentii protectori ai naturii, precum si programele de finantare stiintifica pentru protejarea biodiversitatii implica surse bancare alocate pe termen lung si solicita asistenta institutionala. Intr-un atare context se poate organiza sistemul de monitoring national integrat.
Prevazut si sanctionat in "Legea protectiei mediului"[149], "monitoringul national" constituie o conceptie, dar si o actiune planificata de cuantificare a standardelor care definesc fenomene, procese si evenimente din natura, care determina care determina modificari in eco-sistem si afecteaza calitatea naturii. Desfasurarea lui este una metodica. incepand cu inregistrarea de date referitoare la surselor emanatoare de poluanti, continua apoi cu vectorii de propagare si vitezele de dispersie in mediu a noxelor si a substantelor nocive ca si a concentratiilor nespecifice. Informatia se completeaza cu adaugarea interferentelor de contact[150] ,,in care se include solul, ponderea principala revenind fenomenelor fizico-chimice, cu parametrii de caracterizare: timpul de retentie si indicii retentiei" . In fine, in balanta informationala a ,,monitoringului" se consemneaza mediile de acumulare si procesele de ,,transformare" , ce se refera la ,,ecologia acvatica si cea terestra" cu standardele lor specifice si cu ratele de ,,bioacumulare" .
E de retinut ca: ,,sistemul de monitoring integrat" se efectueaza atat in plan national, cat si in altul, de factura internationala.
In plan national, acest sistem este cuprins in conscrisurile constitutiei tarii noastre, iar prevederile juridice cu caracter permanent, precum si cele cu finalitate punitiva sunt consemnate in ,,Legea protectiei mediului,,. In baza acestor doua acte normative si in consens cu prevederile conferintelor internationale cu privire la mediu, Ministerul Apelor si Protectiei mediului organizeaza sistemul national de monitorizare integrata de fond si de impact pentru toti factorii de mediu, precum si sistemul de inspectie privind mediul, coordonand activitatea acestora si asigurand informarea autoritatii centrale pentru sanatate privind rezultatele monitorizarii contaminarii radioactive a mediului [154].
Prin Directia de control ecologic a Ministerului de resort si monitoring, ca si prin functionarea ordonantelor de guvern, s-a procedat la intocmirea de protocoale si conventii cu alte autoritati publice ca si cu unitati din teritoriu specializate[155] pentru a se obtine informatii curente cu privire la calitatea unor factori de mediu si a pragurilor de alerta si de interventie atunci cand imprejurarile o cer. Totodata, in scopul realizarii unui management eficient privind protectia si dezvoltarea durabila a mediului inconjurator, pe baza legislatiei in vigoare si pentru monitorizarea fenomenelor poluante, s-au infiintat atat organisme guvernamentale, cat si neguvernamentale cu scopul extinderii ariei de cunoastere, dar si de antrenare a publicului la solutionarea situatiilor ecologice. Astfel, in sistemele de competente ale autoritatilor puterii si administratiei nationale sunt prevazute obiective pentru parlament , pentru guvern , pentru autoritatile administratiei publice centrale , pentru organismele nationale autonome si organisme aflate in subordinea directa a guvernului sau autoritatilor publice centrale de specialitate , precum si pentru autoritatile publice locale in domeniul protectiei mediului . Concomitent cu organizatiile guvernamentale si impreuna cu competentele autoritatilor nationale in domeniul protectiei mediului, functioneaza si organizatii nonguvernamentale (ONG), dar actiunea de protejare a ,,environmentului", ca si participarea la adoptarea si aplicarea deciziilor in domeniu, e de resortul tuturor persoanelor fizice si juridice, iar sistemul ,,monitoring national integrat" reprezinta o necesitate ineluctabila.
Un sistem general de monitoring integrat functioneaza si la nivel mondial.
