ARHEOLOGIE, CULTURĂ sI SOCIETATE
În ultimele decenii asistam la cresterea tot mai accentuata a interesului pentru arheologie, în cele mai variate cercuri ale societatii.
Cuvântul "arheologie" (din gr. archaiologia) poate fi întâlnit în Antichitatea greaca în dialogul Hippias Maior al lui Platon, cu întelesul de istorie a Antichitatii, iar Dionysios din Halikarnas, trei secole si jumatate mai târziu, numeste Arheologie romana a sa istorie a Romei, relatata de la origini pâna la razboaiele punice. La acesti autori, ca si la alti greci precum Strabo si Plutarh, cuvântul archaiologia apare cu întelesul de studiu al istoriei vechi. Autorii latini l-au tradus prin antiquitas si origo.
Termenul archeologia a reaparut în secolul XVII, cu variate întelesuri ca istoria institutiilor sociale antice, istoria artei antice, studiul ruinelor stravechi etc. În secolul XVIII, Jacques Spon a introdus cuvântul în limba franceza pentru a desemna stiinta lucrurilor din trecut. În Epoca Luminilor se c 17417k1018r onsidera ca arheologia n-ar fi altceva decât istoria însasi, cu toate ca termenul grecesc "istoria" are mai curând întelesul general de ancheta (sau cercetare).
Începând din secolul XIX domeniul arheologiei este mai clar precizat. Arheologia studiaza monumentele nescrise, începând cu modestele artefacte preistorice pâna la impunatoarele constructii de temple. Arheologia este menita sa reconstituie evolutia Umanitatii de la societatile preliterate pâna la societatile civilizate ale Antichitatii. În acest sens putem deosebi arheologia preistorica de arheologia clasica.
În cazul unei descoperiri arheologice putem vorbi de valoarea istorica a descoperirii, de valoarea intrinseca a descoperirii ( a materialelor arheologice) ori de senzationalul arheologic. Rezumând, în recompunerea istoriei vechi, un deosebit interes prezinta trei mari categorii de monumente arheologice: asezari, necropole si tezaure sau depozite. Sarcina arheologului consta nu numai în descoperirea si analizarea materialelor arheologice, ci si în interpretarea acestora (I. Hodder, Reading the Past. Current Approaches to Interpretation in Archaeology˛, 1991; G. Clark, Space, Time and Man. A Prehistorian's View, 1994; C. Renfrew, Ezra Zubrow, The Ancient Mind. Elements of Cognitive Archaeology, 1994). Arheologul recompune din straturi de pamânt si piatra -încaperi si constructii, iar din fragmente ceramice si metalice -arme si vase. Dupa cum spunea J. Le Goff, istoria se recompune din surse si imaginatie.
Asadar, arheologul nu este un simplu tehnician. Pentru un veritabil arheolog tehnica nu este decât un mijloc elementar de a-si însusi o cunoastere mai profunda a omului si a societatii. Dupa cum observa Sir Mortimer Wheeler "the archaeologist is diggind up, not things, but peoples" ("arheologul nu dezvaluie lucruri moarte, ci oameni). Cu alte cuvinte, arheologul nu dezgroapa amanunte istorice, ci dezvaluie civilizatii.
Prin urmare, arheologia poate fi definita ca studiul civilizatiilor în parte sau complet ascunse în pamânt. Rostul arheologiei este acela de a contribui (uneori decisiv, ca în cazul societatilor preliterate) la reconstituirea vietii si societatii omenesti din vechime sub cele mai variate aspecte (aspectele de istorie ale unor epoci în general obscure). În ultima instanta, arheologia e cea care ofera "banca de date" pentru istoria veche, iar scopul este reconstituirea unor epoci.
Chiar daca arheologia utilizeaza mijloace tehnice, ea este cu totul altceva decât o tehnica. Arheologia nu este, evident, nici o stiinta exacta. Minunata aventura intelectuala, arheologia este stiinta omului prin excelenta, de vreme ce arheologul reda viata civilizatiilor trecute.
