Lucrare de licenta ecologie si protectia mediului - impactul uman asupra capacitatii de reproducere a porcului mistret

UNIVERSITATEA DE VEST ,,VASILE GOLDIS” ARAD

FACULTATEA DE STIINTE ALE NATURII,

SPECIALIZARE: ECOLOGIE SI PROTECTIA MEDIULUI

LUCRARE DE LICENTA

IMPACTUL UMAN ASUPRA CAPACITATII DE REPRODUCERE A PORCULUI MISTRET

INTRODUCERE

Lumea animalelor a exercitat dintotdeanna asupra omului o puternica si statornica atractie, care, izvorand fie din considerente practice, fie afective, a fost mereu legata de legatii de insasi evolutia societatii omenesti. La animalul salbatic, omul a deslusit obiceiuri si comportamente cu ajutorul carora, trecandu-le prin scanteia de gandire ce se infiripa, a dobandit puterea de a stapani lumea inconjuratoare.

Astfel omul a inceput sa foloseasca tot ceea ce cunostea despre animale, in scopul practice si imediat al castigarii hranei si a celorlalte lucruri trebuitoare supravietuiri. Dar, in acelasi timp, a fost fascinat si de insusirile acestor animale, de curajul, forta, tenacitatea, siretenia si agilitatea lor, insusiri pe care si le-ar fi dorit si spre care nazuia. Numeroase salbaticiuni au capatat in ochii omului, din toate timpurile, ipostaze temute sau adorate, dand nastere la istorii, la numeroase mituri si legende. Animalele au fost reprezentate pe peretii pesterilor in primele desene si picturi, au fost cioplite in amulete si statui, toate cu valori de simbol .

O noua faza a cunoasterii lumii animale este inmanunchierea tuturor cunostintelor astfel dobandite in sinteze stranse intr-un tot - o „ fauna” - in care sa fie imbinate numele stiintific cu cel popular, romanesc. Acest tot trebuie sa poata raspunde oricarei curiozitati - oricarei intrebari - puse sau gandite de oameni in legatura cu fauna de pe plaiurile romanesti: din cine-i formata, de unde vin animalele, in ce raporturi se afla fiecare reprezentant al ei cu omul, cu economia sa etc. sau cum a evoluat si ce perspective are, cum trebuie protejata ca parte integranta a frumusetilor naturale ale minunatei noastre tari.

Fara indoiala, intreaga ravna a cercetatorului ca si a vanatorului, de altfel, este indreptata in directia observarii directe a animalului pe care il studiaza sau il urmareste Dar, de foarte multe ori, dorinta aceasta nu se realizeaza prea usor, deoarece animalele salbatice duc o viata ascunsa, tematoare, prudenta, adesea numai nocturna, ferindu-se sa apara in fata omului si descoperind de departe apropierile primejdioase ori numai nelinistitoare.

Randurile din fata au izvorat din dorinta de a trezi interesul pentru cunoasterea si cercetarea pe mai departe a acestei tainice lumi a mamiferelor salbatice.

Atunci cand atitudinea noas 616i87g tra fata de salbaticiunile mici sau mari este determinata mai ales de considerente practice, e bine sa nu uitam nici o clipa ca le datoram intelegerea si corectitudinea izvorate din principiile generoase si umaniste proprii zilelor noastre.

Elaborarea acesteia este rezultatul corelarii datelor culese din teritoriu, din materiale si lucrari apartinand specialistilor in domeniu si a unor cadre didactice. Deosebit de importanta este contributia informatorilor locali, care au ajutat cu informatii primare. Acestea , prin prelucrare, au dat consistenta studiului.

Prima parte a lucrarii se refera la descrierea generala la rasa, incepand cu clasa mamalia, urmata de ordinal artiodactyla-paricopitate cu subordinul suina si familiile suidae-porcine, dicotylidae si hippopotamidae.

Partea a doua a lucrarii relata originea si raspandirea porcului mistret, cu descrierea acestuia, mediul de viata, comportamentul si etologia lui.

Partea a treia a lucrarii vizeaza vanatoarea porcului mistret si braconajul, prin unele obiceiuri vanatoresti si valorificarea acestora.

Partea a patra a lucrarii, si ultima de fapt, ne trimite catre finalul lucrarii prin redarea concluziilor rezultate in urma studiului efectuat.

Datele si materialul prezent pot constitui elemente de studio si comparatie cu alte date si materiale deja elaborate sau care vor aparea ulterior.

Pentru contributia adusa la realizarea acestei lucrari tin sa aduc multumiri tuturor celor care au sprijinit efectuarea cercetarilor si au ajutat la culegerea datelor si informatiilor, un merit deosebit revenindu-i doamnei Lect. Univ. Dr. Kogalniceanu Zvetlana de la catedra de Stiinte ale naturii, Filiala Zalau din cadrul Universitatii de Vest „ Vasile Goldis” Arad, coordonatoarea acestei lucrari.

CAP. I . DESCRIEREA GENERALA LA RASA

I.1. Clasa Mamalia-Mamifere

Privire generala asupra biologiei lor

Chiar cititorilor care si-au insusit o cultura stiintifica le vine adesea greu sa admita ca omul nu are dreptul la o pozitie deosebita in cartile de stiinte naturale.Totusi, el nu poate sa apara decat ca un mamifer, care, din punct de vedere morfologic, seamana in mare masura cu ruda sa cea mai apropiata. Sistematica moderna nu situeaza pe om nici macar in primul ordinal al regnului animal. Tratatele de zoologie scriu: ordinul primatelor (Primates), familia Hominidae, singura specie supravietuitoare - omul, iar imediat dupa Homo sapiens urmeaza cimpanzeul sau alta maimuta antropoida.

Nu este aici locul sa ne ocupam mai pe larg de familia Hominidae, care cuprinde- in afara omului actual - mai multi reprezentanti din vremurile preistorice, de exemplu maimuta-om (Pithecanthropus), care a trait acum 600000 ani. Ne este suficienta constatarea ca familia din care face parte omul este cuprinsa in clasa mamiferelor si ca se trage din aceiasi stramosi disparuti ca si maimultele antropoide.

Tocmai aceasta inrudire cu omul a prilejuit de timpuriu interesul pentru mamifere. Inca parintele zoologiei, Linne, a recunoscut pozitia sistematica exacta a mamiferelor, in lucrarea sa nemuritoare Systema naturae. EI a impartit regnul animal in sase clase: mamifere, pasari, amfibieni, pesti, artropode si viermi. In timp ce impartirea sistematica a animalelor inferioare a cunoscut schimbari, in ceea ce priveste mamiferele recunoastem si astazi ca ele formeaza o unitate cu caracter de clasa, care face parte din marea increngatura cordatelor. Clasa mamiferelor este cuprinsa in supraclasa vertebrate, Craniota.

In aceste unitati sistematice, mamiferele ocupa pozitia cea mai inalta; aceasta pozitie ii revine atat balenei, cat si, omului, care reprezinta, din punct de vedere al ratiunii, cea mai complexa dezvoltare din regnul animal.

Cu toate Linne enuntase deja ideea apartenentei omului la regnul animal, aceasta idee ramanea totusi in domeniul ipotezelor. Secolul al XIX-lea, darvinismul, a fundamentat ideea ca omul are origine comuna cu tot restul lumii organice.

Arborele filogenetic care poate sa reprezinte concret dezvoltarea filetica a animalelor are totusi o coroana cu doua ramuri, deoarece clasa pasarilor s-a desprins aproximativ tot atat de timpuriu din reptilele disparute ca si mamiferele. Aceasta ramificare a avut loc acum circa 160-170 de milioane de ani, in perioada triasica din mezozoic. Evolutia pasarilor are aceeasi vechime cu a mamiferelor. La fel cu acestea din urma, pasarile si-au perfectionat evolutiv caracterele pe care le posedau la desprinderea din trunchiul reptilelor. Nu se poate spune ca in comparatie cu pasarile, facultatile locomotorii ale mamiferelor sunt inferioare, deoarece ele merg, alearga, sar, se catara, zboara, inoata si se scufunda in apa cu pasarile. Dar ele sunt mai legate de pamant, astfel

incat chiar atunci cand ating o viteza maxima, aceasta este depasita de calatorii vazduhului, de pasarile devenite independente de sol. Chiar pasarile terestre, ca strutul sau casuarul, pot concura la fuga cu calul cel iute sau cu agera antilopa. Zborul liliacului este doar o caricatura a zborului pasarilor, dar reprezinta totusi un zbor adevarat. Este singurul exemplu din lumea mamiferelor, deoarece in celelalte cazuri avem de-a face cu zborul planat, dezvoltat mai ales la marsupialele zburatoare si la unele insectivore din subordinul Dermoptera, ca de pilda makiul-zburator sau kaguangul ( Cynocephalus).

I.2. Ordinul Artiodactyla – Paricopitate

Pe cand la ordinul premergator al imparicopitatelor un singur deget s-a dezvoltatat in mod special, sustinand greutatea principala a corpului, la paricopitate aceasta functiune a fost preluata de degetul al treilea si al patrulea. Doua dintre cele cinci degete initiale se reduc mai mult sau mai putin, pe cand degetul corespunzator degetului mare al omului a disparut complet. Ultimile falange ale degetelor au copite (asa-numitele unghii), la care placa cornoasa superioara inconjura si partea laterala a falangei terminale. Toate paricopitatele se recunosc datorita lipsei claviculei. Arsicul (astragalul), care impreuna cu tibia una formeaza incheietura gleznei, are un rol articular dublu. De regula, maselele au tuberculi rotunzi sau in forma de semiluna . Aceste animale se aseamana in ceea ce priveste dezvoltarea invelisurilor embrionare. In opozitie cu carnivorele si cu multe rozatoare, puii se nasc atat bine dezvoltati, incat dupa cateva ore de la nastere pot sa alerge. Paricopitatele sunt de cele mai multe ori exclusiv ierbivore, iar rareori sunt numai de preferinta ierbivore. Initial au fost raspandite pe mai toate continentele (cu exceptia Noii Zeelande si a Australiei). Sunt cunoscute si forme fosile din eocen.

Oridinul paricopitatelor, remarcabil prin marele numar de specii, se imparte in doua subordine: cele asemanatoare cu porcii (Suina) si rumegatoarele (Ruminantia). Pe cand la primii, langa cele doua degete principale, mai sunt dezvoltate si degetul al doilea si al cincilea, la rumegatoare acestea lipsesc complet. Dupa cum indica si numele, rumegatoarele, in opozitie cu celelalte ungulate, se caracterizeaza printr-o particularitate-rumegarea. Daca rumegatoarele prezinta unele caractere comune, cum ar fi anumite caracteristici ale craniului, dezvoltarea tuberculilor in forma de semiluna la coroanele dintilor (dinti selenodonti) si contopirea oaselor metacarpiene si metatariene in osul canon, ele mai prezinta totusi multe deosebiri din faptul ca acest subordin este deosebit de bogat in specii. De aceea, subordinul a mai fost impartit in infraordinul camilelor, Tylopoda , si infraodinul Pecora, al celorlalte rumegatoare.

I.3. Subordinul Suina

In acest prim subordin se reunesc familiile de porci (Suidae) porci-cu- ombilic (Dicotylidae sau Tayassuidae) si hipopotami (Hippopotamidae). Porcii sau animalele cu peri teposi au un cap conic, cu varful retezat. Botul lor alungit este largit in fata printr-un disc al ratului, in care sunt dipsuse narile. Membrele zvelte si subtiri au degete perechi, dintre care cele mijlocii sunt evident mai mari decat cele externe. Pielea groasa este acoperita de peri teposi, mai mult sau mai putin desi, numarul incisivilor care cad obicei cu varsta, variaza intre unul si trei pe maxilaru superior si intre doi si trei pe cel inferior. Caninii, foarte strambi si curbati de regula in sus, au intotdeauna trei muchii. Maselele posterioare, in numar variabil, au coroane late, cu tuberculi in forma de gurguie; exista deci o veritabila dentitie de omnivor. Porcii sunt omnivori in adevaratul sens al cuvantului, deoarece pe langa fructe de camp si de copaci, diferite plante si radacini consuma insecte, melci, viermi, soareci chiar pesti hoituri. Muschii foarte puternici ai buzei superioare dau ratului, intarit in fata printr-o osificare, puterea de a scormoni pamantul. Datorita acestei scormoniri si a lacomiei lor, mistretii aduc mari pagube agriculturii si de aceea sunt urmariti si vanati peste tot. In afara de Australia si unele parti ale Americii de Nord, ei traiesc in toate regiunile umede si mlastinoase, in tufisuri, preferand, intotdeauna apropierea apei. Aici se tavalesc in namol si noroi si pornesc apoi, de regula in amurg, in cautarea hranei. Cu toate ca sunt animale sociabile, nu formeaza cete mari. Ei sunt inatatori buni si traverseaza chiar brate marine mici, pentru a ajunge de pe o insula pe alta. Majoritatea nasc mai multi pui, uneori pana la 24, la randul lor capabili de reproducere dupa un an. Se intelege astfel de ce sunt raspanditi in numar atat de mare si pretutindeni, cu toate ca nicaieri nu sunt ocrotiti.

I.3.1. Familia Suidae- Porcine

O descriere a porcilor propriu-zisi (genul Sus), de care tin porcii domestici si mistretii nostri nu este necesara, deoarece ei ne sunt foarte bine cunoscuti. Mistretii (S. scrota), denumiti de vanatori „ vanat negru”, pot aparea in diverse culori: mistreti cenusii, ruginii, albi si patati, ceea ce ne obliga sa ne intrebam in ce masura aceasta culoare s-a realizat prin incrutisarea cu porcul domestic. Intre perii teposi, frecvent despicati in varf, care acopera corpul, se amesteca intr-o masura mai mare sau mai mica un par fin, lung si lanos. Mai frecvent decat in Germania, mistretii se gasesc in Franta, Belgia, R.P. Polona, R.P. Ungara, sudul U.R.S.S., ca si in Peninsula Balcanica si Iberica. Mistretul se gaseste si in Asia, din Caucaz - la Amur; in Africa ocupa toata partea nordica. Faptul ca forma corpului sau este usor influentata de mediul inconjurator a favorizat formarea unui numar mare de rase geografice. Dupa o sarcina de 16-20 de saptamani, femela tanara (scroafa) naste patru pana la sase pui (gligani), iar una mai batrana,11-12 pui, care se deosebesc printr-un desen in dungi longitudinale, de culoare deschisa, pe corp. Aceste animale raman de regula, impreuna in cete mai mici. Doar porcii batrani traiesc mai izolati. Adeseori, vierii mai puternici se constituie intr-o ceata aparte. In timpul zilei stau mai mult linistiti in amurg insa se duc mai intai, la o baltoaca din apropiere in care se tavalesc si dupa aceea pornesc in cautarea hranei. In general, ei nu ataca omul, dar pot deveni dusmani periculosi cand sunt raniti sau incoltiti.

