O cerinta fundamentala actuala a solutionarii favorabile a protectiei mediului înconjurator consta în integrarea sa în teoria si practica economica. Pentru aceasta însa trebuie lamurite o seama de aspecte teoretice cu numeroase implicatii pentru practica economico-sociala. Printre cele mai importante pot fi mentionate urmatoarele:
- definirea, geneza si modalitatile de solutionare a contradictiei dintre cresterea economica si deteriorarea mediului înconjurator ca urmare a solicitarii factorilor de mediu, biologici si nebiologici si a cresterii gradului de poluare;
- rolul noilor tehnologii si problema pârghiilor economice pentru stimularea aplicarii lor atât în scopul substitutiei resurselor si factorilor de productie, cât si în scopul reducerii gradului de poluare pe care î1 au procesele de productie si de consum;
- problema asa numitelor externalitati sau a efectelor (directe sau indirecte) pe care le aduce poluarea în economie. Este vorba, pe de o parte, de evaluarea daunelor provocate de un producator sau o sursa de emisie altor producatori si consumatorilor sau factorilor de mediu de interes public (aer, apa, etc.), iar pe de alta parte, de evaluarea rezultatelor economice si sociale ce ar avea loc prin înlaturarea tehnologiilor poluante si adoptarea altora noi, nepoluante.
În legatura cu aceste aspecte se ridica numeroase întrebari, la care trebuie date raspunsuri corespunzatoare:
a. cine trebuie sa suporte cheltuielile de protectie a mediului înconjurator întreprinderile producatoare, consumatorii produselor poluante sau statul;
b. ce efecte pot avea asupra sporirii volumului productiei, asupra indicatorilor economici ca si asupra preturilor produselor la nivel microeconomic si macroeconomic, pe de o parte, dezvoltarea activitatii de protectie a mediului înconjurator prin crea 19419y2410t rea de ramuri de productie specializate în acest domeniu, iar pe de alta parte, efectuarea unor cheltuieli de protectia mediului.
Neluarea în considerare a laturii economice, ci numai a celei juridiceadministrative provoaca adeseori însemnate neajunsuri, manifestate îndeosebi prin lipsa de armonizare între interesele economice locale si cele generale, prin nerealizarea unor prevederi de respectare a normelor de poluare, prin nerealizarea în întregime a programelor de cheltuieli privind reducerea gradului de poluare, prin neaplicarea la timp a tehnologiilor antipoluante, ca si a altor activitati în vederea protectiei mediului, în teoria si practica economica, ceea ce ar putea contribui la înlaturarea unor asemenea aspecte negative, precum si la ameliorarea mediului înconjurator si la o mai buna valorificare a resurselor.
Bunurile care formeaza obiectul tranzactiilor economice (vânzarecumparare), de regula sunt rezultate ale muncii. La baza evaluarii lor stau costurile de productie. Pentru a realiza o productie în mod eficient producatorii sunt pusi în situatia de a minimiza costurile proprii de productie, întrucât aceasta este calea principala de sporire a beneficiului, ca si a celorlalti indicatori financiari. Se poate spune ca în acest fel are loc alocarea eficienta a resurselor pentru care unitatile economice sunt cointeresate. Ele au interesul de a economisi resursele proprii si, prin urmare, sunt preocupate de a minimiza si asa-numitul cost local.
Procesele economice însa, asa cum am vazut, pe masura ce se intensifica si se multiplica, produc si evacueaza în mediu cantitati sporite de reziduuri poluante, cu efecte externe negative, ce provoaca pagube crescânde factorilor de mediu de interes public, precum si unitatilor economice si sociale, populatiei. Aceste pagube se mai numesc si costuri sociale. Ele nu sunt evidentiate în asa numitele costuri locale si, ca atare, nu sunt cuprinse în cheltuielile de productie ale întreprinderii producatoare de reziduuri poluante si deci nici în sistemul general de preturi. În acest caz nu mai poate fi vorba de alocarea eficienta a resurselor, deoarece apare contradictia între interesele generale ale societatii si interesele locale ale unitatilor economice de a reduce la minim cheltuielile. Când este vorba de efecte negative sau de pagube externe, unitatile economice nu sunt interesate în actiuni antipoluante. Mai mult, în conditiile minimizarii cheltuielilor interne ele sunt interesate sa evacueze în afara (în mediul înconjurator), reziduurile poluante. Alocarea optima a resurselor se poate asigura numai printr-o adaptare corespunzatoare a analizei ca si a pârghiilor economice, cerintelor privind protectia mediului prin integrarea problemelor mediului în economie.