Drumul actual al arheologiei o obliga sa fie tot mai tehnica, sa utilizeze tot mai frecvent si masiv progresele stiintei contemporane. Elocvente în acest sens sunt cuvintele cunoscutului arheolog britanic V.G. Childe, "...arheologia a revolutionat studiul istoriei. Ea a largit orizontul spatial al istoriei aproape în acelasi grad ca si telescopul care a largit viziunea astronomului în spatiu. Arheologia a largit perspectiva istoriei în trecut, dupa cum microscopul a relevat biologiei ca sub aspectul marilor organisme se ascunde viata celulelor infinetizimale. În fine, arheologia a modificat continutul istoriei în aceeasi masura în care radioactivitatea a modificat clima" (V.G. Childe, Progres si arheologie, 1945, p. 2). Cu toate acestea, continuam sa credem -împreuna cu J. Le Goff- ca istoria nu e doar stiinta, ci si arta.
Arhologul contemporan trebuie sa posede o temeinica pregatire interdisciplinara (R.D. Leonard, G.T. Jones, eds., Quantifying Diversity in Archaeology, 1989; Z. Vasicek, J. Malina, Archaeology Yesterday and Today. The Development of Archaeology in the Sciences and Humanities, 1990). El trebuie sa cunoasca istoria si limba civilizatiei pe care o studiaza, dupa cum discipline ca antropologia, etnologia sau sociologia nu-i pot fi straine (I. Hodder, ed., The Archaeology of Contextual Meanings, 1987; Valerie Pinsky, Alison Wylie, Critical Traditions in Contemporary Archaeology, 1990). Cunoscator al tuturor acestor discipline umaniste, arheologul apare, prin excelenta, ca un "umanist integral al epocii noastre" (G. Rachet, L'Univers de l'archéologie. Technique. Histoire. Bilan, 1970 - trad. rom. 1977).
În ultimii ani în România se întreprind cercetari arheologice în circa 300 de puncte (sapaturi sistematice, sapaturi de salvare si sondaje), ceea ce presupune un efort uman considerabil. Breasla arheologilor din toata tara nu numara mai mult de vreo 200-250 de specialisti (din muzee, institute arheologice si universitati); cum se lucreaza, de obicei, în echipe, se întelege ca destui arheologi sunt solicitati de mai multe santiere în aceeasi campanie.
În acest context este de remarcat ca santiere arheologice cu o continuitate mare sunt foarte putine (eg. Parta -arheologie preistorica; Sarmizegetusa Regia -arheologie dacica; Histria -arheologie clasica, greco-romana; Ulpia Traiana Sarmizezegtusa, Porolissum si Potaissa -arheologie romana) din mai multe motive: lipsa fondurilor, "deplasarea" interesului cercetarilor spre alte obiective arheologice, dorinta (mai ales la tineri) de a descoperi lucruri importante cât mai repede, în caz contrar abandonându-se o cercetare si începându-se alta, lipsa de fermitate a Comisiei Nationale de Arheologice în limitarea numarului de santiere arheologice atribuibile unei persoane.
Cercetarea de lunga durata, continua, are avantaje certe. Rezultatele se cumuleaza si este preferabila cunoasterea mai amanuntita a unor situri, chiar daca sunt mai putine, decât a detine despre multe situri arheologice informatii vagi si disparate. Repertoriile arheologice, semnalarile a sute de puncte de interes arheologic au rolul lor, fireste, dar pentru reconstituirea istoriei unei epoci acestea nu vor putea substitui niciodata fie si o singura cercetare de amploare, sistematica, care tinde -macar teoretic- spre exhaustivitate. Non multa, sed multum.
Pe de alta parte, la fel de evident este si faptul ca o cercetare de lunga durata la acelasi obiectiv arheologic genereaza unele neajunsuri si dificultati. De-a lungul anilor devine dificila mentinerea, în sânul echipei de cercetare, a "suflului" initial, a entuziasmului si interesului provocat de noutate. Cu timpul, rutina se instaleaza inevitabil. Apoi devine o problema "stapânirea" unui material arheologic care se acumuleaza an de an, care trebuie prelucrat, clasat si conservat ritmic. O infuzie periodica de tinerete, de daruire specifica începuturilor este necesara.