Crescand in mod alarmant proportiile poluarii naturii si extinzandu-se efectele ei dincolo de perimetrul planetei ,,Pamant", la Conferinta ONU, de la Stockolm (1972), s-a hotarat infiintarea ,,Sistemului Global de Monitoring al Mediului Inconjurator"(GEMS - SGMM), ca parte componenta a Programului ,,Observarea Planetei"[161] si ca actiune de supraveghere a calitatii mediului pe plan international. Doi ani mai tarziu, adica in anul 1974, la Nayrobi, s-a tinut ,,Consfatuirea Interguvernamentala", convocata de Programul Naturilor Unite pentru Mediu Inconjurator, unde s-a inventariat si ierarhizat substantele poluante prioritar ce trebuiesc supravegheate si care se impune a fi supuse monitorizarii . Totodata, la ,,samitul" mentionat s-au formulat recomandari referitoare la principiile de functionare ale Sistemului Global de Monitorizare a Mediului Inconjurator si s-a indicat rolul fundamental ce-l are respectivul ,,sistem", acela de a stabili ,,actualul fond al starii biosferei" .
Sistemul de ,,monitoring integrat" devine categoria curenta a cunoasterii si actiunii atat a individului, cat si a societatii. El este un tip de stigmat de criza, care avertizeaza, dar si confera solutii, facand responsabili pentru calitatea mediului inconjurator pe toti si pe fiecare in parte. Toate fiintele au un drept la existenta, dar au si datorii fata de cadrul in care traiesc, iar managementul ,,environmentul" face cunoscute concluziile ce se desprind atat sub raport teoretic, cat si sub cel practic, in vederea unor finalizari prin ,,monitoringul integrat".
Vezi Gheorghe Iancu, Drepturile fundamentale si protectia mediului, Bucuresti, Editura Monitorul oficial, 1998, p. 65
Charles Montesquien, Despre spiritul legilor, traducere din limba franceza de Dan Badarau, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1964, p. 287
Claude-Adrien Helvetius, Despre Spirit, Traducere si note de I. Firu, Studiul introductiv de Florica Neagoe, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1959
Apud Dezvoltarea durabila, vol II, Mecanisme si instrumente, Bucuresti, Editura Universitatii din Bucuresti, 1999, p. 170
Cf lucrarii "Dezvoltarea durabila" vol. II, unde la paginile 170-171, se prezinta un interesant tabel cronologic cu principalii ganditori care au avut contributii notabile la aparitia ecologiei ca stiinta autonoma, precum si cu referire la partea lor de contributie originala.
In literatura de specialitate, sunt mentionate alte perioade, precum: (1) perioada acumularii factorilor negativi pentru natura (Cf. Mircea Dutu, Dreptul mediului, Bucuresti, 1993); (2) perioada dezvoltarii imprevizibile, (Cf. Gheorghe Iancu, op.cit., p. 95); (3) perioada conceptiilor utilitariste (Cf. Gheorghe Iancu si Daniela Marinescu, Tratat de drept al mediului, Bucuresti, Editura All Beck, 2003); (4) perioada deschiderii spre o veritabila perspectiva ecologica (Cf. Gh. Iancu, op. cit., p. 98); (5) perioada constientizarii necesitatii protectiei mediului inconjurator (Gh. Iancu); (6) perioada recunoasterii concordantei dintre dezvoltarea economico-sociala si protectia mediului inconjurator (Op. cit.)
Pentru aspectele de ordin istoric, a se vedea: C.C.Giurascu, Istoria padurii, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1971; Dumitru Ivanescu, Din istoria silviculturii romanesti, Bucuresti, Ed. Ceres, 1972; Vladimir Hanga, Istoria dreptului romanesc, Bucuresti Ed. Acad R.S.R., 1989; Mircea Dutu, Dreptul mediului, Bucuresti, 1993; Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Bucuresti, Ed.All Beck, 2003; Gheorghe Iancu, Drepturile fundamentale si protectia mediului, etc.
