STRATEGII DE PROTECTIE A MEDIULUI IN AGRO- ECOSISTEME SI IMPLICIT IN FERMELE AGROTURISTICE

Strategii de protectie a mediului în agro- ecosisteme si implicit în fermele   agroturistice

Agravarea calitatii vietii pe termen lung este reprezentata, din perspectiva managementului integrat, printr-o bucla de feed-back cu actiune negativa raportat la sistemul "agricultura - mediu - economie". Aceasta bucla vizeaza, printre altele si deciziile factorului antropic, ca element reglator al agroecosistemului, masurile de cautare concreta a solutiilor privind combaterea agentilor daunatori biotici (daunatori economic, nu ecologic). Pe aceasta directie, renuntarea la pesticidele toxice si persistente reprezinta o varianta salutara în noile strategii sub aspect biomedical si ecologic. Rezistenta opozantilor este considerabila întrucât pe termen scurt apar serioase repercusiuni economice în sectorul de sinteza al pesticidelor. Lupta dintre interesele contrare ale monopolurilor si cele ale protejarii mediului a dus în final la câstigul punctului de vedere realist, conform caruia pesticidele în noua strategie sunt cele care au o actiune toxica ridicata, dar de scurta durata, cele care sunt selective, iar prezenta lor în mediu este foarte redusa. În ultimii ani a luat avânt idea combaterii biologice si realizarea biopesticidelor. Strategia de combatere a poluarii mediului în agroecosisteme este conforma cu ultimele realizari tehnice si stiintifice în acest domeniu.

O iesire din criza ecologica provocata de utilizarea nerationala a îngrasamintelor, dar mai ales a pesticidelor organoclorice, poate sa ne ofere strategiile agriculturii sustenabil 212w2212c e. În contextul de fata ne referim la utilizarea celei de a treia generatii de pesticide, precum si la metodele si mijloacele biologice si biotehnice utilizate pentru eliminarea sau micsorarea unor dezechilibre aparute între mediu si domeniile economice amintite.

În prima etapa a utilizarii chimicalelor ca strategie de a elimina de pe ogoare si livezi daunatorii au fost utilizate o serie de saruri anorganice si substante de origine vegetala. Între 1920 si 1945 s-a utilizat frecvent rotenonul si piretrul. Dupa al doilea razboi mondial o larga raspândire au avut substantele organice de sinteza, cunoscuta ca fiind generatia a doua de pesticide, sau a DDT-ului.Din aceasta generatie fac parte insecticidele organoclorice si organofosforice, în special sub forma diferitelor erbicide. Tot în aceasta perioada au fost încercari de a se realiza pesticide de origine vegetala , socotindu-se ca si procesul alelopatiei ar putea fi utilizat în combaterea buruienilor. Se remarca, de asemenea, si directia de combatere a daunatorilor pe cale biologica. Se trece treptat spre a treia generatie de pesticide de dupa 1970 bazata pe hormoni produsi de insecte si care pot fi utilizati în calitate de capcane pentru fiecare daunator în parte. Dintre avantajele utilizarii "feromonilor" important este spectrul de actiune foarte îngust, evitarea poluarii mediului si a contaminarii alimentelor (Pop, E., 1972, sarpe, N. si col., 1976, Puia, I., Soran, V., 1984).

3.4.1.Strategii privind protectia mediului în ecosistemele

agricole si rurale

Fara a intra în detalii, amintim ca modul de combatere a bolilor si daunatorilor se face prin 3 cai importante: (a) - preventiv; (b) - curativ (pe directie: manuala, mecanica, chimica si integrata); si (c) - eradicativ. Strategiile de protectia mediului se pliaza de fapt acestor cai mentionate.

În ecosistemele agricole aplicarea metodelor de combatere a daunatorilor a reprezentat o actiune permanenta deoarece diminuarea recoltei potentiale poate ajunge în medie pâna la 35 %. Este vorba despre pierderile provocate de daunatorii animali (insecte si rozatoare) de pâna spre 15 %, pierderile cauzate de boli (ciuperci, bacterii, viroze) de circa 10 % si diminuari datorate buruienilor tot de aproximativ 10 %.

Strategic vorbind, utilizarea celei de a treia generatii de pesticide NU determina retragerea completa din uz a pesticidelor din generatia precedenta, mai ales în zonele unde se aplica o agricultura intensiva, de mare productivitate. Dar practic se vor restrânge treptat aplicatiile de pesticide pa baza de substante cu toxicitate ridicata, dar degradabile sau cu biodegrabilitate rapida, persistenta redusa în mediu si o scazuta (sau chiar nula) amplificare biologica în lanturile trofice ale agroecosistemelor si a ecosistemelor naturale.

