Raspunderea civila in dreptul mediului
Multa vreme, dreptul a conceput si a admis responsabilizarea si, in mod corelativ, obligarea la repararea numai a prejudiciilor suferite de catre om, dreptul la reparare nu exista decat daca victima era subiect de drept, persoana fizica sau juridica in in 959i85j teles societal.
Aparitia si recunoasterea juridica a prejudiciului ecologic au fortat insa largirea spectrului de aplicare si adecvarea regimului de raspundere la noile realitati a conceptiei clasice a raspunderii civile. Primul element la constituit, in acest sens, aparitia si consacrarea notiunii de dauna (prejudiciu ) ecologic, urmat relativ rapid de stabilirea unui regim special de raspundere adaptat particularitatilor acesteia.
Raspunderea civila apare in dreptul mediului ca un mijloc la care se recurge in ultima instanta, prioritatea fiind acordata celorlalte tehnici si instrumente, cu precadere celor de natura economico-fiscala.
Raspunderea civila apare mai degraba ca o reparare, si mai putin ca o raspundere in sens clasic. Atunci cand activitatea poluantului este exercitata conform regulilor administrative stabilite, nu se impiedica raspunderea civila, in masura in care autorizatiile administrative sunt eliberate sub rezerva drepturilor tertilor. Activitatea vatamatoare ilicita nu este mai putin prejudiciabila si se impune si in aceasta situatie o reparare.[1] Poluantul nu poate niciodata sa se ascunda de raspundere in spatele prescriptiilor admnistrative, chiar daca le respecta integral. Multiplicarea si amplificarea gravitatii pagubelor aduse mediului au ridicat in planul dreptului problema majora a raspunderii si, in primul rand, a raspunderii civile pentru daune ecologice.
Raspunerea civila delictuala presupune, pentru a fi angajata, intrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii:
sa se fi savarsit o fapta cu caracter ilicit;
sa existe un prejudiciu;
intre fapta ilicita si prejudiciu sa existe un raport de cauzalitate;
culpa autorului faptei ilicite;
la momentul savarsirii faptei, autorul sa fi avut capacitatea delictuala;
Realizarea acestor cerinte este necesara atat in cazul raspunderii pentru fapta proprie, cat si in cel al raspunderii pentru fapta altuia sau prejudiciile cauzate de lucruri sau animale.
Termenul de „fapta” poate avea atat un inteles restrans stricto-sensu – ca o manifestare perceptibila simturilor noastre, respectiv gandirea exteriorizata, cat si un sens larg – lato- sensu – care inglobeaza, pe langa manifestarea externa, a omului si efectele acestuia, concretizate, in planul dreptului, prin modificarea unor raporturi sau situatii juridice existente. Fapta are un caracter ilicit atunci cand contravine prescriptiei normelor dreptului.Intre doctina clasica si cea actuala exista unele diferente notabile cu privire la determinarea si la examinarea raspunderii delictuale, pastrandu-se, insa, elementele sale fundamentale: raspunderea este angajata in sarcina unei persoane (fizice sau juridice), care, printr-o anumita fapta, a adus un prejudiciu sau o dauna, iar intre fapta si prejudiciu exista un raport de cauzalitate.
Raspunderea intemeiata pe culpa este o raapundere subiectiva, care apartine, subiectului sau individului responsabil. Culpa este o slabiciune in conduita, ceea ce presupune o slabiciune in vointa. Ea nu poate fi imputata decat celui care are o vointa libera si rationala. Ca urmare, repararea pagubei este subordonata, in acest sistem, unei cercetari psihologice si unei aprecieri morale.
Raspunderea intemeiata pe risc este o raspundere obiectiva, cauzala. Ea presupune un raport de cauzalitate obiectiv, care uneste prejudiciul cu cel care l-a cauzat. Sub aspectul teoriei riscului, nu sunt importante conditiile psihologice in care autorul a produs prejudiciul: daca l-a gandit, daca l-a dorit, daca l-ar fi putut impiedica. O asemenea raspundere nu implica nici o judecata de valoare asupra actelor celui responsabil. Este suficient ca paguba sa rezulte materialmente din aceste acte, intrucat cel care exercita o activitate trebuie sa-si asume riscurile. Cu atat mai mult, cu cat acesta activitate este, pentru el, o sursa de profit: repararea daunelor pe care ea le cauzeaza va fi o contrapartida a profiturilor pe care ea le procura (ubi emolumentum, ibi onus). Din alta perspectiva, examinarea comportamentelor (elementelor) raspunderii delictuale trebuie sa aiba in vedere persoana responsabila, fapta generatoare, dauna, precum si raportul de cauzalitate intre fapta si dauna.
In vederea stabilirii raspunderii civile delictuale, existenta prejudiciului conduce la fapta care l-a acuzat – fapta pagubitoare. Ea este «orice fapta a omului »[2]. Fapta se exprima intr-o anumita conduita pe care persoana a ales-o, chiar daca putea alege si alta conduita.
Fig. 4. Fapta este rezultatul unei voiinte, a unei atitudini psihice care configureaza o greseala, intentionata sau neintentionata.
|