Specialistii in dreptul mediului numesc aceasta etapa ca fiind cea a "acumularii factorilor negativi pentru natura" si ii fixeaza inceputurile in sec. al XVIII-lea (op.cit., p. 91)
Definitiile ecologiei urbane date de catre R. Park si Rodrigue Mckenzie vor fi mentionate in vol. al II-lea, care va trata "Sociologia comunitatilor urbane"
"Anii 1930 - scria Mircea Dutu - au deschis o noua perioada, caracterizata prin depasirea conceptiei strict utilizariste si cristalizarea unor elemente de vadita dimensiune ecologica" (Mircea Dutu, op.cit., p. 137)
Al Kiss, op. cit., p. 16, citat si de catre Gh.Iancu, op.cit., p. 101 si unde se noteaza: "Patrimoniul comun al umanitatii este format din bunuri si spatii terestre si extraterestre, care prezinta importanta deosebita sub raport stiintific, estetic si care presupune conservarea lor in interesul intregii umanitati (Asa vedea Conventia cu privire la patrimoniul mondial cultural si national, adoptata la Conferinta generala U.N.E.S.C.O., la 16 noiembrie, 1972 si acceptata de Romania prin Decretul nr.187/1990, Monitorul Oficial nr.46/31-1990-art.2. De asemeni, a se vedea art.136 si 137 din Conventia O.N.U. asupra marii, Montegro Bay, 1982) (op.cit., p. 101)
".cei care inca nu exista si se vor naste in viitor au dreptul la un mediu inconjurator protejat, cel putin in aceleasi conditii de care s-au bucurat generatiile prezente, motiv pentru care contemporanii au anumite obligatii de comportare, in sensul ca activitatea lor sa nu duca la degradari ale mediului inconjurator atat de profunde incat sa puna in pericol dreptul la viata generatiilor viitoare, chiar daca nu exista pericole pentru generatiile prezente sau chiar daca vatamarea letala se va produce in timp (op.cit, p. 131). In literatura de specialitate, se mentioneaza - in sensul celor de mai sus - Adunarea generala O.N.U. din 30 octombrie, 1980, care proclama ".responsabilitatea istorica a statelor pentru protejarea naturii in interesul generatiilor prezente si viitoare" (Cf. Alexandre Kiss, Droit international de l'environnement, Paris, Ed. A. Pedone, 1990, p. 309; vezi si Gh. Iancu, op.cit, p. 108)
Cf. Rondall R. Dipert, Reflections on the rights of future generations, Pacific Institute for public policy risearch, San Francisco, California, 1983, p. 203; vezi si Gh. Iancu, op.cit, p. 130
Cf. Rolf Sartorius, Government regulation and intergenerational justice, in Right and regulation; si unde se mai adauga: "Noi suntem intr-o pozitie de a viola drepturile membrilor generatiilor viitoare in aceeasi masura in care putem viola drepturile celor care traiesc in prezent. Ca miez al problemei trebuie sa recunoastem ca un act comis de un individ care traieste in prezent ar putea prezenta un inalt grad de risc de vatamare a intereselor vitale ale celor care inca nu exista si o violare a drepturilor acestora" (op.cit., p. 197); vezi si Gh. Iancu, op.cit., p. 130
A se vedea Daniela Marinescu, op.cit., p. 29-30, fiind vorba de Legea nr.9/1973 si publicata in Buletinul Oficial nr. 91/ din 23 iunie, 1973
op. cit., p. 183 (Lucrarea lui Aldo Leopold se intituleaza : A. Sound Country Almanac, with ather essays on Conservation from Round River, Oxford University Press, 1949.
