CUVÎNT ÎNAINTE

Pe rotundul patriei, în cetatea de piatra a Carpatilor Meridionali, se afla un spatiu de suflet si de inima al românilor, o straveche poarta de vie circulatie, între Muntenia si Transilvania. Acesta este Culoarul Rucar-Bran, tinut unic si original, de tulburatoare armonie si frumusete, o promisiune a vacantelor noastre.

Strajuit de masivele Leaota si Bucegi, de Iezer-Papusa si Piatra Craiului Culoarul Rucar-Bran, prin particularitatile sale geografice, constituie o unitate teritoriala bine individualizata. Din îmbinarea fericita a componentelor mediului geografic rezulta un ridicat potential de habitat, valorificat printr-o straveche populare, care coboara dincolo de zorii istoriei.

Ceea ce da însa un farmec aparte Culoarului Rucar-Bran este peisajul armonios plasmuit, în care relieful, blînd, variat este croit parca dupa masura umana, desi împrumuta din monumentalitatea si maretia muntilor vecini.

Asezarile omenesti, care continua strabune vetre de populare, completeaza fericit elementele cadrului natural, însirîndu-se pe firul vailor, concentrîndu-se în micile depresiuni sau risipindu-se pe plaiurile înalte si domoale, sfidînd parca înaltimile; întîlnim aici, de altfel, multe asezari situate la peste l 100 m, considerate un adevarat record de altitudine pentru Carpatii Meridionali, cum sînt sirnea, Fundata, Fundatica.

Stravechea populare si valorificare a resurselor montane a generat o simbioza fericita între om si mediul carpatic, prin aparitia unor amenajari temporare de tipul celor pastorale, forestiere, cinegetice si turistice, care împînzesc muntii. Se contureaza astfel un veritabil model economic, agropastoral si turistic, din îmbinarea unor stravechi îndeletniciri umane, cu activitati moderne.

Cadrul natural, de un pitoresc inegalabil, monumentele istorice, vestigiile civilizatiei carpatice potentate de impresionantele realizari contemporane, pozitia geografica favorabila, accesibilitatea deosebita se constituie într-un valoros patrimoniu turistic, intrat de mai multa vreme în circuitul national.

Am încercat sa redam, cu vie emotie si profunde sentimente de dragoste aceste rînduri, care se vor un omagiu adus memoriei strabunilor nostri, iubitori de libertate si neatîrnare din Carpati, dar si locuitorilor ele astazi ai plaiurilor rucarene si branene.

Împlinim, de asemenea, o mai veche promisiune a adolescentului de acum doua decenii, care, plecat din satul subcarpatic de pe valea Dîmbovitei, de la Gemenea, patrundea pentru întîia oara, cu emotie de uimire, în universul maret si grav al Carpatilor, prin "poarta" de la Rucar-Bran.

Cartea de fata constituie si o invitatie adresat 313g67d a atît turistilor grabiti, care din goana autocarului sau automobilului percep prea putin din farmecul inefabil al plaiurilor montane, cu satele risipite între munte si cer, cît si iubitorilor de drumetie, de a pasi cu încredere în universul acestui colt al Carpatilor, cu imagini de neuitat, cu oameni ospitalieri si case curate, obiceiuri si traditii seculare, în stravechea "strunga" de transhumanta de la Rucar si Bran.

Autorul 

" ... La munte, natura te covîrseste

si îti inspira respect. Ea se distinge

prin maretie si gravitate."

George Vâlsan 

Veritabila cununa muntoasa - "corona montium" cum îi numeau învatatii antici. - Muntii Carpati, prin particularitatile lor geografice complexe, dau nota dominanta pamîntului românesc.

Munti de încretire, tineri din punct de vedere geologic si mijlocii ca înaltimi, acestia sînt formati din roci variate, înfatisîndu-se turistului ca o permanenta promisiune în cunoasterea frumusetilor inegalabile ale patriei. Armonios plasmuiti din îmbinarea plaiurilor netede si a culmilor mai priporoase cu multimea depresiunilor si vailor, înzestrati cu mari bogatii naturale, Carpatii au fost locuiti neîntrerupt înca din primii zori ai istoriei, avînd un remarcabil potential de habitat, între numeroasele porti do patrundere în fermecatorul orizont carpatic se înscrie, desigur, si Culoarul depresionar Rucar-Bran, un spatiu montan original, o veritabila "membrana do osmoza" între Muntenia si Transilvania, tinut de un deosebit pitoresc, unic în .geografia do suflet a românilor.

Considerat ca o arie de discontinuitate geografica relativa, Culoarul depresionar Rucar-Bran, ce apartine grupei montane a Bucegilor, pare împlîntat în rama Carpatilor Meridionali, conturîndu-se ca o unitate de relief originala si bine individualizata.

Situat la o altitudine cu valori cuprinse între 500 si l 500 m, strajuit ele muntii Leaota si Bucegi, în est, Iezer-Papusa si Piatra Craiului, în vest, culoarul se desfasoara pe directia principala nord-est - sud-vest.

Acest spatiu carpatic are o suprafata de circa 775 km². Se desfasoara pe o lungime de 45 km, între localitatile Stoenesti si Sohodol, având latimea maxima de 14 km în dreptul comunei Moeciu. El pare "suspendat" fata de Depresiunea Brasov, în partea de nord, si Subcarpati, în partea de sud.

Uneori, în literatura de specialitate, Culoarului Rucar-Bran i se alatura si culoarele secundare ale Tamasului si Oticului, aflate în bazinul superior al Dîmbovitei, încadrate de muntii Iezer-Papusa, Fagaras, Ţaga si Piatra Craiuiui. Asupra limitelor estice si vestice nu exista nici o îndoiala, deoarece sînt clar exprimate în peisaj de abrupturile puternice ale masivelor limitrofe, care pe cele doua flancuri domina cu 500-800 m acest culoar depresionar intracarpatic.

În schimb, extremitatile sale nordice si sudice ramîn "suspendate" catre depresiunile Brasov si Stoenesti cu 350-400 m. Poate si acest aspect constituie un element de originalitate si unicitate, care, alaturi de celelalte, confera acestui spatiu geografic carpatic o evidenta personalitate.

Daca în nord, o denivelare clara de natura tectonica, de circa 400 m, ce apare pe directia localitatilor Sohodol-Magura, cu vizibile diferentieri ce se reflecta în peisaj, delimiteaza net Culoarul Rucar- Bran de Depresiunea Brasov, nu acelasi lucru se poate afirma despre limita sudica, pentru care se mai poarta discutii, în sensul ca o parte dintre specialisti extind culoarul doar pîna la Rucar, iar altii includ acestei originale unitati depresionare si Culoarul Dîmbovitei pîna la cheile de la Cetatuia, cuprinzînd astfel si bazinetele depresionare Dragoslavele si Stoenesti.

Fig 01

Asadar, acest spatiu montan, care se desfasoara între limitele descrise, reprezinta prin particularitatile sale complexe cu valoare de unicat, o regiune de complementaritate geografica atît fata de unitatile montane limitrofe, cît si fata de tinutul subcarpatic din sud si Depresiunea Brasov din nord.

Sub raport administrativ asezarile din culoar apartin judetului Arges (Stoenesti, Dragoslavele, Rucar) si judetul Brasov (Fundata, Moeciu si Bran). Strabatînd Culoarul Rucar-Bran, aceste plaiuri mioritice de un încîntator farmec, ramîi coplesit de maretia reliefului din jur. Ce sa admiri mai întîi ? creasta crenelata a Pietrei Craiului, adesea încinsa de mantia sidefie a norilor, ori abruptul nordic al Bucegilor? linia calma a Iezerului, ori monumentalitatea Leaotei ? Peisajul este într-adevar unic si încîntator; ici-colo tîsnesc mici înaltimi, pe care localnicii le numesc ,,maguri", ce domina vaile si depresiunile tivite de smaltul florilor vii, ori culorile mereu fascinante ale padurilor de la munte.

Gospodariile localnicilor se aduna îndeosebi de-a lungul vailor si în micile bazinete si depresiuni, dar se rasfira si pe culmile semete, la poalele padurilor, sfidînd parca înaltimile, contopindu-se cu cerul.

Fiecare anotimp vine aici cu o nota distincta în cromatica peisajului; de la albul imaculat al zapezilor, care învesmînteaza muntii în castele coborîte din lumea basmelor copilariei, ori betia de culori a verilor, cu covorul multicolor al pasunilor si fînetelor montane.

si peste tot se simte harnicia oamenilor care continua milenare ocupatii, iar asezarile umane mari si frumoase semnifica perenitatea civilizatiei carpatice românesti. Iata de ce este unica si originala aceasta "poarta" în Carpati de la Rucar-Bran, daltuita cu frumusete de natura si îmbogatita de vrednicia locuitorilor sai.

Înfatisarea actuala a reliefului din Culoarul Rucar- Bran constituie, fara îndoiala, rezultatul unei îndelungate evolutii. Majoritatea cercetarilor evidentiaza faptul ca acest spatiu, care se suprapune culoarului, s-a individualizat în mezozoic (la sfîrsitul cretacicului), în urma miscarilor de cutare, prin care s-au înaltat Sinclinalele Bucegi, Piatra Craiului si anticlinalul Leaota. În mod cert framîntarile tectonice din muntii vecini au gasit o ampla rezonanta ce se resimte si în peisajul actual al acestei regiuni. Fundamentul culoarului este alcatuit din formatiuni petrografice dure, cristaline, asemanatoare celor din muntii Fagaras si Leaota. Cam de la mijlocul erei mezozoice, teritoriul actual al Culoarului Rucar-Bran a functionat ca un bazin de sedimentare încadrat de masivele cristaline ale Leaotei, Fagarasului si Iezerului. Aici s-au acumulat, din jurasic pîna în cretacic, în mai multe cicluri, mai întîi formatiuni predominant calcaroase (calcare compacte sau stratificate, calcare recifale, marnocalcare cu intercalatii de gresii si marne), apoi formatiuni detritice, alcatuite îndeosebi din conglomerate si gresii. Dupa sedimentarea completa din cretacic culoarul devine uscat, intrînd astfel sub actiunea factorilor erozionali. Cercetatorul avizat, dar si turistul dornic de cunoastere, poate descifra cu usurinta urmele vietuitoarelor marine cu schelet calcaros care populau atunci bazinul acvatic. Sub pasul grabit al turistului de astazi se ascunde o fascinanta lume a convulsiilor geologice, în care durata unei vieti pare o clipa în vesnicia erelor si a perioadelor înscrise în istoria naturala a acestor locuri.

Fig 02

Varietatea reliefului, în care relativa uniformitate a Platformei Bran contrasteaza cu bazinetele depresionare Pestera, Dîmbovicioara, Podu Dîmbovitei, Rucar si Dragoslavele, ori complexul carstic deosebit de evoluat din zona centrala sînt consecintele unei intense activitati de modelare în roci cu duritati diferite, în care rolul apei a fost decisiv. De fapt, apa, de la minuscula picatura pîna la rîul zgomotos si învolburat, a sfredelit masivele calcaroase cu o rabdare de bijutier, dînd la iveala un relief carstic pitoresc, de la ametitoarele chei pîna la mirifica si vrajita lume a pesterilor, de la micile doline cu pîlcuri razlete de copaci, pîna la poliile întinse ocupate de gospodarii, toate conturînd aevea un splendid crochiu geografic.

Asadar, o îndelungata evolutie paleogeografica explica, în parte, frumusetea si originalitatea acestui spatiu geografic intramontan. Este si motivul pentru care relieful, pitoresc si variat, da un farmec deosebit peisajului.

De fapt, originalitatea acestui spatiu carpatic a fost surprinsa de cercetatori în chiar denumirile initiale propuse: "uluc depresionar", "coline", "platforma" si, în fine, de "culoar depresionar", care corespunde cel mai mult realitatii geografice. Iata cum sintetiza de pilda geograful M. Constantinescu (1941) acest culoar: "... un horst fata de tinuturile joase pe care se sprijina si o depresiune în comparatie cu muntii vecini". Iar aceasta întinsa arie depresionara intracarpatica, alcatuita din plaiuri netede sau usor ondulate, desfasurate între 900 si l 200 m, din care se înalta zvelte magurile calcaroase, apartine, în cea mai mare parte a ci, suprafetei carpatice de bordura, ce îsi gaseste aici corespondent în "platforma Branului", cu mare extindere în partea de nord, si în "platforma Dîmbovitei", mult mai îngusta, abia sesizabila, în partea de sud. Datorita acestei particularitati impuse de evolutia paleogeografica si de diferentierile structural-tectonice, în ansamblul Culoarului Rucar-Bran, prelungit spre sud pîna la cheile Dîmbovitei de la Cetatuie, pot fi distinse doua unitati de relief, respectiv Culoarul Dîmbovitei, în sud, si Platforma Bran, în nord, separate în partea centrala de cumpana de ape Giuvala-Fundata, care desparte dealtfel bazinul hidrografic al Dîmbovitei de bazinul rîului Turcu.

CULOARUL DÎMBOVIŢEI este cuprins între Podu Dîmbovitei, la nord, o veritabila raspîntie de drumuri în culoar, si cheile de la Cetatuia, în sud, fiind strajuit de muntii Leaota, în est, si Iezer, în vest. Nota specifica este data atît de multimea bazinetelor depresionare de origine tectono-eroziva, care se însira aidoma unor margele pe valea Dîmbovitei, dar si do relieful carstic evoluat, plin de pitoresc.

Rîul Dîmbovita constituie fara îndoiala factorul erozional cel mai important, adîncirea acestuia fiind impulsionata atît de nivelul de baza coborît, cît si de miscarile neotectonice, care au determinat înaltarea si mai pronuntata a muntilor din jur.

De asemenea, el se suprapune unor aliniamente tectonice importante si unui mozaic petrografic alcatuit din sisturi cristaline, marne, calcare si conglomerate, care au contribuit la individualizarea unor depresiuni, separate între ele prin sectoare mai înguste de vale. Astfel, depresiunile Podu Dîmbovitei, Rucar, Dragoslavele si Stoenesti au favorizat localizarea si dezvoltarea unor importante asezari omenesti.

DEPRESIUNEA PODU DÎMBOVIŢEI reprezinta una dintre cele mai clare depresiuni tectonice din Carpati, fiind delimitata, pe toate cele patru laturi ale sale, de aliniamente de falie, corespunzatoare unor puternice abrupturi calcaroase. Acesti pereti crenelati de calcar ce o înconjura ca un zid de cetate îi confera un pitoresc deosebit, la care contribuie din plin si despicaturile adînci, sub forma de chei, po care Dîmbovita si afluentii ei le fac la patrunderea sau iesirea din depresiune: cheile Dîmbovitei, Dîmbovicioarei, Oratii si Cheii. În partea sa centrala se afla vatra localitatii cu acelasi nume, ale carei gospodarii se disperseaza pe versantii însoriti într-o miraculoasa geometrie. Tot aici converg drumurile carosabile ce urmeaza cursul rîurilor Dîmbovita, Dîmbovicioara si Cheia, precum si drumul national dintre Brasov si Cîmpulung.

DEPRESIUNEA RUCĂR, despartita de Podu Dîmbovitei prin horstul de la Pleasa Posadei (l 072 m), un minunat loc de priveliste, reprezinta o depresiune tectonica de tip graben aflata în zona

de convergenta a Dîmbovitei cu Rîusorul. Relieful variat este explicat prin marea diversitate petrografica. Formele carstice, bine reprezentate în Dealul Crucii si La Cuculet, stau alaturi de cele dezvoltate pe gresii si conglomerate, îndeosebi pe Valea lui Ecle.

Vatra depresiunii, situata la circa 700 m altitudine, a permis amplasarea asezarii cu acelasi nume, pe baza unei populari multimilenare, favorizate de drumul stravechi transcarpatic, dar si de vechea functie vamala. Asezarea umana de aici a folosit initial confluenta hidrografica, dar si valea Rîusorului, care a permis amplasarea vetrei satului spre amonte, cît si spre versantii muntilor Iezer, Pleasa Posadei sau Dealul Crucii.

DEPRESIUNEA DRAGOSLAVELE, separata de Rucar prin culoarul mai îngust al Dîmbovitei, sub forma de defileu, este mai putin extinsa, avînd o forma alungita. Este un bazinet de eroziune selectiva, strajuit catre sud-vest de Muntele Mateias (l 239 m), iar catre nord-est de Muntele Vîrtoapele sau Piatra Dragoslavelor (l 434 m), ambele alcatuite din calcar, sub forma unor maguri solitare care ofera un tur de orizont deosebit de instructiv spre muntii din jur si asupra Culoarului Dîmbovitei.

DEPRESIUNEA STOENEsTI-BĂDENI constituie compartimentul sudic al Culoarului depresionar Rucar-Bran. Este situat la contactul dintre muntii Iezer-Papusa si Leaota cu Subcarpatii si s-a format prin eroziune diferentiala, cu precadere în marne si gresii cretacice. Are o altitudine de 580-600 m. Spre sud este închis de cheile Dîmbovitei de la Cetatuia, adîncite în conglomerate cretacice, iar cele doua compartimente depresionare - Stoenesti si Badeni - sînt separate între ele prin micul defileu de la Plaiul Cheii.

Relieful carstic, dezvoltat pe calcarele mezozoice, se afla practic raspîndit în tot lungul Culoarului Dîmbovitei, dar se constata o mai larga amploare în împrejurimile Depresiunii Podu Dîmbovitei. Desi a fost studiat în amanunt în ultimul timp, carstul dîmbovitean reprezinta un potential turistic de prima importanta, înca insuficient cunoscut si, mai ales, valorificat în economia turistica. Din bogatia si varietatea formelor carstice dîmbovitene evidentiem în primul rînd cheile si pesterile care, prin pitorescul si spectaculozitatea lor, constituie puncte de mare atractivitate turistica.

Cheile, aceste forme spectaculoase faurite de reteaua apelor curgatoare în masivele calcaroase, reprezinta importante locuri de interes turistic con-centiate îndeosebi pe Dîmbovita si pe principalii ei afluenti: Dîmbovicioara, Crovul, Ghimbavul si Cheia.

Cele mai interesante si mai spectaculoase complexe de chei se afla pe valea Dîmbovitei: Cheile Petrimanului în cursul superior si Cheile Plaiului Mare sau Cheile Mici la patrunderea rîului în Depresiunea Podu Dîmbovitei, Cheile Mari sau Cheile de Jos, sculptate în trupul Muntelui Ghimbav, între Podu Dîmbovitei si Rucar. În sfîrsit, cheile de la Cetatuia sau de la Cetateni sapate tot de apa Dîmbovitei, dar nu în calcare ci în conglomerate cretacice.

Principalul afluent al Dîmbovitei este Dîmbovicioara, care si-a faurit într-o lupta fascinanta doua sectoare de chei: cheile Dîmbovicioarei, situate în imediata vecinatate a localitatii Podu Dîmbovitei si ale Brusturetului, în amonte de satul Dîmbovicioara, spre obîrsie. Dintre aceste complexe de chei, mai cunoscute sînt cele de pe Dîmbovita (cheile de la Cetateni si Plaiul Mare) si de pe Dîmbovicioara, intrate într-un circuit turistic eficient, dar mai spectaculoase sînt cheile dintre Podu Dîmbovitei si Rucar, ferastruite în Muntele Ghimbav de catre Dîmbovita (Cheile Mari), Cheia (Cheita) si Ghimbav care, în lipsa unor poteci amenajate, au ramas astfel ca la început de lume. Desigur, strabaterea acestora este înca dificila, necesitînd, o buna pregatire fizica, echipament adecvat si multe cunostinte de catarare.

Înaltimea unor chei depaseste 200-300 m, iar grandoarea peisajului este greu de descris. Nu stim ce ne impresioneaza mai mult. Verticalitatea peretilor ce sprijina cerul mereu ravasit de nori, izvoarele reci care apar pe neasteptate la capatul unei vai oarbe (sohodoale) sau la baza unui abrupt, susurul tainic al apei sfredelind cu rabdare peretii calcarosi, grotele si avenele, conurile de grohotis de la bâza versantilor sau temeritatea cîtorva exemplare de molid, smocuri de iarba si pîlcuri de flori multicolore care s-au avîntat spre viata, prinzînd radacini chiar pe cele mai inaccesibile abrupturi si stîncarii!

Iata de ce drumetul fara graba, care trece prin aceste meleaguri, e bine sa faca scurte popasuri si în lumea cheilor. La capatul celalalt al culoarului, în platforma braneana, sectoarele de chei de pe Valea simonului si Sbîrcioarei, mai mici ca dimensiuni, pastreaza o nota de inedit prin aspectul lor salbatic si merita sa fie vizitate.

Pesterile reprezinta o lume nebanuita de taine si frumuseti, ascunse în pîntecele muntelui, izvodite de lucrarea înceata si tenace a picaturii de apa asupra rocii de calcar. Multimea pesterilor demonstreaza existenta unui relief carstic puternic evoluat, explicabil prin însasi evolutia geologica timpurie a acestui perimetru montan, alaturi de rolul agentilor modelatori, în care reteaua hidrografica a avut partea principala de actiune. În acelasi timp, pesterile au constituit adevarate locuinte folosite de oamenii culturii musteriene (circa 60 000-40 000 î.e.n.), cînd conditiile climatice ale perioadei glaciare s-au înrautatit, impunînd adaptarea populatiei la noile realitati.

Cele mai mari si mai cunoscute pesteri se afla, desigur, tot în compartimentul central al culoarului: Pestera Dîmbovicioarei, situata pe valea omonima, în amonte de satul Dîmbovicioara, pestera de la Coltul Surpat sau Plaiul Mare, pe valea Dîmbovitei, nu departe de Podu Dîmbovitei, pestera Uluce, aflata la confluenta pîrîului Urdarita cu Rudarita, Pestera Stanciului din Muntii Piatra Craiului, ori pesterile din arealul localitatii Pestera din platforma braneana s.a.

Alaturi de valoarea turistica deosebita a acestor pesteri, este de mentionat valoarea lor stiintifica, reprezentata prin depozitele fosilifere, formatiunile carstice specifice, lumea nebanuita a rîurilor si lacurilor subterane, fauna originala, adaptata la mediul cavernicol etc. Pestera cea mai cunoscuta din acest areal este cea a Dîmbovicioarei. Din nefericire, ea a avut mult de suferit datorita afluxului turistic neorganizat, în urma caruia amatorii de "suveniruri", nesupravegheati, au distrus ceea ce natura, cu migala si pricepere, a construit în milioane de ani.

Alternanta poliilor, a dolinelor si avenelor cu formele de relief dezvoltate pe conglomerate si roci cristaline determina un peisaj variat, de mare pitoresc, care constituie, alaturi de alti factori, elemente de mare atractivitate pentru numerosii turisti care strabat culoarul depresionar, împreuna cu relieful calcaros - principalul factor geomorfologic în desfasurarea turismului - relieful periglaciar si glaciar din zona muntilor vecini Iezer, Leaota, Bucegi si Piatra Craiului completeaza armonios cadrul natura] specific culoarului.

PLATFORMA BRANULUI, cu asezari si gospodarii risipite pîna sub abrupturile Pietrei Craiului si Bucegilor, poate fi cuprinsa cu privirea de la înaltimea "gîlmelor" calcaroase ce se înalta deasupra plafonului general al acesteia. Spre nord-est, pe aliniamentul Predelut-Poarta, se termina brusc spre Depresiunea Brasov, iar spre sud-est, cu o deschidere mai redusa, între Dîmbovicioara si Cheia, domina Depresiunea Podu Dîmbovitei.

Situata la o altitudine cuprinsa între 800 si l 300 m, platforma braneana prezinta o dubla înclinare, atît pe directia principala sud-vest - nord-est, dar si dinspre rama muntilor limitrofi, spre axul central constituit din interfluviul Drumul Carului. Desi aparent pare o platforma relativ uniforma, ici-colo izbucnesc magurile calcaroase, "gîlmele", care introduc o nota de spectaculozitate în relief, dominînd cu circa 50-100 m nivelul acesteia, minunate locuri de ascensiune de unde putem cuprinde o ampla panorama. Ne aflam în împaratia carstului branean. Complexele carstice de la sirnea, Pestera, Magura si Fundata, situate partial pe masivele calcaroase, ne întîmpina cu lumea misterioasa a pesterilor, avenelor, cheilor si dolinelor, clemente de certa polarizare a fluxului turistic.

Platforma Branului este adînc fragmentata de vai: Rîul Turcului cu afluentii sai principali, Moeciu, simon, Poarta de Sbîrcioara, în partea de nord, si rîul Cheia cu afluentii Urdarita si Rudarita, în partea de sud.

De pe axul central al platformei branene -Drumul Carului, straveche denumire ce arata via circulatie transcarpatica - se pot urmari cu usurinta unele deosebiri de peisaj determinate de particularitati geografice locale.