În legatura cu alocarea optima a resurselor în conditiile aparitiei unor diferente între cele doua categorii de costuri, ca urmare a existentei efectelor externe prin poluare, au fost facute diferite încercari de a adapta în mod corespunzator si a aplica unele tipuri de analize economie. În cele ce urmeaza vom reda pe scurt continutul unora din acestea.
Selectarea dintre programele posibile pe acelea care realizeaza obiectivul propus cu volumul de cheltuieli cel mai scazut, formeaza obiectul analizei costului efectiv. Precizând deci initial un anumit obiectiv, problema este de a cauta acea varianta care sa atinga obiectivul propus cu costul cel mai redus. Aceasta metoda nu ia în considerare beneficiul.
Într-o anumita privinta, aceasta metoda reprezinta un avantaj, întrucât adeseori definirea si masurarea beneficiului prezinta în practica anumite dificultati. De exemplu, pastrarea tot timpul anului la un anumit grad de puritate anumite cursuri de apa în care sunt evacuate reziduurile industriale, zootehnice si urbane da loc la un numar mare de variante, reprezentând diferite combinatii de solutii, cum sunt: recircularea totala a apelor industriale, epurarea apelor uzate în una, doua sau trei trepte, recircularea partiala a apelor uzate din industrie si zootehnie, epurarea apelor uzate la fiecare unitate economica sau în mod centralizat prin colectarea lor dintr-o anumita zona, epurarea apelor si refolosirea reziduurilor în diferite scopuri s.a. Evident, în asemenea conditii nu este posibila determinarea beneficiului nici metodologic si nici practic. Metoda analizei costului efectiv este însa destul de simpla si usor de aplicat. Ea se rezuma la evaluarea costului fiecarei variante, la ordonarea lor dupa marimea costurilor si alegerea acelei variante care realizeaza costul minim.
Când se pune însa problema de a cheltui pentru protectia mediului numai anumite fonduri limitate si de a opta pentru unul din obiectivele importante, cum sunt purificarea apelor, prevenirea poluarii cu substante chimice a mediului prin modificarea instalatiilor, reducerea concentratiei gazelor si particulelor evacuate în aer s.a., nu mai este aplicabila metoda analizei costului efectiv. În acest caz se pune problema de a decide nu doar asupra variantei celei mai ieftine, ci asupra unor directii de actionare ce tin de înfaptuirea politicii ecologice sau a unor obiective din cadrul acesteia.Trebuie cautata, de aceea, o metoda care pe de o parte cere, iar pe de alta parte ofera elemente suplimentare de informatii.
Aceasta este o metoda de analiza cu o utilizare destul de larga în probleme de eficienta. Ea consta în evaluarea variantelor programelor de protectia a mediului si în compararea pentru fiecare varianta în parte a celor doua elemente estimate:
a. beneficii;
b. costuri de investitii si curente.
În cazul când raportul dintre suma actualizata, a beneficiului si suma avansata pentru investitii este subunitara, potrivit regulii impuse de analiza cost beneficiu, varianta este inacceptabila. Aceasta înseamna ca cresterea cheltuielilor întrece cresterea beneficiului actualizat.
Ea devine cu atât mai favorabila cu cât acest raport este mai mare decât unitatea. În acest caz, cresterea beneficiului actualizat întrece cresterea cheltuielilor.
Definirea si masurarea beneficiilor ca urmare a realizarii unor proiecte antipoluante este deosebit de dificila, mai ales daca se tine seama ca exista foarte putine cercetari concrete în asemenea domenii. Înfaptuirea proiectelor antipoluante va avea ca efecte pozitive realizarea de beneficii pe urmatoarele cai:
a. valorificare sau reintroducerea în circuitul economic a unor substante utile prin prelucrarea reziduurilor;
b. evitarea sau înlaturarea unor pierderi de valori materiale ca urmare a reducerii gradului de poluare a factorilor de mediu;
c. evitarea sau înlaturarea unor cheltuieli pentru sanatate publica din cauza poluarii.