Op.cit., p. 184: "Principiul central al acestor tendinte (e vorba de carentele din cadrul "eticii mediului" n.n.) arata ca biosfera ca intreg este in primul rand demna de respect, inaintea omului, animalelor sau a altor organisme vii, omul fiind o componenta inseparabila a unei viziuni mai largi asupra naturii" (Caldwell, 1975; Callicot, 1986, citati in "Dezvoltarea durabila", p. 184)
Arne Naess, A Defence of the Deep ecology Movement, in Environmental Ethics, 1984, p. 265-270, citat in "Dezvoltarea durabila", p. 194
Ibidem: J. Schutz, in 1996, referindu-se la dezvoltarea durabila si urmarind sa-i operationalizeze determinarile ei de continut, stabileste un numar de sapte indicatori, dupa cum urmeaza: (1) Protejarea biodiversitatii; (2) Vietuirea in cadrul biodiversitatii; (3) Minimizarea interferentei cu ecosistemele; (4) Cresterea si mentinerea unor externalitati pozitive; (5) Organizarea societatilor umane in conformitate cu punctele 1 - 4; (6) Evaluarea nevoilor individuaale (J. Schutz, What has Sustainability to do with Ethics?, in L. Hens, B.Nath, D.Devuyst (E.D.S.), Sustainable Development, Brussels: Vub-Press, 1996, citat dupa "Dezvoltarea durabila", p. 187
Conceptul de "macroecologie" apartine cercetatorilor francezi: Luc Gaynon et Yvès Guérard, care au scris lucrarea intitulata "La macroècologie, une nouvelle science", Paris, 1988
James Lovelock, "Gaia: A new look at Life on earth, Oxford: Oxford University Press, 1979 si J.Lovelock: The world as a liaing organism", in "New Scientis, nr.112/1986, p. 25-28, apud Dezvoltarea durabila , p. 188-189
Termenul de "dezvoltare durabila" a fost cuprins in raportul "Viitorul nostru comun", publicat in anul 1987, al World Commision on Environment and Development si apartinand premierului norvegian, Gro Hailem Brundtland si care definea durabilitatea ca ".rearanjarea resurselor tehnice, stiintifice, ecologice, economice si sociale de o asemenea maniera incat sistemul literogen rezultat sa poata fi mentinut in stare de echilibru spatio-temporar". Dezvoltarea durabila este inteleasa ca aceea care ".este consistenta atat cu nevoile prezente cat si cu cele viitoare" (apud Dezvoltarea durabila, vol.II, p. 182)
In sensul celor notate mai sus, consemnam: "Conventia privind conservarea vietii salbatice si a habitatelor naturale din Europa, Berna, 19 septembrie, 1979 (ratificata prin Legea nr.13/1993, publicata in Monitorul Oficial, nr. 62 din 25 martie, 1993); Conventia privind protectia patrimoniului mondial, cultural si natural, U.N.E.S.C.O., 16 noiembrie, 1972 (Decretul nr.187/1990, publicat in Monitorul Oficial, nr.46 din 31 martie, 1990); Conventia privind protectia stratului de ozon, Londra, 27-19 iunie, 1990 (ratificata prin Legea nr.84/1993 si publicata in Monitorul Oficial, nr.292/1993; Conventia europeana pentru protectia animalelor in transport international, Consiliul Europei, 1969 (H.G. nr.267/1991, publicata in Monitorul Oficial, nr.111/22 mai, 1991); Conventia asupra zonelor umede, de importanta internationala, in special ca habitat al pasarilor acvatice, Ramsar, 2 februarie, 1971 (ratificata prin Legea nr.5/1991 si publicata in Monitorul Oficial nr.18/26 ianuarie, 1991); Conventia privind comertul international cu specii salbatice de fauna si flora pe cale de disparitie, Washington, 3 martie, 1973 (la care Romania a aderat prin Legea nr.69/1994, publicata in Monitorul Oficial, nr.211 din 12 august 1994) (toate aceste informatii sunt reproduse din lucrarea lui Gh. Iancu, op.cit, p. 114)
Vezi pentru toate aceste aspecte, E.U. Accesion and the Environment: An Introduction, Bruxelles, 1998 (Aderarea la uniunea europeana si mediul inconjurator: O introducere, 1998).
B.D.Clark, Environmental, Assessment and Environmental Management, in vol. Procedings of 10th International Seminar on Environmental Impact Assessment and Management Scotland: University of Aberdcen, july -1-22, 1989; Dimitrie Devuyst and L.Hans, Environmental Impact Assessment in Belgium, in Environmental Impact Assessment Reviera, nr -1- 1991
Cf. Strategia Protectiei mediului, Romania, Ministerul Apelor Padurilor si Protectiei Mediului, Bucuresti, 1996, unde la capitolul intitulat "Programe, Conventii si Acorduri Internationale (p.191), se mentioneaza la litera d), Conventia de la Viena privind protectia substraturilor de ozon, Protocolul de la Montreal privind substantele care afecteaza stratul de ozon Amendamentele de la Londra privind Protocolul de la Montreal"(p.194).
