Traim intr-o era a ecologiei

Traim într-o era a ecologiei, într-o lume a unei stiinte de hotar, interdisciplinara, multidisciplinara si transdisciplinara. Este o lume a noastra, în care creiem, structuram, modificam, protejam sau distrugem, caracterizata de doua entitati;

- naturala, alcatuita din;

● - elemente fizice (aer, apa, roca)

● - elemente biotice (plante, animale, microorganisme, ciuperci)

- antropica (umana) (rezultat al gândirii si actiunilor omului - institutii, lucrari).

Fig. 1. Imagine prelucrata a zonei nord-estice a planiglobului. Se observa îmbinarea entitatilor naturale cu cea antropica marcata de prezenta aglomerarilor urbane (sursa: www.nasa.gov).

Aceste doua entitati, dar nu individualitati separate si izolate, ci aflate într-o continua interactiune, de multe ori antagonica. "Este o stare environmentala [fr. environner - a înconjura], mereu schimbatoare, dinamica, contradictorie, cu o evolutie discreta sau cu manifestari extreme" (Mac, 2003).

Ecologia este o stiinta a interrelatiilor dintre organismele vii si mediul de viata. Cealalta stiinta cu care se face de multe ori sinonimie sau confuzie este stiinta mediului. stiinta mediului, recent individualizata, la rândul ei de mare actualitate, abordeaza studiul relatiilor dintre conditiile "suport" si componentele vii, nevii sau în relatie cu omul, având ca obiect de studiu functionarea acestor relatii si evidentierea modalitatilor de perpetuare a existentei acestora.

In jurul anului 1960, termenul de ecologie a început sa se raspândeasca, nefiind însa un termen larg uzitat discutat, dezbatut, si învestigat. Odata cu anii 1970 studiile de ecologie au luat amploare dar termenul de ecologie era un echivalent al celui de stiinta mediului (Smith, 1974). Erau destui de multi cei care au omis faptul ca în abordarea relatiilor dintre organisme si mediu este inclus si omul si ca orice relatie este valabila în ambele sensuri, conform unei legi universale a fizicii, conform careaia orice actiune are si o reactiune. Astfel, mediul influenteaza organismele care la rândul lor produc modificari în mediu, aparând o modelare reciproca.

In timp, aceasta legatura s-a amplificat, devenind o problema fundamentala a lumii contemporane sintetizata de dezideratele legate de crearea unei armonii dintre om si natura, a unui echilibru dintre dezvoltarea socio-economica si protectia mediului. Ocupându-se de viata, ecologia a fost considerata o stiinta biologica, dar îmbratisând si aspectele derivate (biologia celulara, fiziologie, sistematica, taxonomie, etologie, statistica matematica, probabilitate,modelare asistata, etc.), diminuându-si astfel treptat contactul sau direct cu natura. A aparut astfel o apropiere fata de biologia descriptiva careia îi lipseste accentul asupra fenomenelor asociate relatiilor dintre dintre organism si mediu, a functiilor organismului în mediu. Progresiv ecologia autentica a câstigat teren, ca stiinta a relatiilor dintre elementele biotice, cât si dintre cele fizice si biotice. Omul a dobândit o sensibilitate crescuta fata de ambient, fie ca este vorba de ogor, de soarta unor specii a unor biomuri (paduri, stepe, deserturi etc), sau a unor 10310y2421k ecosisteme (urban, tehno-industrial, agrar etc). Distrugerea mediului a început sa-l îngrijoreze. A crescut interesul pentru noile tehnologii, inclusiv agricole, unele devenind chiar moduri de viata (modus vivendi) pentru unele comunitati. Un avânt deosebit a fost luat de agricultura organica si mai recent de cea ecologica; practicile tehnologice au fost mult îmbunatatite, fiind propuse norme care sa se alinieze unor cerinte impuse de ecologie ca stiinta, fiind definite seturi de regulamente considerate ca fiind Cele mai Bune Tehnologii (Best Available Technologies - BAT). Sunt elaborate standarde si norme de încadrare a emisiilor, ca masura a amplificarii proceselor de poluare a factorilor de mediu (aer, apa, sol, fauna si flora). Peisajul este tot mai mult afectat ca urmare a dezvoltarii socio-economice generatoare de profit.

