DETERMINAREA PROPRIETATILOR CHIMICE DIN SOL

DETERMINAREA PROPRIETATILOR CHIMICE DIN SOL

Determinarea continutului de humus din sol

Humusul reprezinta materia organica din stratul de sol pana la 30 cm, rezultata in urma descompunerii substantelor vegetale si animale. Humusul din sol este o componenta naturala a acestuia, dar in solurile cultivate, conservarea si eventual sporirea cantitatii de humus este un rezultat al muncii si priceperii omului, care asigura aprovizionarea sustinuta a solului cu elemente nutritive usor accesibile pentru plante.

Cantitatea de humus existenta la un moment dat in sol se poate aprecia vizual sau se poate determina prin metode directe sau indirecte.

Tabelul 1.

Aprecierea continutului in humus in functie de culoarea solului

Dintre metodele utilizate pentru dozarea humusului total din sol mai cunoscute sunt: metoda calcinarii si metoda Schollenberger - Jackson.

Metoda calcinarii:

Este o metoda simpla, usor de executat, dar imprecisa. Se bazeaza pe principiul eliminarii prin calcinare a substantei organice din proba ca urmare a oxidarii carbonului cu oxigenul atmosferic. Pierderea de greutate prin ardere se determina prin cantarire.

Metoda nu poate fi aplicata decat la soluri nisipoase si lipsite de carbonati. Prin ea se determina substanta organica in totalitatea ei, nu numai humusul descompus.

Metoda Schollenberger - Jackson:

Se bazeaza pe principiul oxidarii carbonului din substanta organica din proba de sol cu un amestec oxidant de bicromat de potasiu si acid sulfuric.

Deoarece cantitatea de oxidant consumata este proportionala cu cantitatea de substanta organica continuta in proba de sol analizata, se poate stabili, procentual, continutul solului in humus.

Determinarea concentratiei ionilor de hidrogen (valorii pH-ului solului)

Reactia solutiei soluli este data de raportul dintre concentratia cationilor de hidrogen si a anionilor de oxidril (hiroxil). Cand prdomina cationii, reactia este acida, iar cand predomina anionii, reactia este bazica (alcalina). Cand cele doua concentratii sunt aproximativ egale, reactia este neutra.

Valoarea pH-ului se determina prin analize precise la laborator(metode colorimetrice, metode electrometrice) cat si prin metode directe cu ajutorul unei truse speciale(prin punerea in contact a catorva grame de sol cu un reactiv component al trusei si compararea culorii reactivului cu o scara standard de la 4 la 9) sau cu ajutorul plantelor indicatoare.

A. Metoda colorimetrice

Metodele colorimetrice se bazeaza pe utilizarea unor substante organice complexe, care isi schimba culoarea odata cu schimbarea concentratiei de ioni de H a solutiei in care se afla. Aceste substante poarta numele de indicatori. Dintre aceste metode, cele mai des folosite si pe teren sunt urmatoarele:

Metoda pH-metrului de buzunar: utilizeaza o placa de portelan cu o concavitate in mijloc din care porneste un canal in forma de T; pe partea terminala a canalului este imprimata o scala cromatica, colorata si gradata cu cifre cuprinse intre 4 si 9, reprezentand pH-ul respectiv, conform reactivului indicator utilizat, aflat intr-o sticla apartinand trusei; trusa mai contine o lingurita pentru recoltarea probei si un picurator.

Metoda cu salicilat de sodiu: este o metoda foarte simpla dar imprecisa. Ca reactiv foloseste salicilatul de sodiu 5%.

Metoda cu hartie indicatoare: foloseste benzi de hartie imbinate cu un anumit indicator. Intr-o eprubeta se prepara o suspensie de sol in apa distilata, in care se inmoaie hartia indicatoare. Banda de hartie se coloreaza dupa care se compara cu scara cromatica de pe cutie.

Metoda Aleamovski: este o metoda mai putin expeditiva, dar cu o precizie de cinci ori mai mare decat metodele precedente.

B. Metoda electrometrice

Se mai numeste si metoda potentiometrice de determinare a pH-ului, fiind foarte precise si rapide, dar folosesc utilaje pretentioase. Aceste metode permit determinarea pH-ului in suspensii tulburi, in laborator si beneficieaza de o larga utilizare.

C. Determinarea pH-ului solului cu ajutorul plantelor indicatoare

Este o metoda orientativa de determinare a pH-ului, prin recunoastere speciilor dominate de plante existente in zona respectiva.