Op. cit, unde se mentioneaza "Conventia Cadru a Natiunilor Unite de la Rio de Janeiro, asupra schimbarilor climaterice, p.201.
"Uniunea Europeana - noteaza Dimitrie Devuyst - a stabilit doua principii fundamentale carora trebuie sa li se subordoneze toate masurile acesteia de politica a mediului. Conform primului principiu, trebuie sa plateasca pentru costurile de control al emisiilor si pentru masurile antipoluante. Cel de-al doilea principiu, adoptat in mod explicit de catre U.E., este acela ca "mai bine previi decat sa vindeci"(Dezvoltarea durabila, p.53)
cf. Gh. Iancu, op.cit, p.51, unde se noteaza : "In ceea ce priveste utilizarea durabila, art. 2 din Conventia privind diversitatea biologica (1992) prevede ca aceasta inseamna utilizarea componentelor diversitatii biologice intr-un mod si un ritual care sa nu duca la slabirea pe termen lung a diversitatii biologice mentinandu-i astfel potentialul de a raspunde necesitatilor si aspiratiilor generatiilor prezente si viitoare.
Potrivit anexei nr.1 la Legea romana a protectiei mediului nr.137 (1995), utilizarea durabila reprezinta "folosirea resurselor regenerabile intr-un mod si cu o rata care sa nu conduca la declinul pe termen lung al acestora, mentinand potentialul lor in acord cu necesitatile si aspiratiile generatiilor prezente si viitoare".
"Dezvoltarea durabila" - se mentioneaza in "Strategia Protectiei Mediului" - inseamna in plan material, mentinerea posibilitatilor si conditiilor de viata pentru generatiile viitoare, in special a resurselor naturale regenerabile, cel putin la nivelul celor existente pentru generatia actuala, precum si redresarea factorilor de mediu afectati de poluare. In plan spiritual, dezvoltarea durabila inseamna mult mai mult; inseamna conservarea nasterii faptelor de cultura, realizate din trecut si de cei de azi, si dezvoltarea capacitatilor de creatie in viitor a elitei celor care urmeaza. Conform definitiei data de Comisia pentru Mediu si Dezvoltare ("viitorul nostru comun", 1987), dezvoltarea durabila implica faptul ca volumul total al capitalului, format din capitalul fizic (masini, fabrici, drumuri, s.a.), capitalul uman (sanatatea oamenilor, cunostintele si calificarea lor) si capitalul natural (padurile, aerul, apa si solul fertil), ramane constant sau creste in timp" (p. 145)
"Acest principiu - se noteaza in Strategie - sta la baza strategiei de mediu in multe tari. El trebuie sa se aplice si in tara noastra cu doua tipuri de corectii:
a) corectia in perioada de tranzitie, cand plata pagubelor produse de poluare din partea unor intreprinderi si organizatii de stat in functiune ar conduce la desfiintarea acestora (cu consecinte grave sociale si economice);
b) corectia de inadmisibilitate, cand consecintele poluarii, fiind atat de grave, nu pot fi platite nicicum, de ex. Accidente care conduc la pierderea vietii omenesti sau la rezultate ireparabile, cum este accidentul nuclear de la Cernobal. In acest caz trebuie aplicat principiul "poluatorul este inacceptabil".