PLATFORMA FUNDATA, mai înalta si mai împadurita, constituie compartimentul sudic al platformei branene. Alcatuita dintr-o alternanta de calcare si conglomerate, are un peisaj dominat de "gîlmele" calcaroase ce depasesc frecvent l 200 m: Bora (l 344 m), Coltul Coziei (l 361 m), Dealul Sasului (l 220 m), Vatarnita (l 320 m), Predeal (l 381 rn). Acestea impun asezarilor sirnea, Fundata, Fundatica sa se situeze la plafonul maxim în Carpatii Meridionali.

PLATFORMA PEsTERA-sIMON, situata în partea nordica a platformei branene, este mult mai neteda, mentinîndu-se pe spatii întinse la altitudini de l 000-l 100 m. Relieful carstic reprezentat prin doline, mici chei, dar mai ales pesteri este binc conservat. Gospodariile asezarilor Magura si Pestera sînt dispersate printre pasuni si fînete pîna aproape de abrupturile Pietrei Craiului.

Clima Culoarului depresionar Rucar-Bran se încadreaza prin particularitatile sale în climatul montan moderat, fiind influentat de masivele înalte ale Carpatilor Meridionali.

Desfasurarea elementelor climatice este generata de circulatia generala a maselor de aer care se face pe directia predominanta nord-est - sud-vest. Varietatea reliefului, cresterea altitudinii în culoar, în dublu sens, dinspre periferii spre cumpana de ape Giuvala-Fundata si dinspre axul culoarului spre versanti, pîna la circa l 400--l 500 m, genereaza gra-dienti verticali în scaderea temperaturii, cresterea cantitatii de precipitatii, nebulozitate si presiune atmosferica. Covorul vegetal, îndeosebi vegetatia forestiera, alaturi de expozitia diferita a versantilor, bazinetele depresionare etc. imprima sensibile variatii în topoclimatul culoarului.

Climatul, reconfortant si tonic pentru activitatile umane, se caracterizeaza prin ierni mai moderate decît pe culmile montane din jur, cu veri relativ calduroase si toamne lungi, calde si uscate.

Regimul termic se caracterizeaza prin valori medii anuale de 4-8°C, temperatura scazînd evident cu înaltimea: 7,2°C la Rucar (700 m altitudine), 4,4°C la Fundata (l 370 m) si -2,8^CC la vîrful Omu (2 505 m) din Muntii Bucegi.

În unele depresiuni, îndeosebi la Rucar si Podu Dîmbovitei, se înregistreaza frecvente inversiuni termice care, pe lînga temperaturile minime coborîte, mai determina ceturi de vale, brume timpurii si tîrzii, înghet la sol.

Repartitia geografica a precipitatiilor atmosferice arata cresterea acestora o data cu altitudinea, dinspre regiunile periferice ale culoarului spre pasul Giuvala. Precipitatiile medii anuale înregistrate la Rucar, de pilda, sînt de 810,9 mm, în timp ce la Fundata acestea ajung la l 020,9 mm. Maxima pluviometrica absoluta s-a înregistrat la Fundata, la 19 iunie 1924, cînd timp de 24 de ore au cazut 306 mm, una dintre cele mai mari valori pluviometrice din tara noastra.

Interesant pentru fluxul turistic este durata medie a stratului de zapada, îndeosebi pentru practicarea sporturilor de iarna. În timp ce la statiile meteorologice din afara culoarului, la Cîmpulung si Brasov se înregistreaza 121 si, respectiv, 144 zile cu strat de zapada, la Fundata rezista 200 zile, de unde rezulta reale posibilitati de practicare a sporturilor de iarna, îndeosebi pe pîrtiile ce asteapta freamatul vesel si tonic al turistilor. La Fundata stratul de zapada se mentine de la mijlocul lunii noiembrie pîna în prima decada a lunii aprilie.

În general vîntul este cel mai instabil element meteorologic, fiind influentat, desigur, de circulatia generala atmosferica, relief si alti factori. Particularitatile culoarului, muntii din jur, determina ca directia principala a vînturilor la Fundata sa fie relativ uniform repartizata între directia nord-est, 41,7% si sud-vest, 42,6%.

Local sînt cunoscute vînturi pe care locuitorii de aici, dupa o experienta multiseculara, le-au denumit "Pietrarul", care bate dinspre Piatra Craiului, topind zapezile cu pericol de avalanse, si "Baltare-retul", care se resimte dinspre culmile Bucegilor si Leaotei, determinînd încalzirea vremii. Prin particularitatile parametrilor climatici diferentiati dupa relief si expozitia versantilor, în Culoarul Rucar-Bran au fost individualizate nu mai putin de cinci topoclimate (E. Teodoreanu, 1980).

Topoclimatul Platformei Fundata, la altitudinea de l 100-l 350 m, se caracterizeaza prin temperaturi medii anuale cuprinse între 4° si 6°C, amplitudine termica anuala de 19-20°C, numarul mediu anual al zilelor de iarna fiind de 50-70 anual, al zilelor cu înghet de 150-160, al zilelor de vara de 18-24. Se remarca o permanenta miscare de aer sub forma unor curenti pe directia nord-est si sudvest. Precipitatiile sînt bogate, cuprinse între 900 si l 200 mm anual, cu ploi torentiale frecvente. Stratul de zapada nu depaseste în medie 50 cm, persistent între noiembrie si aprilie. Este climatul cel mai uniform din tot culoarul depresionar, favorabil pasunatului, dezvoltarii pajistilor, fondului forestier si chiar pentru cultura cartofului.

Insolatia puternica, puritatea remarcabila a aerului, lipsa curentilor puternici, durata mare a stratului de zapada sînt favorabile amenajarii unei statiuni climatice si turistice care ar pune în valoare nu numai potentialul climatic deosebit, dar si cadrul natural plin de pitoresc al acestei regiuni carpatice.

Topoclimatul pantelor sudice se desfasoara între 600 si l 100 m altitudine, caracterizîndu-se prin temperaturi medii anuale cuprinse între 6 si 8°C, fenomene do inversiune de temperatura la Podu Dîmbovitei, Rucar, Dragoslavele si chiar Stoenesti, lipsa vînturilor dominante, 30-50 zile de iarna identic cu numarul zilelor de vara. Precipitatiile sînt cuprinse în medie între 750 si 900 mm, cu ploi torentiale frecvente, iar stratul de zapada persista, în anumite locuri, 3-4 luni pe an. Este un climat favorabil padurilor de foioase si de amestec, dar accesibil si pomiculturii si chiar culturii unor legume, în special în Depresiunea Stoenesti-Badeni.

Topoclimatul pantelor nordice este cuprins între 650 si l 100 m, fiind specific platformei branene. Se caracterizeaza prin temperaturi medii anuale cuprinse între 5 si 7°C, amplitudini termice anuale de 21-22°C, prin precipitatii putine, diminuate, de circa 650-850 mm anual, cu 30-50 zile de iarna si 20-40 zile de vara pe an.

Sînt frecvente aici inversiunile termice, care influenteaza desigur desfasurarea celorlalte elemente climatice. Acest topoclimat permite dezvoltarea deosebita, alaturi de cresterea animalelor, a pomiculturii la Bran si Moeciu, precum si cultura pe agroterase a cartofului, orzului si chiar a porumbului furajer.

Topoclimatul versantilor estici, spre muntii Leaota si Bucegi, cu altitudini între 800 si 1400 m, se diferentiaza datorita expozitiei versantilor, prin modificari sensibile ale gradientilor verticali, aici precipitatiile fiind mai bogate. Favorizeaza dezvoltarea padurilor si a pajistilor naturale si secundare. Se remarca prezenta unor culoare de avalanse îndeosebi dinspre abruptul Bucegilor si vînturi locale puternice ca de pilda "Baltaretul".

Topoclimatul versantilor vestici, spre muntii Iezer-Papusa si Piatra Craiului se distinge prin gra-diertti verticali pronuntati, cu un caracter vadit de adapost fata de circulatia atmosferica preponderent vestica. Precipitatiile sînt sensibil diminuate, vînturile locale au caracter formal, marind uscaciunea. Conditiile climatice specifice Culoarului Rucar- Bran au constituit o premisa favorabila în stravechea locuire a acestor fermecatoare plaiuri carpatice, dar si în posibilitati de practicarea turismului tot timpul anului.

În Culoarul Rucar-Bran apele curgatoare alcatuiesc un veritabil paienjenis, care, cu o tenacitate de invidiat, au ferastruit muntii, generînd bazinete depresionare cu lunci si terase, dar si chei impunatoare de rara spectaculozitate.

Apele curgatoare sînt reprezentate de rîul Dîmbovita, care dreneaza partea centrala si sudica a culoarului si de Rîul Turcului care se scurge într-o directie opusa, spre Depresiunea Brasov. În fapt aceste rîuri apartin de sisteme hidrografice diferite, Dîmbovita sistemului Arges, iar Valea Turcului sistemului Olt.

Bazinul hidrografic al Dimbovitei ocupa circa doua treimi din suprafata culoarului, fiind cel mai important afluent al Argesului, cu o lungime de 266 km si o suprafata a bazinului sau aferent de 2 759 km². Rîu de legenda - Dîmbovita - se formeaza în Masivul Iezer-Papusa, de sub Vîrful Rosu, de la o înaltime de 2 240 m, prin unirea pîraielor Boarcasul si Valea Vladului. De aici începe de fapt aventura Dîmbovitei, nume de adînca rezonanta în istoria românilor.

Între izvor si Podu Dîmbovitei, rîul strabate pe circa 42 km lungime o denivelare spectaculoasa de aproape l 500 m, avînd o panta medie de 39,4 m/km. De mentionat în acest sector spectaculoasele chei ale Petrimanului si Plaiului Mare, adevarate bijuterii ale naturii, obiective turistice de prima însemnatate, deosebit de accesibile.

La Podu Dîmbovitei rîul se mai domoleste putin, dar îsi mareste simtitor debitul prin colectarea mai multor afluenti, pregatindu-se parca sa se înfrunte într-o lupta decisiva cu masivul calcaros al Ghimbavului care îi sta în cale. Principalul afluent de aici este Dîmbovicioara. Desi nu are decît o lungime de 11 km, a daltuit Cheile Brusturetului si apoi Cheile Dîmbovicioarei - cele mai cunoscute si accesibile chei din întregul culoar. Un afluent cu nume sugestiv - Cheia, format din unirea Rudaritei cu Urdarita, aduna apele dinspre Dealul Sasului si Muntii Leaota si formeaza pîna la confluenta trei sectoare de chei la fel de salbatice, însa mai putin cunoscute. Debitul mediu anual al Dîmbovitei ajunge astfel la 4,55 m³/s în timp ce scurgerea medie pe anotimpuri oscileaza între 38,3 m³/s, primavara, si 13,5 m³/s iarna, valori dealtfel caracteristice scurgerii rîurilor de tip carpatic.

Între Podu Dîmbovitei si Rucar, Dîmbovita sfredeleste într-un spectacol do mare frumusete abrupturile nordice ale Muntelui Ghimbav, formînd cele mai spectaculoase chei ale sale - Cheile Mari.

Aici, în sectorul de chei, Dîmbovita primeste pîrîul Ghimbav, care îsi aduna apele de pe clina nord-vestica a Muntilor Leaota, formînd înainte de confluenta un sector de chei - Cheile Ghimbavului - cu nimic mai prejos ca maretie si monumentalitate decît Cheile Mari ale Dîmbovitei.

Abia scapata din chinga strînsa a cheilor, la Rucar, Dîmbovita conflueaza cu Rîusorul, cel mai important afluent provenit din Muntii Iezer-Papusa, cu o lungime de 15 km si suprafata bazinului sau hidrografic de 53 km². Acest important afluent îsi are obîrsia la sud de vîrful Papusa, colecteaza harnic mici pîraie, dar bogate în apa, ca Boteanu, Strîmba, Maldarul, Andreiasul, situate pe partea dreapta a Rîusorului. Strabate localitatea Rucar,. determinînd o structura partial alungita acestei asezari carpatice, în care gospodariile se însira pe mai multi kilometri, de-o parte si de alta a Rîusorului, iar din loc în loc, frumoase podete de lemn, parca coborîte din lumea basmului, se arcuiesc peste undele învolburate ale apelor repezi si curate de munte.

În aval de Rucar, Dîmbovita se largeste considerabil, despartind Muntii Leaota de Muntele Mateias, lunca si terasele favorizînd însirarea satelor care se tin lant pîna la Stoenesti. În bazinetul Dragoslavele principalii afluenti ai Dîmbovitei sînt Frasinul, Valea Caselor si Valea Hotarului, ultimele pîraie provenind din Muntii Leaotei, pe firul carora se poate patrunde usor în acesti munti; o mentiune deosebita merita Valea Caselor pe care, asa dupa cum arata numele, de-o parte si de alta gospodariile patrund mult spre pasunile Leaotei.

Ultimii afluenti mai importanti, pîna la iesirea din culoar, sînt Valea Badcnilor, cu o lungime de

.15 km si o suprafata a bazinului hidrografic, de 57 km² si Valea lui Coman, pe partea stînga, apoi pîrîul Stoeneasca, pe partea dreapta.

Contributia acestor mici afluenti se resimte în cresterea debitului mediu multianual al rîului de la 4,55 m³/s la Podu Dîmbovitei, la 9,55 m³/s la postul hidrometric de la Malu cu Flori (la patrunderea vaii Dîmbovitei în Subcarpati).

Majoritatea viiturilor se produc primavara în urma topirii zapezilor din munti si a precipitatiilor bogate, iar fenomenul de înghet înregistreaza circa 50 de zile anual, între decembrie si februarie. Interesanta este si scurgerea medie de aluviuni, mai redusa pîna la Rucar (2,5-5 t/ha. an) si mai mare la Stoenesti (5-10 t/ha. an), datorita petrografiei în care predomina rocile friabile si o torentialitate activa.

Forta apei a fost folosita din vechime de locuitori în transportul lemnului sau în instalatiile hidraulice de tehnica taraneasca, la mori, pive ori ferastraie. O mentiune aparte merita vechiul plutarit de pe Dîmbovita, care s-a practicat pîna prin anii 1962.

În aval de Pecineagu amenajari vechi, pe firul vaii, înlesneau transportul materialului lemnos pîna la Rucar si Dragoslavele; cîntecul plutasilor încarcat de fiorul dorului, pentru cei ramasi acasa, însotea drumul, adesea plin de primejdii, prin cheile salbatice, care periodic primeau jertfe din rîndul îndraznetilor munteni. În spatele unor mici baraje de lemn (Pecineagu, Cascoe, Valea lui Ivan s.a.) apa era slobozita cu un vuiet salbatic, iar pe undele învolburate plutele abia se strecurau prin cheile salbatice ale Dîmbovitei, pîna ajungeau la atelierele de prelucrare.

Mai tîrziu, prin construirea unei retele de drumuri forestiere auto, înzestrate cu mijloace de transport moderne, de mare capacitate, s-a rezolvat pentru totdeauna transportul "aurului verde", din muntii bine împaduriti, spre fabricile prelucratoare de la Rucar, Dragoslavele ori Stoenesti.

Valorificarea hidroenergetica a Dîmbovitei este recenta, prima amenajare - barajul de la Pecineagu - a dat nastere unui impresionant lac, în care se rasfrîng culmile înfratite ale Fagarasului si Iezerului.

Bazinul hidrografic al Turcului dreneaza platforma braneana, are o lungime de 25 km, iar suprafata bazinului este de 200 km², apartinînd sistemului hidrografic al Oltului. Directia de curgere a rîului se suprapune înclinarii generale a platformei branene, pe directia principala sud-vest - nord-est.

Principalii afluenti ai Turcului, Moeciu, simon, Sohodol, Poarta si Sbîrcioara, aduna apele de pe clina Pietrei Craiului si Bucegilor, au o panta accentuata, formeaza mici lunci si terase, influentînd amplasarea asezarilor omenesti din culoar.

Desigur, si apele branene, desi mai mici, au fost folosite îndeosebi în amplasarea ferastraielor, morilor si pivelor, multe dintre acestea întîlnindu-se si astazi. Bogatul paienjenis de rîuri care strabate Culoarul Rucar-Bran imprima peisajului o nota de mare pitoresc, contribuind, alaturi de alti factori naturali, la dezvoltarea turismului. Astfel, una dintre atractiile turistice ale Dîmbovitei o reprezinta si practicarea pescuitului. În apele de limpezimea cristalului, tîsnesc asemenea unor sageti pastravii aurii, o tentatie pentru orice pescar amator, o promisiune a vacantelor noastre estivale.

Ceea ce da farmec peisajului este si covorul vegetal, care împodobeste, într-o diadema uriasa, Culoarul Rucar-Bran si muntii vecini cu paduri tainice si umbroase, peticite de pajistile multicolore.

Varietatea reliefului, desfasurarea acestuia pe înaltime între 500 si circa l 500 m, conditiile climatice, substratul calcaros ori conglomeratic imprima vegetatiei dispunerea etajata si bogatia speciilor.

Fara îndoiala vegetatia forestiera ocupa primul loc între ecosistemele Culoarului Rucar-Bran. Raspîndite în trupuri masive, îndeosebi în zona înalta de la Giuvala-Fundata si mai ales pe versantii masivelor muntoase limitrofe sau izolate în petice, înviorînd plaiurile de balada din culoar, padurile constituie o bogatie naturala deosebita, ce a avut un rol important în viata populatiei locale. Raportat la suprafata culoarului, procentul vegetatiei forestiere este de 47%, o valoare normala pentru un culoar depresionar carpatic, datorita popularii timpurii . Specialistii au aratat, dealtfel destul de clar, ca exista o relatie spatiala de inversa proportionalitate, între densitatea populatiei si gradul de împadurire.

Suprafetele forestiere cele mai întinse apartin comunei Rucar, circa 20 000 ha, aici aflîndu-se unul dintre marile ocoale silvice ale tarii. Din platforma braneana, Branul poseda aproape 4 000 ha. La o prima analiza se constata asadar o predominare a fondului forestier îndeosebi în Culoarul Dîmbovitei, mult mai atasat muntilor decît platforma braneana. În acelasi timp dezvoltarea pastoritului, mai ales în satele branene, a determinat de-a lungul veacurilor extinderea pasunilor si fînetelor montane, înlocuind unele suprafete ele padure.

În repartitia altitudinala a padurilor distingem un prim etaj al padurilor de foioase, îndeosebi fagete, situat între 500 si l 000 m si un etaj al padurilor de amestec pîna la l 400-1 500 m.

Padurile de foioase sînt raspîndite în bazinetele depresionare din partea de sud a Culoarului Dîmbovitei, precum si pe valea Moeciu, în partea de nord. Alaturi de fag (Fagus silvatica), cel mai raspîndit arbore al acestor paduri, care poate atinge pe versantii lini si însoriti o talie impresionanta, se mai afla carpenul (Carpinus betulus), frasinul (Frasinus excelsior) si mesteacanul (Betula verucosa). Pe alocuri îsi fac uneori prezenta si exemplare de ulm de munte (Ulmus montana), plop (Populus tremula) si chiar artar (Acer platanoides).

Padurile de amestec, în care alaturi de fagete coniferele devin o data cu înaltimea predominante, ocupa versantii mai înalti, pîna la l 400-l 500 m, sau mai întunecosi, cu expozitie nordica. Tabloul acestor paduri este inegalabil prin cromatica, îndeosebi primavara si toamna. Cele mai raspîndite specii de conifere sînt: molidul (Picea abies), bradul (Abies alba) si laricea (Larix decidua), de o mare valoare economica.

Dintotdeauna padurile au exercitat o irezistibila atractie pentru oameni, oferindu-le cu generozitate resurse de hrana, material de constructii si adapost. În milenara existenta umana s-a verificat si proverbul conform caruia "românul este frate cu codrul" si s-au pus bazele civilizatiei carpatice a lemnului. si astazi gospodariile localnicilor folosesc într-o apreciabila masura lemnul, aidoma ca în vremea stramosilor, desi materialele moderne se afla în ofensiva la acest sfîrsit de secol.

O prospera industrie forestiera antreneaza si acum multi locuitori în doborîrea, transportul ori prelucrarea lemnului.

Despre vechimea exploatarilor si chiar a exportului de lemn din culoar ne vorbesc multe documente. Astfel, lemnul do conifere al padurilor dîm-bovitene era exportat pîna în Imperiul Otoman, fiind folosit, datorita calitatilor deosebite, în santierele navale pentru confectionarea corabiilor si catargelor (Gheorghe Pîrnuta, 1972).

Pajistile secundare reprezinta o asociatie care ocupa, datorita dezvoltarii unui pastorit intens si stravechi, mari suprafete în Platforma Bran. Covorul pajistilor montane este format din numeroase specii reprezentative prin paius (Festuca rubra), firuta (Agrostis tenuis), teposica (Nardus stricta), paiusul de livada (Festuca pratens) si trifoiul alb (Trifolium repens).

Numeroase flori învioreaza cu corolele lor multicolore pasunile si fînetele montane. Din buchetul florilor de munte nu lipsesc viorelele (Viola odorata), cicoarea (Cichorium intybus), sînzienele (Galium verum), lumînarica (Verbascum thapsus) ori gura leului (Antirrhinum majus).

Un peisaj original îl constituie vegetatia zonelor carstice, în care alaturi de ovasciorul auriu (Trisetum ftavescens) ori specii de paius, îsi fac simtita prezenta garofita (Dianthus spiculifolius) si rogozul (Carex rupestris), care învioreaza tabloul poliilor si dolinelor.

Specii de mare interes stiintific sînt, desigur, endemismele, dintre care amintim garofita Pietrei Craiului (Dianthus callizonus), unica în lume, care se rasfata pe brînele inaccesibile ale Pietrei Craiului, alaturi de sîngele voinicului (Nigritella nigra), bulbucul de munte (Trollius europaeus), drobusor (Isatis transylvanica) ori smirdar (Rhododendron kotschyi). Iata de ce s-a impus, înca de mult, înfiintarea unor rezervatii naturale, între care mai cunoscuta este aceea din Muntii Piatra Craiului, care ocupa în prezent circa l 400 ha.

Daca primavara si vara padurile si pajistile ne ademenesc prin verdele lor crud, prin covorul multicolor al florilor din pasuni si prin mirosul fînului cosit, toamna se desfasoara spectacolul neasemuit al codrilor ruginii, în care se aprind din loc în loc "focurile" frunzelor atinse de bruma. Într-un cuvînt, peisajul Culoarului Rucar-Bran reprezinta pentru turistul aflat la odihna sau trecator un tablou a carui negraita frumusete ne cheama si-ne recheama mereu în orice anotimp.

Cadrul natural specific Culoarului Rucar-Bran este deosebit de favorabil pentru o fauna bogata si diversificata, care populeaza padurile, fînetele si pasunile montane, apele învolburate ori tainicile pesteri, pîna la crestele scaldate în nori. În umbra padurilor de fagete si conifere îsi gasesc un adapost ideal numeroase specii: lupul (Canis lupus), rîsul (Felix lynx), jderul de padure (Martes martes), veverita (Scirius vulgaris) ori pîrsul de alun (Muxardinus avelanorius). Unele mamifere prezinta un interes cinegetic, care le-au dus faima pretutindeni. Sînt exemplarele marete de urs (Ursus arctos) si mistret (Sus scrofa), sau de o frumusete tulburatoare ca cea a cerbului (Cervus elaphus), atent la cel mai mic zgomot ivit.

Pe culmile mai înalte ale muntilor, pe brînele salbatice ale Pietrei Craiului, singuratica sau în grupuri, traieste o podoaba a naturii carpatice, capra neagra (Rupicapra rupicapra), specie ocrotita de lege.

Numeroase specii de pasari ne încînta prin coloritul penajului ori prin cîntecele tainice si tulburatoare; sînt specii de pitigoi (Paris montana), muscarul mic (Ficedula parva), pitulicea sfîrîietoare (Philoscopera dibilatrix), ori ciocanitoarea cu spatele alb (Dendrocopos leucotos).

În undele repezi ale Dîmbovitei si în apele afluentilor mai mari traiesc lalolalta cu pastravul (Salmo trutta fario) - cel mai valoros peste din apele de munte, zglavoaca (Cottus gobio), lipanul (Thymallus thymallus) si moioaga (Barbus meridionalis petnyi), reprezentînd o reala tentatie pentru pescarii sportivi si amatori, dar si pentru turistul venit sa se deconecteze aici, în fascinantul univers al Carpatilor.

Bogatia faunistica este completata în mod original de bogate specii cavernicole, care populeaza lumea tainica a pesterilor si golurilor subterane. Posibilitatile de practicare a vînatului si pescuitului constituie o premisa favorabila în amplificarea turismului de sejur, o invitatie tentanta pentru cunoastere si drumetie.