Porcul salbatic sau mistretul (S. scrota L.) este raspandit in toata tara noastra, din regiunile muntilor si dealurilor pana in stufariile baltilor si ale Dunarii, prin subspecia S. s. attila. Regiunile cele mai populate sunt cele cu paduri mari de deal si munte ca: Brasov, Mures-Autonoma Maghiara si Banat. Porcii salbatici sunt mai mari si mai vigurosi la munte, unde unii masculi ating 300 kg, pe cand in regiunile de ses sunt mai mici. In mod exceptional, in Delta Dunarii, unde gaseste hrana abundenta in tot timpul anului, mistretul poate atinge o greutate considerabila. Coltii sai respectabili il fac relativ putin atacat de carnivore, iar profilicitatea ii usureaza mentinerea, chiar in cele mai grele conditii. In orice ar trai, dar mai cu seama in cele de ses, are nevoie de scaldatori in care se adapa, se racoreste si se apara de paraziti. De altfel, conditiile loc si hrana au mare importanta asupra dezvoltarii si inmultirii mistretului . Astfel in anii cu mult jir si ghinda, reproducerea, care are loc de obicei in noiembrie, incepe mai devreme, iar in Delta Dunarii se face mai tarziu, in decembrie. In acest biotop al Deltei mistretul isi duce viata in conditii deosebite, pe insulele de plaur, ceea ce explica dezvoltarea si comportarea sa diferita de a mistretilor din celelalte regiuni. Fiind totodata si daunator, prin pagubele ce le face padurilor si culturilor, dar si folositor prin mobilizarea solului si distrugerea insectelor si rozatoarelor vatamatoare, cat si prin carnea si pielea ce se valorifica atat in tara, cat si pentru export, mistretul are o importanta economica apreciabila. Efectivul sau in R.P. Romana este evaluat la 16 000 de indivizi, iar recolta anuala atinge 3 500 de exemplare.

Inca mai bogati, in specii sunt porcii-dungati, raspanditi prin toata Asia rasariteana, India, Arhipelagul Malaiez, Taivan si Japonia. Ei nu se deosebesc prin caracterele exterioare, cat si prin craniu si dentitie. Locul de origine al porcului-dungat (S. vittatus) este Sumatra. Numele sau provine de la o dunga alba care porneste de la rat spre obraz. O ruda apropiata este porcul salbatic din India de sud si din Ceylon (S. eristatus), care se deosebeste de cel precedent, in special prin forma si marimea ultimilor molari. Porcul domestic chinez se pare ca provine din porcul-dungat chinez, care traieste in China (S. leucomystax continentalis). Si forma japoneza (S. leucomystax), ca si porcul care traieste in Taivan (S. taivanus) si cel al Chinei centrale (S. moupinensis) sunt considerati ca forme ancestrale. Dupa cum au aratat unele resturi scheletice gasite in locuintele palustre, porcul a fost domesticit inca in neoliticul inferior. Intre timp, datorita unei cresteri nationale (in special prin incrucisarea cu porcul domestic asiatic) in Europa au aparut cele mai diverse forme de porci domestici, caracterizate printr-o excelenta capacitate de ingrasare. Fara indoiala, porcul este astazi unul dintre animalele cele mai importante in hrana omului.

Porcii-cu-negi, care sunt reprezentati printr-o mare varietate de specii si forme, greu de deosebit, in India de Nord, Java, Borneo, Sumatra, Celebes, Moluce si Filipine, se caracterizeaza prin lungimea craniului care poate constitui 3/8 din lungimea totala a corpului si prin cel putin o pereche de negi faciali, dispusi intre ochi si nari. Porcul cu negi din Java (S. verrucosus) are trei perechi de negi faciali, cu peri foarte rigizi si galbui. Negii de pe obraz mai ales prezinta peri mai desi. La porcul barbos (S. barbatus pl. XXIX) din Borneo, negul de pe obraji este mai putin dezvoltat, in schimb, in acest loc se poate observa un smoc de peri bine dezvoltat . O ruda foarte apropiata este porcul cu barba creata (S. barbatus oi), care traieste in Sumatra. Porcul-de-Celebes (S. eelebensis) se deosebeste numai printr-o singura pereche de negi pe rat.

Cu porcii propriu-zisi se inrudeste mistretul-pitic (Porcula salvania), care traieste in junglele ierboase din Nepal, Silkking si Burma si care nu ajunge decat la 60 cm. Dupa aspectul sau exterior, pare a fi o forma mai mica a porcului-dungat. Fara indoiala, cei mai frumosi reprezentanti al intregului subordin sunt porcii-de-rau (Patamoehoerus), numiti si porci de tufis care se gasesc in Africa si Madagascar. Se evidentiaza in special porcul-pensulat (P. poreus, pI. XXIX). care traieste in Africa apuseana, din Liberia pana in Camerun este caracterizat prin culoarea sa frumoasa. de un galbui cu nuante brune-roscate sau rosii-galbui. Are o lungime totala de 1,5 m si o inaltime la greaban de 55-60 cm. Este ceva mai mic decat mistretii din Europa centrala. Parul, tepos peste tot, foarte culcat , formeaza numai in varful cozii, de altfel aproape nuda, un smoc stufos, iar la ureche o pensula lunga. Se inrudeste indeaproape cu porcul-de-rau (P. choeropotamus) ceva mai mare, care se gaseste in sudul si rasaritul Africii, ca si cu porcul-moscat (P. larvatus), din Madagascar.

In anul 1904 s-a descoperit, in padurea seculara din bazinul Congoului porcul-de-padure (Hyloehoerus meinertzhageni, pI. XXIX), care face legatura intre porcii propriu-zisi si porcii-cu-negi africani, despre care vom vorbi acum. Printre animalele cu peri teposi, speciile de Phacochoerus din Africa sunt cele mai greoaie si mai urate. Acesti porci traiesc in stepe deschise si cu desisuri, in apropierea apelor. In caz de pericol se retrag in galerii (prefera termitierele vechi si galeriile porcului-furnicar). Au colti enormi tociti la varf, care se curbeaza in sus ca la mistreti. Ultimul molar in special este atat de dezvoltat, datorita unui mare numar de tubercului, incat ii impinge treptat pe cei doi din fata, iar dupa caderea ultimului premolar, molarul ramane singurul lor dinte. Numele lor se trage de la cele trei perechi de negi de diverse marimi, dispusi intre rat si ochi. Articulatiile membrelor anterioare au colozitati cu care aluneca pe pamant atunci cand stau cu picoarele anterioare indoite si sapa cu coltii in cautarea hranei. Reprezentantul cel

mai important al porcilor-cu-negi (Phachoerus africanus) atinge o lungime totala de 1,90 m - inclusiv coada, lunga de 45 cm – si o inaltime de 70 cm la greaban. Este raspandit in rasaritul Africii centrale. Foarte asemanator este porcul-alergator (Phaeochoerus aethiopicus) , care traieste in sudul Africii.

Cu corpul inalt si scurt, cu spatele incovoiat si cu o dezvoltare ciudata a caninilor superiori, se remarca porcul-cerb sau babirusa (Fam. Babirussinae) din Celebes (Babirussa alfurus). Acesta are o lungime de circa 1 m si o inaltime de 80 cm si traieste prin paduri mlastinoase, stancarii si lacuri. Caninii masculului, foarte lungi si subtiri, de pe maxilarul superior, strapung ratul si se curbeaza inapoi in forma de arc, asa incat patrund uneori cu varfurile lor in pielea fruntii. Coltii mai scurti si mai grosi de pe maxilarul inferior se indreapta mai mult in sus.

I.3.2. Familia Dicotylidae ( Tayassuidae)

Porcii-ombilicati americani (Tayassuidae sau Dicotylidae), care formeaza o familie de sine statatoare, sunt mai evoluati si se apropie, spre exemplu in structura picioarelor, de rumegatoare. Degetul 5 al picioarelor posterioare a disparut, in afara unui mic rest, pe cand metatarsienele sunt mult mai dezvolate decat la porc. Din Arkansas pana in Patagonia traieste porcul-ombilicat- pecari denumit si pecari cu guler (Pecari tajacu, pI. XXIX). animal mic, cu o lungime de circa 25 cm si o inaltime de 40 cm la greaban, cu capul scurt si ratul tocit. Porcul-moscat sau pecari cu barba alba (Tayassu pecari, pI. XXIX), care traieste in regiunile tropicale ale Americiii de Sud si in America Centrala, este ceva mai mare si se deosebeste de cel de mai sus printr-o pata mare, alba, pe maxilarul inferior. Sub conducerea celui mai puternic vier, cete pana la 100 de porci-moscati colinda padurile, schimbandu-si in fiecare zi locul de odihna. Ei trec inot cele mai largi fluvii.

I.3.3. Familia Hippopotamidae

Cea de-a treia familie a subordinului este cea a hipopotamilor (Hippopotamidae), La inceputul pleistocenului aceste animale, care astazi sunt reduse doar la doua specii in Africa, traiau si prin unele parti ale Europei si Asiei iar Biblia ii aminteste si in Palestina. Hipopotamii au corpul greoi si nud, capul mare, de forma patrata si picioare cu patru degete. Hipopotamul-pitic (Choeropsis liberiensis), care a fost descoperit abia in 1849, are corpul asemnator cu cel al tapirului. Picioarele inalte si puternice au patru degete, dintre care cele exterioare sunt atat de reduse, incat aproape ca nu mai ating pamantul. Urechile sale mici sunt captusite pe marginea interioara cu par moale, iar partile externe si laterale ale buzei superioare atarna in forma de pernite peste buza inferioara. In afara obrajilor, a gatlejului si a abdomenului, partial colorate in roz, animalul prezinta un amestec de culori: cafeniu cenusiu-inchis ca ardezia si galben-verde-masliniu. Are o lungime de 1,80 m ( inclusiv coada lunga de 17 cm) si o inaltime la greaban de 75 cm. Hipopotamul-pitic traieste in padurile si mlastinile Liberiei, pana in Sudan si, nefiind animal pronuntat acvatic, abia se gaseste pe langa fIuvii. Animal mai mult solitar, intreprinde peregrinari lungi in cautarea hranei, pe care si-o procura dezgropand radacini si bulbi. Mult mai mare este hipopotamul Nilului (Hippopotamus amphibius). Lungimea corpului poate ajunge pana la 4,50 m, inclusiv coada lunga de 45 cm. Inaltimea este de 1,50 m. Greutatea lui poate atinge pana la 2 800 kg, iar la masculii batrani - pana la 3 000 kg. Picioarele joase, greoaie, poarta corpul lung in forma cilindrica. Copitele (unghiile) degetelor secundare ale picioarelor au cate patru degete, sunt mai puternic dezvoltate decat la alte paricopitate. Toate degetele sunt de asemenea legate intre ele prin membrane innatatoare, dupa cum de altfel nasul si ochii sunt adaptati si ei mediului sau de trai - apa. Aceste organe sunt dispuse cat mai complet la suprafata capului, ba chiar pe niste movilite putin mai ridicate, astfel incat daca animalul sta complet scufundat, el poate scoate la suprafata apei numai ochii si nasul. In afara de acestea si narile se pot inchide, datorita unor muschi speciali. Pielea groasa de peste 2 cm, este presarata cu peri teposi, izolati si scurti. Dentitia lui este alcatuita din 40 de dinti. Foarte izbitori sunt caninii maxilarului inferior, colti uriasi cu o lungime de aproape 70 cm curbati in forma de semicerc si retezati oblic la varf. Numarul hipopotamilor a scazut mult in ultimele secole. Pe de alta parte, intinsele regiuni mlastinoase ale Africii apusene, greu accesibile, constituie un fel de regiune de protectie pentru aeceste animale, ferindu-le de o distrugere completa. Hipopotamul este legat de apa si o paraseste numai in mod exceptional pentru a sta la soare, pe bancuri de nisip sau in lipsa plantelor acvatice, pentru a paste la mal, de altfel numai in timpul noptii. Pe langa alte plante de apa, ca stuf si trestii, prefera in mod deosebit lotusul. Odata ce si-a scos cu botul un manunchi mai mare de plante acvatice, rupte de pe fundul apei, iese la suprafata pentru a mesteca incet si in tihna. Atunci elimina uneori cocoloase de iarba pe jumatate mestecate, pentru a le inghiti apoi din nou. Parasind apa in cautarea hranei, se intampla destul de des sa intre in unele plantatii si sa distruga intr-o noapte un camp intreg. Cei patru colti puternici fac ca in asemenea expeditii el sa devina un dusman periculos pentru alte animale si chiar pentru om. Dar si in apa poate deveni periculos, in special pentru barcile mai mici. Foarte primejdios este hipopotamul atunci cand isi ingrijeste puiul. Mama vegheaza asupra fiecarei miscari a puiului ei si nu-l lasa singur nici o clipa. In timpul sederii in apa, puiul sta pe ceafa ei si este ridicat deasupra apei pentru a putea respira mai des decat insasi mama. Hipopotamul se tine usor in captivitate chiar in Europa, multumindu-se cu o hrana asemanatoare cu cea obisnuita pentru porcii domestici. Se reproduce fara mare greutate. Sarcina dureaza opt luni.

CAP. II. ORIGINE SI RASPANDIRE

II.1. Descriere

MISTRETUL( Sus scroafa)

Luna s-a cuibarit in vechiul stejar,

galbena, rotund ca un ban stravechi,

mistretul la radacina clefaie rar,

mancand ghinda, grohaind si ciulind din urechi.

(RADU BOUREANU, MISTRETUL)

Intalnit destul de rar in versurile consacrate vietuitoarelor padurii, dar pomenit adesea in savuroasele povesti vanatoresti, mistretul poarta eticheta unei 'fiare teribile', fiind socotit un simbol al puterii neinfrante, al violentei si salbaticiei si atunci cand poetii devin ceva mai darnici, al vigorii masculine si al virilitatii..

Stramosul direct al porcului domestic, mistretul este definit in licentele literare ca o fiara apocaliptica, avand impetuozitatea unui bulldozer, inarmat cu colti asemanatori celor mai teribile pumnale. In mitologie, mistretul apare in dubla ipostaza de demon al fortei brutale ( mistretul negru) ca si in aceea de „fantoma hiperboreana a padurilor iarna”, purtatoare de noroc celui care il vede alergand pe zapada.

Aria de raspandire a mistretilor este mare. In timp ce in sudul Europei il gasim in toate tarile, la nord au hotar Marea Baltica. Nu se mai afla in insulele britanice unde au fost starpiti inca in secolul al XVI-lea. In Africa se intalnesc in lungul litoralului nordic, in Asia traiesc din Caucaz pana la Amur si in nordul Himalayei. La noi sunt raspanditi cu densitate mai mare sau mai mica pe intreg teritoriul tarii, facand exceptie regiunile de ses fara paduri si golurile de munte stancoase. Mistretul prefera padurile intinse de stejar si de fag din regiunea dealurilor ; un nucleu bun traieste si la muntele impadurit, mai ales la confluenta fagetului cu bradetul. O insemnata statiune o formeaza Delta Dunarii, in stufariile, pe grindurile careia traieste un efectiv stabil si destul de numeros de mistreti.