Cf. G.S.Theodorson, A.G.Theodorson, A Modern Dictionarry of Sociology, New-York, London, Toronto, 1969, p. 136
Ernest Razvan, Mediul inconjurator sub impactul tehnologiilor contemporane, in Forum -Stiinte Sociale, nr.4/1973, p. 38
Georges Fiedmann, Incotro se indreapta munca omeneasca?, in antologia intitulata "Sociologia franceza contemporana, Bucuresti, Ed. Polirom, 1971, p. 390
Ernest Gellner, Natiuni si nationalisme, traducere de Robert Adam, Bucuresti, Editura Antet, 1994, p. 18
Apud Ioan Puia-Viorel Soran, Agroecosistemele si alimentatia omenirii, Bucuresti, Ed. Ceres, 1981, p. 21-22
Cf. Bernard Rosier, Structures agricoles et developpement économique, Paris, Mouton la Haye, 1968, p. 12, unde se mentioneaza ca expresia ii apartine lui Gordon Childe, cf. What Happened in Histoy, Penguin Books Harmondsworth, 1952
Vezi pentru toate legile E. P. Odum, Fundamentals of ecology, 3end, Philadelphia, ed. W.B. Sander end Co., 1971, precum si Viorel Soran - Mihai E. Serban, Bioeconomia - O noua stiinta de granita, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1988, p. 53-60
Viorel Soran si Mihai E. Serban noteaza ca ".legea minimului nu se limiteaza numai la organisme, la indivizi, ei actioneaza cu aceeasi promptitudine si in cazul sistemelor vii supraindividuale (populatii, biocenoze, biosfera, inclusiv populatia umana). Daca ea isi manifesta rigoarea si in cadrul populatiei umane, ea trebuie sa influenteze si procesele economice. Cu alte cuvinte, nivelul productiei trebuie sa fie in permanenta controlat de acel element al procesului economic care, in anumite conditii se dovedeste a fi deficitar (op.cit., p. 54)
Op. cit., p. 55: "Asupra unui sistem viu nu actioneaza un singur factor, ci un complex de factori: din aceasta cauza, limitele minime si maxime sufera importante oscilatii. Factorii care se afla sub limita inferioara influenteaza dinamica unui sistem viu prin carenta, cei care se afla dincolo de zona optima prin intensitatea lor prea mare"
Enuntul legii tolerantei formulat de catre Viorel Soran si Mihai E. Serban, l-am luat in considerare dar l-am apreciat limitativ (op. cit., p. 56)
W.R. Catton junior - R.R. Dunlap - Environmental Sociology: A new paradigm - in G.L.Young (E.D.S.T Origins of Human Ecology, Standsbourg, Pensilvania: Houtchinsen Ross Publishing Company, 1983
M.K. Tolba, Sustainabile Development: Constiaints and Opportunities Guilford, Survey: Butterworth Scientific, 1987
M.A. Mekonar, Le droit à l'environnmentdans ses rapports avec les autres droits de l'homme, U.N.E.S.C.O., 1987, p. 99; vezi si Gheorghe Iancu, op. cit., p. 131
Cf. Michel Bélanger, La reconnaissance d'un droit fundamental à un environnment de qualité, Université de Montréal, 1990, p. 48, apud Gh. Iancu, op.cit.
Andrzy Makarewicz, La protection internationale du droit à l'environnment, U.N.E.S.C.O, 1987, p. 82, apud Gh. Iancu, op. cit., p. 175
Cf. Ministrul Apelor, Padurilor si Protectiei Mediului, Oficiul de Informare si Documentare (O.I.D), Buletin de informare curenta. Numar special, Conferinta de la Rio, nr. 2/1993. Agenda 21 cuprinde un program vast pentru sec.XXI, pentru protectia mediului inconjurator, pentru care la conferinta de la Rio de Janeiro s-a inregistrat un larg consens intre statele participante, pentru adoptarea sa. Acest program urmareste punerea de acord a existentei unui mediu inconjurator de calitate ridicata cu cea a unei dezvoltari durabile. El se adreseaza tuturor celor care traiesc pe Pamant" (apud. Gh.Iancu, op.cit., p. 144)
Vezi Petru Lisievici, Capitalul uman in contextul dezvoltarii durabile, in vol. "Dezvoltarea durabila", vol. II, p. 165: "Specialistii in domeniul educatiei - noteaza autorul - au remarcat necesitatea unei rasturnari a ierarhiei traditionale a obiectelor invatamantului, astfel incat atitudinile sa treaca pe primul loc in ordinea importantei, fiind urmate de "savoir-faire", lasand astfel "cunostintele" pe ultimul loc: absolut fals
Cf. Maria Rabega si Constantin Rabega, Biochimia, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1979, p. 42