Veritabila sinteza geografica, învelisul, de soluri din Culoarul Rucar-Bran se încadreaza în categoria so-lurilor montane brune si brune acide. Relieful deosebit de variat, substratul pe care se dezvolta (cal-caros ori conglomeratic) au determinat individualizarea în principal a trei tipuri de soluri, suport pentru învelisul vegetal natural ori pentru culturile agricole.

Cele mai raspîndite soluri din culoar sînt solurile brune montane de padure, care ocupa circa 65% din suprafete, întîlnite la altitudini medii pîna la circa l 300 m îndeosebi în platforma braneana, dar si pe culmi si povîrnisuri. Se dezvolta pe un strat de conglomerate cu elemente cristaline si pe calcare, au un profil scurt, nediferentiat, bogate în humus. Sînt în acelasi timp slab aprovizionate cu fosfor si potasiu si au o buna permeabilitate. Pe aceste soluri se dezvolta atît padurile de fagete sau de amestec, cît si pasunile .si fînetele montane. Se practica si culturi agricole în sistemul agroteraselor înalte pîna la circa l 350-l 400 m.

Solurile brune acide de padure sînt raspîndite pe suprafetele mai joase din bazinetele depresionare, îndeosebi în Culoarul Dîmbovitei. Substratul este reprezentat din formatiunile sedimentare si cristaline. Prezinta un profil mai adînc, bogat în humus, fosfor si potasiu, putin permeabil si cu o textura .argiloasa-lutoasa. Pe aceste soluri se dezvolta îndeosebi pajistile, dar pot fi si cultivate daca se administreaza îngrasaminte naturale sau amendamente cu calcare.

Solurile rendzinice sînt întîlnite frecvent la altitudini diferite, pe terasele din lungul rîurilor, pe culmi si platforme...Au un profil foarte scurt, slab diferentiat structural, sînt greu permeabile, adesea bogate în humus si azot. Pe aceste soluri se dezvolta covorul multicolor al pajistilor montane.

Componentele fizico-geografice alcatuiesc într-o armonioasa plasmuire, un cadru natural pitoresc, original si unic. Acesta este Culoarul Rucar-Bran, o poarta larg deschisa spre mirificul orizont al Carpatilor românesti.

"... Ci am lasat domnia mea pre obiceiul cel batrîn

cum au fost mai denainte vreme de veac

ca sa-si fie solii drumul Rucarului si în viitoare si în ducatoare."

Hrisov domnesc din 12 martie 1674 - Duca Voevod

Cadrul natural prielnic, cu forme normale de relief, un climat montan moderat la care se adauga varietatea resurselor naturale, au favorizat din plin popularea acestui spatiu carpatic. Asezarile au aparut aici înca din cele mai îndepartate timpuri, beneficiind de adapostul natural al muntilor si padurilor. Poate ca în nici un alt spatiu montan nu s-a resimtit mai mult importanta unui drum transcarpatic ca cel al Branului, care a unit dintotdeauna provinciile aflate de o parte si de alta a Carpatilor, determinînd aparitia si dezvoltarea asezarilor si a unor îndeletniciri specifice.

De fapt, prezenta omului pe aceste meleaguri este mult mai veche. Descoperirile arheologice au dovedit ca popularea s-a efectuat începînd cu paleoliticul mijlociu, în faze succeseivc si cu intensitati diferite (T. Hasdeu, 1979), îndeosebi în perimetrul satelor branene de astazi.

Conform descoperirilor facute în raza localitatilor Pestera si Magura, unde au fost puse în evidenta razuitoare, lamele si vîrfuri de silex, avem primele marturii despre omul paleoliticului mijlociu (60 000-40 000 î.e.n.).

Epoca neolitica aduce importante modificari în existenta umana, desi pesterile, dealtfel numeroase în culoar, continuau sa fie adaposturi sigure iarna sau în cazul unor pericole deosebite. În acelasi timp locuitorii încep sa-si construiasca gospodarii simple, bordeie, case cu schelet de lemn si în afara pesterilor, pe firul vailor, în depresiuni sau pe culmile mai domoale.

Obiectele de uz gospodaresc si de podoaba, apartinînd epocii bronzului, descoperite la Pestera, atesta continuitatea locuirii acestor plaiuri, marcînd despartirea triburilor trace de agricultori, de cele ele pastori.

Epoca fierului, prin descoperirile facute în cîteva sate branene si la Cetateni, pe valea Dîmbovitei, îi prezinta pe geto-daci organizati în puternice uniuni de triburi, dominînd etnic, politic, cultural si economic un spatiu geografic vast.

O atentie deosebita merita complexul arheologic de la Cetateni, unde au fost descoperite doua niveluri de locuire, primul datînd probabil din secolele II-I î.e.n. Aici, pe interfluviul situat între Valea Chiliilor si Valea lui Coman, au fost descoperite urmele unei cetati dacice de forma pa-trat-rectangulara, cu ziduri groase de 2 m, construite din piatra de rîu si gresie neprelucrata, fara folosirea mortarului. Cetatea avea poxitie strategica deosebita. În partea de sud-vest un zid de incinta, cu o lungime de 56 m si o latime între 2 si 2,5 m, asigura o buna aparare în fata dusmanilor. Cercetarile arheologice au dovedit ca viata pasnica a geto-dacilor se desfasura, de fapt, la baza cetatii, pe terasa Dîmbovitei, cetatea fiind folosita doar în scopuri defensive. Distrugerea ei prin incendiu, în vremea lui Burebista, este legata si de începerea actiunii de unificare a geto-dacilor.

Pozitia geografica favorabila a cetatii a determinat o deosebita dezvoltare a schimburilor comerciale. Aici se întîlneau marfurile geto-dacilor dintre Carpati si Dunare, cu cele provenite din Peninsula Balcanica sau din bazinul Marii Mediterane.

Continuitatea popularii de la Cetateni este evidentiata prin generatiile de asezari, care s-au perpetuat din secolul II î.e.n. pîna în zilele noastre. Mai multe lacasuri sfinte (biserici, schituri) datînd din secolele XIII, XV, XVII, precum si "Schitul Negru Voda" dovedesc peste veacuri puternica organizare si viata economica existenta aici, unde, probabil, s-a aflat enigmatica "cetate a Dîmbovitei". Drumul transcarpatic al Branului capata asadar o reala importanta începînd chiar din timpul statului dac centralizat. El determina treptat amplificarea vietii economice din culoar, aparitia si dezvoltarea vechilor asezari. În mod cert asezarea de la Cetateni devine cu adevarat importanta abia în feudalismul timpuriu, dupa întemeierea formatiunilor statale românesti.

Aici va fi, pîna în 1368, primul punct vamal de pe valea Dîmbovitei, amintit în diverse documente. În timpul stapînirii romane în Dacia, drumul transcarpatic al Branului capata o certa valoare comerciala si militara, fiind situat atunci la granita dintre Imperiul Roman si teritoriile ocupate de dacii liberi. Pe acest drum se deplasau legiunile romane în vederea apararii provinciei Dacia de valurile popoarelor migratoare. Tcibula Peutingeriana - alcatuita dupa o harta a lumii vechi din secolul al IX-lea - ne arata figurat existenta drumului daco-roman prin Pasul Bran, care ajungea pîna în inima statului dac de la Sarmizegetusa. Dealtfel si Limes-ul transalutanus, care reprezenta un aliniament de castre romane dispuse din Cîmpia Romana si pîna în Muntii Carpati, la Cumidava (Rîsnovul ele azi), constituie într-un fel o dovada a importantei drumului transcarpatic. Castrele erau asezate la distante de 35-40 km unul de altul. O parte din ele, ca cele de la Flamînda, Urluieni, Sapata de Jos, Baneasa, Rosiori, Pitesti - în regiunea de cîmpie -, Jidava (în Depresiunea Cîmpulung), Scarisoara (Rucar), probabil Oratia si Cumidava (Rîsnov), au cîstigat cu timpul în importanta, reusind sa se dezvolte.

Unele castre romane au generat asezari omenesti permanente atît înainte, cît si dupa retragerea aureliana din Dacia. Castrul de la Jidava, situat în apropierea orasului Cîmpulung de azi, asigura îndeosebi paza acestui drum strategic si comercial ce patrundea în culoar. Castrul roman de la Scarisoara-Rucar, construit din placi masive de caramida, era bine pazit de un detasament care facea parte din Cohors II Flavia Bessorum din Moesia Inferioara. În sfîrsit, castrul roman de la Cumidava (Rîsnov) a fost ridicat de Cohors VI Cumidavensium Alexandrina, unitate alcatuita din daci liberi înrolati în slujba Imperiului Roman în prima jumatate a secolului al III-lea. Vestitul geograf al, antichitatii grecesti, Ptolemeu, mentionînd Cumidava printre marile centre ale Daciei, afirma ca ea avea, printre altele, si rolul de a proteja drumul transcarpatic al Branului.

Trecerea populatiilor migratoare prin culoar nu a lasat urme deosebite. Se pare ca în toponimia locala numele Muntelui Pecineagu s-ar afla în directa legatura cu invazia pecenegilor. Popularea Culoarului Rucar-Bran intra într-o faza decisiva dupa închegarea formatiunilor statale românesti de o parte si de alta a Carpatilor. Acum au loc primele atestari documentare ce contribuie la conturarea, în linii mari, a asezarilor omenesti. Asezarile umane de aici îsi amplifica treptat functiile economice datorita, mai ales, apropierii de Cîmpulung, prima capitala a Ţarii Românesti. Primii voievozi munteni - Basarab I, Nicolae Alexandru Basarab si Vladislav Vlaicu - reusesc, printr-o politica înteleapta, sa asigure dezvoltarea Ţarii Românesti, încheind diverse aliante si tratate, dintre care amintim tratatul cu Brasovul, fapt ce s-a reflectat pozitiv în viata asezarilor din culoar. Pentru prima oara sînt atestate documentar vama de la Cetateni si cea de la Cîmpulung (1368) si ulterior vama Dîmbovita, "schela Dragoslavele si Rucar", cum o întîlnim în documentele de epoca (1377). De cealalta parte a culoarului, asezarea Branului este amintita documentar tot în 1377, si tot ca punct vamal. Este cazul sa aratam ca "migratia" punctelor vamale spre Giuvala, ultimul pîna în 1918 genereaza satele Podu Dîmbovitei, Fundata, partial Valea Urdii si Fundatica. Functia vamala a determinat aparitia "satelor de hotar'', ce se bucurau de un statut special. Vamesii de la Rucar si Dragoslavele primeau uneori însarcinari diplomatice - de cele mai multe ori, confidentiale -, erau ascultati în Sfatul tarii, iar "satele de hotar", ce asigurau paza si întretinerea drumului transcarpatic al Branului, erau scutite de anumite taxe si impuneri. Mai mult, aceste asezari "tineau sub ascultare" o serie de sate din jur. Veniturile realizate de vama constituiau o sursa sigura în visteria domneasca, o parte din aceste venituri îndreptîndu-se catre unele manastiri, în special din Cîmpulung.

Importanta drumului transcarpatic a dus la activizarea schimburilor comerciale, prin antrenarea satelor din culoar în economia do schimb, intensificînd astfel nu numai pastoritul, ci si exploatarile forestiere. Acestea clin urma se extind, cu timpul, nu numai pe valea Dîmbovitei, ci si pe vaile cîtorva afluenti cum sînt Dîmbovicioara, Valea Caselor, Valea Badenilor, din compartimentul muscelean, sau Valea simonului, din cel branean. Intensificarea schimburilor comerciale a atras dupa sine si intensificarea legaturilor între românii asezati de o parte si de cealalta a Carpatilor. Pe buna dreptate scria geograful francez Emm. de Martonne, la începutul secolului nostru, ca dintotdeauna au existat " ... legaturi naturale între populatia româneasca de pe versantii Carpatilor, între vechea cetate Cîmpulung si orasul Brasov".

Intensificarea schimburilor comerciale, dezvoltarea pastoritului, inclusiv a pastoritului transhumant, stapînirea Branului si de catre voievozii munteni, alaturi de multi alti factori, au contribuit la unitatea etnica si spirituala a populatiei din marele culoar transcarpatic, la individualizarea zonelor etnografice Rucar si Bran, considerate de o mare bogatie si originalitate.

Iata cum drumul transcarpatic al Branului si-a împletit destinul cu cel al asezarilor din culoar. Desi majoritatea acestor localitati sînt atestate documentar dupa 1377, ele continua, în fapt, strabune vetre de populare ce coboara din vremea tracilor. De asemenea, el are o deosebita importanta în directionarea deplasarii sezoniere a pastorilor braneni sau musceleni cu turmele de oi în vederea asigurarii hranei pentru animale.

Cauzele aparitiei si dezvoltarii transhumantei (trans ,,peste" si humus "pamînt") sînt legate de cresterea deosebita a efectivelor de animale (în special ovine) si de necesitatea asigurarii hranei în muntii din mosia sau hotarul satelor din culoar. De asemenea, aservirea feudala a satelor branene si presiunile cetatii Brasov asupra "colibasilor" au determinat deposedarea localnicilor de muntii lor, acestia fiind nevoiti astfel sa se adapteze noilor conditii, practicînd transhumanta.

Deoarece transhumanta a jucat un rol deosebit în viata asezarilor clin Culoarul Rucar-Bran, este interesant sa facem unele precizari.

Apreciata unanim ca tipul de pastorit cel mai complex de la români, transhumanta a fost atestata documentar înca din secolul al XV-lea. Astfel, un prim document din 1414, citat de Ioan sandru (1983), si un altul din anii 1521-1528, ne relateaza despre "knezii" români în Marginimea Sibiului, care merg sa se învoiasca sa pasuneze turmele în muntii si cîmpiile din Muntenia. Tot asa scrisoarea lui Dem. Gerdey, din septembrie 1542, ca si documentele anterior citate, arata aparitia si dezvoltarea fenomenului.

Transhumanta redusa (initiala) este semnalata în conditiile în care turmele oierilor din Culoarul depresionar Rucar-Bran ramîn în muntii limitrofi culoarului, iernînd în Subcarpati sau în cîmpiile din tiproptere, deci la distante mici de locul- de bastina. Transhumanta ampla, propriu-zisa, avea loc în situatia cînd turmele erau deplasate pentru iernat pîna departe în lunca si Delta Dunarii. Astfel, turmele care varau pe fata muntilor Cocora, Tataru, Coteanu, Caraiman, Jepii Mari si Jepii Mici, Mitarca si Jugureanu, din bazinul hidrograilc al Ialomitei, sau în muntii Susai, Zamora, Neamtu si Turcu din bazinul hidrografic al Prahovei, alteori chiar în muntii mai îndepartati de la Curbura Carpatilor, se deplasau pentru iernat tocmai în Cîmpia Româna, lunca si baltile Dunarii, în Delta Dunarii sau Dobrogea, si nu de putine ori dincolo de fruntariile tarii, în Balcani, în Muntii Pindului si în Crimeea.

Asupra vechimii trecerii turmelor transhumante prin Pasul Bran sta marturie documentul din anul 1418, prin care erau stabilite norme privind reglementarea trecerii acestora, precum si obligatiile oierilor. Tot în acelasi sens, decretul emis de "Guberniul Transilvaniei" este primul act normativ în legatura cu "pasapoartele" necesare pastorilor care însoteau turmele.

Spre deosebire de alte zone (Marginimea Sibiului), în satele branene întotdeauna numai barbatii au practicat pastoritul (în special cel transhumant). Documentele privind reglementarile fiscale la care erau supusi pastorii braneni devin tot mai numeroase, pe masura ce se înmultesc si plîngerile adresate de braneni domnilor munteni pentru a interveni în favoarea lor. De exemplu, un document datat 21 august 1778 consemneaza plîngerile pastorilor braneni si seceleni împotriva vamesilor de la Rîmnic si Buzau, care le-au luat " ... oile cele alese de prasila cu sila si ni s-au lepadat la un pret de nimica, numai pretul oilor la jumatate''. Nu putine au fost actele, emise de capitala Ţarii Românesti, prin care se stabileau unitar taxele de intrare, "ierbarii si cornarit" impuse oierilor transilvani, asa cum glasuia un sugestiv document din 4 decembrie 1786.

Amploarea fenomenului transhumantei rezulta si din faptul ca în anul 1833 patrundeau în Ţara Româneasca, prin "plaiul Dîmbovitei" de la Rucar, importante efective de animale, apartinînd satelor branene. Interesant de remarcat este faptul ca un document din anul 1832 mentiona existenta a nu mai putin de 87 poteci în zona Branului care, strabatînd Bucegii si Leaota, ajungeau în plaiurile Dîmbovitei si Ialomitei. Multe dintre aceste poteci erau folosite si de pastorii braneni pentru a evita "numerotarea oilor" si, implicit, îndatoririle fiscale sau abuzurile unor vamesi.

În secolele XVII-XIX au existat cel putin sase drumuri principale de transhumanta, cunoscute sub denumirea de "drumul oilor", dupa cum urmeaza:

din zona Branului, drumul trecea pe la Rucar si Stoenesti, urmînd valea Dîmbovitei pîna la Tîrgoviste, apoi spre Ploiesti, Slobozia, Vadu Oii pe Dunare, ajungînd în Dobrogea si Delta Dunarii;

din platforma braneana un alt drum se îndrepta prin culoar pîna la Rucar, urmînd apoi valea Dîmbovitei pîna la Bucuresti, de unde se bifurca spre "schelele" de la Calarasi si Oltenita;

un alt drum pornea din zona musceleana,, de la Rucar, prin Cîmpulung si Pitesti catre Dunare, avînd ca puncte terminus Giurgiu si Oltenita;

din zona Bran un drum strabatea Ţara Bîrsei, tinuturile covasnene si prin Bretcu ajungea la Tîrgu Ocna, urmînd valea subcarpatica a Trotusului, traversa apoi rîul Siret, ajungînd la Prut sau coborînd catre Galati;

drumul Nehoiului trecea prin Sacele, ajungea în valea superioara a Buzaului pe care o urma pîna în Cîmpia Româna, spre Braila si Baltile Dunarii;

în sfîrsit, un drum care a aparut mai tîrziu pornea din Bran, urma valea superioara a Prahovei prin Pasul Predeal, apoi strabatea Subcarpatii Munteniei si Cîmpia Româna.

Majoritatea acestor "drumuri ale oilor", pornind din Bran, urmau vaile principalelor rîuri, pîna la baltile si lunca Dunarii.

Transhumanta în satele muscelene a fost un fenomen de mai mica amploare, datorita existentei pasunilor întinse din muntii Leaota si Iezer si chiar, de mai departe, din Fagaras si Bucegi. La aceasta contribuia si .stapînirea în devalmasie a pasunilor de catre obstile din Rucar, Dragoslavele si Stoenesti. Cu toate acestea, apar primele "împartiri ale muntilor" de la l decembrie 1797, care semnifica, în plan social, iesirea din devalmasie, precum si primele simptome ale destramarii obstiilor satesti.

Consecinta a pastoritului transhumant, satele de "ungureni", aparute ca un reflex al revarsarilor de populatie din Transilvania în exteriorul edificiului carpatic, în special în arealul subcarpatic, a fost relevata de numerosi cercetatori, lata ce spunea Emm. de Martonne într-un studiu din 1907: " ... satele de ungureni sînt daca nu în întregime cel putin în mare parte populate cu transilvaneni. Ungureanul, adica românul din Transilvania, este adeseori un fost cioban". Satele de "ungureni" de pe valea Dîmbovitei, Slobozia, Piatra si Badeni-Ungureni provin din "iradierea" locuitorilor din Moeciu si Bran.

Practicarea îndelungata a transhumantei a determinat o anume diviziune a muncii în micile colectivitati umane si în familie, o ierarhie pastorala, în care baciul era figura centrala, iar ceilalti membri specializati ca sterpari, cîrlanari, miorari, berbecari, mînzari etc. Acumularile materiale îndelungate au determinat aparitia de mari proprietari, tîrlasii, care detineau mii de oi, un numar însemnat de bovine si herghelii.

Economia pastorala s-a rasfrînt si asupra fizionomiei asezarilor umane din Culoarul depresionar Rucar-Bran, a contribuit la mentinerea constiintei etnice si nationale a unitatii culturale si istorice a românilor de pe ambii versanti ai Carpatilor.

În anumite perioade istorico s-a constatat o mare mobilitate a formelor de habitat, cînd vetrele de sat, îndeosebi în secolele XVI-XVIII, fie au "coborît" pe firul vailor, fie an "urcat" prin "roire" pe versanti, fluctuatii impuse de unele necesitati legate mai ales de economia pastorala. 

"Roirea satelor", fenomen istorieo-geografic frecvent în aria carpatica româneasca, s-a bucurat de o atentie deosebita m literatura istorica (N. Iorga, C. C. Giurescu), sociologica (D. Gusti, H. Stahl) si geografica (S. Mehedinti, G. Vâlsan, V. Tufescu, V. Mihailescu s.a.) mai ales în perioada interbelica. În esenta, fenomenul consta în desprinderea din satul "matca" a unei parti din populatie si crearea unui sat nou - satul "roi" -, datorita unor cauze multiple: sporul natural mai ridicat în anumite zone, farîmitarea obstilor mosnenesti, opresiuni sociale, religioase sau ele alta natura. Roirea satelor a fost specifica, în anumite etape istorice, si unor asezari din Culoarul depresionar Rucar-Bran. Deplasarile s-au realizat atît în interiorul culoarului - spre cumpana de ape sau în lungul vailor, cît si în regiuni mai îndepartate - în Muntenia, Moldova si chiar Dobrogea.

În anumite documente istorice, roirea este cunoscuta sub formula "fuga din sat", fenomen cu implicatii diverse. Pentru exemplificarea acestui fenomen, din trecut, alegem satul Rucar si partial Dragoslavele, deoarece din acest areal, adevarat rezervor demografic, s-au desprins grupuri mari de populatie, constituind ulterior "matricea" a numeroase noi asezari omenesti.

Catre Moldova se evidentiaza doua mari etape de migrare. Prima, la începutul secolului al XVII-lea, mentionata de documentul din 24 aprilie 1621, care relateaza "implantarea" rucarenilor si drago-slovenilor în Soveja vrînceana, întemeind acolo satele Rucareni si Dragosloveni, iar a doua etapa de migrare, tot catre Soveja, a avut loc la începutul secolului al XVIII-lea, consemnata si de documentul emis de ispravnicul judetului Muscel din 10 mai 1710. Astfel, în anul 1880 Rucareni si Dragosloveni erau deja asezari mari, avînd l 320 si, respectiv, l 180 locuitori, demonstrînd vigoarea fenomenului. Iata cum prezinta sovejanul Simion Mehedinti, întemeietorul geografiei moderne românesti, acest fapt: ".. . am staruit acolo pîna azi. .., am pastrat graiul muntenesc si portul, si numele. Pîna azi dupa trecerea de atîtea veacuri ne zicem între noi rucarenii si dragoslovenii, macar ca ocîrmuirea ne zice sovejeni... pastratori de traditie."

Satul Casin a fost întemeiat în vremea lui Vasile Lupu de pribegii veniti din Rucar si Dragoslavele, care s-au "infiltrat", de asemenea, si la Hîr-ja si Bîlea. Satul Racoasa, tot din Moldova, a cunoscut infiltratii ale rucarenilor, atestate documentar din 14 aprilie 1579, care arata ca din Rucar ,,au fost dusi numitii preoti la satul Racoasa din Moldova". Infiltratii masive de rucareni au fost semnalate atît în tinutul Putnei, la Borsani si Cotofenesti, cît si în alte sate din jurul localitatii Marasesti.

În Transilvania, rucarenii s-au asezat în Ţara Bîrsei si în Ţara Fagarasului, mînati de aceleasi greutati. Amintim astfel satul Rucar din Fagaras, care a fost întemeiat de domnii munteni, stapînitori ai domeniilor fagarasene, cu locuitorii din satele muscelene din culoar, în secolele XVII-XVIII. Despre stabilirea rucarenilor în "hotarul Branului", iata ce ne relateaza un document din 25 aprilie 1695. Este vorba de o scrisoare trimisa de Constantin Brîncoveanu, domnul Ţarii Românesti, judelui Brasovului, Hannas Mancas, din cârc spicuim: ". .. facem stire dumitale pentru niste oameni de la Rucar si Dragoslavele, care au fugit de-a colo si au venit aici în tara dumneavoastra, de sed pe hotarul Branului."

"Conscriptia urbariala" din 3 ianuarie 1761, existenta la Arhivele Statului din Brasov, aminteste de "jeleri" în satele branene, veniti din Ţara Româneasca (inclusiv din satele muscelene), si care nu se deosebeau de iobagii transilvaneni.