In mod firesc a aparut aceasta volutie a stiintei biologice înspre ecologie ca stiinta devenita accesibila si de maxim interes pentru un public din ce în ce mai larg si mai constient. Delimitarile au devenit nuantate. Daca biologia celulara si moleculara investigheaza sistemele vii la nivel celular, ecologia abordeaza studiul sistemelor vii la nivel de organism, populatie, biocenoza sau ecosistem. Ecologia, ca stiinta multidisciplinara începea sa devina si o stiinta a mediului - biologie environmentala (Smith, 1974)

Ca urmare, obiectul acestei lucrari va fi deci - ecologia ca stiinta complexa, considerata în acelasi timp si o "teorie complexa" (Odum, 1975; Puia si colab.,2001) de legatura între stiintele naturii si cele sociale. Prin definitia simplista, se întelege ca în cazul conceptelor ecologice exista de fapt o îmbinare de date din domenii variate, fiind necesare baze solide de cunostiinte. Se vorbeste si de o tendinta de ecologizare a stiintelor si a actiunilor umane. Ce înseamna aceasta? Ca fiecare proces sau norma apartinând unui domeniu nu ramâne izolata si independenta ci în permanenta influentata de mediul înconjurator. A ecologiza activitatea omului, înseamna a cunoaste foarte bine cum se manifesta o retroactiune (retrogresiunea) ecologica negativa (feed-beek ecologic) în momentul în care intervine omul si intreprinde actiuni în masura sa induca dezechilibre ale sistemelor naturale autoconsevative.

Se întelege ca se pot face usor confuzii între ecologie si stiinta mediului. Aceasta se datoreaza si filiatiei intime care se pastreaza între cele doua ramuri stiintifice, ca masura a recentei lor disjunctii. Vom întelege ca ecologia, ca stiinta a interrelatiilor dintre organism si mediu, abordeaza si studiaza functionarea ecosistemelor, raporturile supraindividuale de organizare a materiei vii cu mediul de viata. Vorbim în acest caz de o ecologie generala (teoretica, fundamentala).

Daca aceste cunostinte teoretice sunt îmbinate cu actiunile practice si se pun la dispozitia omului, acesta are posibilitatea sa le foloseasca pentru amenajare, restaurare si exploatare rationala, echilibrata, a ecosistemelor si resurselor ecosferei. Vom intra atunci într-o arie practica a domeniului - ecologia aplicata. Chiar daca din aceasta abordare transpare o atitudine egocentrista, omul, prin posibilitatile pe care si le-a creat a devenit un factor decisiv în evolutia ecosferei.

Ecologia aplicata trebuie înteleasa în dublu sens: ca implicare directa (prin solutii si metode) în aspectele practice privind calitatea mediilor biotice, dar si indirect, prin cunosterea modelelor de dezvoltare, evolutie, relatii cu mediul de viata si comportament, la specii tinta, importante din punct de vedere stiintific sau socio-economic.

Pozitia si importanta omului într-un raport foarte complex - natura-individ-societate - l-a facut si obiect al ecologiei politice. Toti ecologistii se pare ca au constientizat faptul ca suntem cu totii locuitori ai planetei, si trebuie sa admitem unitatea dintre om si natura, precum si drepturile fiecarei fiinte la existenta.

* *

Nu este nici o noutate ca în ciuda atâtor actiuni, politizate sau nu, care propaga în termeni emfatici si zgomotosi ca se întreprind actiuni de anvergura cu tenta ecologica de protectie a mediului ambiant, a biodiversitatii, interventia omului în natura va ramâne tot drastica. La urma urmei, ratiuni politice, dar mai cu seama economice "impun" un comportament agresiv fata de natura, evident la cei mai puternici actori care ar putea si ar trebui sa aiba discernamânt si ar fi chiar în masura sa ofere un exemplu pozitiv puternic. Evident, multe actiuni sunt motivate în termeni umanitari: cautarea de resurse noi de hrana care sa satisfaca o populatie în crestere, asigurarea de locuri de munca, asigurarea unor "medii umanizate" care sa nu înstraineze omul, construirea de medii noi de locuit sau distractie. In toate aceste cazuri, oamenii se împart în doua categorii: romanticii (care deplâng fenomenul în toate timpurile) si realistii (care spun ca este ceva obiectiv, util, firesc si ca ratiunea umana îl poate controla). Chiar si mari oameni de arta sau stiinta ori factori de decize fac parte din cele doua categorii: cei din scolile mai noi sunt deschisi progresului tehnic, iar altii, ca Albert Schweitzer, au prezis ca omul, pierzând sau chiar ignorându-si facultatile de predictie, va duce la o distrugere a lumii.

Multi specialisti ecologi cred ca toata problema nu ar consta în a opri dinamica prin care omul îsi face loc în natura, "cu coatele si cu pumnii", distrugând specii, modificând habitate, ciuntind vegetatia si aceasta deoarece sunt realisti ca altfel nu se poate. Acest fenomen nu numai ca nu poate fi eliminat, nici macar încetini. Problema majora ar fi însa ca omenirea sa ajuga sa controleze extrem de riguros si obiectiv cercul vicios de contaminare.