In tara noastra mistretul este foarte raspandit, din Delta Dunarii pana in zona de munte. Prefera padurile cu specii forestiere producatoare de fructe, ca stejarul si fagul, care ii asigura hrana, si cu desisuri care ii asigura adapostul. Are nevoie de terenuri umede, cu apa stagnanta, deoarece scaldatul ii este caracteristic si necesar pentru indepartarea paraziti1or externi ca si pentru odihna tihnita. Este omnivor, hranindu-se in special cu radacini si tulpini subterane, fructe de padure iar cand are posibilitatea consuma si plante agricole, ca porumbul, graul, ovazul si cartoful, mai ales cand nu exista fructificatie in paduri. De asemenea, mananca si larve, rame, gasteropode, oua de pasari si uneori chiar cadavre. In general, vegetalele reprezinta 85 %, iar hrana animala 15%.

Mistretul este una dintre cele mai importante specii de vanat din tara noastra, atat din punct de vedere sportiv, deoarece vanatoarea de mistreti este spectaculoasa si plina de senzatii, dar si din punct de vedere economic, pentru carne si blana.

Alte denumiri: generic - porc salbatic, gligan (Arad); masculul se numeste vier, iar femela scroafa.

Se pot deosebi urmatoarele clase de varsta: purcel (purcea) pana la 1 aprilie a celui de al doilea an al vietii, cand are 8-12 luni, in functie de data cand a fost fatat ; godac (masculul), pana aproape de implinirea celui de al doilea an si scrofita (femela) de aceeasi varsta. Masculii de 2-4 ani constituie clasa vierilor mijlocii; cei de 5-8 ani - vieri apti de a fi vanati si in fine cei peste 8 ani - vieri batrani. Scroafele de la 2 la 3 ani constituie clasa celor mici, iar a celor de peste 3 ani, cea a scroafelor adulte (batrane).

Greutatea totala a unui purcel abia fatat este 700-1000 g. Greutatea in stare eviscerata a unui purcel este, in septembrie, de 20 kg, in decembrie-ianuarie 25-35 kg; godacul eviscerat in vara celui de al doilea an are 40-45 kg, iar iarna 50-70 kg. In tara noastra, mistretii eviscerati de 210-250 kg nu sunt o raritate. Se afirma ca s-au gasit si greutati mai mari. Dovezi sigure insa nu avem. De la 2 ani in sus, masculii au greutate mai mare decat femelele de aceeasi varsta. In practica, se constata o mare diferenta de greutate intre mistretii de acelasi sex si aceeasi varsta, cauzata de conditiile de hrana, in special a existentei sau lipsei ghindei si jirului. Un alt factor de diferentiere in ceea ce priveste greutatea este anotimpul cand se face cantarirea, greutatea cea mai mare fiind in trimestrul IV, inainte de a incepe criza de hrana naturala. Din acest motiv, cand se da greutatea, este necesar sa se arate si anotimpul cand a fost luata. Vierul ajunge la dezvoltare corporala completa la varsta de circa 4 ani, iar femela la 3 ani.

In tara noastra, deosebit de mistretii din regiunile de deal si munte, iar in ultimul timp si din cea de ses, a caror hrana preferata o constituie ghinda si jirul, mai exista mistreti in Delta Dunarii, pe plaur si pe putinele portiuni de uscat, adaptati la conditiile de aici, unde nu exista nici ghinda, nici jir, ci hrana lor de baza o constituie plantele acvatice, in special rizomii de trestie si papura, precum si alte plante acvatice. Coltii lor nu sunt cu nimic mai mici decat ai celor de la deal si munte.

Capul sl ratul (botul) sunt ascutite, urechile mici, parul lung si aspru - o adaptare la felul de viata cand trebuie sa despice deseurile spre a putea patrunde in ele.

Culoarea parului. Cand sunt fatati, purceii au pe corp dungi longitudinale de culoare mai deschisa decat restul corpului, care incep sa se estompeze cam pe la varsta de doua luni si dispar complet la circa 5-6 luni; purceii care in luna septembrie, eventual si mai tarziu au dungile aparente probabil sunt bolnavi sau intarziati in crestere. Culoarea de iarna este rosie-bruna care se deosebeste de cea inchisa a mistretilor adulti. Dungile de culoare deschisa ii ajuta ca atunci, cand sunt culcati sa se asemene cu mediul inconjurator (homocromie), deci sa scape de dusmani. Firele de par lungi si aspre, numite spic, de obicei sunt despicate la varf. Uneori sunt si mistreti de culoare mai deschisa, insa cei baltati tradeaza o incrutisare cu porcii domestici, fapt ce se petrece mai cu seama in zonele inundabile, unde porcii domestici sunt lasati liberi.

Dimorfismul sexual consta in colti, care la masculii de la 2 ani in sus incep sa se vada chiar cu gura inchisa si cresc cu varsta. La femela, ei sunt mici si nu se vad, decat daca gura ii este deschisa.

Proportia sexelor la fatat este de 1: 0,9 si nu se schimba prin vanatoare. Daca predomina masculii sporul anual va fi mai mic, dar va creste procentul vierilor apti de a fi recoltati; daca predomina femelele, lucrurile se vor petrece invers. Pentru a se majora numarul de vieri cu colti mari si pentru a micsora pagubele cauzate culturilor agricole printr-o inmultire exagerata, se recomanda o predominare numerica a masculilor ( Wagen k n e c h t, 1967} Din acest motiv, se propune un raport de sexe de 1,5: 1.

Longevitatea - circa 20 ani.

Dentitia mistretului se deosebeste mult de cea a cervidelor. In primul rand, are dinti incisivi si in maxilarul superior, pe cand cervidele au numai in cel inferior; apoi are coltii mari in ambele maxilare, in fine are 4 premolari in maxilarul inferior, pe cand cervidele au numai 3. Mai exista si alte mici deosebiri in legatura cu cresterea dintilor.

Dentitia definitiva (completa) a mistretului se compune din 44 dinti si are urmatoarea formula dentara:

In ordinea de mai sus, ei se numesc: incisivi, colti, premolari si molari Incisivii formeaza un fel de lopatica ce serveste la rasul sfeclei, napilor, dovlecilor etc; schimbarea dintilor incisivi de lapte in dinti definitivi, lungimea si latimea acestora servesc drept criterii de aprecierea varstei (fig. aprecierea varstei mistretului dupa colti); coltii din maxilarul inferior al vierului se numesc colti-arma, sunt cei mai mari si constituie arma lui de atac si aparare ;au varful ascutit si folositi cu ajutorul gatului puternic al mistretului sunt o arma mai de temut decat s-ar parea. Coltii din maxilarul superior sunt mai mici iar rostul lor este de a servi la ascutirea coltilor-arma. La deschiderea si inchiderea gurii, coltii-arma se freaca de cei ascutitori si astfel isi ascut varful ca un cui. Ca sa-si poata indeplini functia, coltii ascutitori au o duritate mai mare decat a celor arma. Coltii de mistreti prezinta o particularitate: nu au radacina, ci o cavitate mare si cresc in tot cursul vietii mistretului. In timp ce varful coltilor-arma se scurteaza prin ascutirea lor continua la varf datorita frecarii de coltii ascutitori, din cavitate ei sunt impinsi in sus, incat pe de o parte scad, pe de alta cresc. Daca dintr-o cauza oarecare, un colt ascutitor se rupe sau cade, coltul-arma ce-i corespunde creste in spirala nemai avand de ce se freca. Latimea coltilor-arma si circumferinta coltilor ascutitori sunt mijloace de apreciere a varstei vierului. Coltii ascutitori imping in sus buza superioara, fenomen ce se accentueaza cu varsta si constituie inca un mijloc de deosebire, in teren, a vierului, de scroafa, deoarece descopera o parte a coltilor. Scroafa are si ea colti, dar nu se vad in exterior, fiind mici . Primul premolar (I/a)

din maxilarul inferior este izolat de sirul format de restul premolarilor si de molari si se situeaza intre coltul-arma si sirul de premolari si molari; este relativ mic si apare abia la dentitia definitiva (5-6 luni) iar la unii indivizi lipseste. Deci cand in maxilar vedem acest premolar, inseamna ca mistretul respectiv depaseste varsta de 5-6 luni.

Criterii de apreciere a varstei mistretului pana la varsta de circa 2 ani si 3 luni, dupa stadiile de edzvoltare a dentitiei:

Treptat, dintii de lapte se schimba in dinti definitivi si totodata apar molarii in calitatea lor de dinti definitivi. Dupa unii, la varsta de 21-24 luni, dupa altii la 25-27 luni, dentitia definitiva este incheiata. Aprecierea varstei dupa dentitie este tratata la criterii de apreciere a varstei mistretului la circa 2 ani si trei luni, dupa stadiile de dezvoltare ale dentitiei.

Glasul mistretului este un grohait, ca si la porcul domestic, impreunat cu tipete cand se bat intre ei. Cand i se pare ceva suspect scoate un pufait.

Urme. Cunoasterea urmelor mistretului este de mare folos alat la identificarea prezentei si marimii mistretilor in teren, in orice timp al anului, cat mai ales cu ocazia organizarii vanatorilor. Talpa picioruului de mistret se caracterizeaza prin nesimetria varfurilor copitelor si prin distanta mai mare dintre varfurile pintenilor. Urmele mistretului mare, pot fi confundate, de cei neinitiati, cu ale cerbului.

Deosebirile dintre urmele celor doua specii sunt, in afara de cele doua semne mentionate mai sus, urmatoarele: la mistret, pintenii se imprima pe sol si la mers linistit, pe cand la cerb numai cand fuge; distanta intre pasii mistretului este de 42-50 cm, pe cand intre cei ai cerbului este de 65-70 cm; pe zapada mare, mistretul lasa o dara, incat pare a-si fi tarat picioarele, pe cand cerbul, nu.

Urma-tipar. Copita mistretului se deosebeste de cea cerbului prin destule amanunte (talpa, scobitura, pernite). In mod practic, deosebirea cea mai izbitoare este data de semnele lasate de pintenii piciorului. O singura privire asupra figurei la copita de mistret vazuta pe dedesubt., va lamuri imediat aceasta deosebire. Se vede ca pintenii

mistretului sunt mult mai mari, mai coboriti si, mai ales, depasesc mult, in laturi, latimea copitei. Urma-tipar va arata in mod clar aceste deosebiri. Asadar, sa retinem, inainte de toate, ca semnele lasate de pintenii mistretului depasesc mult, totdeauna, latimea copitei, pe cand la cerb semnele pintenilor raman cuprinse intre prelungirile duse din marginile copitei ori le depasesc foarte putin. In urma-tipar a cerbului, semnele pintenilor nu se vad decat foarte rar, pe cand la mistret ele sunt evidente totdeauna, chiar in teren nu prea favorabil. La mistretii batrani, pe langa semnele pintenilor, se vad uneori, in teren moale, si unele cute ale pielii, intre calcaie si pinteni.

In afara de aceasta, la cerb, amandoua unghiile de la copita sunt, de obicei, de aceeasi lungime, pe cand la mistret, de cele mai multe ori, unghiile sunt inegale, cea dinafara fiind mai scurta.

Urma-tipar a copitelor dinainte este mult mai mare decat cea a copitelor din spate, si aceasta cu atat mai mult, cu cat animalul este mai in varsta, cu deosebire la vieri.

Deosebirea vierului de scroafa este cam greu de facut in mod sigur, numai dupa urma-tipar. Se poate totusi spune ca la scroafa diferenta intre marimea copitelor din fata si din spate nu este asa de mare ca la vier, ca unghiile ei sunt mai ascutite decat ale vierului, ca umbla cu unghiile copitei mai desfacute, ca marginile copitei sunt mai taioase, ca semnele pintenilor apar mai putin desfacute, ca semnul calcaielor este mai

putin marcat in urma-tipar. Vom reveni si cu alte deosebiri existente intre vier si scroafa, care se pot deduce din urma-partie.

Diferentierea urmei-tipar de cea a porcului domestic se va face comform celor spuse la generalitati cu privire la deosebirile generale intre animalele salbatice si cele domestice. Deci, la porcul domestic urmele copitelor din fata nu vor aparea mai mari decat cele ale copitelor din spate; porcul domestic umbla cu unghiile labartate; unghiile ii sunt mai rotunjite, marginile copitei mai tocite; apasa mai mult in calcaie decat mistretul; talpile carnoase ale porcului domestic nu lasa o urma atat de neteda ca a mistretului.

Urma-partie. La pas si la trap urma-partie a mistretului este de tip-zigzag, dupa cum se vede in figura referitoare la urme-partie de mistret. Vierul lasa o urma-partie mai in zigzag decat scroafa.

La galop, urma-partie este de tip-iepure, dupa cum se vede in figura de urma-partie de mistet b,

In lungul urmei-partie se poate observa ca, la pas mistretul pune copita din spate exact peste semnul copitei din fata. Totusi, foarte des, el nu acopera exact urma piciorului din fata; vierii mai ales acopera numai in parte urma din fata, depasind-o spre exterior Scroafa procedeaza in acelasi fel , dar depaseste urma spre interior. In perioada cand scroafa este plina (in gestatie), ea calca in afara ca vierii.

Urma-partie a mistretului, chiar daca nu cuprinde urme-tipar clare (de pilda pe zapada nefavorabila), se poate deosebi de a cerbului, fie prin semnele pintenilor, daca se pot deslusi, fie prin dimensiunea pasului, mai mare la cerb decat la mistret. In afara de acestea, adanciturile lasate de urma-tipar in zapada vor arata, la cerb,o forma apropiata de un dreptunghi, pe cand la mistret vor avea o forma de trapez, cu latura mare spre inapoi.

In zapada mare, mistretul lasa dare cu perii aspri de pe pintec, ceea ce face ca urma-partie sa se deosebeasca de cea a cerbului.

Mistretii merg adesea prin zapada mare in sir, unul dupa altul, dar nu cauta, in mod intentionat, sa-si puna picioarele in urmele celui din fata, ca lupii. Partia lor va fi deci foarte rascolita, nu formata din gropile urmelor, ca la alte animale.

Daca printre numeroase urme mici de mistret se gaseste o urma mare, putem afirma cu destula siguranta ca este vorba de o scroafa cu purcei.

Lasaturi. Lasaturile mistretului sunt asemanatoare cu ale porcului domestic. Adesea le lasa dupa iesirea din scaldatoare, ceea ce ne indica in mod precis animalul care s-a tolanit acolo. Lasaturile sunt cu atat mai mari, cu cat mistretul este mai puternic. Aspectul lor variaza intrucatva dupa felul hranei si dupa anotimp.

Alte semne. Mai des decat prin urmele de picior, mistretii isi tradeaza, prezenta in teren prin ramaturile lor, semnul cel mai caracteristic. Felul cum rama mistretul se deosebeste de cel al porcului domestic. Mistretul rama inaintand, de aceea lasa in spatele sau niste brazde lungi, in care pamantul este adanc rascolit; porcul domestic rama in jurul lui, stand mai mult timp pe acelasi loc. In cautarea unor radacini cu care sa se hraneasca, mistretul poate scapa cu ratul lui puternic si lung gropi foarte adanci, uneori chiar de un metru.

Ramatura mistretului; chiar si a godacului, se deosebeste de sapaturile facute cu piciorul de cerb si caprior sau de cele ale viezurelui, caci totdeauna mistretul sapa adanc, brazdand si rascolind pamantul dincolo de stratul cu frunze moarte sau iarba care acopera locul.

