ROLUL NATURII SI AL OMULUI IN STRUCTURA ECOSISTEMELOR

Rolul naturii si al omului în structura   ecosistemelor

Ecosistemele naturale au, dupa cum s-a mai precizat, o structura extrem de complexa si un echilibru dinamic solid. Ecosistemele amenajate de om au o structura simplificata, cu sustinere energetica sporita pentru mentinerea echilibrului în conditiile realizarii obiectivului pentru care au fost create, si anume o productivitate ridicata. Desi structural difera, omul, prin cunoasterea aprofundata a ecosistemelor naturale, poate perfectiona permane 16116e412q nt structura propriilor ecosisteme.

2.4.1. Tipuri de interactiune în ecosistemele naturale

În ecosistemele naturale interactiunile dintre specii variaza în functie de sezon, stadiul de dezvoltare, masura necesarului, structurii si taliei or­ganismelor, schimbarile ecosistemului. Toate aceste influente au consecin­te pentru supravietuirea speciilor si pentru nisa ecologica pe care o ocupa.

Ţinând cont de complexitatea unui ecosistem, tipurile de interactiune sunt extrem de diverse, ele reprezentând practic multitudinea combinatiilor posibile între elementele sale structurale. Dintre toate acestea, cele mai importante grupe de interactiuni sunt cele din lumea vegetala, cele din reg­nul animal, cele dintre plante si animale, iar pentru ecosistemele amenaja­te, interactiunile în care este implicat si omul.

Interactiunile existente în lumea vegetala se produc atât între specii cât si între indivizii aceleasi specii. Ele se manifesta în diferite feluri: con­curenta pentru apa, influenta umbrei, raspândirea bolilor etc., multe altele nefiind înca descoperite si analizate.

Interactiunile în regnul animal sunt la fel de diversificate, ele aratând labilitatea echilibrului biologic în interiorul ecosistemului. Daca aceste interactiuni sunt perturbate, consecintele sunt mari; cel mai adesea, per­turbarile sunt provocate de om. De aceea, subliniem precautia pe care trebuie sa o avem în abordarea agroecosistemelor si implicit a fermelor agroturistice.

În ecosistemele naturale relatiile între pradatori si prada, între paraziti si gazda sunt evidente: un animal are un avantaj pe seama altuia. Competitia între specii sau populatii vecine poate fi atât de mare încât resursele habitatului sa de­vina insuficiente. Uneori, unele specii se pot mentine numai schimbându-si modul de hranire sau distrugând concurentul respectiv (conform prin­cipiului excluderii concurentilor).

Relatiile între plante si animale sunt extrem de variate. Cel mai frecvent plantele servesc drept hrana animalelor. În unele situatii indivizii regnu­lui animal pot raspândi semintele plantelor sau asigura polenizarea. Aceste interactiuni nu sunt statice, lucru care mareste dificultatea studierii lor, ele putându-se schimba, de exemplu, si numai în functie de sezon. În fine, animalele pot utiliza plantele si pentru a-si face cuib, sau într-o alta interactiune ele pot fi într-o relatie de aparare mutuala (ca de exemplu unele furnici care se hranesc cu secretia unor plante si care, simultan, alunga animalele care sunt tentate sa se hraneasca cu plantele respective).

Tipuri de interactiune structurala în

ecosistemele amenajate

În ecosistemele amenajate, cu grade diferite de antropizare, sunt relatii noi între specii, ca urmare a introducerii lor de catre om dintr-un ecosistem în altul, precum si relatiile dintre speciile ecosistemelor amenajate, pe de o parte, si factorul uman, pe de alta parte.

Dupa cum se stie, complexitatea este definita ca numarul de "lega­turi" si de interactiuni ce se pot stabili între subunitatile unui sistem, ceea ce poate fi reprezentat si ca o masura a numarului de retroactiuni (feed-back-uri) ce se pot stabili între elementele mentionate. Dar numarul de elemente, componente sub raport structural, ce caracterizeaza pe uni­tate de spatiu si timp un ecosistem, îi da acestuia diversitatea sau den­sitatea elementelor structurale si a celor functionale. Pe de alta parte, una din proprietatile esentiale ale oricarui tip de ecosistem este tocmai aceea de a mentine între anumite limite integralitatea structurala si functionala si revenirea la o stare initiala în urma oricaror perturbari, proprietate definita ca stabilitate.

În cazul agroecosistemelor de exemplu, mentinerea stabilitatii si diversitatii se poate asigura numai prin controlul exercitat de catre om (prin cheltuirea unei cantitati suplimentare de energie). Factorul antropic regleaza eco­sistemul prin mecanisme de tip cibernetic (de feed-back sau de feed-before), iar masura numarului acestor retroactiuni între elementele ecosistemu­lui reprezinta, dupa cum s-a mai mentionat, complexitatea sa. Este incriminata astfel indestructibila relatie om - agroecosistem, dar si sugerata ideea rolului omului în complexitatea ecosistemului. Elucidarea acestor interactiuni consideram a fi esentiala si pentru ecosistemele fermelor agroturistice.