Gasindu-ne în plina revolutie biologico-informationala, strategiile privind protectia mediului în ecosistemele agricole vor accelera metodologiile legate de utilizarea metodelor biologice, inclusiv prin aportul ingineriei genetice, precum si a mijloacelor biotehnice integrate de rezolvare a problemelor economice.

Pentru a avea un efect poluant cât mai redus, strategiile legate de combaterea integrata a daunatorilor vor tine cont de urmatoarele elemente si parametrii: (a) reintroducerea generala a asolamentului si a rotatiei culturilor; (b) aplicarea insecticidelor organofosforice; (c) selectarea de soiuri rezistente la daunatori; (d) folosirea pradatorilor naturali ai daunatorilor; (e) cultivarea si raspândirea parazitilor care distrug daunatorii; (f) împrastierea în mediul natural înconjurator a unor virusuri si bacterii patogene pentru daunatori; (g) semanarea unor culturi vegetale capcana; (h) sterilizarea chimica si radiobiologica a daunatorilor; (I) utilizarea stimulatorilor hormonali si a feromonilor.

Noua Politica Agricola Comuna adoptata la nivelul continentului nostru, bazându-se pe principiul calitatii, recomanda pe diferite cai introducerea în practica a tuturor mijloacelor mentionate, asa încât agricultura secolului XXI sa reduca simtitor poluarea prin pesticide. În acest fel se însanatosesc lanturile trofice, mai ales la nivelul animalelor de ferma si la cel al beneficiarului final (omul). Noile strategii privind protectia mediului vor contribui de fapt la redresarea pe cale biologica a mediului înconjurator si la cresterea calitatii vietii umane.

3.4.2.Strategii privind protectia mediului în ecosistemele

agrosilvice

Ingineria mediului,strategia agroecologica implica reconcilierea dintre agricultura si silvicultura, unitatea naturii fiind mai presus de interesele vremelnice ale oamenilor. Înca din anul 1955 savantul Gh.Ionescu-Sisesti apara aceasta idee aratând faptul ca "noi suntem convinsi azi ca ruina padurilor ar însemna ruina agriculturii si ruina agriculturii ar însemna ruina civilizatiei". Cu atât mai mult în noul secol si mileniu viziunea integratoare impune analiza temeinica a ecosistemelor "mixte", de care nu se poate face abstractie, adica ecozonele agricole-silvice-pastorale frecvente datorate reliefului specific al tarii noastre.

În pofida dislocarii padurii de catre agricultura, aceasta din urma a ramas o îndeletnicire umana integrata în circuitele biosferei. Chiar si în agricultura industrializata a sfârsitului de secol XX, desi o îndepartare de unele procese naturale constituie o necesitate de ordin tehnico-economic, totusi practic nu este posibila o rupere totala de cadrul natural, tinând cont de faptul ca nu sunt pierdute complet realele virtuti de autorefacere prin conditiile regenerative ale biosferei.

Ecozonele agrosilvice, silvopastorale, ori cele agrosilvopastorale presupun aplicarea principiilor si strategiilor ingineriei mediului, gestionarea ecologica, atât a fondului forestier cât si a celui agricol. Analizând problema din perspectiva agroecologica, o metoda de reechilibrare a tipurilor de ecosisteme amintite mai sus ar fi ca, dupa defrisarile de-a dreptul criminale pe anumite areale, sa se treaca controlat la regenerarea padurilor, asa încât sa se stopeze degradarea terenurilor. Este vorba în primul rând de împadurirea terenurilor agricole slab productive si, în unele situatii confirmate de analize pertinente, chiar a celor mijlociu productive. De asemenea este necesar a se reface zavoaiele si luncile râurilor interioare (inclusiv Dunarea), ori a diverselor terenuri degradate cum sunt terenurile nisipoase, mlastinoase, halde etc., mai ales din zonele umede. O alta actiune, pe aceeasi linie, este realizarea sau instalarea perdelelor forestiere pentru protectia câmpurilor agricole.

Pe de alta parte, în zonele în care productivitatea naturala a padurilor a fost periclitata de exploatarile nemiloase de masa lemnoasa, daca studiile de reconstructie ecologica indica un timp prea îndelungat pentru reamenajarea pe clase de vârsta a padurilor, ori datorita deficitului grav de arborete, atunci strategia impusa va fi spre valorificarea agricola si/sau pastorala a terenului respectiv.