Ramân totusi, unele efecte care nu pot fi evaluate în bani cum sunt cele referitoare la confortul vietii umane, la calitatea vietii indivizilor si a întregii colectivitati etc. De exemplu, sa presupunem ca prin realizarea unui proiect antipoluant, un lac este reamenajat, creându-se un loc agreabil pentru recreere. Fireste asemenea efecte pozitive desi foarte evidente si favorabile, nu pot fi, totusi, evaluate în bani sau cuantificate.
La acceptarea si realizarea unor asemenea proiecte trebuie tinut cont tot mai mult de aspecte ale conditiilor de viata, întrucât pe aceasta cale se satisface necesitatea asigurarii conditiilor materiale necesare populatiei de a-si petrece timpul liber.
Din numeroasele observatii si studii empirice efectuate s-a constatat existenta nu numai a unei anumite evolutii în timp a cheltuielilor pentru actiuni antipoluante, ci si a unor anumite relatii de dependenta între gradul de reducere a reziduurilor poluante, pe de o parte si costul precum si beneficiul total ce se realizeaza prin controlul si actiunile de reducere a gradului de poluare, pe de alta parte.
Realizarea unui grad înalt de purificare solicita cheltuieli foarte mari, care nu se mai pot justifica nici chiar fizic, deoarece la un anumit grad de concentrare reziduurile devin nevatamatoare si nici economic suportabile. De aceea, se pune problema de a afla punctul în care se pot obtine avantajele maxime din actiunile de protectie a mediului sau optimul economic.
Precizând mai bine aceasta problema se afirma din teoria optimizarii alocarii resurselor ca productia unui anumit bun (în cazul de fata a unui efect extern) poate continua pâna la acel punct în care utilitatea sa pentru membrii societatii este egala cu costul sau. Unii economisti au aplicat acest principiu la problema optimizarii reducerii gradului de poluare. Se interpreteaza astfel notiunea de utilitate în cazul de fata în sens monetar, sub forma valorii pagubelor care ar putea fi evitate printr-o actiune speciala îndreptata în acest scop si a pretului pe care consumatorii ar fi dispusi sa-l plateasca pentru a se putea bucura de un mediu curat, nepoluat. Deci se pune problema de a determina pâna la ce grad de depoluare a mediului este interesata si dispusa societatea sa ajunga, cunoscându-se:
- gradul initial de poluare a mediului;
- utilitatea sociala suplimentara (marginala), reprezentata de sumele de bani în plus pe care consumatorii ar fi dispusi sa le plateasca pentru reducerea gradului de poluare, sume care sunt în descrestere odata cu diminuarea gradului de poluare;
- costurile suplimentare pe care societatea trebuie sa le plateasca pentru a avea un mediu tot mai curat, costurile care sunt în crestere odata cu sporirea gradului de purificare a mediului.
Asemenea relatii pot fi reprezentate în mod sintetic într-un grafic în care pe absica se ia gradul de depoluarea (purificare) a mediului si unde valoarea functiilor privind utilitatea suplimentara, marginala (Um) si costurile suplimentare (Cm) descriu curbe cu evolutii contrarii (Fig. 23).
Pe masura ce gradul de purificare a mediului creste, costurile suplimentare sunt tot mai mari. În ce priveste însa utilitatea, initial aceasta este mai ridicata, deoarece gradul de poluare este mai înalt si deci societatea este dispusa sa cheltuieasca mai mult pentru curatirea mediului. Treptat sumele suplimentare pe care societatea ar fi dispusa sa le plateasca cresc odata cu reducerea concentratiei substantelor poluante din mediu, ca urmare a actiunilor antipoluante întreprinse. Într-un mediu bine purificat, utilitatea unor actiuni antipoluante
Din cele aratate pâna acum se poate trage o concluzie importanta pentru practica: aceea de a nu pretinde efectuarea purificarii totale a mediului, întrucât aceasta ar deveni foarte costisitoare si cu avantaje economico-sociale tot mai mici. Important este de a cauta punctul unde se realizeaza valoare extrema a variabilelor, adica acel punct limita la care cheltuiala suplimentara pentru protectia mediului mai poate asigura cel putin un avantaj echivalent. Este punctul critic, peste care orice cheltuiala suplimentara se soldeaza cu pierderi. Asemenea rationamente se pot face atât pe ansamblu, cât si separat pe fiecare factor de mediu si reziduu poluant în parte având în vedere, totodata, si variantele tehnologice, precum si evolutia tehnologiilor.
