Pescuitul excesiv (supra-pescuitul)

Pescuitul excesiv (supra-pescuitul)

Pescuitul excesiv sau supra-pescuitul are o istorie indelungata care cuprinde cateva sute de ani si este considerat una din cauzele principale ale descresterii stocurilor de pesti si alte organisme acvatice si in mod cert principala cauza a "colapsului" ecosistemelor marine costiere in ultimul timp.

Pana acum cercetatorii si specialistii in domeniu conectau cauzal declinul global al ecosistemelor marine costiere aproape exclusiv de impactul recent al poluarii, cresterea concentratiei de nutrienti (eutrofizare) si modificarea climatului. Starea actuala a acestor tipuri de ecosisteme poate fi considerata ca fiind modificata dramatic, daca tinem cont de informatiile si observatiile referitoare la recifele coraligene distruse, populatiile de mamifere marine din ce in ce mai reduse, declinul stocurilor de pesti si a altor organisme acvatice (inclusiv plante), cresterea in amploare a speciilor straine invazive, "exploziile" algale si din ce in ce mai frecvente si mai virulente manifestari ale diverselor imbolnaviri ale organismelor acvatice.

Studii asupra sedimentelor marine cu o varsta de 125 000 ani comparate cu analiza arheologica a asezarilor umane de acum 10 000 ani, precum si cu statistici comerciale europene referitoare la pescuit si comertul cu produse pescaresti, incepand cu secolul al XV-lea pana in prezent, au conturat o imagine asupra impactului uman asupra acestor ecosisteme marine, care a confirmat faptul ca supra-pescuitul a precedat de fiecare data declinul diferitelor biocenoze marine si oceanice (Mayell, 2001).

Extragerea in cantitati foarte mari de vietuitoare marine apartinand unor specii dominante in biocenozele marine are un efect profund asupra complexelor lanturi trofice caracteristice acestor ecosisteme, care in unele cazuri determina disparitia biocenozelor specifice.

Se considera ca scaderea populatiilor acestor specii prin supra-pescuit va avea un efect domino cu un impact ce va fi resimtit chiar pe parcursul unor zeci sau chiar sute de ani in viitor.

In anii 90 cresterea flotelor de pescuit la nivel mondial a continuat sa se manifeste, desi recomandarile unor specialisti in domeniul protectiei stocurilor de peste si alte organisme acvatice, prevad ca o eventuala refacere a acestora presupune reducerea cu 50% a marimii actuale a flotei mondiale de pescuit oceanic. Sesiunea Comitetului FAO pentru pescarii, a adoptat inca din 1995, la Roma, Consensul asupra pescariei mondiale, care a reliefat faptul ca supra-pescuitul in general si capacitatea foarte mare (supra-capacitatea) flotelor de pescuit in particular ameninta bioresursele acvatice atat actualmente cat si pentru generati 232g64c ile viitoare.

FAO (1995) estimeaza ca 69% din principalele pescarii ale lumii sunt exploatate la nivelul maxim de suportabilitate, supra-exploatate sau distruse in timp ce anual aproximativ 27 milioane tone de organisme acvatice capturate in timpul pescuitului si considerate nevaloroase sunt distruse si aruncate inapoi in mare, ca urmare a utilizarii unor metode de pescuit neselectiv.

Desi recomandarile FAO referitoare la o abordare precauta a acestei problematici care ar trebui sa conduca la scaderea cantitatilor totale pescuite, pentru a permite refacerea stocurilor, la sfarsitul anilor 90 capturile totale se cifrau la aproximativ 85 milioane tone, cu o crestere de 15 milioane tone fata de anul 1995.

Raportul FAO pe 1995 estima capacitatea totala bruta a flotelor de pescuit la nivel mondial la 26 milioane tone, cu o distributie pe continente dupa cum urmeaza: Asia 42%, fosta URSS 30%, Europa 12%, America de Nord 10%, Africa 3% si Oceania 0,5%. Intre 1992 si 1997 aceasta capacitate inregistra in continuare o crestere de circa 3% (720 000 t). Mai mult de 82,2% din cresterea de capacitate a vaselor de pescuit in perioada 1991-1995 (Tab. 27) a fost datorata numai flotelor apartinand la 14 state ale lumii.