Omul modern de azi, nu pastreaza multa simpatie fata de modelul în care natura îsi asigura echilibrul. De ce? Pentru ca acest echilibru natural este asigurat printr-o lupta salbatica dintre cel slab si cel tare, iar cel tare si mai bine dotat va învinge. Necesitatile sale, fac ca sentimentele eco-protective sa se limteze de cele mai multe ori la declaratii sau intentii, rareori fiind sustinute de actiuni. Astfel, echilibrul natural constituit pe victime este preluat si în aceasta lupta, din care pozitia superioara este revendicata de om. Natura îsi are si ea la rândul sau puncte slabe speculate de om, iar acolo unde se iveste o rezistenta apar încrâncenari cladite pe frustrari si anxietati ce duc la canalizarea si agregarea eforturilor în directia facilitarii transformarilor. Important este ca omul-specialist sa ajunga sa cunoasca Natura si sa o înteleaga. Din pacate însa omul trebuie sa aiba o mare neliniste: desfiintând, exterminând, distrugând la întâmplare va ajunge sa loveasca si în aliati, iar pentru supravietuirea lui va avea o nevoie stringenta de acestia.

 

Fig. 2. De la realizarea unor praguri de captare, la cel mai mare baraj (Assuan) se observa amploarea transformarilor intervenite, diferita fiind scara extinderii acestora (foto: www.googleearth.com).

Paradoxul lumii actuale este acela de a fi îngaduit omului sa capete, datorita geniului sau inventiv, a cunostintelor si ambitiei, o putere asupra mediului înconjurator, ce parea inaccesibila, dar care l-a facut vulnerabil. Mediul este o complexa masinarie unde "toate sunt legate de toate si nimic nu se capata pe degeaba"(Commoner, 1979)

Chiar daca "istoria legaturilor omului cu natura este pasionanta si plina de învataminte" (Rostand, 1970), efectele negative ale interventiei omului în modificarea biodiversitatii arata tot mai evident ca omul uita ca este tributar acesteia, pornind de la clorofila care capteaza energia solara si îi da oxigenul si pâna la multitudinea verigilor lanturilor trofice.

A devenit clasica ilustrarea acestei complexitati prin observatia realizata de Darwin. Acesta a reusit sa identifice relatia existenta între numarul vaduvelor si a fetelor batrâne (nemaritate), cu productia de berbecuti. Astfel, se stie ca aceasta categorie sociala, prin sfera ocupationala (majoritatea timpului petrecut în casa si dedicat unor activitati cum ar fi împletitul, crosetatul, broderia, etc.), prefera compania pisicilor, care se dovedesc un "accesoriu" excelent, ce ofera companie, dar si caldura, gasindu-si culcus adeseori în poalele sau la picioarele acestora. (Deficintele circulatiei periferice sunt de asemenea caracteristice acestei categorii sociale, datorita modului de viata sedentar). Acolo unde exsta multe pisici, populatiile de soareci (inclusiv de câmp), respectiv de chitcani, sunt mult limitate prin pradare. Scaderea numarului acestor micromamifere duce la o proliferare a numarului de bondari, a caror cuiburi subterane sunt astfel arareori atacate de aceste specii atrase de depozitele de miere, polen sau larvele bogate în proteine si lipide, cavitatea subterana "cucerita" fiind utilizata si ca un adapost prielnic. Un numar mare de bondari, favorizeaza polenizarea speciilor de trifoi si lucerna. Lanurile fragede ale acestor leguminoase avantajeaza crescatorii de berbecuti: întarcarea este mai facila, berbecutii profitând de o baza trofica bogata în proteine. Dezvoltarea si îngrasarea este rapida, berbecutii fiind astfel oferiti spre vânzare mai devreme.

Date fiind complexitatea si intimitatea relatiilor, implicarea omului în economia naturii se impune a fi responsabila fapt care implica existenta unei etici a protectiei biodiversitati, a mediului. Omul ca vârf al evolutiei, nu trebuie sa uite ca fiinte mult inferioare evolutiv sunt adaptate înalt unor conditii ecologice si raspund prompt la modificarile din mediu, fiind adesea amenintate cu disparitia într-un timp îngrijorator de scurt în comparatie cu durata evolutiei lor. "Protejam biodiversitatea, mediul, pentru ca în el sunt incluse valori economice, sociale, estetice care sunt forme ale vietii, sunt tiparele noastre de gândire, simtire, actiune" (Spangler, 1985).