În Muntenia, aria infiltratiilor era deosebit de ampla. Astfel, catune întregi din fostele sate Danesti si Negresti de pe valea Argeselului, Leresti de pe valea Rîului Tîrgului, ori Bogatesti si Jugur din apropierea orasului Cîmpulung proveneau din Rucar în cea mai mare parte. Pe valea Dîmbovitei subcarpatice, satele Manesti-Ungureni si Dragaiesti-Ungureni au puternice inflitratii de rucareni, ca si asezarile din jurul Tîrgovistei si mai departe, în Baraganul ialomitean si brailean, în Dobrogea.

"Roirea" rucarenilor si dragoslovenilor în interiorul culoarului depresionar a fost determinata de popularea treptata a spatiului aferent, remarcîndu-se ascensiunea formelor de habitat spre versantii muntilor limitrofi. Puternicele fluxuri de roire stan la originea unor mici asezari, precum Satic, pe valea superioara a Dîmbovitei, Ciocanu, la poalele Pietrei Craiului, Fundatica, în special cu dragoslovenii, sau Podu Dîmbovitei, legat si de functia vamala.

Asadar, roirile au contribuit decisiv la popularea unor spatii din interiroul si exteriorul culoarului depresionar, la valorificarea resurselor carpatice, în urma acestui fenomen închegîndu-se asezari durabile ai caror locuitori si-au pastrat peste veacuri obiceiurile si datinile strabune.

" ... Poarta deschisa între Transilvania si Ţara Româneasca, strunga de transhumanta,

loc de întîlnire al românilor de pretutindeni, aici se vorbeste o limba neteda, slefuita,

curata ca o piatra într-un rîu de munte, o limba leagan a celei literare omogenizate."

Maria Bans

Straveche poarta carpatica, loc de trecere a locuitorilor aceluiasi neam, dintr-o parte în alta a Carpatilor, Culoarul Rucar-Bran a fost dintotdeauna o veritabila "membrana de osmoza" între Ţara Româneasca si Transilvania. În timp ce primele date statistice, datînd din anul 1710, înscrise în asa-numita "Conscriptia urbariala", fac consemnarea numerica a populatiei satelor branene, pentru satele muscelene "Catagrafia" din anul 1810 constituie prima sursa de informare. Conform acestor date, satele branene aveau, în 1761, un numar de l 095 locuitori, iar asezarile muscelene aveau, într-o înregistrare mai tîrzie, din 1810, l 521 locuitori.

O serie de evenimente nefavorabile, numeroase invazii straine, ciuma din 1770, si-au pus, rînd pe rînd, ampreneta asupra evolutiei numerice a populatiei. Dealtfel, atît transhumanta, cît si roirile frecvente au dus la micsorarea numarului de locuitori. Daca în anul 1840 populatia Culoarului Rucar-Bran era de circa 8 400 locuitori, ea reuseste sa se dubleze la începutul secolului nostru, iar la recensamîntul realizat în 1910 sa se înregistreze o populatie de 18825 locuitori, între anii 1910 si 1930 populatia creste într-un ritm lent, datorita efectelor primei conflagratii mondiale ce va afecta si acest teritoriu românesc. Sînt cunoscute luptele grele purtate aici pentru apararea pamîntului stramosesc si întregirea neamului, numeroasele jertfe umane aduse apararii independentei si integritatii patriei.

Se constata, dupa cel de al doilea razboi mondial, o crestere a numarului populatiei; la recensamîntul din 1977 populatia Culoarului Rucar-Bran atingea aproape 30 000 locuitori, înregistrîndu-se ritmuri demografice mai înalte în satele Stoenesti, Rucar, Moeciu si Bran.

Analiza detaliata a fenomenului geodemografic demonstreaza un echilibru firesc între sexe, o predominare a grupelor tinere, aratînd vigoarea demografica specifica zonelor carpatice. În ciuda unui trecut istoric zbuciumat, elementul pur românesc reprezenta 99,6% din populatie si nu întîmplator acest spatiu cu valentele unui veritabil rezervor demografic se înscrie în "triunghiul de aur" al limbii literare românesti: Tîrgoviste-Cîmpulung-Brasov.

Formele de habitat specifice Culoarului Rucar-Bran reprezinta o adevarata sinteza a factorilor naturali cu cei istorici si economici. În mare masura varietatea formelor de relief a generat o localizare a vetrelor nu numai complexa dar cît se poate de originala. Astfel, în depresiunile din Culoarul Dîmbovitei, si-au mutat vatra localitatile Rucar, Dragoslavele, Slobozia, Stoenesti, Badeni si Cotenesti, cu tendinte de compactizare, datorita unirii nucleelor de habitat sau de ramificare pe vaile afluente Dîmbovitei.

Reteaua de vai, îndeosebi cele adîncite în platforma braneana, a imprimat asezarilor o structura alungita de tip "strada", cum sînt: simon, Moeciu de Sus si Moeciu de Jos. Relieful carstic, precum si plaiurile netede dominate de magurile calcaroase si-au pus si ele amprenta în fizionomia multor asezari din culoar. Astfel, localitatile Fundata, Fundatica, sirnea, Pestera si Magura au o structura risipita - polinucleara.

Daca majoritatea asezarilor ajung pîna la 800 m altitudine, întîlnim totusi opt localitati distribuite între 800 si l 000 m, precum si patru asezari si anume Fundata, Fundatica, sirnea si Pestera aflate la o altitudine de peste l 000 m, reprezentînd adevarate recorduri de înaltime pentru Carpatii Meridionali.

Aceste asezari concentrate în nuclee, de-a lungul vailor si în mici bazinete depresionare, sau risipite pe "gîlmele" calcaroase si pe versantii înalti, sprijinind parca linia orizontului carpatic, confirma peste veacuri si afirmatia istoricului antic L. Annae-us Florus care scria, în lucrarea "O scurta istorie a razboaielor Romei" ca "dacii traiesc lipiti de muntii lor" (daci montibus inhaerent), demonstrînd comuniunea dintre poporul român si spatiul sau geografic (M. Popescu Spincni "România în izvoare geografice si cartografice", 1978).

Pitorescul asezarilor este generat de gospodariile locuitorilor frumos rînduite si durate din piatra si lemn, cu dragoste si suflet, împrumutînd ceva din armonia si monumentalitatea peisajului. "Gospodaria, casa taraneasca, scria R. Vuia în 1938, au fost martorele vietii familiale si economice a societatii rurale. Fiecare gospodarie este un mic muzeu, fiecare denumire este o dovada a evolutiei si civilizatiei poporului român."

Evolutia multimilenara a vetrelor de asezari a determinat o adaptare activa la conditiile de mediu si la aparitia satului de tip muscelean si de tip branean. Daca satul muscelean prezinta un anumit specific, cu casele de un alb imaculat, o arhitectura proprie în care se detaseaza sala înalta sprijinita pe stîlpi de lemn frumos lucrati, în satul branean, cu casele mai strîns unite între ele, se observa nota de influenta transilvaneana. Aceste tipuri distincte se interfereaza, într-o originala sinteza, în asezarile înalte de la sirnea si Fundata, demonstrînd via circulatie existenta aici din timpuri stravechi.

Din multimea formelor de habitat, prezentam cîteva tipuri de gospodarii, expresie a unei economii predominant pastorale.

Gospodaria cu ocol întarit constituie, fara îndoiala, o buna adaptare a habitatului uman la conditiile specifice economiei agropastorale branene. Avînd o forma poligonala (între cinci si sapte laturi), gospodaria cu ocol întarit reprezinta un ansamblu deosebit de armonios, o culme a arhitecturii populare românesti, în care functionalitatea întregului se îmbina în chip fericit cu cerintele economiei rurale. întregul ansamblu este alcatuit din casa propriuzisa, grajduri, ficrbatoarc, adaposturi pentru furaje si unelte. Curtea interioara este adesea pietruita. Gospodaria cu ocol întarit este o veritabila cetate taraneasca din piatra si lemn, cu o remarcabila acuratete arhitectonica, specific româneasca, în care mesterii anonimi au gasit solutii tehnice ingenioase în asigurarea trainicie! constructiei.

În anumite conditii, nucleul acestor gospodarii a constituit vatra initiala a unor asezari umane permanente, contribuind la ascensiunea habitatului uman la peste l 000 m altitudine (Fundata, sirnea, Fundatiei!, Valea Urdii).

Casa colibasilor braileni, datînd de la sfîrsitul secolului al XVIII-lea si disparuta astazi aproape în totalitate, era compusa din doua pîna la trei camere (tinda, casuta si casa mare). Construita din lemn, pe o temelie de piatra, aceasta gospodarie a fost mult raspîndita în trecut, remarcîndu-se prin simplitate, sobrietate si functionalitate.

Casa de tip muscelean se caracterizeaza printr-o armonioasa îmbinare arhitectonica a volumelor. În construirea ei se foloseste piatra, la temelie, si lemnul inclusiv pentru acoperis. Specificul consta atît în aparitia salii deschise, sprijinita pe stîlpi frumos ornati cu motive populare diferite, asezata pe o larga pivnita (camara de iarna), cît si în dispunerea camerelor.

Asemenea locuinte, în constructia carora se foloseste, mai mult lemnul, întîlnim la Rucar, Dragoslavele, Dîmbovicioara, Satic si chiar la Fundata.

În ceea ce priveste asezarile temporare, ele reprezinta adevarata adaptare activa a amenajarilor pastorale, forestiere, hidrotehnice la conditiile specifice spatiului limitrof din munti (Leaota, Bucegi, Iezer-Papusa, Piatra Craiului).

Amenajarile pastorale constituie cele mai vechi forme de habitat, cu utilizare temporara din Culoarul depresionar Rucar-Bran, ca reflex al aparitiei si dezvoltarii pastoritului, pe baza unor întinse si bogate pasuni si fînete alpine. Habitatul pastoral reprezentat de stîne, salase, odai, colibe este cuprins între 800 si 2 100 m altitudine, cu cca mai mare frecventa între l 400 si l 800 m.

Dintre toate amenajarile pastorale stînele si grajdurile sînt cele mai frecvente forme de habitat pastoral. Daca stînele depasesc frecvent 2 000 m, grajdurile sînt situate pîna la l 500-l 600 m. Stîna, cu variantele sale traditionale, avînd doua sau trei încaperi, se întîlneste practic în tot culoarul depresionar. Desi între stîna braneana si cea musceleana exista unele deosebiri, rezultate mai ales din numarul si organizarea încaperilor, ele prezinta totusi multe trasaturi comune determinate de folosirea acelorasi materiale de constructie. De regula lespezi de calcar si gresie pentru fundatie, bîrne de brad încheiate în coada de rîndunica, pentru pereti, si sita sau sindrila pentru acoperis. Ele folosesc vechi vetre, adesea seculare, situate în locuri adapostite, ferite de vînt si cu expozitie sudica, în preajma padurilor si izvoarelor.

Asocierea mai multor stîne, dezvoltarea potecilor si drumurilor, defrisarile masive, extinderea pajistilor secundare au constituit premise fundamentale în aparitia unor catune si sate, precum Funda-tica, sirnea, Ciocanu, Valea Urdii etc. În ansamblu, majoritatea stînelor se întind îndeosebi în sectorul central si nordic al culoarului, unde s-a practicat intens oieritul, în timp ce în compartimentul muscelean alaturi de stîne se întîlnesc si grajdurile pentru cresterea, în special, a bovinelor.

Grajdul trebuie privit ca o amenajare pastorala complexa, legata mai ales de valorificarea pe loc a resurselor furajere si nu în mod simplist, ca un modest adapost pentru animale. Aparute în apropierea asezarilor din Culoarul Dîmbovitei, ele înregistreaza o frecventa deosebita între 1000 si l 600 m altitudine. În jurul lor se cultiva mici suprafete cu plante furajere si legume. Legata de prezenta acestor amenajari temporare, diviziunea muncii a facut ca o parte din membrii familiei, îndeosebi cei vîrstnici, mai rar tinerii casatoriti, sa-si petreaca cea mai mare parte din timp departe de sat, clupa un calendar arhaic înca din vremea dacilor. În multe împrejurari, concentrarea grajdurilor a dus la aparitia de catune si ulterior a satelor (Valea Caselor, Suseni, Ciocanu, Satic si partial sirnea. Fundatica etc.).

Priceputi mesteri, locuitorii Culoarului Rucar-Bran au folosit forta rîurilor de munte repezi cu debit bogat, construind instalatii simple dar ingenioase pentru a-si usura munca si viata. Prelucrarea lînii necesita amenajari simple, dar eficace: piva cu ciocane ori dîrsta cu vîltoare. si astazi se mai poate admira la Rucar, de pilda, piva cu ciocane, care bate sumanele în clipocitul apelor Dîmbovitei, aievea ca în urma cu multe veacuri. Prelucrarea lemnului, o mare bogatie a acestor locuri, a determinat amenajarea joagarelor pentru confectionarea cherestelei.

Majoritatea acestor instalatii erau situate pe Dîmbovita si principalii sai afluenti (Dîmbovicioara, Rîusorul, Cheia, Ghimbavul), dar si pe rîurile Turcu, simon si Sbîrcioara, în apropierea asezarilor umane.

Morile de apa, folosite pentru macinatul cerealelor, aveau o mare frecventa atît pe Dîmbovita, cît si pe Rîul Turcului. Cel mai vechi document istoric referitor la existenta morilor în zona braneana, datat 13 aprilie 1460, aminteste de taxele percepute de Castelul Bran asupra moraritului (proventus molerum).

Pivele si dîrstele, necesare prelucrarii lînii si a tesaturilor, beneficiaza tot de energia hidraulica. În zona braneana erau mentionate la l mai 1830, 8 dîrste si 11 pive, iar la Rucar, în 1863, 6 dîrste si 4 pive. Desigur ca densitatea acestora a fost în strînsa legatura cu dezvoltarea pastoritului, iar scaderea considerabila a numarului acestora se datoreste tehnicilor moderne de prelucrare industriala.

Din putinele exemplare ramase se pot înca vizita cele doua pive de la Rucar, una la Moeciu si alta la Dîmbovicioara, în afara pivei de la sectia etnografica din incinta Castelului Bran. Joagarele, destinate confectionarii cherestelei, au cunoscut, începînd cu secolul al XIX-lea, o mare afluenta. În zona braneana erau 14 astfel de instalatii la Moeciu de Sus, simon si sirnea si mult mai numeroase în lungul Dîmbovitei, la Rucar (18), Dragoslavele (12), Stoenesti (9) si Dîmbovicioara (6). Desigur, dezvoltarea prelucrarii lemnului (fabricile de cherestea de la Rucar, Dragoslavele si Stoenesti) a determinat scaderea pîna la disparitia totala a acestor instalatii. Ele ramîn însa importante pentru modalitatile ingenioase folosite de tehnica populara.

Îmbinînd utilitatea cu estetica, costumul popular, în variantele sale muscelean si branean, a evoluat lent, influentîndu-so reciproc si caracterizîndu-se printr-o anumita specificitate, unitate stilistica si armonie.

În acelasi timp, Culoarul Rucar-Bran fiind o regiune de vie circulatie carpatica, se resimt în bogatia si frumusetea portului popular influente din Ţara Româneasca si Transilvania.

Epoca de maxima înflorire a portului popular oste considerata a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si pîna în primele decenii ale secolului nostru.

Majoritatea pieselor costumului popular erau lucrate în gospodarie, din materiale produse în cadrul economiei de tip autarhic, rural. Rolul femeii era primordial în confectionarea costumelor populare. De-a lungul veacurilor, noile materiale - bumbacul, borangicul, firul metalic - si tehnicile noi de lucru s-au perfectionat, determinînd desigur o îmbogatire în expresivitate, culoare si utilitate.

Studiile de specialitate arata diferentieri clare între portul popular branean si cel muscelean, între cel al barbatilor si cel al femeilor, între portul de sarbatoare si cel obisnuit, precum si interferentele stilistice între zonele etnografice Muscel si Bran.

"Portul popular din zona Branului, înrudit cu cel al zonelor învecinate - Muscel si Dîmbovita -, seria Titus Hasdeu în 1979, releva unele trasaturi specifice, explicabile pe de o parte prin natura ocupatiilor, iar pe de alta prin asimilarea si redarea în forme locale a unor elemente de fond transilvanean. Diferentierile portului pe baza de vîrsta, sex, anotimp, conditii sociale, au dus la o creatie populara deosebit de interesanta prin varietatea pieselor componente ale costumului, bogatia coloristica si ornamentala. Din piesele costumului femeiesc se remarca iile cusute sau alese cu lîna si bumbac în tonuri de rosu si negru cu fire aurii si argintii, fota larga cu pulpane în vârgi, încretita la spate, stergarul de cap din bumbac sau borangic, laibarica de catifea neagra.

Costumul barbatesc este mai redus ca numar de piese. Camasa larga din pînza de în sau bumbac, cioarecii si laibaricele lucrate din zeghii, pieptare, cojocele, caciulile si gluga definesc structura portului pastoresc deosebit de bine pastrat în toata zona.

Asadar, datorita varietatii, cromaticii si terminologiei pieselor componente, portul popular branean reprezinta o valoroasa creatie, evidentiind deopotriva mostenirea arhaica autohtona dar si legaturile permanente între românii situati de o parte si de alta a Carpatilor. Portul popular muscelean, imortalizat în cunoscute tablouri de neîntrecuti mesteri ai penelului românesc, N. Grigorescu si Carol Popp de Szathmary, îl întîlnim si astazi în asezarile situate în Culoarul Dîmbovitei. Frumusetea acestui port consta mai întîi în culorile vii si alese, modelele de un rafinament deosebit, cu motive cel mai adesea florale sau geometrice. Portul femeilor este neîntrecut, maramele din borangic, iile frumos lucrate si bogate, salbele stralucitoare pun în evidenta frumusetea naturala a acestor harnice si maiestre purtatoare de har, care tes adevarate poeme în culori, dar stiu a face treburi barbatesti, obisnuite sa duca greul gospodariei în lipsa barbatilor mereu plecati cu treburi la munte ori la padure.

si aici exista diferentieri în costumul femeilor, pe vîrste, sociala sau civila, ca si între "straiele" de sarbatoare si cele obisnuite, iar valoarea sa indiscutabila demonstreaza, peste secole, gustul pentru frumos al locuitorilor acestor plaiuri mioritice.

Desigur, si alte manifestari ale creatiei populare ca ceramica, cojocaritul, încondeiatul oualor, ori manifestari de mare amploare, precum "nedeia de la Fundata", care se desfasoara în prima duminica a lunii iulie, "ravasitul oilor" sau "împartitul muntilor" (obiceiuri legate de economia pastorala ancestrala), constituie elemente de mare atractie turistica.

La acestea adaugam numeroasele obiceiuri, traditii, bogatia si expresivitatea creatiilor folclorice, nuntile rucarene si branene s.a., pentru a avea o sumara privire a vietii spirituale populare, perpetuata peste secole, simbol al civilizatiei populare carpatice românesti, permanente resurse de dezvoltare a turismului în Culoarul Rucar-Bran.

Bogatia si originalitatea zonelor etnografice muscelene si branene în toate manifestarile geniului popular, de la constructia de locuinte, unelte si mobilier, pîna la productiile folclorice de o mare sensibilitate si sinceritate, demonstreaza milenarele radacini ale civilizatiei carpatice românesti.

În descifrarea "personalitatii" geografice a Culoarului Rucar-Bran, toponimia ne ajuta sa întelegem evolutia asezarilor, vechile îndeletniciri si evenimente istorice mai importante care s-au derulat de-a lungul vremurilor.

Astfel, pozitia geografica a vetrei satului îsi gaseste reflectarea în numele unor sate. Asezari ca Valea Caselor, Moeciu, simon s.a. situate pe vai au dat rîurilor respective denumirea omonima. Alte forme de habitat, folosind pentru vatra lor dealuri si maguri, au împrumutat numele de la topicele respective: Piatra, Magura, Predulet, în timp ce relieful carstic se rasfrînge prin nume sugestive de Cheia, Pestera, Sohodol s.a.

Relieful de platforma puternic fragmentat, pozitia vetrei satului în raport cu masivele montane limitrofe determina o dispersie accentuata a gospodariilor, iar toponimul "Fundata" semnifica un loc îngust, periculos, înfundat între munti.

Numele asezarii Bran provine de la slavonul brana=poarta, loc de acces si poarta a culoarului depresionar dinspre Depresiunea Brasov. Dealtfel, fostul catun Poarta a fost integrat acestei localitati ca urmare a dezvoltarii si contopirii nucleelor respective.

Multe asezari împrumuta numele de la eroul eponim, întemeietorul presupus - mai mult legendar - al acestor sate. Exemplificam cu sate din compartimentul muscelean: Dragoslav-Dragoslavele, Stoian-Stoencsti (probabil un capitan devotat al lui Mihai Viteazul), Cotea-Cotenesti, Badea-Badeni etc. Desigur, aceste toponime trebuie întelese în legatura cu stapînirea în devalmasie a pamînturilor din timpuri stravechi.

Importanta drumului transcarpatic apare si în numele satelor Podu Dîmbovitei (loc de traversare a Dîmbovitei) si Drumul Carului (carul fiind secole de-a rîndul principalul mijloc de transport).

Roirile populatiei se regasesc în numeroase diminutive: Fundata-Fundatica, Rucar-Rucareni, Dra-goslavele-Dragosloveni s.a. Evolutia toponimului Rucar, de la forma latina Ruffa arbor, la cele germanice, Rudbon, Rothbaun. Ruckendorf si pîna la formele vechi românesti Rucalu si Rucal, exprima în fapt evolutia acestei stravechi asezari, cît si diferitele moduri de transcriere în documentele istorice si cartografice.

Evolutia istorica, marcata de mari framîntari, navalirea popoarelor migratoare, colonizarea sasilor, luptele pentru neatîrnare se reflecta fidel în denumirea unor forme de relief, precum Plaiul Turcilor, Dealul Sasului, Movila Neamtului sau în denumirea apelor: Rîul Turcului, Valea Turcului, Izvorul Nemtoaicelor. O atentie deosebita i se acorda topicului "posada" - localizata de unii cercetatori între Rucar si Podu Dîmbovitei la Plesa Posadei - cu întelesul de loc îngust, periculos, greu de strabatut, unde s-ar fi desfasurat celebra batalie din 1330 dintre trufasii osteni unguri si bravii aparatori ai Ţarii Românesti.

Economia traditionala pastorala a determinat aparitia unor toponime legato de amenajarile temporare ale acestei activitati (Dealul Stînci, Muntii Stînelor, Stînisoara, Dealul Hodaii, Odaia), de numele animalelor (Valea Mielului, Dealul Boilor, Vacaria) sau de obtinerea produselor animaliere (Valea Zerului, Dealul Jintitei, Caserie (cartier al Rucarului).

Activitatile de despadurire sînt prezente în toponime indicînd modul de obtinere prin incendiere (Arsura, Bradu Ars, Arsita, situate în platforma braneana) sau prin doborîre (Curatura, Cureasca, Dealul Curaturii).

Pulsatia vietii economice, întretinuta, controlata si dezvoltata în culoarul depresionar s-a reflectat si în numele drumurilor care satisfaceau diversele activitati - "drumul oilor", "drumul casului", "drumul cailor", "drumul varului" sau "drumul bradului". Adesea chiar si instalatiile de tehnica taraneasca si-au lasat amintirea în topica, precum Coltul Morii, Valea Morilor, La Dîrste, La Joagare, Valea Pivelor, Dîrstaru, Moraru, Pivaru.

Urmarind aceasta "haina a toponimelor" reusim sa deschidem noi porti în cunoasterea trecutului istoric al asezarilor si ocupatiilor oamenilor din Culoarul Rucar-Bran.

" ... Natura te copleseste prin puterea zamislirii de viata si forme."

I. Simionescu

Prin particularitatile sale geografice, culoarul depresionar Rucar-Bran, strabatut de drumul transcarpatic al Branului, a avut un rol deosebit în facilitatea legaturilor dintre provinciile românesti situate de o parte si de alta a Carpatilor, unind vechile capitale Cîmpulung si Tîrgoviste de cetatea Brasovului. Poate nicaieri ca aici, amplificarea în timp a functiilor drumului Branului nu a determinat o dezvoltare atît de intensa a vechilor asezari, favorizate din plin de adapostul muntelui si padurii, beneficiind de darurile cu care natura generoasa a înzestrat aceste locuri. Pentru drumetul plecat cu dorinta de a "evada" din mediul citadin si a regasi linistea tulburatoare de la poalele muntilor sau pe culmi îndepartate, asezarile din Culoarul Rucar-Bran, rasfatate de culorile pastelate ale peisajului montan, te întîmpina oricînd, oferind posibilitati deosebite în practicarea unui turism de tranzit sau stationar.

În acelasi timp, din pitorestile asezari ale culoarului putem patrunde spre muntii Leaota, Bucegi_r lezcr-Papusa si Piatra Craiului, atunci cînd poteca muntelui te cheama spre înaltimi, pe sub vîrfuri de cetina, pentru a asculta susurul izvoarelor ori tumultul pîraielor si cascadelor, sau a scruta orizontul pîna la mari departari.