Tabel 27 . Statele cu cresterea cea mai importanta a flotei de pescuit in perioada 1991-1995 (dupa Greenpeace International, 2000) .

Avand in vedere faptul ca oceanul planetar are un rol esential in desfasurarea unor procese globale cum sunt reglarea climatului si circuitul nutrientilor, ca reprezinta o sursa vitala de produse alimentare sau medicale si are valente culturale, turistice si recreationale deosebite, problematica degradarii unor ecosisteme acvatice complexe, de mari dimensiuni prin supra-exploatarea resurselor este extrem de actuala.

Se recunoaste faptul ca diversitatea biologica a oceanelor si marilor lumii a fost si este in continuare redusa datorita exploatarii excesive a pestilor si a altor specii acvatice. Cele mai multe specii considerate importante din punct de vedere comercial, precum si multe alte specii asociate acestora sunt in declin sau amenintate cu disparitia. De asemenea, multe ecosisteme marine sau situate in apropierea coastelor, care includ habitate vitale pentru reproducerea speciilor acvatice sunt in proces de degradare ca urmare a diverselor activitati umane.

Din aceste motive, aplicarea unor principii adecvate de management al pescariilor marine si oceanice este esentiala pentru reducerea riscului degradarii ecosistemelor specifice si refacerea numerica a populatiilor naturale aflate in declin. Un astfel de principiu se refera la minimalizarea impactului pescariilor ale carui obiective din punct de vedere al managementului trebuie sa reduca impactul acestor activitati asupra mediului astfel incat. Principalele obiective urmarite in acest scop sunt prezentate in continuare.

Pentru a reduce substantial riscul unor modificari ireversibile, intensitatea pescuitului nu trebuie sa degradeze caracteristicile de baza ale ecosistemului. Pentru realizarea acestui obiectiv, stocurile de organisme acvatice vizate de activitatea de pescuit trebuie mentinute la un nivel cit mai ridicat.

Exploatarea prin pescuit nu trebuie sa pericliteze capacitatea speciilor de a suporta fluctuatii ale conditiilor de mediu naturale sau induse de activitatea umana.

Pescuitul sau activitatile similare nu trebuie sa puna in pericol nici o specie sau populatie naturala si nici posibilitatea refacerii speciilor aflate in pericol sau amenintate cu disparitia.

Pescuitul trebuie prohibit in zonele sensibile, acolo unde exista pericolul amenintarii biodiversitatii, productivitatii sau caracteristicilor structurale si functionale ale ecosistemelor.

Trebuie eliminata practicarea pescuitului neselectiv care conduce la pierderi colaterale nejustificate constand in alte organisme acvatice nevizate de activitatea de pescuit..

Impactul distructiv al activitatilor legate de pescuit asupra habitatelor si ecosistemelor marine cum sunt recifele coraligene, zonele cu vegetatie submersa, bentalul si populatiile de organisme bentonice, trebuie eliminat.

Trebuie prevenite si controlate activitatile care presupun introducerea intentionata sau accidentala a speciilor straine cu potential invaziv sau a speciilor modificate genetic.

Pentru a se compensa la nivel global efectele, de regula putin studiate si cunoscute, ale acestui tip de activitate asupra proceselor complexe caracteristice functionarii ecosistemelor acvatice, managementul acestor activitati trebuie sa se bazeze pe principiul precautiei.

Abordarea precauta e exploatarii stocurilor trebuie avuta permanent in vedere, chiar daca stocurile sunt abundente. Luarea unor masuri de precautie atunci cand stocurile sunt reduse nu mai insemna respectarea acestui principiu ci doar o reactie de moment.

Managementul pescariilor cu respectarea principiului precautiei trebuie sa presupuna studiul ecosistemului si estimarea impactului pescuitului, cu alte cuvinte trebuie astfel conceput incat sa evidentieze efectele asupra ecosistemului ca intreg si nu numai efectele asupra speciilor vizate pentru valorificare.

Cresterea responsabilitatii tuturor celor implicati in exploatarea cestor resurse, inclusiv a institutiilor publice care se ocupa cu conservarea si managementul este fundamentala pentru reducerea riscului unui impact sever al activitatilor de pescuit.