Ca vârf al evolutiei, omul este înainte de toate o fiinta sociala, o parte inseparabila a mediului, fiind una din formele superioare de organizare si functionare a materiei vii, complexitatea neuro-psihica fiind de cea mai mare complexitate. Trasaturile si functiile sale nu sunt atribute exclusive, dependente numai de el ci sunt moduri de conjugare cu lumea înconjuratoare, cu societatea cu mediul. Iata de ce vorbim de o etica a protectiei mediului. Adaptarea la lume si societate având ca scop dezvoltarea, protectia individului si conservarea propriei semintii, în conditii de eficienta optima este o rezultanta a actiunii sistemului sau nervos. Exista o interconexiune între structura sa psihologica, infrastructura biologica si suprastructura sociala, care definesc conditia umana (Margineanu, 1974). Omul de stiinta trebuie sa fie mânat de constiinta si conduita. Astfel, si etica protectiei mediului, este o necesitate sociala, devenind o relatie sanatoasa între conduita si constiinta.

Daca ecologia teoretica ofera suportul actiunilor si duce la un mod de gândire unitara, ecologia aplicata implica si o etica a protejarii mediului, a biodiversitatii. Se întelege în esenta, ca este nevoie de elaborarea unui ansamblu de norme prin care mediul sa fie corect administrat si gestionat, plus o însusire de auto-evaluare constienta pentru mânuirea si pastrarea acestuia în parametrii optimi care sa nu afecteze conditia umana si existenta vietii pe pamânt.. Aceasta implica o îmbinare armonioasa dintre gândirea analitica (inginereasca) cu gândirea sintetica (biologica). "Gândim global si actionam local"*(asertiune devenita motto al UICN) devine o sintagma cu valoare de dogma. Rezultatul cunoasterii naturii, a mediului, va permite o modelare judicioasa a conceptelor ecologiei aplicate, a restaurarii si reconstructiei ecologice. "Tot ce este biologic corect este si economic avantajos (Pfeiffer, 1972). Din pacate în zilele noastre nu mai suntem în masura a alege între bine si rau (cele doua extreme fiind adeseori stabilite subiectiv). Sarcina celor chemati a aplica normele stiintei ecologice este de a cântari situatiile si de a le alege pe cele mai putin daunatoare vietii, de a alege "raul cel mai mic"

Viata înseamna organizare, iar tendinta materiei vii de a îngloba si subordona din ce în ce mai multe functii având o independenta din ce în ce mai mare fata de lumea înconjuratoare, reprezinta unul din motoarele ce antreneaza evolutia. Omul trebuie sa învete sa stie cum, cât si când, poate sa se amestece în aceasta evolutie fireasca, evitând a influenta dramatic nivelele viului. "Daca omenirea nu va putea elabora si justifica interventia sa în mediul ambiant (sol, apa, aer, fiinte vii) astfel ca acesta sa fie protejat si salvat, trebuie sa ne asteptam sa vina timpul, deja previzibil, ca dupa ce distruge marea mostenire pe care o avem, specia umana sa dispara de pe Pamânt" (Spengler, 1985).

Intr-o epoca de interdependente globale, adoptarea unor decizii responsabile necesita o informare completa asupra consecintelor actiunilor umane. Reorientarea conceptiilor actuale si implicit creerea unor conceptii moderne despre biodiversitate, mediu, viata, a devenit practic un imperativ de maxima urgenta. Se contureaza tot mai mult o politica ecologica si o politica a mediului (concepte afirmate tot mai pregnant în America de Nord si în Comunitatea Europeana). Rezolvarea multor probleme caracterizate prin dezechilibre în mediu nu este simpla, iar stiinta este aceea care trebuie sa ofere solutii. Studiul sistemelor ecologice impune o inginerie a mediului ambiant, o stiinta care determina o reorientare a strategiilor de evolutie a ecosistemelor ceea ce va asigura o exploatare inteligenta a viului (plante si animale, ciuperci si bacterii), în armonie cu natura. Inginerul de ecosistem este noul specialist modern care va folosi metode biologice si biotehnice de protectie si productie. El este un manager de ecosistem si un consilier ecologic si va trebui sa integreze mediul ambiant în context cu politicul, socialul si economicul.

Conservarea biodiversitatii si pastrarea unui mediu sanatos implica cunoastere stiintifica a mediului si componentelor sale, a relatiilor dintre aceste componente, implica efort local si international de cooperare. Astfel, s-a impus conceptul de dezvoltare durabila (sustenabila, ecodezvoltare) ceea ce înseamna o schimbare de atitudine a omului în raport cu mediul de viata. Dezvoltarea durabila este "... un complex de strategii menite sa conduca la o ameliorare a conditiilor de viata ale tuturor comunitatilor umane, prin respectarea capacitatii de suport a ecosistemelor si prin valorificarea traditiilor culturale din fiecare regiune geografica" (Cristea, 1997).