Mai sus s-a aratat necesitatea si posibilitatea de a compara costul reducerii poluarii cu valoarea diminuarii pagubelor economice si sociale provocate de poluare. S-a subliniat ca desi elaborarea standardelor privind respectarea concentratiilor limita ale reziduurilor poluante constituie un factor necesar si pozitiv, este, totusi, insuficient. Sistemul de norme obligatorii trebuie integrat în sistemul economic, în speta în sistemul valoric si financiar, pentru a permite în primul rând, efectuarea unor calcule corecte privind cheltuielile si rezultatele economice. Este vorba deci de a determina valoarea pagubelor provocate de poluare si de a le lua în considerare în calculele de eficienta a proiectelor de lucrari antipoluante. În al doilea rând, integrarea respectarii normelor fizice obligatorii în sistemul economico-valoric este impusa de necesitatea de a face posibila punerea mecanismului economic în sprijinul alocarii optime a resurselor nu numai prin calculul de optimizare a reducerii gradului de poluare (compararea cheltuielilor pentru reducerea poluarii cu avantajele create prin reducerea pagubelor provocate de poluare cu ajutorul metodelor de analiza prezente), ci printr-un sistem concret de pârghii economice, ca de exemplu taxa pentru daunele provocate de poluare si taxa pentru emisiile reziduale poluante, subventiile, sistemele de consignatie, bursele de poluare.
Daca o unitate economica oarecare cauzeaza factorilor de mediu de folosinta publica sau altor unitati economice si sociale, datorita reziduurilor poluante, anumite pagube, suma acestora nu este contabilizata la unitatea emitatoare de reziduuri poluante. De aceea, efectul local al daunelor (la unitatea emitatoare de reziduuri poluante) apare mai mic decât cel social. Decizia economica referitoare la unitatea respectiva, unde eficienta economica apare la modul deformat mai mare, este luata pe baza efectelor locale, nu ale celor sociale. De aceea, asemenea decizie poate fi contradictorie intereselor generale ale economiei, fie din cauza proliferarii pagubelor aduse economiei, fie a gradului nesatisfacator al eficientei economice reale.
Instituirea unei taxe asupra activitatii care genereaza efecte externe poate contribui la înlaturarea unor asemenea fenomene din economie, la punerea de acord a efectelor locale cu cele sociale, iar calculele economice si deciziile luate pe baza acestor calcule pot reflecta mai corect situatia reala din economie.
În felul acesta, pentru unitatea economica, taxa devine un element al costului ca oricare alt element - materie prima, combustibil si energie etc. Deci, mediul înconjurator - asa cum a facut remarca A. Hannequart - este transformat într-o resursa de productie, cum sunt, de exemplu, forta de munca si materiile prime, pentru care întreprinderea începe sa devina sensibila la folosirea acesteia tocmai datorita instituirii taxei.
Potrivit acestei definiri, ea reprezinta taxa sau pretul optim (în lei/t sau mc) de emisie pe unitatea de poluant, reprezentând acel nivel al cheltuielilor pentru actiunile antipoluante la care, la o crestere suplimentara a acestora, nu se mai poate obtine un efect (avantaj) economic si social suplimentar echivalent, ci un efect mai mic. În practica se simte necesitatea instituirii unui asemenea sistem de taxe, care ar putea fi interpretat ca un sistem de preturi pentru folosirea rationala a resurselor de interes public (aer, apa).
Taxa asupra emisiei poluantilor are menirea de a contribui la folosirea rationala a resurselor de utilitate publica. Aceasta se face îndeosebi pe calea stimularii unitatilor economice de a integra în calculele economice protectia mediului înconjurator. Prin efectuarea unor cheltuieli minime în vederea îmbunatatirii unor procese de productie, tehnologiei si produselor, poluarea poate fi diminuata în mod substantial.
Suprimarea taxelor pentru unele produse datorita semnificatiilor lor pentru ocrotirea naturii s-a dovedit o modalitate importanta de promovare a unor obiective ecologice. Astfel, ridicarea taxelor în cazul benzinei fara plumb a permis, în multe tari, stabilirea unor preturi ale acesteia inferioare celor ale benzinei obisnuite, încurajând astfel utilizarea acestui combustibil curat. În acelasi mod s-a procedat si în privinta biocarburantilor.