Nici o activitate din domeniul pescaresc nu trebuie declansata sau extinsa pana cand nu se verifica impactul acesteia pe baze stiintifice si proceduri de management dinamic cu obiective si masuri de protectie bine stabilite.

Precautia trebuie sa fie cu atat mai mare, cu cat certitudinea datelor stiintifice este mai redusa. In cazul in care datele stiintifice sau alte informatii de acest gen sunt inadecvate pentru determinarea impactului posibil al activitatilor de pescuit sau similare asupra populatiilor si ecosistemelor din care acestea fac parte, efortul de pescuit trebuie restrictionat la cel mai scazut procent al biomasei estimate pentru ecosistem. Daca nu exista estimari credibile ale biomasei unei specii vizate de activitatea de pescuit, nu trebuie permis pescuitul.

Inainte de introducerea oricarei metode sau unelte noi de pescuit trebuie demonstrat riguros ca noile metode sau unelte nu au un impact negativ deosebit asupra speciilor vizate sau a speciilor asociate in biocenoza sau asupra habitatelor acestora. Metodele si uneltele de pescuit aflate in uzul curent trebuie sa fie de asemenea subiectul unor astfel de estimari ale impactului.

In pescariile in care supra-exploatarea a diminuat sever stocurile de reproducatori sau a degradat substantial ecosistemele trebuie impus un moratoriu asupra capturarii speciilor vizate pentru a permite refacerea stocurilor.

Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura (FAO) considera ca 69% din speciile de pesti marini si oceanici vizate de pescuitul comercial sunt exploatate la maximum, 44% sunt foarte exploatate, 16% supra-exploatate, 6% au fost exploatate aproape in totalitate sau se afla intr-un stadiu de refacere lenta ca urmare a supra-pescuitului.

Statisticile arata ca nivelul capturilor in 30 din cele mai mari 40 areale marine traditionale in pescuitul oceanic si marin au inregistrat un declin major, considerat catastrofic in unele cazuri particulare. Spre exemplu, capturile din pescuitul codului de Atlantic au scazut de la o valoare de 4 milioane tone in 1960 la putin peste 1 milion tone la mijlocul anilor 1990. Un alt exemplu din Atlanticul de Nord se refera la stocurile de hering care au scazut de la o biomasa estimata in 1950 la 10 milioane tone, cand a fost considerata cea mai mare populatie de pesti din oceanul planetar, la un nivel de cel mult 100 000 t in 1970. Supra-pescuitul a fost atat de masiv incat numai dupa mai mult de 15 ani (in 1986) heringul a reaparut in Marea Norvegiei dar in cantitati care nu mai permite un pescuit comercial rentabil.

Datorita faptului ca ecosistemele acvatice, si in special cele marine si oceanice sunt in mare masura interconectate, orice modificare survenita intr-unul sau mai multe ecosisteme determina si afectarea altor ecosisteme. Daca o anumita specie este supra-exploatata nu este afectata numai populatia vizata ci intregul ecosistem in care aceasta specie ocupa o nisa ecologica si de asemenea sunt afectate si alte comunitati de organisme acvatice.

In cazurile extreme, speciile concurente unei specii supra-exploatate prin pescuit profita de avantajul reducerii densitatii speciei pescuite si impiedica refacerea naturala a acestei specii. Un exemplu in acest sens este zona de est a Marii Bering situata intre Rusia si Alaska unde pescuitul excesiv a unor specii de pesti bentale, cum sunt barbunul si halibutul de Groenlanda, care a condus la scaderea acestor populatii cu procente de 35-40%, a determinat cresterea exploziva cu 450-600% a populatiilor altor specii de pesti, mai ales rechini plati (cu o valoare comerciala redusa).

Scara imensa, din punct de vedere spatial si cantitativ, la care se realizeaza pescuitul modern pune in actualitate si probleme critice legate de evolutia speciilor. Speciile de organisme acvatice intens exploatate pot determina schimbari dramatice in componenta pe clase de varsta a populatiilor, determinand o crestere mai rapida a indivizilor care devin maturi din punct de vedere sexual mai devreme, dar care au o perioada mai redusa de reproducere si o talie mai redusa la varsta maturitatii.