3.4.3. strategii de reorientare tehnologica spre

agroturismul sustenabil

Dupa cum s-a mai precizat, agricultura sustenabila este practic o alternativa la sistemele extreme ale productiei agricole ale secolului XX. Ea urmareste în principiu o îmbinare a unor elemente pozitive specifice agriculturii extensive artizanale aplicata în prima jumatate a secolului, cu cele ale sistemului intensiv-industrial. Probabil ca sistemele semiintensive se preteaza cel mai bine la conversia spre doctrina agriculturii sustenabil 212w2212c e. Directia "extensiv rationala" urmareste diversificarea echilibrata a productiei în contextul integrarii exploatatiei agricole, dupa caz si a întreprinderii de industrializare alimentara, în mediul natural înconjurator, realizându-se asa-numitul sistem mediu-economie. Relatia "resurse - productivitate - calitate - minim impact de mediu" devine astfel axa (coloana vertebrala) managementului eco-fermelor (Gruia, R.,1998). Aceasta noua strategie va tine cont de modelul Naturii, de randamentul lanturilor energetice, trofice si detritice ale sistemului. Ea va fi orientata spre tehnologii si metode biologice si va tine cont cu prioritate de relatia "input - output", în cazul de fata de drenaj si de randamentul de transformare a materiei prime într-un produs agroalimentar de calitate (Gruia, R., 1995, 1997, 1998).

Pentru a realiza obiectivele propuse, agricultura sustenabila se bazeaza pe trei strategii de principiu: ecotehnologica, ecosanogena si manageriala. Dincolo de aspectul teoretic, intereseaza în acest studiu în special latura aplicativa a strategiilor.

Strategia aplicarii agriculturii sustenabile se caracterizeaza prin adaptabilitatea la conditiile concrete ale zonei. Prin urmare zonele periurbane, care au menirea sustinerii unor mari aglomeratii umane, vor fi amenajate cu întreprinderi agroalimentare cu productie intensiva, adica cu un grad mic de sustenabilitate dinspre mediu. Evident ca în zonele cu larga deschidere ecosistemica, specifice zonelor rurale traditionale, exploatatiile vor beneficia de o sustenabilitate considerabila. În aceste areale si cu atât mai mult în zonele montane si cele fragile, reproiectarea tehnologiilor poate împaca deplin Natura cu Omul. Adica se cauta alternative la industrializare prin aplicarea unor metode si mijloace care pot asigura atât calitatea produselor agroalimentare cât si protejarea mediului.

Trebuie mentionat ca nu exista o reteta fixa de aplicare a agriculturii sustenabile, ci doar obiective, principii, metode si multa creativitate manageriala. Desi sunt înca pareri diferite si chiar conflicte de metoda si suprapuneri tehnice, pentru o posibila alegere tehnica în vederea construirii unui proces managerial eficient, vom enumera diversele tipuri care se încadreaza în doctrina agriculturii sustenabil 212w2212c e (tabelul 2.6).

Tabelul 2.6.

Sisteme tipologice din agricultura sustenabila

Conversia spre o agricultura sustenabila este actiunea de cea mai mare actualitate, nu numai în politica europeana, ci în toate tarile dezvoltate din lume. Avansul în aceasta problema îl are Uniunea Europeana (prin P.A.C.), dupa cum rezulta din tabelul 2.7, având ca obiectiv pentru anul 2000 ca 2,5 % din totalul vânzarilor sa fie reprezentat de produse agroalimentare "verzi" (Walsh, J.P., 1997, citat de Rehber, E., Cetin, B., 1999).

În ultimii ani agricultura sustenabila a devenit o realitate si în tarile Europei Centrale si de Est, America de Nord, Orientul Apropiat, Africa de Nord, vestul Indiei, Brazilia si Argentina, precum si Noua Zeelanda si Australia (Coolman, I.F., 1999; Dogan, M., Pelassy, D., 1993; Gruia, R., 1998; Pillet, G., Odum, H.T., 1987; Stout, B.A., 1999). Rata conversiei este ambitioasa în zonele enumerate, si anume în jur de 20 % din totalul agriculturii traditionale sa treaca la agricultura sustenabila într-o perioada de 10 ani (adica pâna în anul 2006). De remarcat ca si tara noastra are o sansa considerabila în a dezvolta eco-ferme pe largi areale si de a realiza o conversie accelerata spre agricultura dupa modelul european.

Tabelul 2.7.

Conversia la agricultura sustenabila a tarilor U.E.,

în perioada 1986 - 1996

În ultimii ani agricultura sustenabila a devenit o realitate si în tarile Europei Centrale si de Est, America de Nord, Orientul Apropiat, Africa de Nord, vestul Indiei, Brazilia si Argentina, precum si Noua Zeelanda si Australia (Coolman, I.F., 1999; Dogan, M., Pelassy, D., 1993; Gruia, R., 1998; Pillet, G., Odum, H.T., 1987; Stout, B.A., 1999). Rata conversiei este ambitioasa în zonele enumerate, si anume în jur de 20 % din totalul agriculturii traditionale sa treaca la agricultura sustenabila într-o perioada de 10 ani (adica pâna în anul 2006). De remarcat ca si tara noastra are o sansa considerabila în a dezvolta eco-ferme pe largi areale si de a realiza o conversie accelerata spre agricultura dupa modelul european.