De asemenea, o diminuare a fiscalitatii se practica si pentru autovehiculele care respecta norme de poluare mai stricte decât cele instituite pe cale legala.
Practicat de mai mult timp pentru ambalajele din sticla, sistemul de consignatie, prin reutilizarea acestora si rambursarea cheltuielilor, a fost extins în unele state si pentru sticlele din plastic si în Germania este preconizat pentru un larg evantai de ambalaje (pentru bauturi, detergenti, vopsele si lacuri etc.). Un sistem de depozitare a autovehiculelor este utilizat în Norvegia înca din anul 1978, în scopul de a evita raspândirea necontrolata a deseurilor. Tot un fel de consignatie este si procedeul conform caruia taxa platita pentru uleiuri ori regeneratoare la momentul cumpararii este returnata în momentul reciclarii lor. În sfârsit, de remarcat si ideea constituirii unei cautiuni de catre exploatantii carierelor de nisip ori de piatra, rambursata dupa repunerea în stare initiala a locului.
Destul de controversat pâna în prezent, acest sistem nu a fost experimentat decât în SUA, în privinta apei si aerului.
Principiul consta, în concret, în urmatoarele: o uzina poate epura mai mult decât i se cere si permite astfel alteia de a epura mai putin, desigur contra unei anumite plati. Se vând astfel creante de poluare. În SUA, s-au format chiar curtieri pentru a intermedia si facilita asemenea tranzactii. Bine conceput si corect aplicat, sistemul poate constitui o sursa importanta de economii.
Ca atare, unele uzine, pentru care costul epurarii este scazut, pot sa-si permita o serie de economii pentru care costul ar fi, dimpotriva, considerabil. În plan juridic, editia Clean Air Act din SUA din 1990 a consacrat acest sistem.
Sistemul se doreste introdus si la nivel international, în domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de sera prin "permisele de emisie" negociabile, un stat putând vinde dreptul sau de "a polua" la altul si chiar sa se împrumute de la sine, în sensul de a reporta depasirile de emisie în viitor, asupra generatiilor urmatoare (borrowing). Principalul obstacol în realizarea unei "piete mondiale" a permiselor de emisie va consta în modul de efectuare a controlului, de impunere, în caz de nerespectare, a obiectivelor propuse. Exemplul mecanismului intern din SUA în materia emisiilor de SO2 nu este pertinent aici, întrucât în caz de depasire a "drepturilor de poluare", autoritatile nationale pot aplica sanctiuni contraventionale sau chiar penale. Or, dreptul international public este lipsit de forta de constrângere necesara aplicarii dispozitiilor sale. S-ar putea totusi replica faptul ca preconizata piata - a permiselor de poluare contra bani - beneficiaza de securitate juridica prin posibilitatea de identificare a obiectului însusi al contractului.
În tarile occidentale, ca expresie a viziunii în plina afirmare conform careia important este a descoperi si preveni problemele ecologice înainte ca acestea sa se manifeste, în loc de a reactiona prin mijloace care ar putea fi costisitoare se acorda o însemnatate crescânda etichetajului (marcii) ecologice. Etichetajul ecologic reprezinta un instrument ecologic de promovare a produselor favorabile mediului, facând apel la preocuparile publicului si prudenta producatorilor. O atare metoda cere producatorilor sa experimenteze întregul ciclu al vietii produsului (producere, distribuire, utilizare, eliminare) în scopul de a preveni degradarea mediului în toate stadiile si cu privire la toate sectoarele: aer, apa, sol.
Sistemul a fost practicat pentru prima data în Germania (prin aparitia marcii "îngerul albastru" în 1978), s-a extins apoi în Norvegia, Suedia si Finlanda în cadrul Consiliului Nordic, în Austria, Portugalia, Franta s.a. În cadrul Uniunii Europene a fost adoptat Regulamentul 880/92 la 22 martie 1992 pentru a crea un sistem comunitar de eco-label bazat pe participarea voluntara a fabricantilor. Punctul slab consta în faptul ca aceste sisteme sunt foarte dificil de administrat, datorita, în principal, nevoii de evaluare globala a ciclului de viata întreg al produsului.