In populatiile de pesti supra-exploatate cum sunt cele din Marea Nordului, mai multe specii, cum sunt eglefinul (Melanogrammus aeglefinus, o specie asemanatoare cu codul) si codul, au o mortalitate datorata pescuitului mult mai mare decat mortalitatea naturala, fapt ce determina ca supra-pescuitul sa devina factorul dominant in procesul natural al evolutiei acestor specii. Pescuitul poate reduce, de asemenea, diversitatea genetica atunci cand numarul indivizilor dintr-o anumita populatie devine foarte scazut, datorita fenomenului de cosanguinizare.

Efectul pescuitului excesiv determina modificari in populatiile speciilor pradatoare care au ca sursa de hrana speciile de pesti exploatate comercial si care constituie vergi verigi importate ale lanturilor trofice. Multe alte specii de vietuitoare marine sunt amenintate in acest mod, indirect (rechini, pinipede, delfini, balene, pasari acvatice, broaste testoase etc.).

Se considera ca unele specii de pasari acvatice cu valoare, cel putin simbolica, cu este albatrosul sunt pe cale de disparitie. Scaderea numerica a populatiilor unor pasari acvatice precum si a unor mamifere marine a fost de multe ori asociata cu micsorarea stocurilor de pesti si deci scaderea disponibilitatii resurselor de hrana pentru acestea.

Reducerea resurselor de hrana prin supra-exploatare, nu este singurul risc, de asemenea, un numar crescut de alte organisme acvatice devin accidental victime ale activitatii de pescuit sau mor ca urmare a pescuitului neselectiv sau al interactiunii cu navele si uneltele de pescuit.

Una din cele mai cunoscute situatii legate de aceasta problematica este pescuitul tonului cu plasa punga in zona tropicala a Pacificului de est (Mexic si America Centrala). Din cauza unui comportament neexplicat pana in prezent, "tonul cu inotatoare galbene" se deplaseaza sub cardurile de delfini si alte specii de animale marine (balene) in timpul migratiei catre largul oceanului. Utilizand plase lungi de pana la 2 000 m flotele de pescuit captureaza de multe ori in mod deliberat si aceste organisme acvatice pentru a fi sigure de captura de ton.

In SUA s-a estimat ca din 1959, cand flota americana de pescuit a introdus aceasta metoda de pescuit, au disparut din acest motiv 7 milioane de delfini, iar datorita faptului ca flotele de pescuit nu au fost eficient controlate, multe populatii de delfini s-au redus in mod dramatic pana in anii 1970. Nu exista date complete despre delfinii si alte organisme acvatice ucise similar in pescuitul tonului sau altor specii de pesti in alte zone din oceanele Pacific, Atlantic si Indian.

Un aspect foarte important este cel al exceselor legate de exploatare bioresurselor acvatice din cauza unui management deficitar al activitatilor de pescuit. Cateva exemple pot fi edificatoare din acest punct de vedere. In 1993, estimarile aratau ca 350 milioane kg de peste au fost capturate in zona Pacificului de nord est si apoi aruncate deoarece nu indeplinea cerintele privind specia si dimensiunea de comercializare. In unele zone, si pentru unele specii, din aceste motive, cantitatile pescuite care indeplinesc conditiile de comercializare sunt egale cu cele aruncate deoarece nu indeplinesc criteriile cerute de piata. Similare sunt inregistrate si in Marea Nordului in pescuitul codului.

Una din activitatile cu cel mai mare impact distructiv asupra ecosistemelor acvatice, dar mai ales a celor din apele tropicale o reprezinta pescuitul unor crustacee (creveti si unele specii de languste). Se estimeaza ca in acest pescuit specializat sunt distruse anual 11 milioane tone de pesti capturati accidental, datorita faptului ca pana la 90% din captura o reprezinta alte specii de organisme acvatice (care sunt de obicei aruncate ca deseuri) si numai 10% reprezinta crustaceele care fac obiectul pescuitului comercial.

Rezolvarea problemei legate distrugerea colaterala unor organisme acvatice care nu reprezinta obiectul pescuitului, prin utilizarea unor metode si unelte de pescuit neselective, reprezinta unul din dezideratele cele mai actuale ale acestei activitati. In 1995, Departamentul specializat al FAO estima ca o reducere cu 60% a acestor "pierderi colaterale" poate fi un obiectiv realist pana in anul 2000. In realitate, multe state nu au respectat in mod strict recomandarile FAO si probabil acest procent este mult mai redus. Totusi, dezvoltarea unor tehnologii care sa conduca la o selectivitate mai mare a pescuitului anumitor specii de organisme acvatice, o legislatie adecvata si implementarea respectarii cu strictete marita a reglementarilor pot conduce la reducerea acestor pierderi, desi principala problema o reprezinta inca supra-pescuitul.