Resursa principala de actionare a factorului uman asupra ecosisteme­lor este, fara îndoiala, informatia. Ea mijloceste si realizeaza, de fapt, relatia omului cu ecosistemul, atât pe directia luarii deciziilor cât si pe cea de executie a acestora. Factorul antropic din ecosistemele amenajate, inclusiv din agroecosisteme (factor aflat pe bucla conexiunii in­verse) realizeaza reglarea sistemului în mod diferit, în functie de raportu­rile sale fata de informatia pe care o mânuieste. De aici si rolul diferit pe care îl au în ecosistem anumite categorii ale componentei antropice. Deci rolul omului în complexitatea ecosistemelor este legat de cantitatea si calitatea informatiei vehiculate. Concret, cantitatea informatiei echivaleaza cu calitatea organizarii sistemului, ea reprezentând în acelasi timp si o resursa care întareste rolul factorului antropic în ecosistem. Ne referim la însusirile informatiei vehiculate în ecosistemele amenajate, ea fiind recognoscibila, refolosibila si utilizabila în procesele conduse de om, în cadrul actiunilor si strategiilor sale redefinite pe principiile integra­toare ale unui management compatibil cu complexitatea ecosistemelor. Este vorba despre principiile managementului integronic, aplicabil sistemelor complexe si hipercomplexe de tipul ecosistemelor amenajate si mai ales a relatiei mediului cu activitatea economica a omului (Gruia, R., 2006).

2.4.2.1. Relatia structurala si functionala Om - Natura

Din punct de vedere practic consideram ca rolul omului în cadrul ecosistemelor este legat de rezolvarea unei probleme esentiale pentru mo­mentul de fata, si anume: stabilirea relatiei ideale om - natura. Potrivit cercetarilor efectuate (Odum, 1972, citat de Ionescu Al. si col., 1989) rezulta ca pentru realizarea unui standard de viata relativ ridicat, factorul uman (exercitându-si rolul sau optimizator în cadrul ecosistemelor) va trebui sa asigure o structura a terenului per individ adult asemanatoare cu cea descrisa în tabelul 5. Este o structura de principiu, exemplificata ca optima pentru zona temperata. Pentru relatia structurala si functionala Om - Natura ne intereseaza însa si alte zone geografice si mai ales aspectele legate de gospodarirea sustenabila a terenului, inclusiv a suprafetelor agricole.

Model de structura optima a terenului, pentru asigurarea unui

ecosistem echilibrat (pentru zona temperata)

Tabelul 5

Dupa cum se observa din tabel suprafetele naturale (incluzând si pa­durile) reprezinta 60 % într-o structura considerata optima. Pornind de la necesitatea aplicarii unor astfel de strategii de dezvoltare a ecosisteme­lor, o serie de studii (Soran si Margareta Borcea, 1985) arata ca. optimul cresterii valorilor totale se atinge când raportul dintre aria naturala si aria dezvoltarii sociale se mentine în jur de 1:1. De îndata ce valorile naturale scad sub 50 %, apar o serie de retroactiuni ecologice cu efect negativ. Acestea actioneaza ca factori limitativi ai cresterii si în consecinta valorile ,,dezvoltate" scad si ele. La o scadere a valorilor natu­rale pâna la 60-75 % se intra în zona din care reechilibrarea devine im­posibila, tradusa prin înlocuirea prosperitatii cu deteriorarea ireversibila a mediului (dezvoltare nesustenabila).

Mergând pe aceasta idee consideram importanta concluzia construc­tiva a ecologilor (Odum H.P. ,1975) ca justa echilibrare între natural si economic nu trebuie interpretata ca o limitare a dezvoltarii, omul putând construi tot ce doreste, dar, spre binele sau, sa construiasca în conditiile respectarii legilor ecosistemelor naturale în mijlocul carora traieste. În acest sens, agroecosistemele de pilda, si dintre acestea ecosistemele fermelor agroturistice, vor trebui sa concureze la acest deziderat într-o agricultura sustenabila a secolului XXI.

Pentru modificarea peisajului natural omul utilizeaza o serie de metode si tehnici: de productie, de organizare, de orientare, de educare s.a. Este foarte important pentru o întelegere corecta a relatiilor cu natura (deci si cu agricultura, cu turismul ecologic, cu plantele, cu animalele etc.) ca oamenii sa primeasca o educatie adecvata, temeinica si multilaterala. Pentru realizarea unui asa-numit Homo ecologicus educatia va trebui angajata pe drumul transformarii cunostintelor pentru stavilirea asaltului poluarii si alterarii profunde a diverselor cicluri naturale (exemplu cele biogeochimice), precum si pentru stabilirea unor bune raporturi între marimea popu­latiilor ecosistemelor (plante, animale, oameni) si a resurselor acestora. În general, pentru stabilirea unor bune relatii ecologice între om si natura. Pe aceasta baza se pot realiza agroecosisteme, si în mod special ecosis­teme ale fermelor agroturistice, a caror eficacitate va avea un grad ridicat de certi­tudine.