Alt semn il constituie urma de noroi gasita pe trunchiurile copacilor dupa ce mistretul a iesit din „scaldatoare”. Este un semn care, dupa inaltimea la care se afla pe copac, ne poate da indicatii asupra marimii animalului. In urma acestei frecari raman de multe ori pe trunchi fire din perii teposi ai mistretului. Acest lucru va inlatura orice indoiala asupra animalului care a trecut pe acolo, caci perii mistretului sunt foarte caracteristici. Mistretii intra adesea in „ scaldatori”, mici baltoace noroioase, in care se tavalesc si zac un timp. Urma lasata in glodul scaldatorii ne poate da indicatii asupra marimii mistretului. S-a amintit insa ca si cerbii si ciutele se tavalesc in asemenea baltoace. Daca nu se gasesc urme de picior si semnele pe care le lasa uneori coarnele cerbului in pamantul de pe marginea baltoacei, atunci va fi greu sa ne dam seama ce animal s-a scaldat acolo. Observand insa semnul de noroi de pe trunchiuri ne putem da seama ca este vorba despre mistret.

Prezenta mistretilor mai este tradata, si de stricaciunile pe care ei le fac in culturile de porumb, cartofi, ovaz etc. Caracteristic pentru mistret este faptul ca ataca culturile pe suprafete mari, calcand si doborand cu picioarele plantele respective.

Vierii mari si puternici, :zisi „razleti” sau „solitari” , traiesc in cea mai mare parte a anului singuri, ascunsi prin locuri greu accesibile, unde isi sapa unu, doua sau trei culcusuri, zise si „cocine”, pe care le schimba din cand in cand; aceste sapaturi se recunosc dupa marimea lor, dupa felul ramaturii, dupa locul dosnic unde sunt asezate.

Mistretii care traiesc in ciopor (card) isi sapa si ei culcusuri, ramaturi alungite, care iarna sunt asezate unele langa altele; si la care vin in fiecare zi. Indicatiile care se pot culege dupa numarul si marimea animalelor care le-au sapat sunt, se intelege, foarte pretioase si destul de deslusite.

II.2. Mediul de viata al mistretului

Alegerea de catre mistret a biotopului depinde, in principal, de factorii adapost si

hrana, linistea ramanand pe un plan secundar. In ceea ce priveste adapostul, el este asigurat in primul rand, de padure, si anume de desisurile formate, in primul si al doilea deceniu, dupa exploatarea unei parcele de padure, urmata de regenerarea pe cale naturala sau artificiala. Sunt desisuri, adeseori de nepatruns pentru om, insa pe care, mistretul le strapunge, datorita conformatiei sale corporale: bot ascutit, urechi mici, par lung si des. Un bun adapost ii ofera si padurile de varsta mai mare, daca au subarboret des. Deosebit de padure ii poate asigura adapost si stuful din balti, precum si din Delta Dunarii. Datorita agrotehnicii moderne, caracterizata, intre altele, si prin monoculturi pe suprafete intinse, cu incepere din iulie si pana la adunarea recoltei, pot constitui un bun adapost, si porumbul si floarea soarelui.

In ceea ce priveste factorul hrana, este cunoscuta preferinta mistretului fata de ghinda si jir, la care se adauga alte fructe de padure; ghinda este consumata de toamna pana primavara, apoi radacini de plante erbacee, in primul rand de feriga, pe care le scoate din sol prin ramat, iar ca hrana animala soareci, larve, pui de animale salbatice, cadavre etc. Cum insa speciile de stejar nu fructifica abundent, in fiecare an, ci periodic (4-7 ani), mistretul este obligat de foame sa infrunte pericolul, parasind adapostul padurii pentru a iesi in terenurile agricole invecinate, in vederea completarii hranei pana la cantitatea de 4 kg zilnic. Aceasta inseamna ca un biotop de mistreti castiga in calitate daca are in apropiere terenuri agricole. Sub aspectul hranei, mai trebuie mentionat ca padurile pure de molid si brad constituie un biotop sarac. In plus, deoarece acestea ocupa terenuri de altitudine mai mare decat cele de fag si stejar, stratul de zapada va fi mai gros, iar temperatura mai scazuta, deci vor fi ingreunate atat gasirea hranei, cat si miscarea de la un loc la altul. Daca solul ingheata, facand imposibil ramatul, deci accesul la hrana si asa saracacioasa, situatia mistretului devine critica, slabeste, devenind o prada si mai usoara pentru haita de lupi. Zapada si temperatura scazuta il obliga sa coboare, temporal, la altitudini mai mici, concentrandu-se in locuri unde mai pot gasi hrana, iar aici adesea cauzeaza pagube.

In ceea ce priveste factorul liniste, mistretul, ca de altfel si alte specii de vanat, se obisnuieste cu anumite zgomote si cu un anumit grad de nelinistire a terenului. Astfel, de cativa ani incoace, asistam la coborarea mistretului in terenurile de iepuri si fazani din regiunea de campie, unde conditiile de liniste sunt mai precare decat la dealuri si munte. Purceii fatati si crescuti aici s-au obisnuit cu acele zgomote de pe urma carora nu au avut de suferit. Dar exista si aici o limita: in padurile din apropierea oraselor mari, frecventate de populatie in scop de recreere, deci unde conditia de liniste nu este indeplinita, mistretii vor lipsi sau vor fi o aparitie rara.

Avand in vedere considerentele de mai sus, se poate trage concluzia ca mediul de trai favorabil mistretului il constituie padurile de intindere relativ mare, compuse din specii de stejar si fag din regiunea de dealuri si coline avand cel putin la una din laturi si contact cu terenul agricol. Mistretul se poate localiza si in trupurile de padure de intindere mai mica de la campie, inconjurate de terenuri agricole, insa prezenta lui aici nu este de dorit, din cauza stricaciunilor pe care le poate cauza culturilor agricole, in ceea ce priveste largirea ariei de raspandire a acestei specii de vanat, se constata ca, in timp ce in anul 1958, mistretul era localizat in regiunea de dealuri si munte, la campie neexistand decat cateva insule in campia Dunarii si in Dobrogea, (Popescue. C., Scarlatescu, G. si colab., 1961) in 1980 el si-a extins aria si la campie, pana la Dunare, ori unde exista un cat de mic loc de adapost. Aceasta nu inseamna ca prezenta lui poate fi tolerata peste tot unde se gaseste azi. Considerentele in legatura cu posibilele stricaciuni in culturile agricole si in generatia tanara de iepuri, fazani si capriori, obliga la o raionare a ariei lui. . In legatura cu biotopul, se mentioneaza ca scaldatorile sunt indispensabile pentru pastrarea mistretului intr-un teren; dar nu scaldatori de apa curata, de care nu se foloseste, ci de mocirle. Oglinda apei din scaldatoare nu trebuie sa depaseasca nivelul noroiului decat cu cateva degete. Cand iese dintr-o astfel de „baie”, corpul lui este acoperit de un strat de noroi.

Preezenta lui la scaldatoare este tradata de urmele, eventual si de parul ramas in baie, precum si pe arborii din jur de care isi freaca trupul dupa ce s-a scaldat. Gospodarul constiincios tine un inventar al acestor scaldatori deoarece cunoasterea amplasarii lor inlesneste observarea si stabilirea mai buna a numarului si calitatii vanatului. Aceste scaldatori sunt asa de necesare, incat acolo unde nu sunt in numar suficient, trebuie infiintate altele noi. Inca o mentiune: pe fundul scaldatorii trebuie sa existe obiecte ascutite: pietre taioase, cutii de conserve, crengi etc. care ar putea intepa si impiedica vanatul de la folosirea lor.

II.3. Comportamentul la porcul mistret

Porcii au o remarcabila capacitate de reproductie: in fiecare secunda se nasc in medie 30 de purcei, iar 25 de porci adulti sunt sacrificati pentru hrana omului.

Tot intr-o secunda se nasc in medie   6 oameni si mor 4.

II.3.1. Originea si obiceiurile de viata ale porcului mistret

Stramosul porcului salbatic a aparut pentru prima oara in oligocen, cu 25 milioane de ani in urma. Era un animal mic, cu dentitia unui animal de prada si cu 4 degete la picioare . In decursul a catorva milioane de ani, degetele laterale au involuat si animalele au crescut ca marime ; ele au devenit omnivore.

Comportamentul mistretului a fost bine cercetat in rezervatiile naturale. Femelele sunt sociabile si traiesc fie numai cu purceii lor, fie impreuna cu alte familii, in grupe mai mari („familii mari”). De obicei se asociaza 3-5 scroafe, care au in total 5-15 purcei („gligani”). Masculul traieste singur. Numai in sezonul de reproductie, masculul renunta temporar la „ viata lui de celibatar” si traieste pentru scurt timp in compania femelelor. Sezonul de reproductie dureaza din octombrie pana in februarie; purceii se nasc in lunile calde de vara, in care sunt conditii favorabile pentru dezvoltarea lor.

Durata gestatiei variaza la mistret intre 112 si 120 de zile. Purceii sunt dezvoltati la nastere si incep in curand sa suga. Numarul purceilor depinde de greutatea mamei. Scroafele in varsta au de obicei mai multi purcei decat scroafele primipare. Numarul mediu este de 5 purcei la fiecare, iar numarul maxim de 12 purcei. In primele zile, scroafa sta aproape tot timpul langa purceii ei, in ascunzis. Asocierea mai multor scroafe este avantajoasa: una din ele ramane „supraveghetoare” si protejeaza purceii, timp in care celelalte scroafe isi cauta hrana. Dupa cateva zile, purceii fac primele „iesiri” in teren, impreuna cu scroafa. Daca afara este frig, purceii prefera sa ramana in cuibul cald. Contactul intre scroafa si purcei se realizeaza in primul rand prin miros si prin auz.

Purceii sug la diferite intervale: in primele zile la circa 40 de minute, apoi mai rar. Suptul este energic: la inceput purceii maseaza cu botul mamela (scroafa se afla in decubit lateral) si determina astfel o eliberare de ocitocina din lobul posterior al hipofizei, hormon care contracta fibrele musculare din jurul alveolelor glandulare si provoaca ejectia laptelui. In perioada de masaj, care dureaza circa 50-90 secunde, scroafa grohaie tare, la intervale scurte. Purceii sug apoi cu multa energie, deoarece presiunea crescuta din canalele galactofore dureaza numai 30-60 secunde. Suptul este deci de scurta durata. In timpul suptului, scroafa grohaie tot mai slab, pana ce inceteaza complet. Dupa supt, purceii se mai agita in jurul mamelei, apoi se indeparteaza.

In primele zile dupa fatare, scroafa se culca din cand in cand si printr-un grohait specific isi cheama purceii la supt. In perioada urmatoare, se va culca abia dupa ce va auzi guitatul purceilor flamanzi. Daca s-au asociat mai multe scroafe, ele vor alapta aproape in acelasi timp, toate odata. Productia de lapte a mamelelor depinde de frecventa cu care purceii sug la mamelonul respectiv. Dupa catva zile de la fatare, fiecare purcel va prefera , anumite mameloane. Mameloanele nefolosite vor seca foarte repede.

Dupa 4-5 zi1e de la fatare, scroafa face primele „iesiri” cu purceii. Ii cheama tot timpul prin grohait. Purceii sunt foarte mobili, fac sarituri poznase si guita cand se ratacesc prin tufisuri. Drept raspuns, scroafa ii va chema printr-un grohait specific de cautare. Dupa cateva zile, purceii mesteca si consuma in joaca primele plante: incepand cu ziua a 12-a, consumul altor furaje devine mai frecvent.

Scroafa manifesta multa precautie in timpul cautarii hranei. Daca i se pare ceva suspect, ea da un scurt semnal de avertizare, la auzul caruia purceii se ascund , repede in tufisuri. Daca se apropie un om, scroafa apara energic purceii si devine agresiva .

Intre purcei au loc incaierari permanente, insotite de un guitat strident. Animalele se lovesc reciproc cu capul, se imping cu botul si se musca. Purcelul invins fuge, fiind deseori urmarit de invingator. Incepand cu saptamana a 2-a, sau a 3-a de viata, purceii incerc sa aiba deja o atitudine de „impunere”: ei ridica capul si parul li se zbarleste. Dupa mai multe lupte, se stabi1este intre ei o ierarhie socia1a.

Porcul mistret ajunge la maturitatea sexuala la varsta de 18-19 luni, iar gestatia survine repede. In cazul conditiilor nefavorabile de hranire, maturitatea sexuala intarzie. Scroafa gestanta ramane la inceput in grupul ei, dar in preajma fatarii isi construieste un cuib propriu si se retrage. Ea colinda prin padure fie impreuna cu purceii ei, fie ca se asociaza cu alte scroafe. In conditii favorabile, porcul mistret ajunge la o varsta de circa 30 de ani.

Domesticirea porcului a avut loc intr-o perioada cand agricultura atinsese deja un anumit grad de dezvoltare. Aceasta pentru ca furajarea porcului ridica probleme mai mari decat furajarea rumegatoarelor. Cu circa 5 000 ani i.e.n. au aparut primii porci domestici in Asia de Sud-Est, in Mesopotania si in Egipt. In continuare, cresterea porcilor s-a extins in China si in Europa. In Egiptul antic, porcul era inchinat zeului Seth, un demon rau. Egiptenii au inventat o „indeletnicire” originala pentru porci: le legau botul si le dadeau drumul pe campurile insamintate cu cereale, pentru ca sa calce boabele, ingropandu-le in pamant. Carnea de. porc, carnatii si sunca erau produse foarte apreciate la greci, romani si germani. In Germania era obiceiul de a se pune in morminte sunca si alte produse.

Din reprezentarile unor pictori renumiti ai Evului Mediu reiese popularitatea de care se bucurau alimentele de origine animala. In tabloul lui Petru Bruegel din anul 1563, intitulat „ Bucatarie grasa”, sunt pictati carnati, sunca si purcei de lapte. Obezitatea la oameni era inca de pe atunci o problema. In schimb vegetarienii, care se hraneau in principal cu alimente de origine vegetala. erau mai degraba subponderali. O hranire exclusiv vegetariana nu este recomandabila, deoarece poate sa duca la un aport insuficient de energie si proteine de mare valoare biologica, motiv pentru care vegetarienii nu sunt prea robusti. In desenul lui Adolf Oberländer, animalele domestice se uita cu multa dragoste la vegetarianul, care refuza consumul lor.

Pana in Evul Mediu, porcii domestici erau destul de asemanatori cu cei salbatici. Depunerea de grasime era pe atunci mai redusa decat la rasele noastre , actuale : porcii aveau picioare lungi si un bot lung. Cunoastem acest tip de porc din reprezentarile sugestive ale lui Albrecht Durer. Rasele cu o mare putere de crestere si bune producatoare de grasime au fost crescute abia la inceputul secolului al XIX-lea, cand, datorita recoltelor bogate (mai ales de cereale si de cartofi), s-a putut trece la o hranire mai intensa a porcilor. In acest timp s-a facut incrucisarea intre porcii cu ritm rapid de crestere (porci din China sau alte tari) si rasele autohtone. Odata cu imbunatatirea furajarii si a intretinerii, a crescut si fecunditatea scroafelor. Porcul mistret are o singura fatare pe an si produce 4-10 purcei. Scroafele noastre ameliorate, au 2 fatari pe an si produc 16-24 purcei anual.