Multa vreme arheologia a fost considerata ca fiind doar o disciplina auxiliara, o ancilla Historiae. Astazi statutul cercetarii istorico-arheologice este mai clar precizat, lumea stiintifica recunoscând specificul arheologiei ca stiinta, precum si particularitatile sale metodologice în comparatie cu ansamblul stiintelor umaniste (B.G. Trigger, A History of Archaeological Thought, 1990; E. Neustupný, Archaeological Method, 1993).
Mai mult, lumea contemporana cunoaste ceea ce s-ar putea numi "moda arheologica": arheologia înceteaza de a mai fi doar o stiinta sau o preocupare singulara si devine un hobby, o preocupare secundara pentru cercuri din ce în ce mai largi ale publicului. O parte a publicului are chiar un anume apetit pentru cultura arheologica. Apoi, pe un alt palier întâlnim amatorul de arheologie ca subiect de turism cultural (turism caruia îi confera si rolul de barometru al reusitei sociale) care a vazut, de pilda, acropola Atenei sau forul Romei. Oricum, în momentul actual, publicul "gusta" mai curând o expozitie arheologica de tezaure de aur si argint, decât una de artefacte arheologice nespectaculare ("cioburi" de lut etc.).
Fara sa-si piarda caracterul de minunata aventura intelectuala, arheologia revine la dimensiunile oricarei alte preocupari umaniste si îsi pastreaza profund uman, se "democratizeaza", iesind din turnul de fildes al unei cercetari "aristocratice".
Pe de alta parte, pe masura ce arheologia se îndeparteaza tot mai mult de modelul winkelmannian, o buna parte din public constata cu neplacere ca întelege tot mai putin din caracterul tehnicist al acestei stiinte si ca travaliul arheologului nu mai corespunde cu imagunea cautatorului de comori.
Impactul arheologiei asupra culturii contemporane este relevat de lucrarea istoricului de arta italian R. Bianchi Bandinelli (Archeologia e cultura). Încercând sa stabilim locul pe care îl ocupa arheologia în cultura generala a fiecaruia si modul în care este popularizata activitatea arheologului, vom observa ca pentru spatiul european occidental exista chiar un gen literar: "romanul de fapte", cel mai bine ilustrat de cartea lui C.W. Ceram, Zei, morminte, carturari. Pe o treapta mai înalta, încadrându-se în literatura de buna calitate, se afla biografia romantata a lui Heinrich Schliemann, Comoara grecilor scrisa de Irving Stone.
Popularizarea vietii si activitatii arheologilor occidentali este, evident, mai buna în comparatie cu cea a arheologilor români care sunt niste ilustri anonomi. În afara unor timide încercari de popularizare a arheologilor români (cartea lui Sever Dumitrascu despre arheologia româneasca la început si sfârsit de mileniu) nimic nu contribuie la mediatizarea acestor oameni de stiinta. Literatura arheologica românesca, prea tehnicista, este în mare parte accesibila doar specialistilor, nu si publicului larg, contribuind astfel la pastrarea anonimatului. Singurele momente când numele arheologilor apar în prim-plan sunt acelea în care, datorita unor descoperiri spectaculoase, mass-media devine interesata.
Chiar daca arheologul contemporan este un tehnician riguros si nu un aventurier inspirat, "lumea", opinia publica vede înca în arheolog un personaj fabulos gen Indiana Jones. Firesc, de vreme ce, înainte de a vedea un santier arheologic, avem cu totii o imagine prevalent romantica a arheologiei. Câstigând mult în rigoare, arheologia va pierde astfel caracterul romantic, idealist, atât de apreciat de tinerii amatori de arheologie, aceia care au visat, macar o data în viata lor sa devina arheologi.
Cu toate acestea, oricât de rapide ar fi progresele înregistrate de tehnicile utilizate de arheologie anumite stari provocate de o descoperire arheologica nu vor disparea niciodata: emotia, inefabilul, convertirea descoperirii arheologice, a materiei arheologice în viziune.
|