Cf. A.N. Duckam, J.G.Jones si E.H. Roberts, Food Production and Consumption, North Holland, Publ Comp., Amsterdam-Oxford, 1976; (apud I. Puia si Viorel Soran, Agroecosistemele, p. 63)
Daniela Marinescu in al sau "Tratat de dreptul mediului", incheie analiza problematicii juridice, atat nationale, cat si internationale, a mediului cu capitolul intitulat "Sistemul de monitoring national integrat" (op. cit., p. 515), unde, indicandu-se geneza latina a termenului: "monev-ere" si invocandu-se adjectivul latinesc "monitorius", care semnifica "avertizare", se defineste conceptul de "monitoring" in urmatorii termeni: "Termenul de monitoring defineste supravegherea sau controlul de ansamblu al unor elemente sau fenomene. Cel mai adesea, aceasta expresie se intalneste in domeniul mediului inconjurator, unde defineste sistemul de supraveghere a factorilor de mediu" (op. cit., p. 515)
Camera de Comert Internationala defineste auditul de mediu ca pe un ".instrument al managementului care consta intr-o evaluare sistematica, documentata, periodica si obiectiva a mediului in care functioneaza structurile organizatorice, cu atributii in managementul mediului, precum si a echipamentului ecologic, in scopul .. .. ..mediului, facilitand pentru aceasta controlul managerial asupra diferitelor practici si estimarea masurii in care se incadreaza in politica ecologica a intreprinderii si legislatia din domeniu" (apud Costel Negrei, Hildegard de Weerdt, Auditul de mediu, vol. Dezvoltarea durabila vol.II, p. 112)
"Fara indoiala, inregistrarea unor rezultate semnificative in spatiul mentinerii functionalitatii ecosistemelor naturale este strans legata de resursele financiare necesare acoperirii costurilor de control ale poluarii si realizarii proiectelor de corectare a unor factori de mediu sau reconstructie ecologica. Intrebarea care se naste este legata insa de modalitatea de finantare" (op. cit., p. 124).
In Legea protectiei mediului mentioneaza ca monitorizarea mediului reprezinta ".un sistem de supraveghere, prognoza, avertizare si interventie in vederea evoluarii sistematice a dinamicii caracteristicilor calitative ale factorilor de mediu, in scopul cunoasterii starii de calitate si semnificatie ecologice a acestora, a evolutiei si implicatiilor sociale ale schimbarilor produse, urmate de masuri ce se impun"
,,Din punctul de vedere al modului de organizare a Sistemului de Monitoring Integrat - se scrie in Tratatul Danielei Marinescu - pornindu-se de la natura si tipul parametrilor ce trebuie urmariti prin acest sistem, se disting urmatoarele elemente specifice: a) retele destinate supravegherii emisiilor; b) controlul poluarii de emisie; c) evaluarea si controlul eficientei globale a masurilor de protectia mediului. Structura organizatorica pe acest obiectiv, cuprinde ecozone, zone de reconstructie ecologica" (op. cit., pp. 516-517).
,,Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice si legi ordinare. Initiativa legiferarii revine deputatilor si senatorilor, care pot face propuneri legislative cu privire la pastrarea si protejarea mediului, conservarea resurselor si a dezvoltarii durabile" (Daniela Marinescu, op. cit., p.486).
,,Guvernul este competent sa promoveze initiative legislative primite din partea autoritatii publice pentru protectia mediului, precum si de celelalte autoritati publice centrale interesate, pe care le supune aprobarii Parlamentului.
In exercitarea atributiilor ce-i revin, Guvernul are competenta sa emita hotarari de organizare si functionare a ministerelor, precizand si atributiile ce revin acestora.
, , Potrivit art. 65 din Legea protectiei mediului, Ministerul Apelor si Protectiei Mediului, ca organ al administratiei publice centrale de specialitate, are, printre obligatiile cu caracter general, urmatoarele: reactualizeaza periodic strategia protectiei mediului, cu respectarea principiilor si elementelor strategice prevazute de lege; elaboreaza recomandarile si actioneaza pentru integrarea politicilor de mediu in strategiile si politicile sectoriale; coreleaza planificarea de mediu cu cea de amenajare a teritoriului si urbanizare, si impune masuri de reconstructie de mediu, s.a.m.d." (op. cit., p.486-487).
|