In secolul al XIX-lea, carnea de porc, avand un continut ridicat de grasime si de calorii, era foarte cautata ca aliment , mai ales de oamenii care faceau o munca fizica grea. Odata cu tehnicizarea productiei, munca fizica a regresat, marindu-se cererea de carne slaba. De aceea, au fost crescute in masura tot mai mare rase cu multa carne si putina grasime.

Pe glob exista la ora actuala mai mult de 700 milioane de porci si mai mult de 200 de rase. Majoritatea porcilar ating o varsta de numai 8-10 luni, in acest timp ajung la o masa corporala de 100 kg. In alimentatia porcului, este important sa se foloseasca proteine cu valoarea biologica ridicata, care sunt administrate mai ales sub forma de faina de peste, faina de carne, srot de soia si lapte degresat.

II.3.2 Perioada de crestere

Porcii sunt foarte fecunzi, o scroafa poate fata anual 16-24 purcei. Durata medie a gestatiei este de 114 zile. Spre sfarsitul gestatiei creste evident apetitul scroafei. Cu cateva zile inainte de fatare, isi construieste un cuib; duce paie intr-un colt al boxei, scormoneste prin ele si apoi se asaza. In aceasta privinta, porcii domestici au un comportament asemanator cu cel al porcilor salbatici. Cu cateva zile inainte de fatare, buzele vulvei se tumefiaza si mamela creste in volum. Apoi, cu putin inainte de fatare, scroafa incepe sa grohaie intr-un mod specific, grohaituri care seamana cu cele pe care le produce atunci cand isi cheama purceii 1a supt.

Durata fatarii depinde de numarui purceilor si de varsta mamei. Daca numarul purceilor este mai mic, fatarea dureaza numai 2-5 minute, daca este mare pana la 8 ore. In timpul fatarii, scroafa sta in decubit lateral. Intervalul dintre purcei este de 15-25 minute. In medie, se nasc 12 purcei, cu limite intre 6-16 purcei.

Dezvoltarea purcelului depinde foarte mult de masa corporala cu care s-a nascut: este bine sa aiba o masa corporala intre 1 300-1 500 g. Din cauza temperaturii exterioare scazute, temperatura corporala a purceilor scade dupa nastere si va fi compensata prin intensifiearea proceselor de ardere. La purceii subvoltati, cu o masa corporala intre 600- 1 000 g, puterea de adaptare cu ajutorul metabolismului este mai mica, astfel ca in grajdurile insuficient de calduroase temperatura lor corporala scade mai mult timp, ceea ce influenteaza capacitatea de reactie. Acesti purcei consuma putin lapte colostral si din aceasta cauza sunt mai receptivi la infectii. De asemenea, ei se misca mai incet fiind mai usor striviti de catre scroafa.

Dupa fatare, purceii se tarasc in directia mamelei si dupa 10-40 minute fac primele incercari de supt. Este foarte important ca ei sa consume suficient lapte colostral. Laptele de scroafa este bogat in proteine si grasimi. Daca o scroafa nu are suficient colostru, sau daca se imbolnaveste, trebuie sa se intervina imediat cu preparate care inlocuiesc laptele de scroafa. Purceii nou-nascuti au o rezerva de energie pentru numai 3 ore. Dupa o perioada de foame de 24 ore, continutul de glucoza din sange scade mult si se instaleaza moartea prin epuizare (inanitie). Asemenea purcei cei rau hraniti sunt apatici si se misca greu. Consumul suficient de lapte, cat si intretinerea adecvata a purceilor (igiena, caldura) sunt masuri importante pentru scaderea pierderilor.

Dupa terminarea fatarii, scroafa isi cheama purceii la supt. Purceii dorm foarte mult in primele zile de viata, dar la chemarea scroafei devin vioi si incep sa caute mamela. Deja de la primul supt, incep incaierarile dintre purcei, pana ce fiecare si-a gasit un sfarc al lui, din care va suge apoi tot timpul. Daca numarul purceilor este mic, un purcel poate sa suga din mai multe mameleoane. Mameleoanele anterioare sunt mai solicitate, deoarece dau mai mult lapte decat cele posterioare. Purceii mai vigurosi cauta instinctiv mameloanele din fata, pentru care lupta este deosebit de intensa. Suptul purceilor este precedat de o faza de masaj a glandei mamare. Aceasta faza dureaza 50-140 secunde si se prelungeste in cursul perioadei de lactatie. Faza de supt dureaza numai aproximativ 20 de secunde, timp in care purceii se linistesc si sug in liniste.

In primele zile, purceii obosesc repede dupa supt, incat adorm deseori cu mamelonul in gura. Unii purcei fug repede la capul mamei si o lovesc la bot, ca si cum ar ruga-o sa le mai lase lapte din mamela. In primele zile de viata, intervalul dintre supturi este de aproximativ o ora. Mai tarziu frecventa supturilor diminua. Deja ­in saptamana a 2-a de viata, puceii prezinta interes pentru furajele suplimentare. In saptamana a 3-a de viata, ei incep sa consume intr-o masura tot mai mare furajul suplimentar, care trebuie sa fie bogat in proteine si in energie.

Scroafele isi recunosc purceii mai ales dupa miros. Daca doua scroafe salbatice au cuibul aproape, ele nu pot sa-si deosebeasca purceii; in acest caz, purceii pot sa suga de la ambele mame.

Inca din primele zile dupa fatare, purceii incep sa se joace, fugind si urmarindu-se reciproc. In mod normal, scroafa ii ingriijeste cu devotament. Daca vrea sa se culce, se deplaseaza in fata cu o lungime de corp, pentru a se indeparta de purcei, evitand strivirea lor. Deseori scormoneste in asternutul de paie, pentru a trezi purceii care dorm. Scroafele se culca incet. Totusi au loc destul de des striviri ale purceilor, mai ales de dintre scroafele batrane si grele, care se lasa mai repede jos decat scroafele tinere, usoare.

Dupa cum s-a aratat, frecventa supturilor scade odata cu inaintarea in varsta a purceilor. In saptamana a 3-a se inregistreaza in medie 15 supturi pe zi, in saptamana a 4-a si a 5-a, 13 supturi si in saptamanile 6-8 circa 12 supturi pe zi. La varsta de circa 8 saptamani scroafa intarca purceii.

In scopul combaterii bolilor infectioase la porc, se pot obtine purcei prin interventie chirurgicala (cezariana) ; acesti purcei sunt „liberi de germeni specifici” si pot fi folositi pentru formarea unor efective sanatoase de reproductie.

In ultimii ani se aplica tot mai mult intarcarea timpurie, obtinandu-se o scurtare a intervalului dintre fatari, o mai buna exploatare a adaposturilor si o productivitate a muncii mai ridicata. Intarcarea are loc de obicei la varsta de 3-4 saptamani. Atasarea purceilor (imprimarea) de mama lor este mai putin profunda, comparativ cu alte specii, ceea ce inlesneste intarcarea lor timpurie. Pana acum nu s-a constatat o influenta negativa a intarcarii timpurii asupra capacitatii reproductive (instinct sexual, numar de purcei) a scroafelor.

Sensibilitatea purceilor intarcati de timpuriu, fata de diferite zgomote, este surprinzatoare: purceii se sperie, alearga agitati in toate partile si guita. Probabil ca din cauza absentei mamei, lipsindu-le senzatia de protectie, purceii devin mai vigilenti. Daca o persoana intra in adapost, incepe un guitat puternic, care se raspandeste repede in tot adapostul. In primele saptamani de viata, purceii dorm mult. Ei se trezesc cand le este foame. Purceii tinuti in baterii isi petrec in primele saptamani circa 75-85% din timp in pozitie culcata. Cei tinuti langa scroafa se culca doar 70-75% din timp. Este important ca purceii intarcati de timpuriu sa aiba suficient spatiu, pentru a se evita o incomodare reciproca. Fiind obisnuiti sa traiasca in grup, porcii se adapteaza destul de bine la traiul in spatii stramte (baterii) mai ales ca au la dispozitie tot timpul „mancare si bautura”.

Viata porcilor este scurta. In conditii optime de intretinere, ei ajung in decurs de 205 zile la o masa corporala de 110 kg, greutate la care sunt valorificati. Comparativ cu viata activa a porcului mistret, viata porcilor pusii la ingrasat este extrem de monotona. Activitasile de baza sunt consumul de furaje si de apa, precum si eliminarea de fecale si de urina. Capacitatea de ingrasare a porcilor este deosebit de ridicata. Spre sfarsitul perioadei de ingrasare, porcu1 depune zilnic 700 g spor, din care 100 g proteine.

Apetitul atat de viu al porcului se datoreste in primul rand depunerii de tesut adipos, tesut in care are loc transformarea glucozei in grasime. Acest proces stimulat de insulina. Spre sfarsitul ingrasarii, se formeaza zilnic 250-300 g grasime din glucoza. Daca glucoza este pe cale , de epuizare, senzatia de foame reapare. Un porc cu masa corporala de 100 kg are nevoie pe zi de circa 3 kg furaj usor digestibil, care trebuie sa contina circa 300 g proteine si circa 9 000 kcal energie. In schimb, un om cu aceeasi greutate, are nevoie de numai circa 100 g proteine si circa 2800 kcal pe zi.

Foamea porcului este direct corelata cu lacomia pe care manifesta in timpul furajarii. Chiar si atunci cand exista suficient furaj, porci se indeparteaza reciproc de la jgheabul de alimentare. Daca un porc este satul si s-a culcat deja, administrarea in continuare de furaj la cei1alti porci il determina sa se scoale si sa inceapa iar sa manance.

II.3.3. Insusirile porcului

II.3..3.1. Obiceiurile de viata

Porcul este un animal de grup care se ocupa tot timpul cu recunoasterea mediului inconjurator. Daca se afla pe pasune si remarca ceva suspect, scoate sunete de avertizare, dupa care toti membrii grupului isi orienteaza atentia directia obiectului suspect, sau eventual incep sa fuga, grohaind. Porcii rama cu placere, cu care ocazie consuma radacini, ghinde, castane, larve de insecte si alte lucruri asemanatoare. In general, porcii, consuma tot ce este cat de cat comestibil. In timpul verii, porcii au obiceiul sa se tavaleasca prin locuri umede, prin smarcuri: aceasta il invioreaza.

Daca o turma este compusa din purcei apartinand mai multor scroafe, timp de cateva zile vor avea loc lupte pentru stabilirea ierarhiei sociale, in cursul carora purceii se cunosc si isi apreciaza puterea. Daca grupul se formeaza abia atunci cand porcii au devenit deja apti de reproductie, luptele pentru stabilirea ierarhiei sociale vor fi mai puternice. Vierii sunt luptatori inversunati; ei se lupta uneori a ora intreaga sau chiar mai mult. In timpul luptei se imping reciproc si se musca, mai ales in regiunea gatului si a urechilor. Vierii cu experienta ii inving pe cei tineri deja dupa 3 sau 4 muscaturi puternice.

Porcul este un animal sociabil; el se simte legat de ceilalti porci din boxa, cu care ii place sa se joace. Recunoasterea reciproca se face prin miros, dar uneori si prin vaz sau auz.

Pentru a se realiza performante optime de ingrasare si de reproductie, este important, sa se , asigure porcilor spatiu suficient. Inghesuirea animalelor provoaca o permanenta neliniste, diminuarea timpului de somn si a timpului in care ei se odihnesc. Codofagia (muscarea cozilor) este de asemenea favorizata de inghesuirea animalelor.

II.3.3.2. Orientarea in mediul inconjurator

Porcii au un vaz bun, un auz si mai bun si un excelent simt gustativ si olfactiv. Sunt receptivi la „invatatura” (desi au putine ocazii sa arate acest lucru), dupa cum a reiesit din incercarile de dresare la semnale optice si acustice. Dupa doua luni ei isi mai

amintesc destul de bine ceea ce au invatat.

Dupa cum s-a mai aratat, porcii vad bine (disting cu precizie culorile) si aud si mai bine. Ei comunica printr-o multime de grohaituri, care au fiecare o anumita semnificatie. Pot fi obisnuiti sa raspunda la un anumit cuvant si reactioneaza prompt cand li se striga numele. Cele mai importante expresii sonore sunt grohaitul si guitatul.

Mirosul este excelent si are mare importanta pentru cautarea hranei din pamant in unele regiuni se folosesc si astazi porci pentu cautarea trufelor. O delicatesa deosebita sunt trufele care se afla in vecinatatea radacinilor de stejar. Padurile de stejar din Perigord (Franta) sunt cunoscute in toata lumea prin bogatia lor in trufe. Trufele se afla la aproximativ 10-30 cm sub pamant si au un miros de ciuperca. Prin administrarea unor cantitati mici de trufe porcilor tineri, ei „invata” gustul acestora. Porcii experimentati reusesc sa descopere trufele chiar si sub un strat de zapada cu o grosime de 10-20 cm . Ei reusesc sa stranga 30 kg trufe pe zi.

Porcului ii plac uneori mirosuri care pentru om sunt deosebit de neplacute (de exemplu mirosul substantelor in descompunere).In anumite cazuri, porcii pot sa consume asemenea substante. Mirosul caracteristic al vierului se datoreste hormonilor androgeni si prezentei glandelor odorante de la nivelul pielii preptului .

Porcul prefera mai ales gustul dulce si sarat. Daca un furaj are un gust mai putin placut, i se poate adauga o substanta dulce.

II.3.3.3. Comportamentul sexual

La scroafa, caldurile se instaleaza la varsta de 6-8 luni, cu, mult mai repede decat la mistret (18 luni). Aparitia maturitatii sexuale depinde de conditiile de furajare. In cazul unei carente in proteine sau in energie, maturitatea sexuala intarzie. Durata ciclului sexual este de 3 saptamani.

La vier, instinctul sexual apare la varsta de circa 5-6 luni. Vierul incepe sa emane un miros caracteristic, cu efect „ stimulator” asupra scroafelor. Testiculele sunt foarte bine dezvoltate in raport cu masa „ corporala”. Volumul ejaculatului este de aproximativ 250 ml si contine circa 25 miliarde spermatozoizi. Numarul maxim de monte pe zi este de 8.

Monta incepe cu cautarea reciproca partenerilor. Chemarea vierului (numita in gluma „cantec de dragoste”) si mirosul acestuia atrag scroafa. In testiculele vierului se formeaza substante odorante (androsten), care din punet de vedere chimic se aseamana cu hormonii androgeni. Pentru indepartarea mirosului neplacut din corpul animalului, vierul trebuie castrat cu cel putin 8 saptamani inaintea sacrificarii.

In timpul caldurilor, scroafele alearga de doua ori mai mult decat inainte, ceea ce denata iritabilitatea lor.

Daca se introduce un vier intr-un grup de scroafe, in care o singura scroafa se afla in calduri, vierul nu o recunoaste imediat. El adulmeca pe rand toate scroafele. In acest timp, el trece intr-o „ pozitie mandra ”, grohaind ritmic, de la o scroafa la alta, atitudine prin care vrea sa se impuna si ,care se numeste „ atitudine de parada'.