Reducerea cantitatii de bioresurse acvatice disponibile, datorita supra-exploatarii acestora, devine nu numai o problema legata strict de aspectele ecologice si de protectie a mediului ci imbraca valente sociale si economice importante datorita pericolului potential pe care il are in ceea ce priveste securitatea alimentara a societatii umane.

In ceea ce priveste abordarea actuala a problematicii legate de supra-pescuit si supraexploatarea resurselor biologice naturale in general, in ultimul timp FAO impreuna cu Conventia asupra Comertului cu Specii Salbatice Periclitate ale Florei si Faunei (CITES) au elaborat liste de criterii adecvate care cuprind si specificatii referitoare la pescuitul si comercializarea speciilor acvatice. Aceasta colaborare va determina ca CITES sa poata lua masuri mai eficiente pentru a stopa pescuitul si comertul ilegal cu diferite specii, mai ales in zonele in care autoritatea altor organisme specializate in reglementarea acestui aspect este nerecunoscuta.

Comitetul FAO pentru Pescuit (COFI) intrunit in cea de-a 25 sesiune in 2003 abordat problematica supra-exploatarii resurselor biologice acvatice si ca urmare a rezultatelor Conferintei Mondiale asupra Dezvoltarii Durabile, de la Johannesburg in 2002. Cu acest prilej, liderii tarilor lumii au subliniat rolul vital al activitatii de pescuit sub aspect economic si al securitatii alimentare, precum si din punct de vedere al conservarii biodiversitatii si au adresat comunitatii internationale o chemare la "mentinerea sau restaurarea stocurilor la un nivel care sa permita intr-adevar exploatarea durabila a acestora, cu obiectivul de a realiza urgent aceste deziderate legate de reducerea stocurilor si , acolo unde este posibil, nu mai tarziu de anul 2015".

Asa cum s-a precizat anterior, in ultimii aproximativ 10 ani a devenit din ce in ce mai clar faptul ca resursele de organisme acvatice marine si oceanice considerate alta data ca fiind aproape inepuizabile, au fost exploatate in mod drastic, fapt ce a condus la declinul inregistrat in prezent. Foarte abundentele stocuri de pesti (mai ales, cod) si alte specii bentonice din zone foarte productive cum sunt Noua Anglie si estul Canadei au fost decimate, diferite specii de cod de talie mare din Atlantic au fost reduse la valori numerice care pun in pericol refacerea populatiilor si mai multe specii din Pacific si Atlantic au fost plasate pe lista speciilor aflate in pericol.

Consecintele exploatarii extreme a acestor resurse asupra mediului (prezentate mai detaliat, anterior) sunt numeroase si includ reducerea accentuata a productiei biologice caracteristica unor specii, precum si modificari ale structurii populatiilor prin eliminarea din populatie mai ales a exemplarelor de talie mare, care sunt mai productive, fapt ce conduce la o eventuala refacere a stocurilor mult mai lenta (NMFS, 1999).

S-a dovedit ca reducerea presiunii pescuitului precum si un management adecvat, determina cresterea productivitatii acestei activitati, scaderea costurilor de exploatare si in plus permite refacerea stocurilor. De exemplu, in 1999 Comisia internationala pentru Protectia Tonului din Atlantic (ICCAT) a stabilit o perioada de timp de 10 ani pentru un program care sa permita refacerea stocurilor de peste spada (Xiphias gladius) din Atlanticul de Nord. Dupa numai 4 ani de la introducerea acestui program dimensiunea stocurilor a crescut semnificativ, datorita refacerii numerice a populatiilor, pana la o valoare estimata la 94% din densitatea normala a acestei specii (Turner, 2003).

