Poluarea solului

Poluarea solului

Practicarea agriculturii moderne care presupune culturi intensive a determinat utilizarea pe scara larga a substantelor da natura artificiala, atat ingrasaminte chimice cat si erbicide si insecticide. Aceste substante, chiar utilizate in mod rati 313c27d onal, dar mai ales atunci cand sunt folosite in mod abuziv, conduc la o poluare a solului, proces care poate fi mai lent sau mai accelerat, in functie de conditiile particulare.

Ingrasamintele chimice cele mai utilizate sunt de regula azotatul de amoniu, azotatul de calciu, sulfatul de amoniu, ureea, superfosfatii si clorura de potasiu. Toate acestea sunt utilizate in diferite proportii in scopul obtinerii unor productii agricole mai mari. Utilizarea unor astfel de substante in stare pura si pe baza unor studii stiintifice riguroase care sa determine cu precizie cantitatile necesare pentru obtinerea unor recolte adecvate este esentiala pentru o agricultura eficienta si nepoluanta.

Din pacate, chiar utilizarea rationala a acestor ingrasaminte chimice poate determina pe o perioada indelungata de timp aparitia poluarii datorita faptului ca majoritatea ingrasamintelor de sinteza nu sunt substante cu un grad de puritate foarte mare. Din ratiuni ce tin de costurile tehnologice implicate de producerea lor, unele produse comerciale contin, chiar daca in cantitate redusa, unele substante cu caracter poluant (Tab 20. ). In aceste ingrasaminte pot exista in concentratii reduse (chiar sub forma de urme) sau mai mari elemente chimice cu potential toxic cum sunt arsenul, cadmiul, cobaltul, plumbul, zincul, cuprul etc.

Tabel 20 . Principalele elemente chimice cu potential toxic aflate in componenta ingrasamintelor chimice (dupa Botnariuc si Vadineanu, 1982).

Ca urmare a utilizarii in exces a ingrasamintelor chimice s-a demonstrat in urma unor analize chimice ca unele plante de cultura au tendinta de a acumula la nivelul tesuturilor cantitati mai mari de substante continute de ingrasaminte decat in mod normal. Astfel, concentratia azotului in plante, de exemplu, poate creste de cateva ori. Multe din legumele de cultura pot acumula o cantitate mai mare de nitrati de pana la 3,5 g nitrati la un kilogram de masa vegetala.

O concentratie mai mare de nitrati nu este o problema in sine. Ceea ce este notabil se refera la comportamentul acestor substante in conditii specifice. Astfel, procesele de conservare a plantelor cu continut ridicat de nitrati sau unele procese ce presupun actiunea unor bacterii asupra acestora, pot conduce la reactii chimice ce presupun reducerea nitratilor la nitriti, compusi chimici cu caracter toxic pronuntat, sau ca urmare a proceselor de digestie, pot rezulta substante cu caracter cert cancerigen de tipul nitrosaminelor.

Utilizarea substantelor pesticide in agricultura moderna reprezinta una din cauzele majore ale unui tip specific de poluare a solului inca de la mijlocul secolului trecut cand a inceput utilizarea pe scara larga a primelor insecticide de sinteza organo-clorurate de tipul DDT ( diclor-difenil-triclor-etan) si HCH (hexa-clor-ciclo-hexan).

Actualmente numai in pe continentul european se utilizeaza mai mult de 400 de compusi organici de sinteza in scop fitosanitar, iar in SUA peste 900 de compusi activi care stau la baza fabricarii unui numar de peste 60 000 de produse comerciale.

Principalele substante insecticide de sinteza sunt cuprinse in cateva grupe importante cum sunt: insecticidele organo-clorurate, esterii fosforici (insecticidele organo-fosforice) si carbamatii.