Delimitarea principalelor zone turistice rezulta din îmbinarea mai multor criterii ca: individualitatea spatiala, specificitatea fenomenelor turistice si perspectiva exploatarii turistice integrale în conditii de rentabilitate economica.

Zona turistica Bran se suprapune sub aspect geografic platformei branene, acelor plaiuri dulci ca un cîntec, situate între abruptul Bucegilor si creasta Pietrei Craiului, avînd ca centru polarizator Branul, poarta larg deschisa de patrundere în culoar dinspre Depresiunea Brasov.

Principalul obiectiv îl constituie Castelul Bran, depozit de istorie, traditie si legenda, devenit simbol al acestor meleaguri românesti. În incinta se afla Muzeul etnografic, o fereastra larg deschisa spre civilizatia rurala carpatica, ce reuneste cele mai semnificative forme de habitat, instalatii de tehnica taraneasca, costume populare, ceramica.

Formele carstice din complexul Magura-Pestera-sirnea se constituie în obiective turistice naturale remarcabile. Posibilitati variate de petrecere a vacantelor ofera numeroasele trasee turistice spre muntii Piatra Craiului si Bucegi. Frumusetea asezarilor branene risipite pe culmi ori pe vai, alaturi de originalitatea portului popular si a folclorului completeaza în mod fericit cadrul de manifestare a turismului.

Zona turistica Podu Dîmbovitei se suprapune în parte teritoriului ocupat de localitatile Podu Dîmbovitei si Dîmbovicioara. Nota caracteristica este data de pozitia sa centrala în culoar, putînd fi considerata o adevarata "placa turnanta" pentru drumurile si potecile turistice, de aici rasfirîndu-se atît drumurile care urmaresc Culoarul Rucar-Bran, cît si cele care însotesc, spre obîrsii, vaile Dîmbovitei, Dîmbovicioarei si Cheii. Aceasta zona turistica este înzestrata cu cel mai spectaculos relief carstic. Stau aici sculptate de natura numeroasele chei de pe vaile Dîmbovitei (Plaiul Mare, Cheile Mari), Dîmbovicioarei (Brusturet si Dîmbovicioara), Crovului, Rudaritei si a altor afluenti. Lumea fascinanta a pesterilor de la Dîmbovicioara, Ursilor, Uluce etc., alaturi de celelalte forme carstice au contribuit la înscrierea zonei printre cele mai vizitate din Carpatii Meridionali. Pozitia geografica deosebit de avantajoasa, între muntii Leaota, Bucegi si Piatra Craiuiui, ofera posibilitati variate în alegerea traseelor de vacanta sau în ascensiunile alpine.

Asezarile, mulate dupa relief, fie însotesc valea din ce în ce mai îngusta a Dîmbovicioarei pîna în apropierea cheilor de la Brusturet, fie se catara ametitor pe versantii muntilor. Complexul turistic de la Brusturet si mai ales cel de la Dealul Sasului (186 locuri cazare) sustin întregul flux turistic în timpul anului, îndeosebi în sezonul estival.

Sub raport istoric, zona turistica Podu Dîmbovitei pastreaza marturii paleoistorice si stratigrafica în Pestera Ursilor, alaturi de ruinele cetatii de la Oratia sau fostul punct vamal din vremelnica si nedreapta vama carpatica, situat nu departe de ramificatia Drumului Dîmbovicioarei, din DN 73. Zona turistica Muscel cuprinde Culoarul Dîmbovitei si localitatile Rucar, Dragoslavele si Stoenesti, avînd drept centru polarizator Rucarul.

Aflata în zona de influenta urbana a orasului Cîmpulung si beneficiind de o pozitie geografica deosebit de avantajoasa, zona musceleana prezinta valori turistice indiscutabile. Astfel, sub aspect istoric, se remarca castrul roman de la Scarisoara- Rucar, complexul de cetati de la Cetatuia, punctele vamale de la Dragoslavele si Rucar, locul de adunare al taberei lui Mihai Viteazul de la Stoenesti ("plaiul lui Mihai"), de pe platoul Malaistea, ori monumentul de la Mateias, toate asezate într-un peisaj dominat de masivele Leaota si Iezer, dar si, de varietatea reliefului - cheile Ghimbavului, Cheitei, cheile de la Cetatuia s.a.

Turistul are posibilitati multiple de ascensiune în Leaota, Iezer-Papusa sau pe Dealul Crucii, excelent punct pentru un tur de orizont. Arhitectura musceleana, casa tipica cu pridvor varuita în alb, alaturi de amenajarile tehnice traditionale, pive, joagare, precum si portul popular sau obiceiurile specifice constituie de asemenea atractii turistice evidente. Posibilitatile de cazare sînt oferite de hanul Rucar (42 locuri.)

De la Podu Dîmbovitei putem vizita si zona turistica Tamas-Otic (corespunzatoare culoarelor secundare ale Dîmbovitei superioare), strîns legata economic si turistic de Culoarul depresionar Rucar- Bran.

Zona turistica Tamas-Otic corespunde arealului economic al localitatii Rucar, axat în principal pe valea Dîmbovitei si cea a Rîusorului, caracterizat prin alternanta peisajului carstic cu cel dezvoltat pe conglomerate si roci cristaline ce demonstreaza varietatea formelor de relief. Singura localitate este Satic, situata în amonte de Cheile Plaiului Mare, în rest predominînd habitatul cu utilizare temporara (pastoral), forestier, cinegetic, baza de santier (Pecineagu), care pot oferi deosebite posibilitati de practicare a turismului în zona. Peisajul natural este întregit de traseele montane angajate în ascensiunea muntilor Piatra Craiului, Ţaga, Fagaras si Iezer-Papusa, existînd si posibilitatea practictoii sporturilor legate de vînat sau pescuit.

Patrunderea în Culoarul Rucar-Bran este facilitata de caile ferate care ajung pîna în apropierea culoarului, dar mai ales de reteaua de cai rutiere modernizate sau nemodernizate. În cazul optarii pentru transportul feroviar pot fi folosite urmatoarele statii:

Argesel (Mateias), statie terminus pe linia C.F. 105 (Golesti - Cîmpulung - Argesel). Este legatura feroviara cea mai apropiata de culoar, de la aceasta statie pîna la Dragoslavele sînt doar 7 km;

Tîrgoviste, statie pe linia C.F. 104 (Bucuresti Nord - Pietrosita). Din Tîrgoviste se pot folosi autobuzele I.T.A. pe directia Tîrgoviste - Cîmpulung;

Zarnesti, statie terminus pe linia C.F. 203 (Brasov - Zarnesti). De aici putem continua calatoria cu autobuzele I.T.A. pe directia Zarnesti - Bran sau Brasov - Zarnesti - Bran;

Rîsnov, statie pe linia C.F. 203 (Brasov-Zarnesti), de unde folosim autobuzele pe directia Brasov - Rîsnov - Bran.

Caile rutiere patrund în interiorul Culoarului Rucar-Bran, ele apartinînd categoriilor de drumuri nationale, judetene si comunale.

Cîmpulung-Dragoslavele-Rucar-Bran (DN 73) are 74 km lungime si este complet modernizat, reprezentînd de fapt vechiul drum transcarpatic al Branului, din care se desprind numeroase sosele judetene si comunale catre toate asezarile si obiectivele turistice din culoar;

Tîrgoviste-Voinesti-Stoenesti-Valea Mare-Pravat (DN 72 A) are o lungime de 74 km si este modernizat din anul 1969. Reprezinta drumul ele acces principal care patrunde în culoar pe la Stoenesti, de unde se desprinde si drumul judetean Stoenesti - Dragoslavele. DN 72A se racordeaza în localitatea Valea Mare-Pravat (lînga Combinatul de lianti de la Mateias) cu drumul national Cîmpulung -Bran (DN 73);

Predeal-Rîsnov (DN 73A) deriva din E 15 (Bucuresti - Brasov) a carui bifurcatie are loc la Predeal. DN 73A se racordeaza apoi la Rîsnov cu DN 73 (Pitesti - Cîmpulung - Brasov).

Stoenesti-Dragoslavele, cu o lungime de 8 km, este partial modernizat, favorabil circulatiei auto si scurteaza cu 20 km accesul spre culoar prin DN 72 A si apoi DN 73.

Podu Dîmbovitei-Satic-Pecineagu, cu o lungime de 21 km, însoteste valea superioara a Dîmbovitei. Este un drum bine întretinut, desi nemodernizat, practicabil în tot timpul anului. Acest drum faciliteaza accesul în culoarele Tamas si Otic, precum si patrunderea spre muntii Iezer-Papusa, Piatra Craiului, Ţaga si Fagaras.

Podu Dîmbovitei-Dîmbovicioara-Brusturet are 15 km lungime, modernizat partial în satul Dîmbovicioara, bine întretinut, accesibil mijloacelor auto cu mentiunea ca în perioada noiembrie - aprilie drumul este dificil, iar sectorul Dîmbovicioara - Brusturet iarna este impracticabil, dealtfel cabana Brusturet este închisa în acest sezon.

Drumul comunal Fundata-sirnea (5 km) se desprinde din DN 73 (în apropierea popasului turistic sirnea), accesibil aproape tot timpul anului, este bine întretinut si reprezinta calea de acces spre pitoreasca localitate turistica sirnea, precum si spre creasta Pietrei Craiului.

Drumul comunal Fundata-Fundatica (3 km) se desprinde tot din DN 73, în centrul comunei Fundata. Este unul dintre cele mai înalte drumuri auto din Carpatii Meridionali. Iarna este dificil de parcurs. Drumul comunal Moeciu-Fundatica (8 km) se bifurca din centrul comunei Moeciu, desprinzîndu-se din DN 73 si urmareste îndeaproape valea Moeciului spre amonte. Dificil de strabatut iarna, îndeosebi sectorul Moeciu de Sus - Fundatica.

Drumul comunal Bran-Magura (6 km), nemodernizat, bine întretinut, permite accesul în Platforma Bran si apropierea de cheile Prapastiei din Muntii Piatra Craiului.

Automobilistii pot folosi statiile PECO de la Tîrgoviste, Cîmpulung, Rîsnov si Brasov.

Popasul turistic Mateias, situat pe DN 73 (Cîmpulung - Brasov) în incinta Mausoleului Mateias, poseda 30 locuri de cazare în casute si restaurant. Prin pozitia sa geografica, popasul este si un punct de belvedere. Valea Dîmbovitei apare, de la aceasta înaltime, ca o suvita de beteala pe care se însiruie sale mari si frumoase, precum si valea Argeselului, cu asezarile ei pitoresti, dominata de impunatoarea constructie a Combinatului de lianti si azbociment din apropiere. Livezi bogate se catara pe dealurile Mataului, pîna la aproape l 000 m, încarcate de rodul fructelor. În departare se contureaza panorama orasului subcarpatic Cîmpulung.

Aici se poate vizita Mausoleul Mateias, care pastreaza pentru eternitate memoria bravilor si anonimilor barbati cazuti pe cîmpul de onoare în lupta pentru întregirea neamului.

Hanul turistic Rucar, din centrul comunei Rucar, este situat la o altitudine de 700 m, are o capacitate de cazare de 42 locuri, cu functionare în tot timpul anului, si constituie un bun loc de popas. De pe Dealul Crucii avem posibilitatea sa cuprindem imaginea asezarii, a Cheilor Dîmbovitei, dintre Podu Dîmbovitei si Rucar, precum si crestele Bucegilor sau ale Iezerului pierdute în nori. Din Rucar se pot face interesante excursii spre si în muntii din jur, pe Valea lui Ecle, pe valea Rîusorului, pe valea Ghimbavului sau în Muntii Tamasului. Arhitectura locala, portul popular, tezaurul folcloric constituie permanente atractii turistice la Rucar si în împrejurimi.

Popasul turistic Pestera Dîmbovicioarei, situat pe drumul judetean Podu Dîmbovitei - Brusturet, la intrarea în Pestera Dîmbovicioarei, este un loc ideal de popas dupa vizitarea pesterii. O constructie rustica, ridicata lînga apa Dîmbovicioarei, ne întîmpina cu ospitalitate. Popasul este deschis între lunile mai si octombrie, dar nu dispune de locuri de cazare.

Complexul turistic Brusturet, construit în bazinetul depresionar cu acelasi nume, la poalele Muntelui Galbena, la circa l 050 m altitudine, beneficiaza de un pitoresc decor montan. Complexul dispune de 83 locuri de cazare, majoritatea în casute, cu confort ridicat. Este alimentat cu energie electrica produsa de un grup propriu. La restaurantul complexului, amenajat rustic, prin folosirea unor elemente specifice - scoarta de stejar si trunchiuri de copaci, precum si diverse trofee cinegetice -, pot lua masa 200 de vizitatori, într-o ambianta placuta. Prin frumusetea cadrului natural, Complexul turistic Brusturet este nu numai un minunat loc ele popas - între lunile mai si octombrie -, ci si un punct de unde se pot organiza excursii în Muntii Piatra Craiului (cabana Curmatura), spre satele branene Ciocanu si sirnea sau spre valea Dîmbovitei, în Muntii Tamasului.

Hanul Piatra Craiului, situat pe DN 73 (Cîmpulung - Brasov), cu o larga priveliste spre Masivul Piatra Craiului, dispune de 125 locuri de cazare, dintre care 20 în. casute. Hanul se afla la altitudinea de l 050 m si la 16 km de Rucar, spre Fundata.

Bucurîndu-se de un frumos renume în circuitul turistic branean, unitatea functioneaza permanent. De aici se pot organiza drumetii în Piatra Craiului si Bucegi, precum si excursii în satele apropiate.

Popasul turistic sirnea, aflat tot pe DN 73 (Cîmpulung - Brasov), la intersectia cu drumul judetean (localitatea Drumu Carului - sirnea) este deschis tot timpul anului. Nu dispune de locuri de cazare, ci constituie doar un punct de aprovizionare, prin restaurantul amenajat în incinta lui. Poate fi folosit ca loc de campare avînd o priveliste de o rara frumusete spre creasta Pietrei Craiului si Masivul Bucegi. Pe drumul bine întretinut, la numai cîtiva kilometri, se poate ajunge în satul sirnea, una dintre cele mai pitoresti asezari din zona, unde exista posibilitati de cazare pentru un sejur de cîteva zile sau mai mult.

Hanul Bran si cabana Bran-castel situate în imediata vecinatate a Castelului Bran, la o altitudine de 740 m, sînt unitati turistice care dispun de locuri de cazare avînd restaurant, cofetarie si bufet. Hanul Bran dispune de 54 locuri de cazare, iar cabana Bran-castel de 25.

Aceste unitati branene sînt locuri de popas pentru vizitarea Castelului Bran, a Muzeului etnografic din apropiere, si baza de plecare în excursiile organizate în Muntii Bucegi si Piatra Craiului sau spre satele branene Pestera, sirnea si Ciocanu.

"... Toate înveselesc aici: aerul curat, freamatul padurii, suietul apelor,

casele albe presarate printre copaci, înfatisarea mîndra si voiniceasca

a gospodarilor, chipul rumen si luminos al rucarenilor si portul lor adevarat românesc."

Al. Vlahuta

Vechiul drum transcarpatic al Branului a unit primele capitale ale Ţarii Românesti, Cîmpulung si Tîrgoviste, de orasele transilvanene, îndeosebi de Brasov.

Iata de ce unul dintre posibilele- si necesarele cai de acces spre Culoarul Rucar-Bran îl reprezinta, fara îndoiala, drumul care porneste din vechea cetate de scaun a Tîrgoviste!, prin Voinesti, spre Stoenesti, urmarind cu staruinta valea subcarpatica a Dîmbovitei.

Desi edificata pe vatra unor stravechi asezari pro-todacice si dacice, asa cum o dovedesc cercetarile recente, Tîrgovistea este atestata, destul de tîrziu, într-un document datînd din anul 1396. Cetate de scaun, întemeiata de Mircea cel Batrîn, Tîrgoviste avea sa joace un rol de seama în istoria românilor, prin functia sa de capitala a Ţarii Românesti, timp de peste trei secole. "De la Mircea pîna la Vladimirescu - scria ilustrul carturar patriot, descins de pe meleagurile dîmbovitene, Ion Ghica - nu este un singur nume ilustru care sa-nu fie scris cu sînge pe pamîntul Tîrgovistei".

Resedinta a unui sir de voievozi, cu dragoste fata de glia strabuna, de la Mircea cel Batrîn las Constantin Brîncoveanu, Tîrgoviste a cunoscut perioade de glorie si marire, fiind un adevarat bastion al luptei antiotomane din rasaritul Europei. A avut însa si vremuri de decadere, suferind cumplit în urma numeroaselor lupte, jafuri si incendii la care a fost supusa aproape neîntrerupt, de-a lungul unui ev mediu românesc deosebit de zbuciumat.

Alaturi de vocatia istorica de invidiat, asezarea de pe malul drept al Ialomitei are si un trecut cultural remarcabil. "... Fericit loc, Tîrgovistea! Din ea, din jurul ei, din zarea ei, apar la începutul veacului al XIX-lea spiritele mari ale regenerarii noastre nationale: Vacarestii, Heliade, . Cîrlova, Alexandrescu", scria cu mîndrie acelasi Ion Ghica, într-adevar, de aici, de la Tîrgoviste, înca de la sfîrsitul secolului al XVI-lea, au pornit în lumea româneasca tiparituri sub obladuirea unor domnitori si dregatori cu iubire fata de slova scrisa, adevarati umanisti ai vremii lor, ca Petru Cercel, Constantin Brîncoveanu, Udriste Nasturel, Matei al Mirelor si multi altii.

În acelasi timp, Tîrgoviste se înscrie în perimetrul de aur al fauririi limbii literare românesti, unde s-a cristalizat graiul rotund si plin de haruri si întelepciune, poteca pentru gîndul românesc deschis si sincer. Depozitate cu grija si harnicie în numeroase asezaminte de cultura, multe de interes national - Complexul muzeal Curtea Domneasca, Manastirea Dealu, Muzeul tiparului si al cartii vechi românesti, ori Muzeul scriitorilor tîrgovis-teni s.a. -, dovezile de elevata spiritualitate româneasca se cer descoperite si reafirmate la adevarata lor valoare.

Astfel, Curtea Domneasca (strada Nicolae Balcescu, nr. 221) grupeaza monumente din secolele XIV-XVIII, dintre care Turnul Chindiei, ridicat în vremea lui Vlad Ţepes, ctitoria domneasca mare din timpul lui Constantin Brîncoveanu, zidurile de incinta ramase pe unele portiuni intacte, se constituie într-un tot unitar, dovada nepieritoare a unor perioade istorice de reala înflorire, motiv de inspiratie pentru întîii poeti tîrgovisteni care au cîntat "ruinirile Tîrgovistei".

Manastirea Dealu, situata pe un promontoriu deluros, împadurit, la cîtiva kilometri de municipiu, a fost ridicata de voievodul Radu cel Mare, între anii 1499 si 1501, pe locul unui vechi schit din vremea lui Mircea cel Batrîn. Din vechile constructii a ramas pîna astazi, dupa atîtea veacuri, biserica, aflata în centrul complexului, originala prin modul de rezolvare a solutiilor constructive, bogat ornamentata la baza turlelor si pe fronton. Aici s-au realizat primele tiparituri din tara noastra de catre calugarul Macarie, raspîndite ulterior în tot spatiul românesc si chiar dincolo de fruntarii, pîna în Gruzia si Siria.

În fosta casa a lui Alexandru Bratescu-Voinesti, scriitorul care a zugravit cu nostalgie si sinceritate tinuturile dîmbovitene, se afla Muzeul scriitorilor tîrgovisteni (strada Justitiei, nr. 3-5). Lacasul de cultura pastreaza marturii ale personalitatilor tîrgovistene, începînd cu Matei al Mirelor si Udriste Nasturel, cel mai mare carturar al vremii sale, alaturi de stolnicul Constantin Cantacuzino, înconjurat de cronicarii Stoica Ludescu si Radu Popescu.

Pe drumul deschis de acestia, în cultura româna, la sfîrsitul secolului al XVIII-lea apar poetii Vacaresti, cca mai numeroasa familie de poeti din lirica românesaca, de la autorul cunoscutului testament literar, lenachita Vacarescu, pîna la Elena Vacarescu, stralucita ambasadoare a spiritualitatii noastre în strainatate. Desigur, nu. lipsesc din acest muzeu Ion Heliade Radulescu, daruit cu patima culturii, dar si politicii democratice, îndrumator si initiator al culturii românesti, apoi Vasile Cîrlova, poet romantic plecat pretimpuriu pe drumul eternitatii nu înainte de a fi cîntat gloria de odinioara a orasului, Grigore Alexandrescu scrutînd moravurile ,,politicesti" ale vremii în cunoscutele sale fabule. Din epoca moderna si contemporana îl întîlnim pe Ion Ghica si nu în ultimul rînd gazda, Al. Bratescu-Voinesti, întîmpinîndu-si distinsii oaspeti cu o muzica discreta cîntata la propriul violoncel, care îi împodobeste si acum biroul de lucru, ori citind din minunatele întîmplari din ,,lumea celor ce nu cuvînta".

În preajma Muzeului scriitorilor se afla, în fosta "casa Cretulescu", Muzeul tiparului si al cartii vechi românesti (strada Justitiei, nr. 3-5), unic în tara, depozitar al primelor tiparituri, începînd din secolul al XVI-lea (1508) si din veacurile urmatoare, datorita activitatii fructuoase depuse de Macarie, Coresi, Varlam, Udriste Nasturel, Dosoftei si multi altii.

Dintr-un lînced tîrg în care "nu se întîmpla nimic" si traia din amintirea gloriei trecute, Tîrgoviste a devenit un oras industrial, o adevarata cetate a otelului înalt aliat si al instalatiilor petrolifere, al strungurilor si lampilor fluorescente, semnificînd demnitatea si harnicia locuitorilor dîmboviteni.

Punct de plecare spre Culoarul Rucar-Bran, municipiul Tîrgoviste beneficiaza de o puternica baza materiala turistica, reprezentata de patru hoteluri, numeroase unitati de alimentatie publica, statii de benzina, spatii de parcare si alte servicii specializate în vederea bunei desfasurari a fluxului turistic.

Parasind vechea cetate de scaun a Tîrgovistei, urmarim firul panglicii de asfalt a DN 72A, spre nord, care strabate o parte a cîmpiei piemontane cu acelasi nume, iar la numai 5 km de oras întîlnim cochetul popas turistic "Priseaca", amplasat într-un decor pitoresc. Cu posibilitati de cazare permanente, vara cazarea facîndu-se în casute, popasul ofera vizitatorilor preparate culinare cu specific muntenesc si constituie totodata un loc de odihna pentru tîrgovisteni. Toponimul "Priseaca" provine de la una dintre vechile îndeletniciri ale locuitorilor, aici aflîndu-se mari prisaci domnesti, începînd cu secolul al XV-lea, cît si de la sistemul defensiv al cetatii tîrgovistene aflata în apropiere.

De la popasul amintit, privelistea ce se deschide în fata cuprinde un larg orizont. Nu prea departe se profileaza valea larga subcarpatica a Dîmbovitei de la Dragomiresti, unde caracterul de tranzitie geografica este usor sesizabil. Armonia formelor de relief, specifice Subcarpatilor Ialomitei si Piemontului Cîndesti, se manifesta prin întrepatrunderea lor în netezimea cîmpiei tîrgovistene cu aspect de "golf".

Peisajul pe care-l strabatem este datator de optimism: turle ale sondelor petroliere spinteca vazduhul, alaturi de livezile bogate în rod, într-o fericita simbioza spatiala industriala si agricola. De mentionat ca sondele ce ferastruiesc maruntaiele pamîntului în cautarea "aurului negru" au dat la iveala bogate resurse de gaze asociate, atît de necesare economiei nationale.

Satele se tin lant, îndeosebi pe partea dreapta a Dîmbovitei, ocupînd în special nivelul terasei a doua sau conurile de dejectie ale afluentilor ce îsi au obîrsia în Piemontul Cîndesti. Dintre asezari, ar merita o mentiune aparte comuna Manesti, pentru frumusetea gospodariilor si pitorescul cadrului natural. Ea poate fi inclusa în itinerarul nostru, efectuînd o mica abatere de 5 km din drumul national prin traversarea Dîmbovitei. La Manesti vom avea prilejul sa cunoastem vechiul mestesug al ceramicii, perpetuat pîna în zilele noastre. Adevarate poeme în lut, vasele olarilor ele la Manesti sînt valorificate în tîrgurile ce se desfasoara saptamînal sau anual în aria subcarpatica, pîna la Culoarul depresionar Rucar-Bran.