Conceptul de dezvoltare durabila implica coexistenta integritatii ambientului, eficienta economica si echitatea dintre generatii.

Astfel transpare relatia stabilta între procesele economice curate, garant al unor sisteme economic solide, ca premisa a aparitiei, mentinerii si perpetuarii unei transpuneri efective în practica a conceptelor teoretice legate de dezvoltarea durabila.

* *

Ecologia este o arta a mediului ambiant. stiinta ecologica este ca si arta, o realizare umana bazata pe o constructie filozofica .

Din pacate, asemeni artei, ecologia este considerata un lux, fiind apanajul societatilor ce dispun de un capital material adecvat. Se uita însa ca cei carora le lipseste cultura, ramân a ocupa un loc modest în societate. Istoria ne învata ca popoarele ce si-au neglijat ambientul, indiferent de maretia sociala si economica atinsa, s-au prabusit în cele din urma sub povara unui mediu secatuit, denudat de resurse.

Specialistul format în stiinta ecologie se numeste ecolog. Dar lucrurile se complica aici. Deoarece, datorita uriasei complexitati, nu exista un specialist care sa poata cuprinde imensele seturi de date care sa îi permita abordarea tuturor directiilor de cercetare din domeniul ecologiei este fireasca nevoia unei abordari în echipe de ecologi specializati pe domenii. Nu poate exista asadar un ecolog complet ci este necesara o colaborare intra- si interdisciplinara. Pentru a ilustra sumar aceasta afirmatie mentionam faptul ca exista cel putin 7 nivele ierarhice de organizare ale domeniilor de cercetare, iar din combinatiile posibile ar rezulta o matrice cu un numar de 64.827 posibilitati si directii de cercetare (de Santo, 1965). Toate aceste resurse ramân imposibil de abordat în maniera singulara de unde si nevoia de abordare colectiva bazata pe gândirea biologica si ecologica în gestiunea mediului.

Aici trebuie facuta distinctia fata de termenul "ecologist". Sufixul -ist, desemneaza de cele mai multe ori o persoana pasionata de un anume domeniu, abordat de cele mai multe ori înr-o maniera mai mult sau mai putin personala, autodidacta, distincta însa de dogma ce sta la baza unei stiinte. Gândul ne poarta imediat spre notiuni cum ar fi sahist, fotbalist, turist, naturalist, etc., desemnând de cele mai multe ori ocupatii secundare, de timp liber, practicate larg, în majoritatea cazurilor de persoane angrenate în alte sfere ocupationale de baza pentru câstigarea existentei zilnice. Este si cazul notiunii de ecologist ce desemneaza persoane interesate de aspecte legate de ambient, cu o constiina înalta fata de notiunile de conservare, adeseori având o filozofie de viata calata pe o serie de idei conservationiste, non-interventioniste, etc., fara însa a avea o pregatire de baza cel putin în domeniul stiintelor naturii. Este de apreciat aparitia acestor grupuri sociale în special ca masura a constiintei fata de viitorul comun. Este laudabila implicarea societati civile în domenii strategice de politica, dar mai cu seama de dezvoltare socio-economica. Insa asa cum s-a aratat mai sus, argumentarea, decizia si capacitatea de discernamânt pentru gestiunea ambientului trebuie sa apartina unor persoane înalt formate în cadrul acestui domeniu si care fac dovada (administrativ si stiintific) de detinerea sufixului -log: ecolog.