Cel putin la momentul actual deciziile luate in cadrul FAO cu acordul partilor implicate iau in considerare cele mai importante aspecte privitoare la protectia, conservarea sau refacerea bioresurselor acvatice. Spre exemplu, principalele obiective adoptate in 1993 stabilesc:

impunerea obligativitatii tuturor statelor ale caror vase de pescuit opereaza in mare deschisa sa respecte o serie de masuri capabile sa permita necesitatile de conservare si management;

cresterea transparentei operatiunilor de pescuit prin acumularea si diseminarea datelor si informatiilor asupra activitatii de pescuit la nivel mondial.

Probabil ca cele mai importante prevederi legate de aceste obiective sunt trei reglementari noi cu privire la vasele specializate de pescuit si activitatea lor, care prevad urmatoarele:

I.            Fiecare stat trebuie sa se asigure ca navele proprii de pescuit nu se vor angaja in activitati care sa afecteze masurile de conservare adoptate la nivel international, chiar daca statul respectiv nu a aderat la organizatiile care impun astfel de masuri.

II.         Nici o nava de pescuit nu va fi utilizata pentru pescuitul in apele internationale fara o autorizatie prealabila a statului careia ii apartine.

III.       Nici un stat nu va autoriza activitatea de pescuit a navelor specializate daca nu are capacitatea de a controla activitatile de pescuit de la bordul navelor.

Ca urmare a interesului global asupra acestei problematici FAO a adoptat in 1995 un asa numit Cod de Conduita pentru un Pescuit Responsabil care desi nu este obligatoriu, are la baza reglementari internationale relevante in domeniu, inclusiv cele rezultate din Conventia ONU din 1982. Acest cod stabileste principiile si standardele pentru un pescuit si alte activitati colaterale responsabile, care sa tina cont de aspecte relevante din punct de vedere al cercetarii bio-ecologice, operatiuni de pescuit si prelucrare, si integrarea in managementul zonelor costiere (FAO, 2000).

Printre principalele obiective ale acestui cod se numara:

- stabilirea principiilor pentru un pescuit responsabil vor lua in considerare aspectele relevante din punct de vedere biologic, ecologic si de mediu, tehnologic, economic si social;

- stabilirea principiilor si criteriilor pentru elaborarea si implementarea politicilor nationale cu privire la conservarea resurselor acvatice pescaresti ti formularea si punerea in practica a masurilor adecvate;

- utilizarea acestui cod ca un instrument de referinta care sa permita statelor lumii sa imbunatateasca reglementarile legale si institutionale cerute de o activitate responsabila in domeniu;

- asigurarea unei baze pentru formularea si implementarea conventiilor internationale si a altor instrumente eficiente, fie obligatorii, fie adoptate in mod voluntar;

- facilitarea si promovarea cooperarii tehnice, financiare si de alta natura in conservarea resurselor pescaresti precum si in dezvoltarea si managementul pescariilor;

- promovarea contributiei pescariilor la securitatea alimentara si calitatea alimentelor, asigurand prioritatea comunitatilor umane locale, din punct de vedere al necesitatilor nutritionale;

- promovarea protectiei resurselor acvatice vii precum si a mediului de viata al acestora si al zonelor costiere;

- promovarea comertului cu peste si produse pescaresti sau alte organisme acvatice in conformitate cu legislatia internationala si evitarea masurilor ce ar pute constitui obstacole mascate ale acestui tip de activitate comerciala;

- promovarea cercetarii in domeniul pescaresc, precum si in ecosistemele asociate si asupra factorilor de mediu relevanti;

- asigurarea standardelor de conduita pentru toate persoanele implicate in domeniul exploatarii resurselor acvatice vii.

Pestele si alte organisme acvatice asigura 40% din necesarul de proteine pentru aproximativ 2/3 din populatia lumii. Spre exemplu, peste un miliard de oameni de pe continentul asiatic depind de aceste produse alimentare ca sursa principala de proteine. Reducerea acestor resurse a determinat Organizatia Natiunilor Unite pentru Cultura si Stiinta (UNESCO) sa avertizeze ca pestele considerat pentru mult timp "mancarea saracilor" s-a diminuat la nivel global ca rezultat al cererii de piata crescute si al supra-pescuitului, devenind uneori un aliment mult mai scump sau chiar un produs de lux. UNESCO si FAO au avertizat de asemenea ca asa numita "epoca de aur" a pescuitului s-a sfarsit si ca in anii 2000 scaderea consumului de peste in dieta umana va fi din ce in ce mai semnificativa.