Merita de asemenea sa ne oprim pentru a admira frumoasele porti ele lemn dîmbovitene, sculptate cu migala si pricepere ele mesterii de prin partea locului. Acest mestesug al prelucrarii lemnului în satele dîmbovitene capata stralucire în constructia vechii biserici din Vîrtop (Cîndesti), lucrata în exclusivitate din lemn de stejar, inclusiv cuiele sînt de lemn, ridicata în primele decenii ale secolului al XVIII-lea pe un interfluviu ce domina asezarea.

Revenind la traseul principal, vom observa prezenta unor cruci din piatra, de fapt însemne. În majoritatea lor din vremea întîiului întregitor de tara, Mihai Viteazul, care a strabatut de mai multe ori valea Dîmbovitei, fie ademenind puhoiul turcesc, fie în asteptarea vreunui ajutor promis de peste' munti ce nu mai venea. Asemenea cruci se gasesc în apropierea soselea la Gheboieni, Voinesti si Gemenea. Textele descifrate din slavona amintesc întîmplari, nume. de capitani, din vremurile tulburi ale feudalismului din tarile române.

Începînd cu satul Gheboieni, ce apartine de comuna Tatarani, spre amonte, asezarile rurale se însiruie si pe stînga Dîmbovitei, folosind atît terasele, cît si tapsanele piemontane, pîna la confluenta Rîului Alb cu Dîmbovita. Satele se îndesesc tinîndu-se ca margelele pe ata de-a lungul principalului afluent al Dîmbovitei subcarpatice, Rîul Alb. Aici se individualizeaza mici bazinete depresionare de eroziune diferentiala (Barbulct, Rîul Alb, Gura Barbulet s.a.), care adapostesc satele cu acelasi nume. Este important de semnalat faptul ca aici s-au gasit ape minerale clorurate a caror valorificare ar contribui la înscrierea comunei Barbulet în rîndul statiunilor balneoclimaterice, cel putin de interes judetean. Alaturi de cresterea animalelor si pomicultura, îndeletniciri dealtfel traditionale, în unele din aceste sate dîmbovitene mai semnalam o ocupatie si anume aceea a cusaturilor populare. Femeile sînt sensibile pastratoare ale mestesugului cusaturilor, fiind neîntrecute mestere în arta culorilor, pe care le împrumuta cu talent din paleta livezilor dîmbovitene si le transpun pe fote, ii si covoare, de acum cunoscute în multe tari europene.

Continuîndu-ne drumul de la Tîrgoviste spre nord, vom ajunge, dupa parcurgerea a 25 km, în una din asezarile reprezentative ale meleagurilor dîmbovitene, la Voinesti. Dezvoltat pe vatra unei vechi asezari - probata de vestigiile unei cetati de pamînt din secolele V-VII - Voinestiul este atestat, ca dealtfel majoritatea satelor românesti, în plin feudalism, abia în secolul al XVI-lea si constituie unul dintre punctele importante ale drumului comercial Tîrgoviste - Brasov.

Natura si-a revarsat cu generozitate darurile si pe aceste meleaguri: relieful dominat de terase, ce coboara lin dinspre dealurile subcarpatice, climatul blînd, adapostul padurilor de foioase etc. La aceste daruri, voinestenii au adaugat, prin harnicia lor, adevarate nestemate locurilor.

Ne amintim înca din copilarie dealurile cu pomi avînd frunzele îngalbenite de boala, în miez de vara, pigmentate cu puncte mari si rosii, tînguin-du-se parca în vîntul molatec si cerînd un nesperat ajutor. Dar iata ca, între timp, se înfiinteaza la Voinesti o statiune de cercetare stiintifica moderna, care, preluînd traditiile multiseculare în pomicultura, transforma aceasta îndeletnicire în principala activitate economica specifica satelor subcarpatice dîmbovitene. Realizarile remarcabile ale cercetatorilor voinesteni - materializate prin crearea a numeroase soiuri, printre care amintim: Frumosul de Voinesti, Voinea, Generos, Deliciosul de Dîmbovita s.a. - sînt cunoscute si dincolo de fruntariile tarii, fiind consemnate în toate pomologiile mondiale.

În vremea toamnei, un popas la Voinesti, în renumitele lui livezi, ramîne de neuitat. Geometria culturilor, cu merii încarcati de roadele în care predomina rosul si galbenul, cu parfumul suav din preajma coacerii, compune un tablou de o delicata cromatica, odihnitor si optimist.

Înainte de a parasi Voinestii, mai aruncam o privire peste nesfîrsitele livezi desfasurate ca în basme pe dealuri domoale. Poate ca basmul cu "Prîslea cel voinic si merele de aur" s-a plasmuit, de mult, aici, la Voinesti, în vreo noapte incendiata de stele, la streasina verzuie a muntilor, prevestind parca nasterea celui mai reprezentativ bazin pomicol din Subcarpatii Munteniei.

Plecam din Voinesti si ne îndreptam spre alte asezari pitoresti, puncte de popas pe valea subcarpatica a Dîmbovitei. Traversam rîul pe la Gemenea, o alta asezare pomicola, cu privelisti ce ne retin atentia înca de la prima vedere: gospodarii rasfirate la mijlocul livezilor, padurile de fag si de stejar ce înainteaza pîna în vatra satului, odihnitorul peisaj subcarpatic. Prin padurile de aici si-ar fi gasit salas Radu lui Anghel, despre ale carui ispravi mai aflam cîte ceva în vechile balade si cîntece.

Dupa o legenda, de altfel pretentioasa, care circula prin partea locului, numele de Gemenea ar deriva de la cel al legiunii romane Gemina (!), cantonata în Dacia, care ar fi avut si pe aici loc de popas. Desigur, lipseste însa dovada care sa confirme legenda.

Ajunsi la Malu cu Flori, de asemenea o frumoasa asezare pomicola, ne putem deplasa 3 km spre est, pîna la Pucheni, localitate situata într-o mica depresiune subcarpatica de la poalele Muntilor Leaota si vestita prin iscusitii crescatori de animale. Ne continuam drumul pe valea Dîmbovitei, înca 3 km, spre Laicai, unde saptamînal (joia) se organizeaza un renumit tîrg si unde, din vechime, se facea schimbul comercial între locuitorii cîmpiei, plaiurilor si muntilor. La Laicai a poposit, în momente de cumpana si poate într-o noapte memorabila, Mihai Viteazul si oastea sa, îmbarbatîndu-si ostenii în vederea grelelor încercari ce-i asteptau. Tot la Laicai si-a petrecut una din ultimele sale nopti si Tudor Vladimirescu, înainte de a cadea sub lovitura miseleasca, tradatoare, a eteristilor.

O mica abatere de 3 km, spre stînga de Laicai, de la drumul principal, ne prilejuieste cunoasterea localitatii Valeni-Dîmbovita, o comuna de harnici pomicultori si crescatori de animale, vrednici pastratori ai portului si obiceiurilor populare muscelene, de unde, revenind la panglica argintie a soselei modernizate (DN 72 A) vom patrunde în Culoarul depresionar Rucar-Bran.

Accesul dinspre sud în Culoarul Rucar-Bran se face prin cheile de la Cetatuia (Cetateni), sculptate do valea Dîmbovitei în formatiunile conglomeratice ale Leaotei. Urmele locuirii acestor plaiuri se pierd în negura mileniilor. Descoperirile arheologice au scos la iveala vestigiile unor generatii de asezari, de la cele protodacice pîna la cetatile feudale, dovedind o continuitate milenara de locuire. Ea reprezinta cea mai veche cetate de zid geto-dacica din sudul Carpatilor, care a jucat un rol deosebit în spatiul carpatic al Munteniei, cu legaturi ample si în alte orizonturi de civilizatie.

Functia comerciala, ulterior vamala, pîna la 1368, a determinat existenta unei vieti economice si spirituale prospere, înfloritoare pentru asezarile de pe valea Dîmbovitei. În antichitate, aici exista un adevarat antrepozit de marfuri provenite din tarile Europei Centrale si de Vest, din rasaritul Europei sau din Orientul Apropiat.

Dar cele mai strînse legaturi se realizau între "dava" de la Cetateni si lumea elenistica, atestate prin ceramica, tesaturi, monezi si alte obiecte specifice descoperite aici. Mai tîrziu, în epoca feudala, numeroase au fost evenimentele si întîmplarile petrecute pe aceste plaiuri, pe drumul aspru al Dîmbovitei, unele cu ample rasfrîngeri în destinul locuitorilor autohtoni. Sa amintim ca pe acest drum transcarpatic au trecut în vijelia lor distrugatoare hoardele tataresti în mult pomenitul an 1241. Dupa unele izvoare, pe la Cetateni ar fi poposit si "îngîmfatii cavaleri de la Malta". Dar stravechea vatra de la Cetateni pastreaza cu piosenie, potrivit legendei, urmele celui dintîi "întemeietor" al Ţarii Românesti, Basarab I, unde avea întarita una dintre cele mai importante cetati, probabil controversata "Cetate a Dîmbovitei" ce ar fi fost ulterior distrusa de otomani. Oricum, putem afirma ca la Cetateni au existat acele "generatii de asezari", cu rol de polarizare, ce asigurau paza drumului comercial al Rucarului si Branului, constituind în acelasi timp un bastion al luptei antioto-mane, un simbol al neatîrnarii si independentei statului feudal al Ţarii Românesti.

Dupa atîtea veacuri, legendele - memoria nescrisa a poporului - pastreaza înca vii, prin aceste locuri, faptele de arme ale primului întregitor de tara, Mihai Viteazul, retras din cetatea de scaun a Tîrgovistci aici, în asteptarea puhoiului otoman. si-a asezat cu iscusinta oastea si, în taina, a zagazuit apele învolburate ale Dîmbovitei în defileu, spune-legenda, cu ajutorul pieilor de bivol. Otomanii, dupa ce pradara cetatea Tîrgovistei, pîrjolind si alte asezari, au ajuns pe urmele lui Mihai, nebanuind ce li se pregateste. Cînd s-au apropiat de defileu, ca la o porunca, apele adunate în spatele barajului, eliberate din strînsoare, s-au napustit maturînd totul si înecînd ostile otomane prinse între peretii înalti ai Leaotei. Legenda mai spune ca turcii urlau, îne-cîndu-se în ape, si ca, din urmarit, Mihai Viteazul, prin geniul sau strategic, a prefacut totul într-o stralucita biruinta. Dupa cîteva zile Mihai Viteazul, în trecere pe aceeasi vale a Dîmbovitei, face popas la "Cîrciuma de piatra" de la Laicai, în drum spre Tîrgoviste.

În sectorul cheilor se profileaza un adevarat "cuib de vulturi" - schitul rupestru Negru Voda, situat pe un promontoriu ce domina împrejurimile. Dupa o ascensiune pe jos de circa 30 minute ajungem la aceasta originala ctitorie, punct din care se deschide un larg orizont spre zona subcarpatica.

Întreaga constructie, sapata într-o stînca de gresie, este alcatuita din trei încaperi, avînd o singura ferastruica si o turla de lemn. Remarcabila este pictura murala interioara a schitului, restaurata în anul 1840, în tempera, în care un loc important îl ocupa chipurile primilor Basarabi. Dintre acestea se detaseaza figura lui Radu Negru Basarab, care a dat si denumirea schitului. Temele abordate sînt anterioare secolului al XIV-lea, amintind prin tehnica, realizare artistica si rafinament de picturile existente în Capadochia si Italia sudica, de unde putem trage concluzia fireasca a legaturilor culturale dintre Ţara Româneasca si tarile mediteraneene.

Pozitia ctitoriei pe promontoriul stîncos al cheilor, pe unde se strecoara apele, ne evoca parca versurile poetului: "Pe o stînca neagra / într-un vechi castel...".

Efortul urcusului este pe deplin rasplatit, atît de vestigiile istorice, care se înfatiseaza cu darnicie, cît si de privelistile ce se deschid spre Muntii Leaota, spre muscelele Cîmpulungului, sau spre dealurile împovarate de livezi ale Subcarpatilor. O ascensiune la Cetatuia de la Cetateni echivaleaza cu o incursiune în trecutul istoric atît de bogat al acestor plaiuri. De aici, de la Cetateni, se pot organiza atragatoare drumetii pe Valea lui Coman, pîna în inima Muntilor Leaota, urmînd drumul forestier, auto sau alte trasee si poteci turistice.

La poalele Muntilor Leaota se însiruie asezarile Stoenesti, Dragoslavele si Rucar, ce constituie importante puncte de atractie turistica, dar si loc de pornire spre culmile Leaotei.

Situata în partea sudica a culoarului depresionar, comuna Stoenesti beneficiaza de o pitoreasca asezare pe valea Dîmbovitei, între Muntii Leaota, în est, Dealul Piatra, prelungirea calcarelor din Muntele Mateias în Subcarpati. Marea varietate a reliefului este explicata de contactul dintre rocile dure, sisturi cristaline si calcare din unitatile montane, cu cele mai friabile, alcatuite din marne, marnocalcare si argile specifice Subcarpatilor. Pe acest fond, eroziunea a grefat mici bazinete, terase si piemonturi, precum si o lunca destul de îngusta, rolul decisiv în modelarea reliefului avîndu-l rîul Dîmbovita si afluentii sai Stoeneasca, Badeanca si Valea lui Coman.

Asadar, conditiile naturale favorabile au permis popularea acestui bazinet de la poalele Leaotei.

Desi atestarea documentara a satelor componente comunei Stoenesti este relativ tîrzie - cel mai vechi fiind Stoenesti, atestat în secolul al XIV-lea - nu ne îndoim de existenta lor anterioara. În epoca feudala, cu deosebire, s-au petrecut prin aceste locuri multe întîmplari si evenimente. Dintre acestea, merita a fi amintite desele popasuri ale voievodului Mihai Viteazul. si astazi, dupa atîtea secole, se mai vad pe platoul Malaistea urmele taberei sale din 1595.

O interesanta inscriptie în slavona, descoperita în anul 1930, gravata pe un monument în piatra pe drumul Sloboziei, a fost ridicata între 1595 si 1596 pe timpul domnitorului Mihai Viteazul, retras la Stoenesti dupa batalia de la Calugareni cu 8 000 dintre cei mai viteji soldati ai sai. Asa cum este cunoscut, dupa batalia de la Calugareni din 13 august 1595, Mihai Viteazul, desi învingator, se retrage din calea puhoiului otoman, condus de Sinan Pasa, distrugînd totul în calea sa. Mihai astepta la Stoenesti ajutoarele promise de catre principele Ardealului, Sigismund Bathory, ca si de la voievodul moldovean Razvan Voda, hartuind în acelasi timp ostile turcesti. În octombrie 1599 Mihai reia ofensiva, zdrobind armatele otomane mult mai numeroase, facînd multi prizonieri si luînd o prada bogata de razboi. Mare parte din oastea otomana a fost înecata în Dunare, astfel ca voievodul înscrie în cronica vremii o glorioasa victorie.

Printre alte evenimente ce s-au derulat pe plaiurile Stoenestilor sînt si cele legate de desfasurarea în acest spatiu a luptelor din primul razboi mondial, care au lasat urme adînci în memoria locuitorilor, a batrînilor, care si azi povestesc întîmplarile dramatice din acel timp. Astfel, în localitatea Slobozia, aflata pe valea Dîmbovitei, pe drumul Dragoslavelor, la numai 4 km de Stoenesti, un monument de marmura ne aminteste, prin inscriptia ce o poarta, ca «în toamna de durere a anului 1916, dupa batalia de la Pravat si retragerea trupelor române, s-a gasit pe acest loc o simpla cruce de brad cu inscriptia: "Sergent Tudose Iacob din Regimentul 60 infanterie cu alti 20 de soldati». Iata, deci, înca o marturie despre iuresul luptelor si jertfele bravilor aparatori ai plaiurilor strabune.

Localitatea Stoenesti reprezinta si o raspîntie de drumuri. De aici, DN 72 (Tîrgoviste - Voinesti - Stoenesti - Valea Mare-Pravat) se desfasoara în bucle largi, strabatînd, pe valea Stoe-neasca, dealul Piatra, de unde avem prilejul sa admiram panorama satului Piatra, lipit .parca între munti si cer. Ajunsi pe culme avem o minunata priveliste. În vale se zareste panglica argintie a Argeselului, ce se strecoara printre livezile care urca în trepte largi spre dealul Matau, unul dintre cele mai înalte din Subcarpati (l 018 m).

Tot din Stoenesti, un drum judetean de circa 6 km strabate valea Dîmbovitei, pe versantul stîng al Muntilor Leaota, pîna la Dragoslavele, trecînd prin. micile localitati Lunca Gîrtii si Slobozia, care ocupa lunca îngusta a rîului si versantii mai lini ai vaii.

În pitoreasca depresiune subcarpatica ce-i poarta numele se afla situat orasul Cîmpulung, atestat documentar în anul 1300 sub denumirea de Longo Campo. Vocatia istorica indiscutabila poate fi urmarita prin rolul pe care l-a avut în istoria Ţarii Românesti, mai ales dupa izbînda lui Radu Negru Basarab asupra trufasului rege Carol Robert, la Posada, cînd orasul devine prima capitala a tarii muntenesti, între anii 1300-1369.

Este evident ca pozitia geografica a asezarii a fost dintotdeauna deosebit de favorabila mai ales prin adapostul natural oferit de muntii si padurile din jur. Pe de alta parte, situarea sa pe drumul comercial ce patrunde în culoarul depresionar spre Brasov i-a permis o dezvoltare economica atît de necesara unei resedinte voievodale. si astazi se mai vad urmele castrului roman de la Jidava, care asigura securitatea drumului strategic ce unea Muntenia cu Transilvania.

Punct vamal pîna în 1368, orasul Cîmpulung a cunoscut, dupa cum s-au desfasurat evenimentele istorice, perioade de înflorire, dar si de inevitabil declin.

Orasul de la poalele Mateiasului a fost de-a lungul veacurilor o vestita asezare de mosneni, bucurîndu-se de numeroase privilegii cuprinse în cunoscuta "Pînza a orasului", întocmita în anul 1747 din porunca domnitorului Constantin Mavrocordat, în care figureaza 38 de hrisoave si carti domnesti privitoare la Cîmpulung, între anii 1559 si 1747.

Dintre obiectivele turistice mai însemnate ale orasului mentionam Complexul muzeal Negru Voda, strada Negru Voda, nr. 64, cu vestigii ale unor constructii ridicate probabil de legendarul domnitor în primul sfert al secolului al XIII-lea. Biserica realizata din piatra cioplita, pe un plan de bazilica romana, a f oct distrusa de cutremurul din 1628 si refacuta de Matei Basarab în 1635, cînd voievodul i-a adaugat un puternic zid de aparare. Ulterior, în anul 1737, în urma unei incursiuni otomane, edificiul a fost incendiat iar zidurile distruse. Forma actuala a ansamblului este opera de restaurare efectuata între anii 1828 si 1832 sub îndrumarea arhitectului Frantz Walet, în timpul egumenului Filaret Beldiman.

În centrul vechi al orasului, încastrata într-o veche cladire, se afla "Crucea juramîntului", (strada Negru Voda, nr. 102), monument istoric modest, dar cu adînci semnificatii, ridicat în anul 1674 de comunitatea oraseneasca pentru a dovedi vechile privilegii. Dealtfel, mentinerea principiului autoadministrarii obstei conduse de catre un jude, ajutat de 12 pîrgari, alesi anual dintre fruntasii obstei, s-a mentinut pîna în anul 1831, fiind în acelasi timp singurul oras astfel organizat din Principate.

Sub aspect cultural se remarca înfiintarea unei tipografii, în anul 1635, din îndemnul lui Petru Movila, în care au fost tiparite veritabile monumente de bibliofilie: Psaltirea, Molitvenic slavonesc, Cartea de învatatura s.a.

Depozitate cu grija si dragoste, vestigiile adapostite în Muzeul orasenesc de istorie, ori în cel de etnografie, constituie dovezi incontestabile asupra vechimii si continuitatii popularii acestui teritoriu românesc.

Muzeul orasenesc de istorie, arta si stiintele naturii, situat în centrul localitatii, lînga primarie, pe strada Negru Voda, nr. 118, într-o cladire monumentala, prezinta trecutul si prezentul orasului si al împrejurimilor. Dintre exponate, se remarca piesele descoperite în urma cercetarilor si sapaturilor arheologice efectuate în vestigiile castrului roman de la Jidava, în complexul de cetati dacice de la Cetateni, de la Curtea Domneasca din Cîmpulung, de la Leresti si din alte localitati.

Sînt prezentate într-o ordine cronologica produse mestesugaresti, unelte si arme, steaguri de lupta si steagul fostului judet Muscel, sau obiecte ce au apartinut unor mari personalitati care s-au nascut ori au trait în oras.

Colectia de arta plastica cuprinde numeroase picturi, desene, sculpturi si tapiserii realizate de Teodor Pallady, Corneliu Baba, Henri Catargi, Lucian Grigorescu, Constantin Baraschi, Oscar Han, Aurel Jiquidi si alti maestri ai penelului si daltei românesti. Sectia de stiintele naturii prezinta, într-un tot unitar, exponate naturalizate din fauna româneasca, cu o predominare a speciilor din zona.

Sectia de etnografie si arta populara a muzeului este adapostita într-o cladire monument de arhitectura din secolul al XVI-lea, construita în stil muscelean, cu parter si etaj, pe strada Republicii, nr. o. Numeroasele exponate întregesc imaginea despro bogatia, autenticitatea si expresivitatea etnografica a zonei Muscel, frumusetea inegalabila a portului popular românesc, interiorul casei taranesti, ocupatiile specifice regiunii.

În afara acestor importante asezaminte istorice si culturale, în vechea cetate de scaun a Cîmpulungului exista si alte obiective de larg interes turistic. Astfel, Biserica Baratiei, aflata în centrul orasului, pe strada Negru Voda, nr. 116, a fost întemeiata în secolul al XIII-lea de comunitatea saseasca din oras (originara din Transilvania). De-a lungul timpului, a suferit unele distrugeri, modificari si adaugiri. Turnul clopotnitei, o veritabila emblema pentru acest edificiu, dateaza din anul 1730. Ridicat peste un alt turn vechi, el a fost imortalizat în cunoscute tablouri semnate de mesteri ai penelului românesc: Carol Popp de Szathmary si Nicolae Grigorescu.

În pitorescul oras de pe Rîul Tîrgului si alte ctitorii au avut un rol însemnat în raspîndirea culturii, dintre care amintim Biserica Domneasca, pe strada Republicii, nr. 12, ridicata în 1567 de catre Doamna Chiajna, sotia domnitorului Mircea Ciobanul si de fiul lor Petru Voievod, apoi renovata între anii 1870 si 1889. În incinta sa a luat fiinta o scoala domneasca, în anul 1669, prin grija lui Antonie Voda.

În fata Casei de Cultura se afla bustul lui Negru Voda - realizat de sculptorul Dimitrie Mirea în 1910 - pe soclul caruia se pot citi urmatoarele: "Memoria luceafarului basarabesc, admiratorii gloriei strabune închina acest monument. Cîmpulung, primul scaun domnesc, saluta chipul în bronz al urzitorului Ţarii Românesti." în fata hotelului "Iezer", este situat Monumentul eroilor (Piata Republicii), opera sculptorului cîmpulungean Dumitru Matauanu, care evoca, prin mijloacele specifice artei monumentale, eroismul celor "care au pecetluit cu sîngele si viata lor trecatoare hotarele vesnice ale României întregite si nepieritoare" în timpul marilor batalii din primul razboi mondial la care localnicii au contribuit din plin, prin jertfa lor de sînge.

În apropierea pietei centrale, pe un modest soclu de piatra, întîlnim bustul lui Radu lui Anghel f 1827-1865), un cunoscut personaj de balada, care, prin ispravile sale, a intrat de mult în galeria eroilor populari din folclorul muscelean si dîmbovitean. Numeroase case memoriale pot constitui obiective turistice care permit vizitatorului sa patrunda în universul vietii si operei unor mari scriitori, cum au fost Ion Barbu, Emil Gîrleanu, George Oprescu sau George Ulieru, a unor artisti plastici de renume ca Ion Negulici, Constantin Baraschi sau a unor oameni de stiinta cum ar fi aceea în care s-a nascut savantul Constantin I. Parhon. În timp ce constructiile vechi, monumentale, precum Liceul Pedagogic, Liceul "Dinicu Golescu" (1925-1937), Primaria veche (1928-1934), Palatul de justitie (sfîrsitul secolului al XIX-lea), Casa de Cultura (1907), arunca o lumina asupra arhitecturii de mare originalitate, de factura baroca si neoclasica, vilele presarate mai cu seama în partea veche a orasului pastreaza nealterata arhitectura musceleana.