Identificarea substantelor chimice folosite in protectia plantelor

Evitarea pagubelor produse de agentii fitopatogeni, buruieni si diferiti daunatori se face prin folosirea unor produse chimice organice sau minerale cu actiune toxica asupra lor, dar si asupra omului, mamiferelor si albinelor.

Identificarea combinatiilor clorurate:

Identificarea combinatiilor clorurate se face cu ajutorul unui fir de platina sau de cupru ce poseda la un capat o bucla, pe care se pune putin oxid de cupru; se calcineaza si se raceste; se pune apio substanta organica de analizat; se introduce an flacara reducatoare si apoi oxidanta, care se coloreaza in verde, datorita clorurii de cupru. Pentru a se folosi si alte determinari, aceasta sarma se curata prin spalari succesive cu alcool si se calcineaza in lacara reducatoare si oxidanta, eliminand in acest mod oxiclorurile existente.

Identificarea combinatiilor aminice:

Azotitul de potasiu, in solitie concentrata da cu clorhiratii aminelor secundare, nitrozamice, care sunt lectride galbene uleioase, insolubile in apa dar solubile in eter. Nitroprusiatul de sodiu de 1% da cu aldehida 10% si solutia apoasa de amina o coloratie rosie-portocalie pentru aminele secundare sau tertiale, iar coloratia rosie-violeta, pentru aminele primare.

Identificarea combinatiilor cianice:

Acidul sulfuric descompune cianurile solubile la rece, punand in libertate acid cianhidric, care se recunoaste dupa mirosul de migdale amare(exceptie cianura de mercur). Azotatul de argint precipita cianura de argint, solubila in amoniac, tiosulfat de sodiu si acid azotic concentrat. In acest fel se deosebeste de halogeni.

Identificarea combinatiilor carbamice:

Preparatele fitofarmaceutice carbamice sunt foarte numeroase: tiocarbonati, metilcarbonati, izopropilcarbonati, fenilcarbonati.

Prin hidroliza in mediu acid, fenil-carbonatii elibereaza anilina. Solutia se alcalinizeaza, se adauga hipoclorit de calciu si apoi o solutie de fenol 5% in amoniac; se formeaza o coloratie albastra.

Identificarea combinatiilor organo-fosforice:

Reactii specifice pentru acesti compusi nu se cunosc. Se face insa hidroliza compusului de analizat si se identifica acidul fosforic, ce se pune in libertate. Combinatiile organo-fosforice folosite sunt in majoritate substante lichide solide cristaline, foarte putin solubile in apa, dar solubile in solutii organice. Esterii se hidrolizeaza in mediu bazic, iar amidele in mediu acid.

Identificarea combinatiilor heterociclice azotate:

Dintre preparatele fitofarmaceutice heterociclice cu azot amintim: piridina, nicotina, anabasina, stricnina, hidrazida maleica. Identificarea se face pentru fiecare compus in parte, cu ajutorul unor reactii specifice.

Determinarea unor compusi chimici din sol (determinarea azotata)

Azotatul din sol se gaseste atat sub forma organica(proteine, aminoacizi, aciti nucleici in organismele din sol sau in humus) cat si anorganica, in ionii de nitrat, nitrit, amoniu sau in gaze. Prezenta tuturor acestor compusi ai azotului determina o concentratie a acestui element in solurile cultivate de 0,15% iar in cele necultivate de 0,02%. Aceste valori pot creste ca urmare a aportului de azot nitric sau amoniacal vehiculat de catre apa de precipitatii.

Determinarea azotului amoniacal:

Azotul amoniacal este extras din solul umed cu o solutie de KCl 2N. Extractul se alcalinizeaza, iar amoniacul rezultat dupa distilare si captare intr-o solutie de acid boric, se determina volumetric.

Determinarea azotului nitric:

Azotul nitric se extrage din sol cu o solutie saturata de CaSO4, iar dupa reducere la azot amoniacal extractul alcalinizat se distila. Amoniacul rezultat este captat intr-o solutie diluata de acid boric si apoi determinat volumetric.

BIBLIOGRAFIE

1. (B-1) Boba, I., Chis, S., 2005 - Ecopedologie - lucrari practice, Ed. Orizonturi  Universitare, Timisoara.

2. (L-1) Lujerdean, A. si Bunea, A., 2005 - Chimia apei si solului - lucrari practice, Ed. Academic Pres.

3. (P-3) Pirvu, C., 2001 - Ecologie generala, Ed. Tehnica, Bucuresti.