Insecticidele organo-clorurate sunt derivati obtinuti prin procesul de clorurare a unor hidrocarburi. Cele mai cunoscute astfel de substante sunt DDT, derivatii clorurati ai ciclodienelor (aldrine, dieldrine, endrine etc.) si HCH al carui izomer mai frecvent utilizat este lindanul (γ- HCH). Principala caracteristica a acestor substante este slaba lor solubilitate in apa ceea ce le confera o stabilitate crescuta si determina ca timpul lor de remanenta in sol sa fie foarte mare (de ordinul anilor sau chiar al deceniilor).

Insecticidele organo-fosforice sunt reprezentate de esteri ai unor alcooli cu acizi fosforici (acidul orto-fosforic sau acidul thiofosforic). Unul din compusii activi cei mai utilizati este thiofosfatul de dietil, dar exista o mare varietate de produse comerciale de genul falosan, diazinon, fosdrin, endotion etc. estimata la peste 50 000 de tipuri. Aceste substante sunt de obicei mai selective in privinta gradului de toxicitate si au o remanenta redusa in mediu.

Insecticidele de tipul carbamatilor sunt in mare masura derivati ai acidului N-metil-carbamic. Cei mai cunoscuti fiind produsele de tipul carbaril si sevin.

Toate tipurile de insecticide amintite anterior sunt extrem de eficiente, actionand asupra insectelor fie prin contact direct (deoarece patrund usor in corpul insectelor) sau prin inhalarea vaporilor toxici, fie indirect prin ingerarea vegetatiei pe care s-a aplicat insecticidul.

Substantele erbicide utilizate pentru protectia culturilor agricole sunt de asemenea diversificate. Daca mai de mult se utilizau mai ales cloratul de sodiu si diversi derivati arsenicati, actualmente se utilizeaza mai ales unii derivati ai acidului fenoxiacetic si triazinele (simazina si aminotriazol).

Indiferent de tipul de pesticide utilizate, acestea sunt susceptibile de a provoca schimbari majore la nivelul intregului ecosistem datorita urmatoarelor aspecte specifice:

toxicitatea lor are in majoritatea cazurilor un spectru larg, afectand intr-un mod sau altul si alte specii de animale sau plante, nu numai speciile "tinta";

au o toxicitate ridicata si asupra animalelor homeoterme;

pesticidele sunt utilizate pentru distrugerea unui foarte mic numar de daunatori, dar au efecte adverse asupra multor altor organisme,

de multe ori cantitatile de pesticide utilizate sunt mai mari decat dozele necesare si suficiente pentru exterminarea daunatorilor;

sunt dispersate pe suprafete foarte mari in diferite tipuri de ecosisteme;

persistenta la nivelul ecosistemelor (mai ales in sol) poate fi foarte indelungata.

Masurile de protectie a solului presupun activitati specifice legate atat de prevenirea si combaterea poluarii propriu zise cat si de evitarea degradarii solului si refacerea calitatilor acestuia, cunoscute sub denumirea de activitati de imbunatatiri funciare.

Activitatile de imbunatatiri funciare presupun interventii tehnice specifice ce urmaresc valorificarea productivitatii agricole a solurilor, cresterea fertilitatii solului terenurilor cu productivitate redusa, prevenirea si atenuarea unor procese naturale care conduc la degradarea solului si modificarea calitatilor lui agricole.

Imbunatatirile funciare au un rol foarte important atat in ceea ce priveste direct  activitatea de agricultura cat si in mod indirect, datorita faptului ca recuperarea unor terenuri agricole degradate reduce presiunea asupra altor tipuri de ecosisteme terestre datorata necesitatii crescande a extinderii terenurilor exploatate in scop agricol.

In functie de principalele cerinte ale agriculturii moderne, lucrarile funciare au urmatoarele obiective specifice:

eliminarea deficitului de umiditate al solului;

prevenirea excesului de umiditate ce se poate realiza prin regularizarea unor cursuri de apa, desecari, drenaje si indiguiri;

prevenirea eroziunii solului caracteristic terenurilor in panta prin amenajari specifice,

cresterea fertilitatii solurilor si introducerea in categoria terenurilor agricole a unor suprafete slab productive prin actiuni care presupun ameliorarea solurilor saraturate si acide si modelarea unor suprafete cu potential agricol.