Din Cîmpulung se pot organiza excursii, precum traseul ce însoteste Rîul Tîrgului, pîna la cabana Voina, accesul fiind facilitat de o sosea asfaltata (22 km). Sate mari si aratoase se însiruie la poalele Iezerului (Voinesti, Leresti), vestite prin spiritul gospodaresc si harnicia oamenilor, prin frumusetea si acuratetea arhitecturii muscelene, prin bogatul tezaur etnografic si folcloric, usor de descifrat pentru drumetul iscoditor si mai putin grabit, iubitor al artei noastre populare.

În amonte de Leresti, la 5 km, ne întîmpina amenajarea hidroenergetica cu acelasi nume. Ajunsi la cabana Voina ne vom convinge, pentru a cîta oara, de frumusetea locurilor, de tentatia de a petrece în aceasta "oaza" de liniste si aer montan, multe zile de vacanta. Cabana Voina reprezinta pentru turisti un important punct de plecare pe traseele de munte din Masivul Iezer-Papusa. Aflata la o altitudine de 950 m, la poalele Muntelui Vacarea, cabana dispune de o capacitate de cazare de 155 locuri.. avînd program de functionare în tot timpul anului.

Traseele turistice pornesc chiar din spatele cabanei. Ele strabat îndeosebi Masivul Iezer-Papusa si sînt, pentru iubitorii drumetiei, minunate prilejuri de a cunoaste frumusetea acestor munti. Un traseu pe care îl recomandam este cel ce urca: pe Iezerul Mare (2 406 m) si la lacul Iezer din masivul cu acelasi nume. Plecam din spatele cabanei Voina, urcînd pieptis Muntele Vacarea, printr-o padure de amestec, apoi cu molizi, pîna la circa 1600 m altitudine. Pîna în vîrful Iezerul Mare poteca strabate cumpana de ape dintre Rîusor si Batrîna. Dupa ce ajungem pe vîrful Iezerul Mare poteca coboara putin pîna la circul glaciar ce adaposteste lacul Iezer, adînc de 5,5 m, dealtfel singurul lac glaciar din acesti munti.

Sugeram drumetilor ca dupa o noapte petrecuta la refugiul Iezer, situat în apropierea lacului, sa continue drumul pe creasta spre Muntii Fagaras sau Curmatura Oticului si apoi la Pecineagu. Acest traseu îl recomandam numai turistilor experimentati si bine echipati. Timpul necesar este de 7-8 ore. Iarna ascensiunea în Muntii Iezer este dificila si nu o recomandam.

Admitînd ca ne-am reîntors la cabana Voina si am ramas aici cîteva zile, revenim la drumul national Cîmpulung - Dragoslavele - Rucar - Bran (DN 73), strabatem localitatea Valea Mare-Pravat, situata la 5 km de Cîmpulung, ce aminteste da crîncenele batalii purtate de armata româna cu ostile cotropitoare germane în primul razboi mondial. Din centrul comunei, un drum vechi ne poate duce peste culmile nordice ale Mateiasului, prin saua Pravat, catre localitatea Dragoslavele, drum care este mai putin folosit acum, dupa modernizarea actualei sosele ce trece pe lînga Mausoleul Mateias.

La Namaiesti, localitate situata la circa 8 km de Cîmpulung si 2 km din DN 73 spre stînga, în directia noastra de mers, pe valea Argeselului, putem vizita Casa memoriala George Topîrceanu. În apropiere se afla un original schit, sapat în piatra, din secolul al XIV-lea, asemanator celui de la Cetateni. Traversînd valea Argeselului, pe serpentine largi, ne apropiem de popasul turistic Mateias, situat în imediata apropiere a Mausoleului, de unde avem o panorama ampla spre Culoarul Dîmbovitei, ca si spre muntii Iezer, Leaota si Depresiunea Cîmpulung. Popasul turistic Mateias, mic dar cochet, asigura conditii modeste de cazare în casute (30 locuri) si masa la restaurant.

Pe un promontoriu impunator, situat pe versantul sudic al Muntelui Mateias, se afla zidit, înca din anii 1927-1935, un maret monument, edificat dupa planurile arhitectului cîmpulungean Dimitrie lonescu-Berechet, din calcare de Albesti, pentru a cinsti întru eternitate gloria si eroismul ostasilor români cazuti în bataliile de aparare a pamîntului sfînt al tarii, de reîntregire a hotarelor sale, în primul razboi mondial.

Spre a întelege mai bine semnificatia monumentului de la Mateias, vom face o scurta incursiune în paginile istoriei. În seara memorabilei zile de 14 august 1916 armatele române, concentrate în jurul arcului carpatic, patrund în Transilvania prin 18 puncte diferite, pentru a elibera si a reîntregi trupul patriei cu aceasta provincie istorica, stapînita, în ciuda faptului ca era locuita de o populatie majoritara româneasca si asuprita, de Imperiul austro-ungar. Dupa doi ani de lunga asteptare, în care ostasii nostri sapasera fortificatii, iata a venit clipa mult dorita, cînd, la orele 20, "Grupul de acoperire Bran", din apropiere de Podu Dîmbovitei, a primit ordinul de lupta. Unele întîmplari din aceasta perioada au fost maestrit surprinse în paginile romanului lui Carnii Petrescu - "Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de razboi".

Pe trei coloane principale ostasii români pornesc în noapte spre "punctul vamal" de la Giuvala, unde se dau primele lupte si unde a cazut exemplar )u datorie locotenent-colonelul Poenaru Bordea, prima jertfa din lungul sir ce va urma pentru cauza sfînta a românilor - reîntregirea patriei. Dupa un mars triumfal, la 20 august 1916, "Grupul Bran" cucereste satele branene si patrunde puternic în dispozitivul dusman pe aliniamentul Ghimbav - Vladeni - Halchiu, cooperînd la dreapta cu "Grupul Predeal". Ulterior ofensiva continua pîna la valea Oltului si Fagaras, dupa lupte crîncene ce secera vietile multor ostasi români.

Asa cum se stie, în toamna anului 1916, dupa lupte îndîrjite date la Turtucaia, în sudul Dunarii, armatele române sînt nevoite sa se retraga. Grupul de armate dusmane sub conducerea generalului Ma-kensen trec Dunarea, amenintînd direct sudul tarii si capitala, Bucuresti. Datorita înzestrarii modeste în armament si tehnica de lupta, dupa .o rezistenta îndîrjita în zona culoarului depresionar, "Grupul Bran" se retrage pe pozitii defensive în apropiere de Giuvala.

Luptele crîncene reîncep în ziua de 27 septembrie 1916, cînd atacurile la baioneta dovedesc înca o data legendara vitejie a ostasilor români. Comandamentul german aduce serioase întariri în intentia de a încercui "Grupul Bran" prin Zarnesti, peste Muntele Tamasul. Brigada 8 alpina austro-ungara trece la atac, dar armata româna reuseste sa stavileasca puternicele atacuri combinate ce se resimt îndeosebi la Rucar si Dragoslavele. Armata româna se retrage pe un front larg de 33 km, între Vama Strunga din Leaota, Dragoslavele si Muntele Clabucet, din nord-estul orasului Cîmpulung, pentru a împiedica patrunderea armatelor inamice întarite cu divizia 22 bavareza si Corpul l de rezerva german, condus de de generalul von Morgen.

Între timp, ostasii nostri pregatesc o rezistenta îndîrjita la Mateias, într-adevar, pe la Mateias nu se mai putea trece, începînd cu ziua de 30 octombrie aici se dau lupte deosebit de crunte în care victoria va fi obtinuta de vajnicii aparatori ai independentei tarii, dar cu imense sacrificii în oameni si materiale. La Mateias, Namaiesti, Pravat, Dragoslavele, Leresti luptele ating o intensitate fara precedent, însusi generalul german Pecht, comandantul unei brigazi, recunoaste vitejia ostasilor români: "Ei se apara cu dez-nadejdie; pentru fiecare metru patrat din pretioasele lor plaiuri, lupta cu o îndîrjire surprinzatoare". (Atanasiu Victor, 1976). Cu mîna înclestata pe arma si cu deviza devenita lait-motiv al eroismului românesc "Pe aici nu se trece!", ostasul român, taranul anonim venit din toate colturile patriei, îsi face cu prisosinta datoria fata de glia strabuna.

Pentru a cinsti memoria celor cazuti pe cîmpul de onoare, cîmpulungenii edifica un monument evocator, care însa, din lipsa de fonduri, se înalta cu dificultate pe parcursul a 8 ani. Dupa o bucata de vreme, datorita deteriorarii partiale a monumentului, la care se adauga fisurile provocate de cutremure, a fost necesara restaurarea lui.

Mausoleul Mateias a fost reintegrat circuitului turistic destul de tîrziu. Ample fresce care zugravesc principalele momente din istoria nationala, scene de razboi si nume de localitati sapate în piatra eternizeaza gloria strabuna ce caracterizeaza poporul nostru iubitor de libertate si independenta.

Basoreliefurile impunatoare care semnifica "Pe aici nu se trece!" domina brîul monumentului. La partea superioara a basoreliefului, într-un vas de piatra, arde o flacara vesnica, simbolizînd eterna iubire de patrie, eroismul legendar al românilor. Subsolul mausoleului adaposteste osemintele a 500 de eroi ai neamului cazuti la datorie, comandanti, ofiteri superiori, gradati si îndeosebi soldati, care au schimbat pentru o vreme plugul cu pusca întru apararea pamîntului natal.

Mausoleul Mateias constituie pentru tinerele generatii o veritabila lectie de istorie si patriotism, un generos prilej de rememorare a unor pagini nepieritoare din lungul sir de lupte ale poporului român pentru libertate si independenta. Turnul mausoleului ofera o panorama de neuitat asupra împrejurimilor Mateiasului, asupra vailor si muntilor, asupra acestor plaiuri iubite, de istorie si legenda.

La Dragoslavele putem ajunge folosind drumul national Cîmpulung - Dragoslavele - Rucar - Bran (DN 73), care coboara în serpentine largi pe culmea Mateiasului, sau urmînd drumul judetean care însoteste valea Dîmbovitei, de la Stoenesti, cale de 8 km. Localitatea Dragoslavele este situata în depresiunea cu acelasi nume, dominata de vîrfurile Piatra Dragoslavelor (l 434 m), în est, si Mateias (l 239 m), în vest.

Straveche asezare, Dragoslavele continua un sir neîntrerupt de forme de habitat înca de pe vremea dacilor. În feudalism, rolul de "vama", împartit uneori cu Rucarul, i-a conferit, în anumite perioade istorice, statutul de "sat de hotar" cu toate atributele ce deriva din aceasta. Dealtfel, vama de la Cîmpulung a fost mutata initial la Dragoslavele, nu departe de actualul local al scolii, punctul vamal fiind evidentiat printr-o inscriptie în slavona. În documentele istorice o întîlnim sub denumirea de "vama Dîmbovitei" sau "vama Dragoslavele si Rucar". Iata de ce economia satului (pastorit, exploatare forestiera, prelucrarea calcarului) a fost antrenata de timpuriu în schimburile comerciale ce se efectuau între provinciile românesti, prin folosirea drumului transcarpatic al Branului.

La Dragoslavele a existat din vechi timpuri o raspîntie de drumuri. Aici se întîlnea vechiul drum de pe valea Dîmbovitei, cu drumul de culme, ce porneste din Cîmpulung, trecînd prin localitatea Namaiesti si saua Pravat (895 m), astazi mai putin folosit datorita construirii soselei modernizate de peste Mateias.

Frumoasa asezare Dragoslavele ofera posibilitatea de a cunoaste arhitectura musceleana, monumentele istorice, portul popular de o sobra frumusete, precum si nedezmintita ospitalitate a locuitorilor. Vatra satului s-a extins considerabil, iar noile gospodarii, adevarate vile de munte, stralucind de curatenie, au dus la unirea cu Rucarul, în nord, si Stoenesti, în sud, dezvoltîndu-se astfel tipul de sat "strada".

Prin potentialul sau turistic, Dragoslavele poate fi considerat "sat turistic", datorita atît frumusetilor naturale, cît si celor de interes istoric. Dintre monumentele istorice retin atentia vechea biserica domneasca, situata în centrul comunei, construita pe vremea cîrmuirii domnitorului Grigore Ghica si a sotiei sale Maria Sturza, datînd din anul 1661, apoi schitul de lemn de la Podisor, asemanator constructiilor maramuresene de acest gen, ca si crucea ce aminteste de fosta vama dragosloveana. Interesante puncte de belvedere sînt vîrful Mateias (l 239 m), saua Pravat (895 m) din Muntii Iezer-Papusa si Piatra Dragoslavelor (l 434 m) din Muntii Leaota.

RUCĂR - SIMBOL AL CIVILIZAŢIEI CARPATICE ROMANEsTI

Asezat în frumoasa depresiune cu acelasi nume de la poalele muntilor Leaota si Iezer-Papusa, la confluenta Rîusorului cu Dîmbovita, Rucarul este unul dintre cele mai mari si mai vechi sate românesti de munte.

Desi atestat documentar abia în a doua jumatate a secolului al XIV-lea, într-un document din 1368, Rucarul continua neîntrerupt o straveche vatra de locuire ale carei urme se pierd în negura istoriei. Astfel, primele dovezi certe ne arata existenta aici a castrului roman de la Scarisoara, din vremea stapînirii romane în Dacia, care asigura în principal paza drumului transcarpatic al Branului.

Meleagurile rucarene au fost, în decursul secolelor, martore ale unor mari evenimente din istoria românilor, începînd cu legendarul Radu Negru Basarab din tinuturile transilvanene, mai precis din Fagaras, în anul 1290, dupa cum consemneaza slova cronicarilor: "Iar cînd a fost cursul anilor de la zidirea lumii 6798, iar de la Hristos 1290, fiind în Ţara Ungureasca (Transilvania, n.n.), un voievod ce l-a chemat Radu Negru Voievod, mare herteg pre Amlas si Fagaras, în zilele lui Andrias crai, ridicatu-s-au de acolo cu toata casa lui si cu multime de noroade: români, papistasi, sasi si de tot felul de oameni pogorînd de pe apa Dîmbovitei au început a face tara noua", scrie Letopisetul Ţarii Românesti.

Trecerea primului voievod al muntenilor, Radu Negru Basarab, pare a fi confirmata de numeroasele ctitorii si asezaminte din preajma, de la Cîmpulung, Cetateni si Namaesti, alaturi de traditia orala ce coboara în vechile legende înmiresmate de patina veacurilor. Cîteva decenii mai tîrziu, la Posada (1330), ce dupa unii s-ar situa în apropiere de Rucar, la Pleasa Posadei, a fost înscrisa una dintre cele mai glorioase pagini din istoria noastra, surprinsa în cunoscuta Cronica pictata de la Viena.

Functia vamala pe care a detinut-o Rucarul, vreme de cîteva secole, s-a rasfrînt asupra dezvoltarii sale, prin statutul special de care se bucura în cadrul organizarii Ţarii Românesti. Un hrisov emis la 25 iulie 1634, în vremea domniei lui Matei Basarab, prin care Rucarul este scutit de anumite dari si biruri, glasuieste: "... Rucarul este la marginea tarii domniei mele si poarta greutate si nevoie mare si mare suparare pentru treburile si slujbele domniei mele si face mare cheltuiala pentru soli... si supravegheaza muntii si marginile tarii si vama dornici mele si înca de la alte greutati si nevoi sufera pentru trecatoare" (Gheorghe Pârnuta, 1972).

De-a lungul vremurilor s-au perindat pe la Rucar numerosi voievozi cu ostile, fie în retragere spre locurile sigure din Carpati, spre Bran si Brasov, în vreo alianta antiotomana, fie în vreo incursiune spre pamînturile transilvane ale Fagarasului si Almasului, stapînite de domnii munteni. Astfel, pe aici s-au scurs osti sau au poposit domnitorii munteni Radu Paisie (1541), Mircea Ciobanul (1550), Patrascu Voievod (1556), Mihai Viteazul (1598), apoi serban Voda (1604), Mihnea al III-lea (1658), Constantin Brîncoveanu (1690) si multi altii.

si oaspeti straini de seama au strabatut aceste locuri, precum regele Suediei, Carol al XII-lea, în anul 1712, dupa batalia de la Poltava. Evenimentele anului revolutionar 1848 se rasfrîng si aici, la Rucar, unde se refugiaza guvernul provizoriu. La Rucar au fost gazduiti fruntasii revolutionari stefan Golescu, Gheorghe Magheru, Christian Teii, Nicolae Balcescu si altii, gasind ospitalitate si întelegere la mosnenii rucareni. De altfel, Nicolae Balcescu preconiza un rol deosebit localitatii pe care însa evenimentele ulterioare nu-l vor confirma.

Intrarea tarii noastre în vîrtejul primului razboi mondial avea sa aiba urmari importante si asupra Rucarului, unde se vor purta batalii crîncene, în care si fiii localitatii îsi vor avea partea lor de eroism în apararea plaiurilor natale.

Obstea mosneneasca din Rucar a fost tipica pentru tinuturile muscelene. Numeroase documente atesta vechimea, modul de organizare si conducere, dar si elementele de destramare a ei. În ansamblu, obstea a jucat un rol deosebit în viata rucarenilor. Stapînirea în devalmasie " .. . din cîmp, din apa, din munti, din silistea satului si de peste tot hotarul" - dupa cum glasuiesc documentele din secolul al XVI-lea - s-a rasfrînt în evolutia vetrei satului, în dispunerea proprietatilor, în bogatia obiceiurilor si datinelor.

Dezagregarea obstei rucarene devine evidenta începînd cu secolul al XVI-lea, dar îndeosebi în cele urmatoare, datorita unor cauze complexe, din care mentionam patrunderea elementelor capitaliste în sistemul autarhiei feudale, infiltrarea unor straini, dezvoltarea mestesugurilor si comertului. Tensiunea acumulata de obstea mosneneasca într-o seculara lupta cu cei care voiau s-o destrame s-a materializat în rascoala din 1911, soldata cu numeroase victime, care a avut un ecou pîna dincolo de hotarele tarii.

Pe fondul unor nemultumiri mai vechi, amplificate de marea rascoala taraneasca din 1907, mosnenii se ridica în 1911 la lupta împotriva exploatarii, precum si a uzurparii unor drepturi strabune de catre P. Bastea, un negustor grec infiltrat între stapînii obstei. Litigiul a început de la taierea unei paduri ce apartinea obstei rucarene. El se amplifica si capata un aspect popular, transformîndu-se într-o veritabila miscare.

În fata situatiei, autoritatile reprima sîngeros pe tarani si trimit în acest scop la Rucar o companie de jandarmi înarmati, care aresteaza si maltrateaza în mod salbatic circa 30 de fruntasi ai obstei. Sub escorta, acestia sînt dusi la Cîmpulung unde se continua cercetarile, dar si maltratarile. Mosnenii trimit delegati la Bucuresti, dar interventiile lor ramîn fara rezultat, autoritatile aparîndu-si dealtfel, prin Bastea, propriile averi.

Facînd bilantul anului 1911 prestigioasa publicatie "Facla" rezuma astfel situatia: "Iata un sat întreg - Rucarul - batut, schingiuit, sîngerat". Asadar, evenimentele prilejuite de rascoala din 1911 se constituie într-un moment de seama pe drumul luptei seculare a rucarenilor pentru dreptate, libertate si o viata mai buna.

Sub aspect economic, cresterea animalelor a ramas o ramura importanta cu vechi traditii în viata Rucarului. Prelucrarea laptelui si prepararea brînzeturilor sînt atestate de numeroase documente, ca cel din anul 1687, care arata cum se preparau brînzeturile în cartierul numit azi "Caserie", precum si comertul cu produsele lactate la care participau si rucarenii. Catagrafia din anul 1892 ne arata ca locuitorii din Rucar aveau circa 40 000 oi, care se cresteau în muntii din jur.

Exploatarile forestiere au de asemenea vechi traditii în partea locului, lemnul padurilor rucarene constituia o importanta marfa la export. Exista documente care ne dezvaluie ca lemnul de brad si de molid din padurile locului se exporta în Imperiul Otoman, fiind folosit la confectionarea catargelor pentru ambarcatiuni fluviale si maritime. Transportul lemnului a generat si aparitia "drumului lemnului", ce se suprapunea si era complementar cu "drumul oilor" si "drumul varului". Dovada ritmului defrisarii padurilor si prelucrarii primare a lemnului o constituie existenta a 60 de ferastraie, pe Dîmbovita, Rîusor si afluentii lor, în anul 1857. Preluînd aceste traditii, întreprinderea forestiera din Rucar concentreaza astazi circa l 500 lucratori proveniti în special din Rucar si din satele vecine.

Dezvoltarea economiei forestiere a atras dupa sine si o stimulare a turismului. Ne referim la faptul ca amenajarile respective - cabane, cantoane - sprijina turismul, putînd deveni gazde ospitaliere pentru cei doritori de drumetii în muntii Iezer-Papusa, Leaota, Piatra Craiului.

Rucarul este si o adevarata vatra culturala. Aici îsi are începuturile formatia corala din Rucar ce dateaza din anul 1886. Un eveniment cultural deosebit l-a constituit înfiintarea la Rucar, în 1971, a "Societatii culturale Ion Barbu", fiind la acea data prima societate culturala la sate din tara.

Din Rucar s-au ridicat personalitati marcante alo vietii noastre culturale. Printre acestea îl amintim pe învatatorul Ion D. Petrescu (1818-1903), participant activ la revolutia de la 1848, publicist de talent si autor al unor lucrari istorice valoroase: "Descalecarea lui Negru Voda si cetatea sa de pe Dîmbovita", "Radu cel Mare", "Tîrgoviste" etc. Tot astfel, poate fi mentionat istoricul autodidact Dimitrie Bajan, provenit dintr-o veche familie de mosneni rucareni, care a publicat în anii 1928-1929 "Studii privind documente de la Arhivele Statului" si "Crucea juramîntului", fiind un bun cunoscator al istoriei acestor locuri.

În domeniul literaturii, scriitorul Mihai Lungeanu s-a remarcat prin volumul "În sarbatori" (1910), premiat mai tîrziu de catre Academia Româna, alaturi de "Comoara lui Prîslea", "Povesti", în care autorul surprinde aspecte ale vietii rucarenilor. Tot la Rucar, în anul 1895, vede lumina zilei Dan Bar-bilian (pe numele sau literar Ion Barbu), matematician si poet. Alaturi de cercetarile sale originale în domeniul geometriei, poetul a adus o importanta contributie la afirmarea liricii românesti prin cunoscutele volume de poezie "Dupa melci" (1928), "Joc secund" (1930), "Ochean" (1964). La Rucar au creat si alti mesteri ai literaturii românesti, cum a fost Tudor Musatescu, iar plaiurile rucarene au reprezentat tentatii benefice si pentru Nicolae Iorga sau Camil Petrescu.

Potentialul turistic al Rucarului este dat de îmbinarea fericita a conditiilor naturale cu cele ale activitatii umane, de vestigiile istorice, de folclorul si portul local. În primul rînd este necesar a fi subliniat relieful variat, extrem de atragator, în care cheile Ghimbavului, Dîmbovitei si Dîmbovicioarei ciin apropierea localitatii sînt tot atîtea puncte de popas si încîntare pentru iubitorii poeziei naturii. Dealurile din apropierea Rucarului, dealul Pleasa Capitanului (l 361 m). Dealul Crucii (l 022 m), Posada (811 m), Pleasa Posadei (1072 m), sînt splendide puncte de belvedere, nu numai pentru panorama neasemuita a asezarii sau valea Dîmbovitei, ci si pentru mai departe, spre orizonturile montane ale Pietrei Craiului, Leaotei si Iezerului.

Asezarea în sine, beneficiara a unui topoclimat favorabil si depozitara a unor valori istorice, etnografice si folclorice, este în masura sa dirijeze spre ca un flux turistic.

Turistii care se opresc la Rucar au posibilitatea sa admire arhitectura rucareana, tipic musceleana, ce se caracterizeaza prin acuratetea si armonia liniilor si volumelor, îmbinînd în chip fericit pitorescul cu functionalitatea. Rafinamentul constructiilor este rezultatul unor stravechi îndeletniciri, mesterii locali, adevarati artisti, inspirîndu-se din monumentalitatea si armonia peisajului, din cutezanta muntilor si din frumusetea codrilor seculari. Stîlpii din lemn ai caselor, daltuiti cu arta, exprima puritatea si frumusetea sufletului românesc atît de evidente în aceste binecuvîntate locuri daruite de natura si sporite în frumusete de oameni.

Bogatia si frumusetea portului popular rucarean au impresionat înca de mult pe unii maestrii ai penelului, cum au fost Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmary, care în "Rucarencele" lor au prins ceva din inefabilul orizont spiritual rucarean. Policromia de o mare varietate si armonie, motivele populare specifice muscelene au facut din portul popular rucarean un veritabil mesager al artei si culturii populare din partea locului.