Inca din faza de proestru, scroafa manifesta interes pentru vier. Se apropie de el si animalele se ating, cu raturile. Vierul miroase scroafa, plin de interes, in regiune anala si a flancului. Uneori vierul face miscari repezi de masticatie, transformand saliva in spuma, ceea ce da nastere la zgomote de plescait. Unii vieri au obiceul sa introduca capul intre membrele posterioare ale scroafei „ in joaca” sa o ridice de trenul posterior. De asemenea, vierul isi culca capul pe spatele scroafei sau o loveste in flane. Apoi, vierul si scroafa isi alatura capetele si alearga asa catva timp, ca o „ pereche de indragostiti”. Daca scroafa este pregatita pentru monta, ea se opreste si vierul face primul salt. Horcaiturile vierului, numite „ cantec de dragoste”, inregistrate chiar pe banda de magnetofon, au un efect excitant asupra scroafei. Dorinta de imperechere a scroafei poate fi verificata foarte usor, prin apasarea pe spate sau prin incalecarea ei; scroafa se va opri imediat si nu va putea fi clintita din loc. Preludiul erotic dureaza la scroafele tinere ceva mai mult decat la cele mai in varsta, care au experienta si pot fi mai repede erozitate de vier.

Dupa efectuarea saltului si introducerea penisului, vierul se mai agita incoace si incolo, cu pasi marunti, timp in care codita se misca ritmic. Odata cu inceperea ejacularii, vierul se oproste din miscare si se sprijina linistit pe scroafa. Ejacularea dureaza destul de mult. In timptul imperecherii, scroafa sta linistita si nu scoate nici un zgomot.

Scroafele in calduri pot fi duse la vier sau pot fi insaminate artificial. Tinand scroafele in calduri impreuna cu mai multi vieri, s-a constatat ca exista preferinte individuale pentru anumiti vieri. Asfel s-a observat ca o scroafa in calduri poate sa inceapa un preludiu cu un vier, apoi sa-l paraseasca fara nici un motiv si sa se imperecheze cu altul. Uneori scroafa are „ retineri” fata de un vier, ca apoi, la aparitia unui alt vier, sa prezinte intetes si sa se lase montata.

Impulsul sexual la vier este bine dezvoltat: vierii sar si pe manechine care au aspect si miros de scroafa in calduri. In acest fel se poate recolta sperma cu o vagina artificiala.

Daca vierii traiesc impreuna, in grupe mici, se observa nu rareori un fel de comportament homosexual. Se formeaza perechi de „ amici ” in care un partener joaca rolul pasiv al femelei. Asemenea „ prietenii dintre vieri” se mentin mai mult timp, chiar daca vierii au posibilitatea sa monteze scroafe in calduri.

CAP.III. MATERIALE SI METODE DE LUCRU

Scrofitele ajung la maturitate sexuala, in mod normal, la varsta de ½ ani, dar in anii cu fructificatie de ghinda, cam o treime din purcelele fatate in anul respectiv, care au varsta cam de 8-9 luni, se imperecheaza si ele, contribuind astfel la majorarea sporului anual.

III.1. Perioada de rut

Este foarte lunga; s-au observat imperecheri din octombrie pana in mai, dar punctul culminant este in decembrie cu circa 40% din femele, iar in noiembrie si ianuarie cu cate 20% in fiecare luna; restul de 20 % se repartizeaza asupra celorlalte luni ale perioadei {Briedermann, 1971). Ca si la alte specii, la inceputul perioadei, se imperecheaza scroafele adulte, iar scrofitele spre sfarsitul ei. Abundenta hranei poate grabi imperecherea, iar lipsa ei sa o intarzie. Masculii se lupta intre ei pentru posesiunea femelei, cei invinsi fiind alungati. Actul fecundarii are loc noaptea si in acelasi mod ca si la porcii domestici. Ziua mistretii nu-si parasesc adapostul nici in perioada de rut. Durata sarcinii este de 17 saptamani. Amplitudinea perioadei de fatare, corespunde celei a imperecherii. Se apreciaza ca scroafele adulte fata, in general, cam la sfarsitul lunii martie, scrofitele (care acum implinesc doi ani), cam la mijlocul lui aprilie si, in fine, purcelele gestante (care la 1 aprilie au trecut in categoria scrofitelor) fata cam la sfarsitul luni aprilie. Dar pot exista si suprapuneri de perioade. S-a observat ca in aprilie poate avea loc o noua imperechere, scroafele respective fatand in luna august. Afirmatia lui Oloff , 1955, potrivit careia, in conditii deosebit de bune, toamna urmata de o iarna usoara, unele scroafe care fata de doua ori pe an si anume o data la sfarsitul iernii si a doua oara in dricul verii, nu a putut fi confirmata de cercetarile efectuate in R.D Germana, neexistand dovezi exacte din terenul liber (Briedermann, 1971). N-ar fi exclus ca purceii mici vazuti in august sa provina de la scroafele care s-au imperecheat tarziu (aprilie) sau de la cele care au fatat foarte devreme, inainte de terminarea iernii, iar purceii lor au pierit din cauza mersului defavorabil al vremii. Problema ramane deschisa. In conditiile din R.D.G., dupa un an cu fructificatie de ghinda si jir, se poate conta la fatare pe un numar mediu de 5,5-6,5 purcei, iar in anii fara fructificatie, la un numar de 4,5-5,5 purcei la o scroafa. Pana la 1 aprilie a anului ce urmeaza fatarii, raman in viata 110-180 in medie 140 % purcei raportati la intregul efectiv de mistreti de la 1 aprilie a anului precedent.

In conditiile din tara noastra, unde exista animale rapitoare mari apreciem sporul anual la 100 % din efectivul din martie.

Conform cercetarilor efectuate de Donaurov si Termplow citati de Erna Mohr, 1960, intr-o rezervatie din Caucaz, in primele luni ale vietii, pier 20 % dintre purcei, datorita rapitoarelor, ploilor si grindinei, eventual si bolilor. Din iulie pana in septembrie mai mor inca circa 12 % . In octombrie pier circa 23 % din total, atat din cauza lupilor cat si a vanatorii. La aceasta varsta nici mamele nu-si apara purceii cu atata inversunare ca in primele 3 luni. Deci in primele 7 luni pier 55% din noua generatie. Acesti autori apreciaza ca supravietuiesc pana la un an doar doi purcei la o femela. Aceasta este situatia in locul cercetarii; in alte regiuni, ea poate diferi simtitor. Proportia de sexe la fatat este de 1: 0,9, iar aceasta nu se schimba ca efect al vanatorii. Problema capacitatii de inmultire trebuie avuta mereu in vedere, dat fiind ca fara cunoasterea ei nu se poate planifica recolta.

III.2. Simtul de familie

Este destul de dezvoltat la mistret. De la fatat si pana toamna tarziu, purceii stau cu mama lor, devenind independenti in noiembrie, in timpul imperecherii. In noiembrie purceii, precum si godacii de un an si jumatate se contopesc in turme mai mari sau mai mici, carora li se alatura si vierii pana 3 ani, eventual scroafe sterpe sau care dintr-o cauza oarecare si-au pierdut purceii. Turmele pot fi constituite si dintr-o scroafa batrana cu purcei, careia i se alatura purcele de ale ei, care la randul lor au fatat si ele, conditia fiind insa ca purceii sa fie cam de aceeasi marime. Deci exista si turme formate din cate 2-3 scroafe cu purceii lor. Femelele se despart de turma primavara cand isi cauta loc de fatat. Turmele sunt formate deci din purcei, mistreti in al doilea an al vietii, scroafe mai batrane, fie conducatoare de card, fie sterpe si eventual vieri de 2-3 ani. Masculii mai in varsta, de regula, traiesc izolati.

III.3. Hrana naturala

Mistretul este un animal omnivor. Dupa Oloff, 1955, hrana vegetala de baza o constituie ghinda si jirul. Ghinda este consumata din octombrie si pana in aprilie-mai, chiar dupa ce a incoltit. Chiar cand exista si alte sortimente de hrana, ghinda si jirul sunt preferate. Dintre plante, consuma ferigi, in special Pteridium aquilinum care are un rizom dezvoltat, specii de Epilobium, ambele daunatoare culturilor forestiere, apoi plante de mlastina si acvatice ca: Heracleum .sphondilium, Aegopodium podagraria, Plantago, specii de Holcus si Festuca, Dactylus, Elimus, care sunt de mai mica importanta. Iarna cand solul ingheata, iar ghinda lipseste, cauta izvoarele si mlastinile cu solul neinghetat, acestea fiind singurele locuri unde mai poate rama si gasi radacini. Cand nu gaseste ghinda si jir, consuma plante agricole, putand cauza pagube. Hrana animala consta din rozatoare, soareci cu botul ascutit, insecte daunatoare padurii, la care isi dovedeste capacitatea de a alege anumite specii. Sunt preferate larvele de Melolontha, omizi si nimfe de Lymantria, Panolis, Bupalus, Dendrolimus, apoi furnici, (Camponotus herculeanus). Se citeaza un caz, cand dupa 3 ore de ramat, s-au gasit in stomacul unui vier 900 larve de Melolontha. Aceste cercetari au confirmat ca mistretul consuma si pui de iepure, iezi de caprior si diferite hoituri (0lof f, 1955).

Alex. Haber din R.P. Polona, in anii 1948-1956, a facut cercetari ample asupra ecologiei mistretului si a importantei lui in biocenoza padurii. Dupa Lebedev, 1956 citat de Haber hrana mistretului, in terenuri paduroase din Bialowieza, fara atacuri de insecte, consta din 86% vegetale si 14% hrana animala; dupa M. Janda (R.S. Cehoslovaca), citat tot de Haber, consta din 87% vegetale si 13% animale.

Cu toate ca rezultatele aratate se refera mai mult la paduri de pin, totusi ele sunt valoroase si pentru alte regiuni, deoarece ne dau o orientare asupra proportiei de hrana animala. Procentele de hrana depind de abundenta unui anumit fel de hrana intr-o anumita perioada, a anului. In padurile in care nu sunt atacuri masive de insecte, hrana animala consta din rame, insecte daunatoare, indiferente sau folositoare, melci fara cochilie, broaste, soareci, cartite, popandai, hoituri de animale domestice sau salbatice. In locurile unde gaseste insecte in sol, pamantul este intens ramat, iar pe langa distrugerea daunatoriilor se mobilizeaza solul, inlesnand regenerarea naturala a padurii. Incontestabil, mistretul are un rol in combaterea biologica a daunatorilor padurii. Hrana abundenta il ajuta sa suporte rigorile iernii, pierderile de efectiv fiind mai mici.

III.4. Atasamentul fata de habitat

Mistretul este animal de noapte. In cautarea hranei iese din desis seara si se intoarce in adapost dimineata. Nu isi pastreaza cu regularitate trecatorile. Poate parcurge la nevoie distante mari, chiar 20-40 km intr-o noapte. Sunt atrasi , de padurile cu ghinda si jir, unde se si asaza, parasind alte locuri unde au stat pana atunci. Fluctuatiile de efectiv in anunite fonduri de vanatoare se explica prin abundenta sau lipsa ghindei sau jirului.

Pana la sfarsitul verii cand purceii sunt inca mici, femelele nu se departeaza mult de locul unde au fatat. Dintr-un loc in altul, se deplaseaza la pas, care constituie felul lui obisnuit de miscare. In trap sau galop se deplaseaza rar si numai la nevoie. Doar purceii sunt mai zburdalnici si merg in sarituri. In turma merg unul dupa altul, mai ales, daca zapada este intr-un strat gros. Inoata bine si intra in apa cu placere. Iarna se culca unul langa altul pentru a nu pierde multa caldura; vara dorm la distanta. Solitarii isi fac un culcus sapat, bine captusit.

III.5. Pagubele cauzate

Mistretul este mai mult folositor decat daunator pentru padure, deoarece contribuie la combaterea biologica a daunatorilor animali, iar prin ramat, creeaza conditii mai bune pentru regenerarea naturala a arboretelor. Pagubele constau doar in dezradacinarea unor puiti si consumarea ghindei din semanaturile directe. Pentru, culturile agricole si pasuni este daunator, de aceea pentru a nu creea conflicte, vanatorul trebuie sa faca tot posibilul sa tina mistretii departe de aceste culturi (porumb, ovaz, cartofi). Acest lucru se realizeaza, pe de o parte, prin ogoare de vanat in interiorul padurii, pe de alta parte prin reducerea densitatii. Densitatea admisibila la 100 ha padure se fixeaza prin dispozitii oficiale. Din punet de vedere tehnic ea variaza intre 0,5 si 3 mistreti, primavara. Acolo unde mistretii cauzeaza pagube an de an, creand dificultati detinatorilor terenurilor de vanatoare, mistretii trebuie imputinati sau chiar lichidati. Este bine sa se delimiteze anumite regiuni unde mistretii sa poata fi pastrati permanent, fara a cauza pagube mari. Aici sa fie mentinuti la un efectiv admisibil si sa li se asigure hrana complementara.

III.6. Boli, dusmani

Mistretul este rezistent la raniri si la boli, cu exceptia pestei porcine, care poate distruge 70-80% din efeetiv. Dusmanii lui cei mai periculosi sunt: ursii, lupii si rasii. In lupta cu ursul, de obicei aceasta din urma iese invingator, chiar daca e vorba de un vier in plina putere. Lupii ii ucid mai cu seama iarna cand sunt slabiti.

CAP.IV. REZULTATE SI DISCUTII

Vanatoarea a fost cea mai veche ocupatie alaturi de cules, ambele stand la baza

existentei copilariei umane evoluand o data cu dezvoltarea antropogenezei.Vatra carpato-danubiano-pontica a oferit si de-a lungul mileniilor, in toate epocile istorice, un vanat bogat si variat, dovada in acest sens fiind nu numai abundenta resturilor osteologice scoase prin sapaturi arheologice, dar si. mostenirea lexicala din fondul autohton.

Cu toate acestea nu incape nici o indoiala ca limba romana a fost putin cercetata din punct de vedere etimologic, ceea ce explica multele cuvinte ramase cu origine necunoscuta. Cu privire la limba geto-dacilor, avem insa o stire incontestabila de la Herodot (c. 484-c.425 i.e.n.), pe care lingvistii si istoricii au trecut-o cu vederea. Parintele istoriei si-a permis sa faca o afirmatie nefondata atunci cand scrie: „ Dupa targul boristenitilor, primii locuitori sunt calipizii (carpii, n.n.) care sunt eleno-sciti, iar deasupra lor un alt neam, numit alazoni. Acestia si calipizii se comporta in toate ca scitii'. Asadar getii carpi erau eleno-sciti (sa nu uitam ca Herodot era elen) ceea ce inseamna ca vorbeau o limba inrudita cu elena, dar, ca si alazonii, aveau un comportament barbar, ca scitii. O comparare atenta a limbii romane cu limba elena confirma pe deplin stirea transmisa de Herodot, peste 500 de cuvinte fiind comune vechii elene si limbii noastre, ceea ce inseamna ca sunt cu siguranta preromane, iar dintre acestea, un numar apreciabil sunt termeni care intereseaza vanatoarea.