Ecologia este mai mult decât o stiinta a echilibrelor - este o stiinta a consecintelor si o stiinta a solidaritatii. Cuvântul "ecologie" s-a afirmat încet, dar dupa 1990 a devenit extrem de cunoscut. Daca zoologul german Ernst Haeckel (cel care a introdus termenul si care în viata nu s-a bucurat de recunoastere) s-ar reîntoarce printre noi, ar fi evident teribil de mirat de amploarea domeniului. Daca lasam la o parte specialistii autentici, cuvântul este astazi pus pe toate documentele, pancartele si tribunele. Il rosteste toata lumea deoarece da bine! Lasând la o parte politicienii si teoreticienii, chiar si unii specialisti reactioneaza ciudat când este vorba despre protectia mediului. Unii ecologisti sunt împotriva construirii unei autostrazi care sa treaca printr-un anume peisaj, dar nu ezita sa cumpere o masina chiar daca aceasta polueaza si uita ca utilizarea unei infrastructuri învechite este cu mult mai daunatoare mediului; foarte multi sunt împotriva zgomotului avioanelor, dar cu toate acestea vor calatori mereu cu avionul. Exista o anume opozitie fata de construirea centralelor eoliene pe motivul ca afecteaza unele populatii de pasari migratoare, însa se uita ca alternativele sunt mult mai nocive si duc la pierderea unor habitate valoroase. De altfel RSPB (Royal Society for the Protection of Birds - Societatea Regala pentru Protectia Pasarilor), devenita o adevarata institutie simbol de protectie a pasarilor în special, a mediului în general, si-a definit în cadrul politicii sale, sprijinul pentru aceste surse de energie, ca solutie viabila de dezvoltare durabila. Au existat printre protestatarii unor exploatari auro-argentifere, persoane copios "împodobite" cu aur si argint, utilizatori ai tehnologiilor moderne (telefonie celulara, laptop, computer, etc.). Exista oponenti a managementului activ al ariilor protejate ce neglijeaza pierderea diversitatii biologice ca urmare a acestei stari datorate unor presiuni ignorate. Se pune întrebarea ce se întâmpla între cele doua "eu"-uri - cel care protesteaza si cel care "consuma" . Nu sunt fetele aceleiasi persoane? Evident ca da, dar între cele doua fete nu exista decât o schisma seprata momentan - una dintre fete ramâne pe abscisa, iar ce-a de a doua ramâne pe ordonata.

Pentru a patrunde într-un spatiu cel putin bi-dimensional, trebuie sa gasim raportarea fata de mai multi parametri. Ilustrarea extrem de plastica a conceptului liniei de mijloc o da Buddha, care spune despre coarda unui instrument ca ajunge sa vibreze melodios doar atunci când e tensionata potrivit. Prea întinsa se rupe, iar prea destinsa intra în rezonanta.

In fiecare clipa a istoriei, fiecare generatie la fiecare vârsta a vietii, fiecare dintre noi, poarta în sine un paradis pierdut; parintii nostrii visau sa locuiasca în marile orase cu lumina electrica si gaz metan, în timp ce voi, copii generatiei mele, visati deja sa mergeti în mijlocul naturii si sa locuiti într-o casa din mijlocul padurii. Unii psihanalistii denumesc acest fenomen ca "dorinta de regresiune". In realitate nu este chiar asa. Nu este chiar sigur ca multi dintre noi ar renunta usor la civilizatia aceasta industriala defaimata (care totusi, a adus în ultimul secol mai multe beneficii eului nostru ahtiat de comoditate, decât toate celelalte secole la un loc), iar pe de alta parte, simtim vag ca practic nici nu am vrea sa ne întoarcem. Ba mai mult, ne aflam în mijlocul unui vad din care nu este posibila întoarcerea. Realisti fiind, "nici nu este vorba de a ne întoarce în timp ci de a folosi inteligent stiinta pentru a descurca reteaua complexa a ciclurilor naturale si a prevedea rezultatele investigatiilor sau modificarilor pe care le face omul" (Commoner, 1979).

Astazi, am acumulat prea multe "grade de libertate", iar acest lucru amplifica si multiplica disonantele, creind distorsiuni si disonante grave. Din punct de vedere ecologic, în lipsa cunoasterii, între a câstiga si a pierde, între a sti si a nu sti, între a fi liber si a fi dominat, nu este decât un pas, calea armonioasa de mijloc poate fi dobândita doar printr-o profunda cunoastere.

Protectia mediului se afla pe treptele artificializarii, iar raportul om-mediu devine complicat prin necunoastere si neîntelegere Problema protectiei mediului a devenit o problema mondiala. Civilizatia industriala moderna viciaza aerul, otraveste apa si solurile. Este nevoie de masuri imperative, stringente. Prin plamânii omului trec zilnic 12-14 m³ de aer încarcat cu toate reziduurile si toxinele posibile. Alti poluanti, sunt preluati din alimentele provenite din solurile extrem poluate. Doar în anul 2000 din SUA au ajuns în atmosfera peste 175 milioane tone deseuri de combustibili arsi.

Specialistii prevad ca omenirea va intra tot mai adânc într-un cerc vicios de contaminare; va folosi noi poluanti pentru a înlocui pe cei vechi si "uzati", noi pesticide pentru a le înlocui pe cele vechi ce si-au piedut efectul asupra unor specii tinta recent adaptate.

Desi omul a actionat si actioneaza nechibzuit asupra mediului, aparent, puterea sa de adaptare la poluare este mult mai mare comparativ cu cea a altor vietuitoare. Se adapteaza omul la mediu ? Mai degraba se "eschiveaza" si gaseste mijloace de a lupta cu efectele decât de a solutiona cauzele. Pentru a minimiza efectele unui accident, motociclistul poarta casca, însa nu renunta la motocicleta.