În tara noastra, folosirea instrumentelor economico-fiscale în protectia mediului se afla în stare incipienta, desi experientele de acest gen sunt cunoscute de mai mult timp. Astfel, printr-o lege din 17 mai 1892, se înfiinta "Fondul pentru punerea în valoare a padurilor statului", ca fond special format prin prelevarea anual a unei sume de 2 % din veniturile brute în bani ale tuturor vânzarilor de lemne din padurile statului. Pus la dispozitia Ministerului Agriculturii, acesta era utilizat, în principal, pentru reglementarea exploatarii în stadiul de lucrari folositoare pentru punerea în valoare a padurilor.
În ultimii ani, se remarca tendinta crearii unor fonduri speciale alimentate prin taxe si alte contributii financiare si folosite pentru finantarea a diferite proiecte în materie sau altor pârghii economice.
În plus, Legea nr.137/1995 creeaza un cadru juridic general al promo-varii instrumentelor economico-fiscale. Astfel, în art. 4 lit.d din lege, printre "modalitatile de implementare a principiilor si elementelor strategice" este enumerata si "introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive".
a. Fondul apelor. A fost instituit prin art. 14 din Hotarârea Guvemului nr. 1001/1990 privind stabilirea unui sistem unitar de plati pentru produsele si serviciile de gospodarire a apelor.
Reluat prin noua Lege a apelor (nr. 107/1996) fondul apelor se constituie din taxele si tarifele pentru serviciile de avizare si autorizare, precum si din penalitatile ce se aplica utilizatorilor de apa în conditiile stabilite de lege. Este un fond special, extrabugetar, gestionat prin buget separat, elaborat de Regia Autonoma Apele Române.
Împreuna cu alte surse, fondul este folosit pentru sustinerea financiara a realizarii Sistemului national de supraveghere cantitativa si calitativa a resurselor de apa, lucrarilor publice privind apararea de inundatii si alte calamitati naturale, celor de protectie a bazinelor hidrografice, acordarii de bonificatii etc.
Totodata, fondul contribuie la finantarea investitiilor privind lucrarile, constructiile sau instalatiile de gospodarire a apelor, reprezentând un element important al mecanismului economic din acest domeniu.
b. Fondul de ameliorare a fondului funciar. A fost creat prin art. 67 si 71 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, la dispozitia Ministerului Agriculturii si Alimentatiei si Ministerului Mediului.
Scopul instituirii sale este acela de a asigura fondurile necesare pentru cercetarea, proiectarea si executarea lucrarilor prevazute în proiectele de amenajare, ameliorare si punere în valoare a terenurilor degradate si poluate, cuprinse în perimetrele de ameliorare.
Surse de constituire: taxele percepute pentru aprobarea scoaterii definitive a terenurilor din circuitul agricol si silvic.
c. Primele de împadurire. Instituite prin Legea nr. 83/1993 privind sprijinul acordat de stat producatorilor agricoli si acordate conform Normelor metodologice privind acordarea de la bugetul de stat a primelor de împadurire potrivit Legii nr. 83/1993, aprobate prin H.G. nr. 532/1994.
Primele de împadurire reprezinta valoarea lucrarilor executate pentru realizarea de împaduriri ca masura antierozionala sau având ca scop crearea de perdele forestiere de protectie, calculata de catre Regia Autonoma a Padurilor ROMSILVA, pe baza normelor si a tarifeIor proprii utilizate la astfel de lucrari începând de la întocmirea documentatiei tehnico-economice, pregatirea terenului, plantarea si întretinerea culturilor pâna la reusita definitiva, inclusiv lucrarile de protejare a culturilor prin împrejmuiri, consolidari de terenuri si altele de acest gen.
d. Fondul de Mediu. În paralel cu propunerea legislativa si mai ales sub presiunea cerintelor de integrare europeana, Ministerul Apelor, Padurilor si Protectiei Mediului a elaborat Legea Fondului National de Mediu un fond special extrabugetar format din impozite si taxe (pentru activitati consumatoare de resurse naturale, emisiile care depasesc limitele admise, activitatile de risc etc.), amenzi contraventionale, subventii, donatii, asistenta financiara externa s.a. si destinat investitiilor publice în domeniul protectiei mediului, acordarea ori garantarea de credite avantajoase, compensatii, finantarea proiectelor de instructie si educatie ecologica etc. Fondul este coordonat, administrat si controlat de Autoritatea centrala pentru protectia mediului.
|