IV.1. Vanatoarea de mistret

Data fiind larga lui raspandire, nu numai la dealuri, ci in ultimul timp si la campie, prolificitatea mare si bucuria pe care o aduce aparitia mistretului in goana, aceasta specie de vanat este una dintre cele mai importante din fauna tarii; in regiunea de dealuri, unde iepurele si fazanul lipsesc, mistretul este vanatul principal pentru vanatorii de acolo. Din acest motiv, trebuie sa i se acorde atentie atat la ocrotire cat si la practicarea vanatorii. Desi perioada legal de vanatoare se intinde pana la mijlocul lunii februarie, totusi se recomanda sa se vaneze inainte ca mistretul sa slabeasca din cauza lipsei de hrana si a frigului . In cele ce urmeaza enumeram principalele metode de a vana mistretul:

Goana este metoda cea mai des aplicata la vanatoarea de mistret. Conditiile principale pentru reusita sunt:

a) Inainte de inceperea vanatorii, sa se stabileasca in ce portiune de padure stau mistretii in acea zi. Aceasta se realizeaza prin inconjurarea diferitelor portiuni si cercetarea urmelor pe zapada. Daca nu este zapada, rezultatul vanatorii este nesigur. Inconjurarea incepe dis de dimineata si se termina dupa 2-3 ore, asa incat la ora 9-10 poate incepe vanatoarea.

b) In terenurile accidentate sa fie cunoscute trecatorile mistretilor si directia in care merg, daca sunt deranjati. In alta directie nu vom reusi sa-i manam. Trecatorile sa fie ocupate de vanatori in cea mai perfecta liniste. Vanatoarea de munte cere mult mai multa disciplina decat cea de la ses.

c) Sa se aiba in vedere directia vantului. Acesta sa bata de la vanat spre vanatori.

d) Punandu-le hrana, regulat, vom reusi sa tinem mistretii pe loc.

Goana la mistret se poate efectua cu gonaci sau cu caini.

Folosind gonaci, numarul acestora nu trebuie sa fie mare, dar se cere sa cunoasca terenul si sa fie disciplinati. Asezarea lor in goana este bine sa fie facuta dupa ce s-au asezat vanatorii.

La goana cu caini, identificarea parcelei unde stau mistretii, cunoasterea trecatorilor si asezarea vanatorilor se fac la fel ca in cazul gonacilor. Dar in loc de gonaci se intrebuinteaza caini.

Cainii trebuie sa fie dintre cei ce gonesc exclusiv mistreti, deci sa nu se ia dupa urme de caprioara, iepuri etc. Sa fie de talie mica sau mijlocie, pentru a nu alerga pe raza mare si deci a nelinisti terenul. Alte calitati ce se cer unui caine de mistreti: sa fie sprinten, sa aiba nas bun, sa fie indraznet si tenace. Parul aspru il ajuta sa nu se ude prea tare.

Mistretii tineri (1-2 ani) merg destul de bine in fata cainilor; cei batrani, solitarii, insa adeseori se intorc si infrunta cainii. In acest caz se aude cum cainii latra pe loc. Conducatorul vanatorii trimite un vanator cu experienta, curajos, care sa impuste mistretul de langa caine. In lupta dintre mistret si caine, se cere atentie ca sa nu fie impuscat din eroare cainele. Ceilalti vanatori nu au voie sa alerge spre mistret, caci tragand si ei se pot produce accidente .

Daca a fost descoperita urma proaspata de mistret, atunci cu cainele se intra in goana pe aceasta urma. Cainii, pe de o parte sunt folositori, caci ajuta la descoperirea si scoaterea din desis, apoi imprastie cardul, incat ajung mistreti la mai multi vanatori. Pe de alta parte sunt si daunatori, deoarece nelinistesc terenul, alunga mistretii, incat acestia vin cu viteza mare la linia vanatorilor, ingreunand astfel alegerea piesei. Cainii de talie mica nu po talerga pe zapada mare afanata, incat usor pot fi atacati si raniti de mistreti. Este de preferat un numar mic de caini dar disciplinati.

Panda clasica la mistreti se face noaptea, in august, la porumb si cartofi, unde mistretii cauzeaza pagube. Succesul este mai sigur daca, in prealabil, a fost identificata trecatoarea de la locul de odihna de peste zi a mistretului, spre terenul agricol; vantul trebuie sa fie favorabil, adica sa bata de la mistret spre vanator sau cel putin lateral, iar lumina lunii sa fie satisfacatoare. In punctele des frecventate se recomanda amenajarea de observatoare inalte sau instalarea de observatoare portative, dar nu exact in partia mistretilor, ei la 20-30 m lateral, pe cat posibil cu lumina lunii in spate. Mistretii au obiceiul ca inainte de a intra in lan, sa se opreasca un timp la marginea padurii spre a se convinge daca nu-i ameninta vreun pericol. Apropierea de mistreti este mai usoara dupa ce acestia au intrat in lan si au inceput sa manance, deoarece fac zgomot si nu aud apropierea vanatorului, arma lor de aparare ramanand, in acest caz, doar mirosul. Neajunsul metodei este ca vanandu-se pe intuneric, nu se vede clar in ce se trage, asa incat alegerea piesei de impuscat este dificila; se pot comite greseli, impuscandu-se animale domestice si nu sunt excluse nici accidente foarte grave .

Pe de alta, parte,se raneste vanat, care pana dimineata se altereaza., neputand fi urmarit pe intuneric, metoda poate oferi emotii vanatoresti deosebite, dar se cere a fi practicata cu prudenta.

Panda la nada. Inca de cu vara se pune hrana acolo unde se tin mistretii si se completeaza cu regularitate pe masura ce se consuma. Cand a inceput sezonul, se face panda in apropiere, tragand, cand mistretii au venit la hrana si mananca. Dupa ce s-au obisnuit, vin la hrana inainte de a se insera, deci se poate trage pe lumina.

Este adevarat ca vanatul nu trebuie impuscat la hranitori, insa in cazul de fata nu este vorba de hranirea complementara din timpul perioadei critice din ianuarie-februarie; ci de o nada pusa tocmai in vederea vanatorii.

Panda la scaldatoare se practica dimineata cand mistretul se intoarce in padure, venind de la camp, unde a mancat. Este preferabil a se face un observator inalt la 40-50 m distanta de scaldatoare, pentru ca vanatorul sa nu fie simtit prin imprastierea mirosului de vant. Impuscarea la scaldatoare este justificata etic numai cand este vorba de combatere. Are avantajul ca se practica ziua.

Panda la arbori cu fructe. In anii cand nu este fructificatie generala de stejar si fag, dar exista cativa arbori care au avut ghinda, jir, eventual meri sau peri padureti, panda se poate face in apropierea acestora, bineinteles luand toate masurile de camuflaj si liniste pentru a nu fi simti. In padure mistretii se misca si inainte de a se intuneca. Aceste locuri cu hrana trebuie cunoscute.

Panda la ramaturi. Mistretii au obiceiul de a continua ramatul seara acolo unde au mai ramat in dimineata precedenta. Daca deci a fost identificata o ramatura proaspata, se poate sta seara la panda, in apropierea ei.

Pandele descrise mai sus reusesc numai daca pe teren este liniste, iar vanatul nu este tulburat. Ultimele trei au avantajul ca se aplica ziua, deci nu se trage la intamplare, ranind vanatul si in acelasi timp nu se impusca in dauna calitatii .

Apropiatul, nu este o metoda aplicabila mistretului, acesta fiind in general animal de noapte. Intalnirile cu mistretul, pe lumina, sunt rare si intamplatoare.

Vanatoarea pe urma. Daca ninsoarea a incetat in cursul noptii, atunci dimineata, pe zapada moale, mergand cu atentie si in liniste, pe urma proaspata, se poate impusca mistretul in culcus. Nu se incepe mersul pe urma inainte de ora 9-10 cand mistretii s-au culcat. Este o metoda sportiva, frumoasa. Daca. se ia o urma veche (de seara),, Vanatorul umbla mult, calcand peste tot unde a umblat mistretul noaptea. Deci daca ninsoarea a incetat dupa amiaza sau seara este un dezavantaj.

Oricare ar fi metoda de a vana mistretii, se ocheste in torace, in partea situata sub linia mediana longitudinala. Nu se trage din fata deoarece este dificil sa nimeresti in creer; lovit in maxilar, animalul, pleaca mai departe si moare, undeva, de foame.

Mistretul este rezistent la impuscaturi. Urmarit imediat dupa ce a fost atins, isi aduna puterile si pleaca mai departe. De aceea este mai bine ca urmarirea sa fie inceputa numai dupa 2-3 ore. In acest fel, se micsoreaza si pericolul unui eventual atac. De altfel urmarirea se face cu caine.

De asemenea se inaimpla ca, atins fiind de un glont, dupa ce a cazut si se zbate, sa se ridice si sa plece distanta de kilometri, fara sa mai poata fi gasit. De aceea se recomanda sa se traga imediat ce s-ar ridica in picioare.

IV.2. Asezarea vanatului impuscat

Vanatoarea trebuie sa se desfasoare in ordine. La terminarea fiecarei goane, vanatul impuscat adus de vanatori se aseaza, in linie, culcat pe partea dreapta. Daca sunt piese multe, pe un rand se aseaza iepurii, pe altul fazanii etc. Tot a zecea piesa , incepand de la stanga spre dreapta (vanatorul stand cu fata spre vanat), se trage inainte cu o jumatate din lungimea ei, pentru a inlesni numararea. Dupa ce s-a luat in primire tot vanatul din goana respectiva si s-a confruntat cu declarasiiIe vanatorilor, se preda la caruta care aduna vanatul.

Seara cand s-a incheiat ziua de vanatoare, este obiceiul ca tot vanatul recoltat in acea zi sa fie aranjat intr-un anumit fel pe care il vom descrie aici. (fig. Tabloul vanatului).

La vanatorile de vanat mic, in randul I se aseaza vulpile, incepand de la stanga spre dreapta apoi in continuare alte rapitoare daca ar fi (pisici salbatice etc.). Totdeauna vanatul rapitor se aseaza pe un rand aparte, deci nu se amesteca cu cel nerapitor. Coada vulpilor se potriveste in unghi drept fata de corp. In randul al II-lea se pun iepurii, in al III -lea fazanii, separat cocosii si separat fazanitele (daca voit sau nu, s-au impuscat si femele). In randul al IV-lea potarnichile, sitarii, porumbeii si alt vanat cu pene, daca este suficient de numeros, pentru a forma un rand aparte. Altfel, se aseaza in continuarea randului cu fazani; dar cu spatiu intre specii. Si in acest caz, tot a zecea piesa, incepand de la stanga spre dreapta (vanatorul stand cu fata spre vanat), se trage inainte cu jumatate din lungimea ei, pentru a inlesni numararea. Vanatul astfel aranjat se numeste tabloul vanatului. Ciad totul este gata, vanatorii si gonasii se aseaza ca in figura, organizatorul vanatorii comunica rezultatul zilei. In alte tari, se obisnuieste ca, la vanatorile mari, un numar de 3-4 gonasi sa sufle din goarna cate o melodie pentru fiecare specie de vanat impuscat in acea zi. Ceremonia se desfasoara de obicei, seara, la lumina faclelor sau a focurilor.

La vanatorile mixte din paduri, unde se impusca atat vanat mare cat si mic daca numarul pieselor de vanat este redus, ex. 1 cerb, 2 caprioare, 2 mistreti, atunci nu se aseaza pe randuri separate pe specii, ci tot vanatul mare se aseaza pe un rand, respectand ordinea urmatoare: cerb, lopatar, mistret caprior; in randul al II-lea se pun rapitoarele, singure, in ordinea marimii. Vanatul rapitor nu se amesteca cu cel nerapitor, ci chiar daca ar fi o singura piesa, se va lasa intr-un rand separat; in randul al III-lea se pun iepurii; in randul al IV-lea fazanii si alt vanat cu pene nerapitor.

Oricare ar fi felul de vanat aranjat sub forma de tablou, nu trebuie sa se paseasca peste randuri. De aceea randurile se fac distantate la aproximativ 0,5-1 m incat sa se poata umbla printre ele. Obiceiul pare a avea, la origine, un scop practic; sarind peste randuri, s-ar putea calca vanatul, degradandu-l. O alta regula de respectat la „ tabloul vanatului”, este ca piesele sa nu se atinga intre ele. In acest fel, se racesc mai usor.

Tabloul vanatului, este mai bine sa aiba lungimea mai mare decat inaltimea, aceasta din motive de estetica.

Se considera necuviinta a sta calare pe vanatul impuscat, sau a face glume pe socoteala lui. Lupta intre vanator si vanat a luat sfarsit, iar invingatorul trebuie sa-si respecte adversarul invins.

Vanatul mare impuscat trebuie cantarit, ori de cate ori este posibil, in scopul de a aduna date cu privire la cunoasterea faunei vanatoresti. Cervidele, capra neagra si mistretii se cantaresc fara viscere, dar cu cap, trofeu si picioarele intregi. Daca se cantaresc cu capul taiat, acest lucru trebuie mentionat in datele statistice.

IV.3. Unele obiceiuri vanatoresti

In tarile Europei Centrale, mai cu seama in Austria, RD. Gerrmana, si R.F. Germania, RS. Cehoslovaca si RP. Polona, exista unele obiceiuri la care vanatorii cunoscatori nu renunta. Prin nerespectarea lor, li se pare ca s-a rapit vanatorii unele din laturile ei frumoase. Ele se refera la ceea ce urmeaza dupa ce focul de arma a fost tras, iar vanatul a fost doborat. Tara noastra adeseori primeste vanatori din alte tari, in calitate de oaspeti. Este bine ca aceste obiceiuri sa fie cunoscute de vanatorii nostri, dar mai cu seama de personalul vanatoresc de teren, pentru ca sa le respecte atunci cand este cazul. Nu au nimic de pierdut, ci numai de castigat si vanatorii nostri, daca vor tine ei si vor impartasi incepatorilor aceste obiceiuri care inobileaza vanatoarea. Se considera ca respectarea randuielilor vanatoresti deosebeste pe vanatorul care poseda cultura vanatoareasca, acela care intelege frumusetea vanatorii, care a indragit natura si creaturile ei, de acei vanatori care alearga numai dupa carne sau trofee. Iata cateva obiceiuri care isi fac drum si in vanatoarea de la noi.

Predarea crengutei verzi. Vanatorului care a doborat vanat cu copite sau cocos de munte i se da o ramura verde cu cativa stropi de sange din rana provocata de glont (fig. Predarea crengutei verzi). Insotitorul vanatorului - padurar sau paznic - rupe o crenguta de 10-15 cm (nu mai mare) dintr-un molid, brad, stejar, o atinge usor cu fata frunzelor de rana din corpul vanatului doborat si o ofera vanatorului, pusa pe lama cutitului de vanatoare sau, in lipsa acestuia, pe palaria, tinuta in mana stanga, felicitindu-l. Vanatorul multumeste, primeste crenguta si o pune la palarie.

Obiceiul dateaza de peste 1000 de ani si vrea sa fie un semn de recunoastere a vanatorului caruia i se datoreste doborarea vanatului.

Daca piesa respectiva n-a cazut pe loc, ci a trebuit sa fie urmarita de catre insotitor la vanatoare, atunci vanatorul rupe o particica din crenguta si o ofera acelui ce a urmarit si gasit vanatul. Aceasta ca un semn ca si el a contribuit la reusita.