Schimbarea mediului prin industrializare, supraproductie sau alte actiuni, duce la efecte biologice, ecologice, fiziologice si psihologice. Se accentueaza efectul coliviei (custii): înghesuiala, zgomotul, desfintarea intimitatii efecteaza omul. Si totusi, nu se trage nici un semnal de alarma categoric, pe motivul ca "este un exces de subiectivism ca sa tratam conditiile omului din viitor cu cele din prezent". Adica, nu s-ar putea spune ca va fi mai bine sau mai rau ci ne limitam în a recunoaste ca va fi diferit. Lumea va fi si ea diferita si se va schimba si raportul cu mediul, vor fi alte gusturi si alte prejudecati. Populatia creste, spun optimistii, nu pentru ca se înmulteste prea mult ci pentru ca s-au îmbunatatit conditiile de viata si a scazut mult mortalitatea. Pentru a asigura o hrana suficienta la o asemenea populatie se lauda tot optimistii: se vor largi suprafetele cultivate, se vor folosi deserturile calde si reci, se va mari productivitatea solurilor, se va largi gama de hrana sintetica, se vor folosi pe scara larga metodele biologice de combatere a daunatorilor. Se va face deci o opera ampla de restaurare ecologica ca urmare a impunerii dogmelor stiintifice moderne precum ecologia aplicata si environmentologia.

Se pare însa ca pesimistii au tot mai multa dreptate. Toate aceste teluri propuse se ating tot mai greu i presupun eforturi din ce în ce mai mari. Pe zi ce trece acest vis este tot mai îndepartat. Sau daca se aplica, tot teoretic se face!

Cele doua capitole ale bilantului sanatatii omului sunt: bolile mizeriei dar si mizeriile prosperitatii. Cu toata revolutia tehnico-stiintifica, bolile secolului (boli de inima, cancer) nu se prevede a fi tratate. Ba dimpotriva, au aparut altele, induse de virusi periculosi (hiv, GRIPA, H5N1, SAARS, EBOLA, HANTA, nipah, arbovirusi, rocio, garatuba etc), care au devenit posibil ca rezultat al unei evolutii deosebite, efectiv de nestapânit. Sa fie stiinta în dificultate? Sa fie oare sanatatea noastra amenintata de poluare, de hrana sintetica de coloranti si conservanti, de tensiunile vietii citadine? Este interesant, dar lucrurile stau uneori si putin altfel. Adica am putea spune - si da si nu. Ar trebui ca sanatatea sa fie mai buna la tara sau într-o zona neindustrializata, ori, se pare ca tocmai opusul este adevarat în cele mai multe situatii. Statisticile au aratat ca bolile de inima sunt la fel de frecvente, atât la tara cât si la oras. Cancerul nu este numai o boala a omului modern fiind prezenta si în antichitate, documentata în vremea faraonilor. Sa fie bolile o modalitate de reglare a marimii populatiilor ca si în cazul luptei pentru existenta la animale? Mai mult, o serie de virusi (MIMI, ONYX) au început sa fie folositi cu succes în biotehnologii genetice, pentru lupta împotriva cancerului. Va fi aceasta o minune a zilelor noastre? Mai mult decât posibil.

Paradoxul lumii actuale este acela de a fi îngaduit omului sa capete, datorita geniului sau inventiv, cercetarilor si vointei sale o putere ce parea inaccesibila, dar care, în acelasi timp l-a facut atât de vulnerabil. Propriile sale greseli si nepasarea fata de viitor fac ca asupra devenirii lui sa apese cea mai mare primejdie.

Frenezia lumii actuale, ameteala provocata de viteza si de agitatie, atractia spre agresivitate si violenta ar putea sa ne duca în pragul tristei preziceri a marelui Theodore Monod "vom vedea specia umana si poate viata pe Pamânt ajungând la catastrofa finala". Poate ca toate aceste si multe altele au stat la baza organizarii conferintei internationale din 2005 în SUA. S-a afirmat cu convingere identificarea a trei directii mari asupra carora trebuie sa se concentreze cercetarea stiintifica în viitor: cunoasterea Planetei (sub toate aspectele sale), neurobiologia si psihoterapia (Mac, com. pers).

In toate timpurile, relatiile dintre oameni au fost otravite de cei 3 factori biologici pavlovieni: frica, foamea si sexul. Acestia au fost însotiti de tot cortegiul de oprelisti si discriminari. Cele 3 elemente biologice fundamentale sunt generatoarele clasice ale nefericirii individuale. Se spera mereu ca odata si odata omenirea va fi mai zâmbitoare, mai îngaduitoare.

La urma urmelor, tot ceea ce am afirmat aici probabil ca exista undeva în lume si deocamdata nu noi ne bucuram de aceste viziuni optimiste. In 1967, Desmond Morris afirma ca omul este o maimuta-lup dar ca în jurul anului 2000 va deveni o furnica agreabila, educat si capabil sa foloseasca stiinta în folosul propriului sau comportament. Insa din aceasta comparatie transpare o viziune asupra unei socializari excesive datorate unui control centralizat, mentinerea unor caste exclusiviste ca masura a eficientei si auto-complacerea pre-definita de scopuri marunte, iar gradele de libertate vor fi redefinite.

Poluarea apei, a atmosferei, a solului, zgomotele tot mai insuportabile, urbanizarea excesiva si agresiva, pesticidele, sunt rezultatul unei industrializari lacome, caracterizata de dispret fata de sanatatea oamenilor. Biologii, ecologii si agronomii, amintesc tot mai frecvent omului ca ramâne tributar clorofilei care capteaza energia solara si îl alimenteaza cu oxigen. Orasenii devin tot mai receptivi fata de acest lucru si îsi cauta radacinile naturale prin scurte iesiri în mijlocul naturii.

Astfel, mediul cu elementele sale primordiale devine capitalul cel mai pretios de care dispune omul.

Toate comunitatile biologice depind de interrelatiile normale dintre componentele sale. Solul nu este un rezervor inert si inepuizabil de bogatii. Factorii de mediu nu se pot apara singure atunci când sunt agresate. Multe organisme (mediu biotic) sunt tot mai vulnerabile si sunt strivite de presiunea mediului antropic. Cei 4 factori de mediu (apa, aer, sol, biota[1]) sunt vii, complexe, în perpetua schimbare, într-un continuu proces de formare si supuse permanent degradarilor, naturale sau artificiale. Ele se pot reface în ritmul lor natural, dar procesul ramâne extrem de lent, în timp ce omul sau intemperiile pot sa le distruga în câtiva ani sau ore.

Poluarea, eroziunea, agricultura agresiva, proasta conservare, surprizele irigatiilor, dezpaduririle si inundatiile, exploatarea abuziva, excesele cresterii intensive a animalelor, contaminarea, toate sunt la urma urmelor rezultante directe sau indirecte ale actiunilor umane. Pentru ecologi însa, aceasta nu este suficient. El trebuie sa cunoasca si sa înteleaga la fel de bine evolutia logica si fireasca a viului, perturbarile si degradarile naturale ale mediului, (inundatiile, seceta, proliferarea daunatorilor, eroziunile, modificarile climatice, taifunele si uraganele, cutremurele, vulcanismul, modificarile stratului de ozon etc), reactiile viului la presiunea antropica. Sunt acestea firesti si normale, repetabile în timp si spatiu, pentru ca Terra este în realitate un organism viu si indiferent de ce ar întreprinde omul ele vor avea loc? Sau sunt ele rezultat direct sau indirect tot al interventiei nechibzuite a omului? Nici aici nu vom avea parte de o întelegere unanima.

Poate ca este cazul sa dovedim ca în vârful piramidei evolutiei se afla omul. Sau putem sa admitem ca la acest nivel se afla HOJON (un ansamblu de vietuitoare care se perinda, periodic), asa cum considerau indienii tribului Navajo!

Totusi, sa dam Omului ce este al Omului! Bun sau rau, "el este creatia si creatorul mediului sau înconjurator, care îi asigura existenta fizica si îi ofera posibilitatea unei dezvoltari intelectuale, morale, sociale si spirituale. In lunga si laborioasa evolutie a speciei umane pe Terra, a sosit momentul când, datorita progreselor tot mai rapide ale stiintei si tehnicii, omul a dovândit capacitatea de a transforma mediul înconjurator în nenumarate feluri si într-o proportie fara precedent. Cele doua elemente ale mediului înconjurator, elementul natural si cel creat de om însusi, sunt indispensabile prosperitatii sale si deplinei folosinte a drepturilor sale fundamentale, inclusiv dreptul la viata" (Conferinta ONU; Stockholm, 1972).

Este adevarat ca din 1972 si pâna azi s-au schimbat multe, ca ponderea mediilor antropizate a crescut semnificativ, dominant, iar modificarile sunt de multe ori dezastruoase si totusi, Omul ramâne un edificator de masa biotica, un creator de bunuri, un factor de edificare a unor habitate specifice. Mediile naturale se reduc drastic, iar mediul artificializat (antropic, amenajat de catre om) trebuie obiectiv sa stea mereu alaturi. Se impune identificarea unor soluctii eficiente de îmbinare fericita, la nivel planetar a capitalului uman cu cel natural, ca sarcina de capatâi a stiintei ecologiei aplicate.