La vanatorile colective, unde nu se vaneaza cu insotitor ca la cele individuale, cum este cazul la mistreti, crenguta este oferita vanatorului de catre maiestrul de vanatoare sau organizatorul vanatorii. Toate ramurile trebuie sa fie rupte cu mana, iar nu taiate.

IV.4. Valorificarea de mistret si trofeul

IV.4.1.Valorificarea

Mistretii impuscati se altereaza mai repede decat oricare alt vanat. Toamna, ajunge sa stea o singura noapte dupa impuscare, ca toata carnea sa se altereze. De aceea, eviscerarea trebuie facuta imediat, apoi animalul se atarna de bot, de o prajina, spre a se scurge de sange. Totodata se deschide toracele, sprijindu-l cu un bat si se face cate o deschidere sub picioarele anterioare spre a se aerisi si raci mai repede. Daca mistretii ar fi atarnati de picioarele dinapoi, atunci sangele s-ar aduna in cosul pieptului, accelerand alterarea. Cand se impusca mai multi mistreti odata atunci, la transport, nu trebuie sa fie pusi in caruta unul peste altul.

IV.4.2. Trofeul de mistret

La mistret constituie trofeu vanatorese coltii din ambele maxilare respectiv coltii arma din maxilarul inferior si coltii ascutitori din maxilarul superior.

Uneori, din cauza lipsei mijloacelor de transport, trebuie sa taiem la locul de impuscare al vanatului, partea din cap care cuprinde coltii. In acest sens, trebuie mentionat ca circa 2/3 din lungimea coltilor se gaseste in maxilar.

Sectionarea ratului trebuie facuta cu multa grija pentru a nu taia si coltii din maxilar. In prealabil se desface pielea de pe ratul mistretului spre cap, apoi se sectioneaza ratul in dreptul ochilor, oblic, spre interior (fig. Taierea ratului la mistret). Pielea desfacuta de pe rat se prinde la loc printr-o cusatura simpla, evitandu-se prin aceasta depunerea de impuritati.

Prepararea trofeului consta in fierberea partii sectionate din craniu timp de 11/2-2 ore (socotite din momentul cand apa a inceput sa fiarba). Dupa fierbere, coltii se scot din maxilar cu mana, clatidu-i. Nu este recomandabil sa se forteze scoaterea deoarece dintii se pot frange si orice pierdere in lungime este in detrimentul punctajului acordat la evaluare. Pentru evitarea craparii lor se recomanda ca trofeul sa fie mentinut in apa fiarta pana la racirea ei ; in acest mod osul mai preia o parte din grasimea pierduta din apa

fierbinte, fapt cei va permite sa reziste la crapare si dupa uscare.

Dupa extragerea din maxilar a coltilar, acestia se curata in interior de nervi in exterior de carne.

Uscarea coltilor se face incet la temperatura normala a camerei. Coltii de mistret nu se albesc cu perhidrol.

Tot pentru preintampinarea plesnirii coltilor se toarna in interiorul lor parafina topita amestecata cu ceara de albine. De asemenea, se mai practica ungerea exterioaraa coltilor cu vaselina sau cu ulei de arma odata in patru luni, precum si metoda legarilor coltilor in doua locuri spre capete cu sarma galvanizata.

Montarea se face pe placa de lemn ovala, de culoare neagra. In prealabil, coltii se fixeaza distantat

 

pe cate o bucata de lemn lasand intre capetele lor un spatiu de 3-4 vm (fig. Montarea trofeului de mistret). Peste ambele perechi de colti se pune o bucata de lemn sculptata in forma de frunze de stejar, scobita pe partea posterioara si prinsa in suruburi, astfel ca sa fixeze ambele perechi de colti acoperind portiunea unde se face legatura de prindere a lor.

CAP.V. BRACONAJUL

V.1. Ocrotirea si ingrijirea vanatului

Vanatorul doreste sa aiba un teren vanat variat, sanatos, in densitate corespunzatoare terenului, deci un efectiv optim si pe cat posibil fara a cauza vatamari de nesuportat din punct de vedere economiei culturilor silvice si agricole. Acest obiectiv poate fi atins prin ocrotirea si ingrijirea vanatului.

Prin ocrotire si ingrijire a vanatului se inteleg masurile ce trebuie luate pentru sporirea efectivelor de vanat pana la cele optime, pe de o parte si pentru ridicarea sau cel putin mentinerea calitatilor acestora, pe de alta. Tot in aceasta notiune se cuprinde si protectia mediului (padure, apa, teren agricol), dat fiind ca acesta influenteaza puternic dezvoltarea vanatului.

In mod curent, cand se spune ocrotire, se inteleg si masurile de ingrijire a vanatului. Daca insa problema este analizata mai bine, se constata ca notiunile de ocrotire si ingrijire cuprind lucrari deosebite. Astfel prin ocrotire, se intelege apararea vanatului de daunatorii animali si activitatea omului. Notiunea de ingrijire cuprinde alte lucrari: imbunatatirea mediului (culturi pentru vanat, remize), hrana complementara pe timp de iarna, selectia, prevenirea bolilor si altele. Deci in acest caz este vorba de o intensificare a gospodaririi terenurilor de vanatoare, pentru ridicarea efectivelor si sporirea calitatii, deci de „ cultura” a vanatului.

In etapa actuala a dezvoltarii economiei vanatoresti, ocrotirea trebuie sa ocupe un loc de frunte. Intr-adevar, in timp ce recoltarea se face destul de intens, datorita pasiunii vanatorilor, ocrotirea este mai putin atractiva, pentru majoritatea acestora si, pe langa aceasta, necesita si unele sacrificii materiale. Rezultatul este un efectiv de vanat nerapitor mult sub posibilitatile naturale ale terenului. Acest lucru a fost scos in evidenta, in repetate ori, la biologia speciilor de vanat cand s-a facut comparatie intre efectivul real si cel optim. Pe linia ingrijiri, este si mai mult de facut, selectia si imbunatatirea mediului fiind inca la inceputul lor. Chiar si hrana complementara necesita ameliorari, atat in ce priveste calitatea si cantitatea, cat si modul de distribuire pe teren .

Prin ocrotire si ingrijire (inclusiv selectia cu arma) se urmareste ca fiecare loc din efectivul optim sa fie ocupat de indivizi de calitate ridicata.

V.2. Prevenirea si combaterea vanatorii ilegale

Cum s-a mai aratat, in cele precedente, in multe terenuri de vanatoare, productivitatea de vanat este sub cea optima, deci potentialul cinegetic al terenului nu este folosit integral. Analizand factorii negativi care duc la acest rezultat, se constata ca, fara indoiala, daunatorii animali, conditiile meteorologice nefavorabile, unele lucrari de mecanizare si chimizare a agriculturii au o influenta negativa in ceea ce priveste inmultirea vanatului, totusi ponderea cea mai mare, in aceasta privinta, o are vanatoarea ilegala, abuziva, prin care se scoate din teren mai mult decat numarul stabilit prin planificarea recoltei. In acest fel, desi in scripte figureaza un anumit numar de indivizi de reproductie, de fapt, in teren, exista mai putini, insuficienti pentru a asigura un spor satisfacator. Aces factor negativ il numim braconaj. Se pot da exemple din care sa rezulte ca, in ultimii 2-3 ani, doua terenuri vecine cu aceleasi conditii ecologice, dau recolte de iepuri mult diferite, deoarece intr-unul s-a reusit sa se infranga braconajul, iar in celalalt nu.

Braconajul se poate practica in diferite feluri si cu diferite unelte:

Asfel: a) cu latul. O bucata de sarma, cu un ochi la capat, se asaza la trecatorile vanatului iar cu celalalt capat se ancoreaza de un arbore sau de o tufa. Se aplica la iepuri, vulpi si chiar la capriori; b) cu caini alergatori cu mare viteza. Se practica la iepuri si capriori, toamna si iarna cand campul este dezgolit; c) capturarea puilor de iepuri si capriori din teren si ducerea lor acasa. Puii de iepure, de obicei mor; doar iezii de caprior de regula supravietuiesc; d) culegerea oualor unor pasari de interes vanatoresc, cu scopul de a le consuma, se practica mai cu seama in Delta Dunarii; e) recolarea mecanica a cerealelor cand iepurii se ingramadesc in fasia ingusta inca nerecoltata, unii oameni, lovesc cu ciomegele pregatite din timp, iepurii si iezii de caprior, care se incurca in lan, incercand sa fuga.

Dar dintre toate formele de braconaj, cea cu ponderea cea mai mare o are vanatoarea abuziva practicata de persoane cu forme legale de port si de vanatoare. Parte din cei cu domiciliul in raza unui fond de vanatoare precum si unii din cei ce au autovehieule deci se pot deplasa cu usurinta, vaneaza ilegal, inseland vigilenta personalului muncitor ,de teren si astfel, in afara vanatorilor colective organizate, si peste numarul de piese planificate a fi extrase legal din teren, ei distrug o parte din vanatul de reprodueere. Cea mai pagubitoare forma este cea practicata la farul masinii, in timpul noptii.

Prin urmare, in cazul unei productivitati insuficiente de vanat, sa nu cautam totdeauna cauza in alta parte, ci in primul rand, in propria noastra munca. Prima si cea mai eficienta masura este de a face ordine in teren, intarind paza si organizand controale inopinate, cu ajutorul vanatorilor. Grupele de vanatori sunt cele mai in masura si mai interesate la combaterea braconajului, sub toate formele lui.

CONCLUZII

Studiul impactului uman asupra capacitatii de reproducere la mamifere salbatice reprezinta o importanta majora din punct de vedere biologic si economic, nu numai pentru cercetatori sau vanatori, cat si pentru orice iubitor de natura, care nu poate trece nepasator pe langa tainicile manifestari de viata ascunse in desusurile de stufaris.

Cunoasterea capacitatii de reproducere la mistret, ofera, pe langa aspecte stiintifice deosebit de valoroase pentru cei ce iubesc animalele si doresc sa cunoasca viata lor si un mare interes practice strans legat de economia nationala.

In trecut, cand stiintele naturii se aflau intr-un stadiu mai putin avansat, nu se cunostea suficient biologia animalelor folositoare, din care cauza protectia lor nu era asigurata. Pescuitul si vanatoarea practicate irational, fara a se tine seama de perioadele de reproducere ale animalelor, au contribuit la imputinarea multor specii folositoare omului, fapt care a necesitat ulterior organizarea de rezervatii naturale pentru inmultirea speciilor rare, pe cale de disparitie, precum si repopularea unor regiuni cu anumite specii. de mare importanta economica.

Observatia stiintifica asupra lumii animale este deslul de recenta, daca ne referim la ganditorul antic Aristotel, caruia se cade sa-i atribuim paternitatea acestui nou mod de a privi lumea inconjuratoare. Iscoditor si mereu insetat de noutati, avind acum la dispozitie mijloacele necesare, omul modern si-a organizat cercetarile asupra lumii animale pe baze noi, calauzindu-se dupa un principiu fundamental, acela al mentinerii echilibrului in uriasul angrenaj natural in care fiecare vietuitoare isi are rolul sau bine determinat.

Chiar daca nu ne-am fi restrins la mamiferele din tara noastra, ci - ceea ce ar fi trecut dincolo si de intentia si de posibilitatile noastre - am fi incercat sa infatisam mamiferele Terrei, nici atunci n-am fi putut spune ca am avut in fata noastra Natura.

Mamiferele, in unele privinte cele mai evaluate fiinte de pe Pamant, sunt o infima minoritate in uriasul concert al vietuitoarelor, fie ca privim numrul speciilor, fie densitatea indivizilor.

Aceasta imensa multime de vietuitoare unele cu sange, altele cu seva - isi disputa cu indarjire dreptul la viata, la perpetuarea speciei lor, ravnesc sa cucereasca spatii de viata tot mai largi, uneori se sprijina unele pe altele, alteori se lupta intre ele, moartea unora da viata altora, multumirea este infratita cu durerea. Miile de milenii au rodat aceasta enorma masinarie a vietii de pe Pamant, fiecare rotita si-a slefuit increstaturile. De aceleasi milioane de milioane de ani cad aschiile netrebuitoare si mecanismul tinde spre o neincetata perfectionare.

Iar ,aceasta grandioasa desfasurare a vietii isi continua neincetarea pe scena peisajului cu nesfarsit de variate frumuseti si tezaure.

Atunci cand atitudinea noastra fata de salbaticiunile mici sau mai mari este determinata mai ales de considerente practice, e bine sa nu uitam nici o clipa ca le adoram intelegerea si corectitudinea izvorate din principiile generoase si umaniste proprii zilelor noastre.

In felul acesta. orice prieten al animalelor va putea gasi prezenta prelucrare pe placul sau, atat in ce priveste informarea pe care o cauta asupra modului de viata al porcului mistret a carui cunostinta a facut-o, cat si pentru a patrunde mai adanc in secretele naturii.

La alegerea materilului foarte abundant, s-au luat in considerare mai ales porcul mistret care vin in contact cu omul de astazi.

Domeniul de cercetare care se ocupa cu toate relatiile animalului cu mediul sau abiotic ( terenul, clima, apa), precum si cu celelalte animale din mediul sau, este ecologia.

In studiul naturii, ajungem de asemenea la rezultate valoroase cand pornim nu de la o anumita specie de animale, ci de la un anumit mediu vital ( biotop) si examinam asociatia de animale in raporturile reciproce.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Barbu I.- Contributii la sporirea productivitatii fondurilor de vanatoare prin populari, Revista padurilor 2-3/1978

Brehm, Hanke- Lumea animalelor , Ed. Stiintifica , Bucuresti 1964

Calinescu R.- Mamiferele Romaniei, Bucuresti 1931

Comsia, A.M- Biologia si principiile culturii vanatului, Ed. Academiei R.P.R, Bucuresti 1961

Comsia, A.M- Vanat Romanesc, Ed. Meridiane, 1956

Cotta V., Bodea M.- Vanatul Romaniei, Ed. Agro-Silvica, Bucuresti 1969

Erich Kolb- Despre viata si comportamentul animalelor domestice, Ed. Ceres, Bucuresti 1961

Georgescu M.- Contructii si instalatii vanatoresti, Ed. A.G.V.P.S.,1962

Ionel P.- Instantanee din viata animalelor, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1964

Ionel P., Vasile H.- Mamifere din Romania, vol. II-lea, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1973

Mitica G.- Mamiferele salbatice din Romania, Ed. Albatros, Bucuresti 1989

Naumov P.- Zoologia vertebratelor, Ed. Rom., Bucuresti 1954

Popescu C.- Despre vanatoare, Ed. Autorului, 1936

Romanov V.- Hranirea complementara a mistretilor pet imp de iarna, Revista „ Ohota, Odotnicie Hoziastvo” nr. 2/1965

Rosetti C., Balanescu – Urmele animalelor salbatice, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1961

Simionescu I. – Fauna Romaniei, editia a-III-a, Ed. Albatros, Bucuresti 1983

Tudor O. – Zoologia, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti 1997

Vasile C. – Vanatul- cunoastere, ocrotire si recoltare, Ed. Ceres, Bucuresti 1982

Vanatorul si pescarul sportive, Almanah , 1986/ Interprinderea Poligrafica „ 13 Decembrie 1918”

- Vanat si vanatoare, Ed. A.G.V.P.S. , Bucuresti 1964