Aceste stravechi îndeletniciri sînt în prezent reluate, stimulîndu-se spiritul creator mai cu seama al femeilor, aceste modeste artiste, care creeaza adevarate basme în culori, în lungile ierni de munte, obiectele lor bucurîndu-se de mare interes în cadrul expozitiilor si manifestarilor etnografice.

Tezaurul folcloric se caracterizeaza printr-o tematica vasta, în care elementul dominant este legat de economia pastorala. Cîntecele, baladele, doinele sînt strabatute de problematica vietii pastorale, cu îndelungata traditie si cu radacini istorice îndepartate. Unele productii evoca viata si ispravile unor eroi de balada din partea locului, într-una din acestea se aminteste de eroul de balada Stanciu: "Sus la plaiul muntelui, Sub cetina bradului si foita fagului, La Valea Ivanului De sub Piatra Craiului E cerdacul Stanciului".

Obiceiurile de iarna, sezatorile folclorice, "nunta rucareana" reprezinta de fapt ferestre spre orizontul spiritual rucarean, încarcat de simboluri si semnificatii. Asadar, plaiurile Rucarului sînt bogate în evenimente istorice, iar cadrul natural, arta populara, folclorul traditional se constituie în adevarate comori ce se cer a fi cunoscute si apreciate de catre drumetul ce poposeste aici, dar nu spre a se urca grabit în masina, pentru a pleca, ci pentru a ramîne cîteva zile sau macar cîteva ore.

FUNDATA - RECORD DE ÎNĂLŢIME ÎN CARPAŢII MERIDIONALI

La poalele maiestuosului masiv al Pietrei Craiului, ocupînd nivelurile superioare ale platformei branene (l 200-l 300 m), se afla una dintre cele mai înalte asezari carpatice românesti, localitatea Fundata.

Desi atestarea documentara este tîrzie (1762), satele Fundatei reprezinta expresia materiala a ascensiunii habitatului în Carpati, pentru valorificarea bogatelor resurse naturale oferite de spatiul montan. Aceste asezari - Fundata, Fundatica, sirnea - au beneficiat de o avantajoasa pozitie geografica, la cumpana de ape dintre Dîmbovita si Rîul Turcului, în apropiere de vechiul drum transcarpatic al Branului.

Viata pastorala a cunoscut în anumite perioade adevarate momente de înflorire. Transhumanta practicata în satele branene a cuprins si Fundata. si astazi în satele Fundatei multi locuitori continua stravechea îndeletnicire - pastoritul. Dealtfel, dupa încarcatura de animale pe hectar, Fundata ocupa unul dintre locurile de seama în rîndul satelor carpatice.

Numeroase sînt manifestarile folclorice legate de pastorit. Sa amintim doar "nedeile muntilor", sarbatoare reluata în ultimii ani la Fundata. Dar, pentru întelegerea importantei acestor manifestari este necesara o scurta incursiune istorica.

Denumirea de nedeie deriva, probabil, dupa multi cercetatori, din cuvîntul slav nedelja - duminica, cu sens de sarbatoare. "Constatam însa ca astazi - seria Ion Conea în 1936 - prin nedeia româneasca se întelege o sarbatoare unica peste an. Înseamna, deci, ca trecînd în româneste, cuvîntul vechi slav a fost primit si întrebuintat cu alta acceptie. Asa dar, ce vor fi fost în trecut nedeile? Au fost ele niste simple serbari si petreceri de tineret? sau au fost tîrguri? sau au fost, în sfîrsit, si una si alta?..." si mai departe, acelasi subtil cercetator al geografiei umane carpatice, scria: ".. . În anii cînd se întemeiau cele doua state feudale românesti din estul si sudul Carpatilor, nedeia carpatica nu era altceva decît o petrecere pe culmile muntilor, legata bineînteles de pastoritul montan".

Prima atestare documentara a nedeii carpatice dateaza din anul 1373 si se refera la Cornu Nedeii din Carpatii Orientali, fiindu-ne prezentata ca "o petrecere pe munti". Nedeile, aceste "tîrguri de doua tari", cum erau cunoscute în documente, se constituiau în sarbatori ample pe culmile Carpatilor, aratînd intensa viata pastorala care palpita în spatiul montan. În muntii vecini Culoarului depresionar Rucar-Bran se organizau asemenea nedei în Poiana Sîntilia din Leaota, :n muntii Capitanu si Gainatu din Iezer-Papusa, Ia nord de Cîmpulung, la care, daca le adaugam si pe cele din Fagaras si Bucegi, capatam imaginea unor asemenea sarbatori, multe dintre ele legate direct de îndeletnicirile pastorale.

Nedeile s-au desfasurat veacuri de-a rîndul în poienile înalte ale muntilor, la poale de padure, lînga izvoare, reunind anual o multime de locuitori din satele montane si din Subcarpati, dar si din regiuni mai îndepartate. Dupa o lunga perioada de înflorire, nedeile "migreaza" în regiunile subcarpatice. ... Sa ne imaginam vremea unei nedei de "Sîntilie" nu departe de Rucar, într-o poiana pitoreasca, aleasa cu grija, înca de dimineata urca grupuri de oameni - barbati, femei, copii, batrîni si tineri - pentru a petrece o zi de sarbatoare, a schimba o vorba, a vinde si a cumpara, a face legaturi pentru o viata. Umbrare mari, pentru a preveni vreo ploaie, repede stîrnita de norii înselatori, stau gata pregatite. Negustori de tot felul, unii veniti din locuri mai îndepartate, si-au expus marfurile în voie, lautarii cînta îndracit în mijlocul horelor pe care le încing flacaii si fetele, în straie noi, de sarbatoare. Batrînii s-au adunat în pîlcuri, vorbind despre una si despre alta, dar mai ales despre pastorit, despre lungile lor drumuri de transhumanta, iar vreunul, mai bun povestitor, istoriseste pataniile sale, despre vremea mereu schimbatoare, sau despre vicleniile hotilor ce nu de putine ori îi atacau. Femeile vorbesc, desigur, de-ale lor, grijulii sa-si casatoreasca fetele si baietii cît mai repede, în vreme ce ochii lor alearga dupa nepotii ce se zbenguie prin multime. Petrecerea tinea astfel ore în sir si, la un semnal, nedeia se desfacea, cu regretul tinerilor ca a fost atît de scurta ...

Oamenii coborau la treburile lor, dar ecoul sarbatorii mai staruia în inimile tuturor. Bacii, cu oamenii lor, plecau, pe poteci numai de ei stiute, spre stîne si odai pentru a-si relua munca de zi cu zi, aceeasi din vremea dacilor ...

De-a lungul secolelor, manifestarile complexe ale nedeilor (de petrecere, de schimburi comerciale, de cunoastere, de casatorie) au constituit liantul sufletesc ce a unit pe români de pe toti versantii muntilor, expresie a continuitatii unor stravechi datini.

Reluarea nedeii de la Fundata, începînd din anul 1969, este o fericita initiativa a localnicilor, care, la fiecare sfîrsit de iulie, aduna multimi impresionante de oameni: Este evident ca nedeia de la Fundata are, în zilele noastre, o alta semnificatie, îndeosebi cultural-artistica si folclorica, reunind formatii si interpreti din judetele Arges, Brasov, Dîmbovita, Prahova si din alte zone ale tarii, pastratori ai traditiilor, dar si creatori de noi nestemate folclorice. Nedeia de la Fundata, redevenita traditie, reprezinta o importanta atractie turistica pentru numerosii drumeti si- excursionisti, dornici sa participe la o serbare de atare proportii în poienile din apropierea centrului satului, nu departe de drumul national care strabate culoarul.

Alaturi de nedeie, merita, desigur, sa amintim si alte obiceiuri derivate din ocupatia pastoritului, deosebit de dezvoltate aici, în culoar, în satele Fundatei, dintre care mentionam: "împartitul muntilor" - reflex peste veacuri al stapînirii în devalmasie a pasunilor si fînetelor montane din muntii limitrofi; de asemenea, "masura laptelui", "însemnarea cilor^u si "ravasitul oilor".

Satul risipit pe plaiurile blînde, ca un cîntec, ale platformei branene, formele carstice care aduc o nota de spectaculozitate, apropierea de impunatoarea creasta a Pietrei Craiului, dar si de Muntii Leaota, puritatea deosebita a aerului, Fundata fiind considerata o statie-etalon în privinta lipsei poluarii aerului, bogatia folclorului branean sînt tot atîtea elemente care probeaza necesitatea intensificarii turismului în zona.

O vacanta de cîteva zile la Fundata, Fundatica sau sirnea echivaleaza cu o evadare într-un univers inedit, odihnitor si placut.

BRAN - ITINERAR ISTORIC

Pe un promontoriu, ce domina împrejurimile, se afla, crescut parca din trupul unei uriase stînci, Castelul Bran, daltuit cu truda si înnegrit de scurgerea atîtor veacuri. Construit de mesterii brasoveni în urma privilegiului din 19 noiembrie 1377 acordat locuitorilor de la poalele Tîmpei de catre Ludovic de Anjou, castelul va juca un rol deosebit în viata provinciilor aflate de o parte si de alta a Carpatilor Meridionali, asigurînd îndeosebi securitatea drumului comercial ce strabatea culoarul de la Bran, spre Rucar, înca din timpuri stravechi.

De fapt, cetatea Bran facea parte dintr-un sistem vast de aparare a Transilvaniei, incluzînd, între altele, cetatile Severin si Talmaciu, sistem de fortificatii ridicat în calea popoarelor migratoare, între care cumanii si tatarii erau cei mai de temut. Patrunderea otomanilor în Peninsula Balcanica va constitui un real pericol nu numai pentru tarile române, ci si pentru Europa Centrala. Avînd, asadar, un declarat rol strategic, cetatea Bran îsi va subordona functionalitatea acestui scop. Modificarile ulterioare pe care le-a suferit vor accentua rolul de vama si mai ales ele "cap de pod" în Culoarul depresionar Bran-Rucar.

Înca de la edificarea sa, cetatea a fost înzestrata cu o "garnizoana de arcasi si balistari", iar pentru întretinerea personalului cetatii i-a fost atribuit un domeniu format din 12 sate din Ţara Bîrsei: Baciu, Turches, Cernatu, Satulung, Tîrlungeni, Zizin, Purcareni, Crizbav, Apata, Budila, Zarnesti si Tohan. Istoria zbuciumata a cetatii Bran face parte din istoria complexa a legaturilor dintre provinciile istorice românesti, în decursul evului mediu. Stapînirea cetatii de catre principii transilvaneni, de municipalitatea brasoveana sau de catre domnitorii munteni avea sa se reflecte fidel mai cu seama în amplificarea relatiilor seculare dintre Ţara Româneasca si Transilvania, de fapt între primele capitale valahe de la Cîmpulung si Tîrgoviste cu burgurile ardelene, între care Brasovul a detinut întîietatea.

Cetatea Bran a exercitat înca de la edificarea sa o puternica influenta asupra satelor branene, atît prin statutul acestor "sate de hotar", ce se bucurau de o anumita autonomie, cît si prin relatiile conducatorilor cetatii cu colibasii (jelerii) b'raneni, de multe ori deosebit de tensionate.

În urma tratatului de alianta antiotomana încheiat între Mircea cel Batrîn si Sigismund de Luxemburg, semnat la Brasov în 1395, Branul intra în stapînirea domnitorilor munteni, care îi vor amplifica, fireste, rolul comercial. Astfel, amintim cunoscutul privilegiu acordat de Mircea cel Batrîn negustorilor brasoveni, prin care întarea "asezamintele ce le-au avut de la stramosi pentru vama, prin tîr-gurile din Ţara Româneasca si pe drumul de la Brasov, prin trecatoarea Branului pîna la Braila" (Titus Hasdeu, 1979).

De-a lungul veacurilor, cetatea Bran a suferit numeroase modificari si adaugiri, determinate de rolul si importanta sa ca bastion în calea navalirilor otomane, punct strategic si vamal în Drumul Branului. Arhitectura edificiului, specifica secolului al XIV-lea, a fost initial subordonata rolului de cetate, folosind din plin avantajele oferite de pozitia strategica defensiva în relieful montan înconjurator. Astfel, planul întregii constructii este neregulat, edificiul fiind prevazut cu trei turnuri de supraveghere si aparare, dispuse în functie de rolul fiecaruia - de supraveghere, tragere sau aparare.

Modificari importante în înfatisarea castelului survin în secolul al XVII-lea, cînd constructiei i se adauga un nou turn pe latura de sud. Se construieste, de asemenea, o scara mobila de lemn specifica cetatilor medievale. Refacerea si aspectul actual este datorat în general aceleiasi municipalitati brasovene la sfîrsitul secolului trecut (1883-1886). Renovarea completa a monumentului a fost realizata în perioada interbelica (1922-1929).

Încaperile seculare ale cetatii adapostesc în prezent valoroase elemente, în care arta gotica si cea baroca se împletesc armonios cu arhitectura rustica medievala transilvaneana, conferind astfel întregului ansamblu o indiscutabila si fermecatoare aura romantica.

Se impun, îndeosebi, colectiile de mobilier gotic si baroc, colectiile de pictura si sculptura, de portelanuri si arme medievale, alaturi de valoroase colectii de icoane pe sticla, întregite de numeroase trofee de vînatoare, toate cu scopul de a reda cadrul si atmosfera veacurilor trecute.

Curtea interioara impresioneaza prin verticalele îndraznete, care, alaturi de masivitatea curtinei, denota maiestria si ingeniozitatea atîtor mesteri anonimi, care s-au inspirat parca din privelistile monumentale din jur. Spectacolele de "sunet si lumina", concertele muzicale gasesc aici un decor autentic, constituind în acelasi timp atractii de elevata valoare si tinuta artistica. ...De la nivelul ultimului etaj se poate admira una dintre cele mai fermecatoare privelisti carpatice, asezarile branene lipite parca de munti, dominate de maretia grava a Bucegilor si a Pietrei Craiului.

Dar Branul semnifica în acelasi timp si o "poarta" în cultura româneasca. Pe acest drum încarcat de istorie, solii negustorului Neacsu din Cîmpulung duceau judelui Brasovului, Johannes Benkner, vestea navalirii turcilor la Dunare. Vestea era transpusa într-o scrisoare în limba româna, care constituie si în prezent una dintre primele marturii scrise în limba noastra: "I pak (si iarasi) dau stire domniei tale za (despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu ca împaratul au iesit din Sofiia si aiminterea nu e, si se-au dus în sus pre Dunare..." (Titus Hasdeu, 1979).

Tot pe Drumul Branului l-au purtat pasii si pe diaconul Coresi, care parasea tiparnita sa din Tîrgoviste pentru a zidi din slova cartilor izvoare de slova româneasca în haina chirilica si în Scheii Brasovului, de unde vor sorbi lumina atîtea generatii de români transilvaneni, constrînsi de vicisitudinile vremurilor. Martor prin veacuri si vecin cu vesnicia Bucegilor, coborîtor parca din paginile îngalbenite ale vreunei cronici pictate anonime, loc de secrete aliante si întelegri antiotomane, popas în calea negustorilor din cele patru zari, vama nedreapta si vremelnica, turnurile zvelte ale castelului strajuiesc si astazi satele branene si intrarea în culoarul depresionar.

În apropierea Castelului Bran, de fapt în fostul parc al cetatii, ca o dovada a grijii permanente pentru conservarea civilizatiei carpatice, a fost amenajat un Muzeu etnografic, reprezentativ pentru zona Branului, care reuneste ansambluri de gospodarii taranesti, forme de habitat temporare si instalatii de tehnica poulara. Muzeul etnografic din Bran este o fereastra deschisa larg spre civilizatia rurala carpatica, plamadita aici din veacuri îndepartate.

Branul, stravechea poarta carpatica, s-a racordat de-a lungul timpului la efortul general de cladire a unei vieti noi. Urmasii vestitilor pastori transhumanti, ori ai jelerilor veniti din Muntenia, de peste munti, au devenit iscusiti mînuitori ai masinilor si utilajelor complexe în întreprinderile industriale din Rîsnov, Tohan, Zarnesti si Brasov. Din Bran se pot întreprinde numeroase ascensiuni îndeosebi în Bucegi, dar si în Piatra Craiuiui, prin Pestera, sirnea si Ciocanu.

Spre Masivul Bucegi sugeram urmatoarele trasee:

Bran-Clincea-vîrful Omu (2 505 m)

Mijloace de acces: drumul comunal prin Poarta si poteca marcata (banda rosie); timp de parcurs: 7-8 ore.

Traseul începe din cartierul Poarta (Bran) folosind mai întîi drumul comunal pîna la biserica satului. De aici urmarim un drumeag de carute, care lasa în partea dreapta izvoarele vaii Poarta, iar în partea stînga bazinetul Sohodolului. Urcam Muchia Panicerului, iar dupa ce trecem prin poiana cu acelasi nume, apoi prin poienile Zanoaga si Clincii ajungem într-o portiune de creasta strajuita de turnulete de piatra - "La Stînci". Trecem prin pajisti largi si înierbate, obîrsia Urlatorii Clincii, dupa care, în urcus mai accentuat, poposim pe culmea Ţiganesti de unde se deschide o frumoasa perspectiva asupra vailor Malaesti si Gaura, precum si asupra crestelor Padina Crucii si Bucsoiu. De aici, prin hornul "La Scara", vîrful Scara (2 422 m) si Curmatura Hornurilor ajungem la vîrful Omu (2 505 m).

Bran-Culmea Ciubotea-vîrful Omu (2505 m)

Mijloace de acces - soseaua comunala Bran-Poarta, poteca marcata (triunghi galben); timp de parcurs: 6-7 ore.

Traseul strabate la început cartierul Poarta, urmînd apoi valea Poarta, pe care o traverseaza de cîteva ori pîna la Muntele Goga. Poteca urca apoi pantele Zanoagei, catre Culmea Ciubotei, printr-o padure rara de confiere. Dupa ce traverseaza vaile Urlatoarea Mica si Steioara, traseul continua apoi spre Podu Spintecaturii. În curînd, poteca se suprapune traseului anterior pe care îl urmareste pîna la cabana si vîrful Omu. În ciuda frumusetii traseului, panta accentuata, caderile frecvente de pietre, lipsa apei si a refugiilor creeaza dificultati.

Bran-valea Gaura-vîrful Omu (2 505 m)

Mijloace de acces: soseaua comunala, poteca marcata (punct rosu); timp de parcurs: 6 ore.

Începem traseul tot din Bran-Poarta, pîna la iesirea din localitate. Urcam versantul Muntelui Noaghia pîna în saua "La Polite" (l 623 m), unde se afla si un adapost; aici ne asteapta,o priveliste frumoasa spre Culmea Ciubotei, valea Gaura si abrupturile Gutanului. De aici coborîm usor catre valea Gaura, strabatem salbaticele chei dintre Muntele Gaura, pe stînga, si Doamnele, pe dreapta. Ne oprim putin spre a privi apele învolburate ale micii cascade "Moara Dracului", apoi prin caldarea glaciara a vaii Gaura urcam în saua Hornurilor (2 315 m) si de aici spre vîrful Omu ce se profileaza pe fundal ca o cetate maiestuoasa.

Bran-Strunga (l 909 m)-cabana Padina (l 525 m)

Mijloace de acces: DN 73, drumul comunal simon, poteca marcata (banda rosie); timp de parcurs: 6 ore.

Ca si celelalte trasee, aceasta porneste tot din Bran-Poarta, strabatînd centrul localitatii. Urmam apoi soseaua ce trece prin satul simon, dupa care urcam pe Plaiul lui Lom si Plaiul Pleasa pîna la Poiana Gutanului (1459 m) si casa de vînatoare Bîngaleasa. Aici era un loc traditional de popas al branenilor în drum spre versantul sudic al Bucegilor, spre Moroieni sau Pestera. Prin padurea de molid ajungem sub abrupturile impunatoare ale Grohotisului (Strungii) pe care le urmarim pîna în saua Strunga (l 909 m) de unde ne vom îndrepta spre cabana Padina (l 525 m).

SPRE CETATEA DE PIATRA A MUNŢILOR LEAOTA

Situati în partea de vest a complexului montan Bucegi, Muntii Leaota, cuprinsi între Culoarul depresionar Rucar-Bran si valea Brateiului în est, se remarca printr-o accentuata masivitate determinata de predominarea sisturilor cristaline puternic metamorfozate. Sub raport structural masivul cristalin al Leaotei reprezinta un anticlinal cuprins între Sinclinalele Bucegi si Piatra Craiului.

Muntii Leaota înregistreaza o altitudine medie de 1500 m. Vîrful Leaota (2135 m), situat în centrul masivului, constituie principalul nord orohidrografic, avînd forma unei piramide triunghiulare, unde converg, în principal, patru culmi mai importante.

Edificiul muntos al Leaotei, cu aspect insular si o dispozitie radiara, este brazdat de jur-împrejur de o bogata retea hidrografica, dependenta de litologie si relief, în principal afluenti ai Dîmbovitei si Ialomitei.

Intens fragmentat, relieful Leaotei se prezinta ca o însumare de plaiuri alpine cu suprafete de nivelare aidoma unor praguri suspendate. Culmile principale se aseamana cu niste spinari largi si rotunjite, cu povîrnisuri moderat înclinate.

Învelisul vegetal, în care predomina padurile de conifere si foioase, multitudinea fenomenelor carstice, înmanuchiate în Culmea Zacotelor, Coltii Ghimbavului si Vîrtoapele, precum si legaturile lesnicioase catre Bucegi, constituie pentru turist un manunchi de argumente hotarîtoare si necesare cunoasterii Muntilor Leaota.

Din asezarile Culoarului Rucar-Bran putem patrunde usor în împaratia grava a Muntilor Leaota. Privelisti fermecatoare dinspre valea Dîmbovitei, paduri seculare de fagete sau în amestec cu conifere ne întîmpina cu fosnetul lor tainic spre culmile netede ale Leaotei. Sugeram celor amatori de ascensiuni cîteva din traseele turistice cele mai cunoscute si accesibile, care pornesc din Stoenesti, Dragoslavele, Rucar si Podu Dîmbovitei:

Valea lui Coman-Valea Olanelor-Marginea Domneasca (l 650 m)

Mijloace de acces: sosea forestiera auto, poteca nemarcata; timp de parcurs: 4-5 ore; nu se recomanda iarna.

Traseul începe din apropiere de confluenta Vaii lui Coman cu Dîmbovita, în sectorul Cheilor Dîmbovitei, urmînd cale de circa 6 km o moderna sosea forestiera, care însoteste Valea lui Coman si ne va duce pîna la cabana forestiera Fiasul. Aceasta cabana ne poate gazdui în caz de nevoie noaptea sau pe timp nefavorabil. Pîna aici, putem folosi si mijloacele auto forestiere. Strabatem un peisaj de o mare frumusete cu paduri de foioase si conifere ce coboara ca o mantie pe versantii abrupti ai vaii, taiati în conglomerate cretacice, ce abia lasa loc soselei forestiere. Din loc în loc, bazinete mai largi ne ofera o buna perspectiva asupra traseului.

Dupa un scurt popas la cabana Fiasul, urmam un drum forestier auto cale de 2 km pe Valea Fia-sului, pîna la o alta cabana forestiera, mai modesta, construita pentru cazarea muncitorilor forestieri. Acest drum îl putem parcurge cu mijloace auto forestiere sau timp de 2 ore, pe jos. În continuare, mergînd pe directia nord-est, se deschide în fata Valea Olanelor, pardosita cu dale mari de piatra. Dupa numai circa 300 m ne vom afla la confluenta cu un mic pîrîu de munte unde zarim un semn de orientare, de fapt un marcaj forestier, reprezentat printr-o banda rosie încadrata de alte doua albe, asezate în pozitie orizontala pe un fag tînar, iar pe o piatra, de la radacina fagului, inscriptia VII/95. Valea Olanelor se parcurge cu relativa usurinta urmînd o poteca paralela cu firul apei. Paduri de fagete coboara pîna spre albia apei Olanelor, iar pîlcuri de mesteceni albi aduc o nota de veselie în severitatea vegetatiei forestiere. Pe alocuri se vad adaposturi pentru vînat, dar si pentru hrana animalelor pe timp de iarna.

Furati de peisaj, aproape ca nu observam cum valea se îngusteaza, padurea de conifere devine dominanta si deodata ni se înfatiseaza golul alpin al Marginii Domnesti. Dupa un urcus de circa 20 de minute, ajungem pe creasta Marginii Domnesti, calcînd pe un catifelat covor de muschi si pasuni în care vara straluceste rosul smirdarului, incendiind parca cuprinsul. Un drum de carute strabate creasta pe directia nord-est. Ne este necesara circa 1½ ora de la ultima cabana forestiera pîna la golul alpin al Marginii Domnesti.

Drumul pe creasta este usor de parcurs. Urmam drumul de caruta trecînd pe lînga cîteva amenajari pastorale si la un moment dat ne apar în fata crestele calcaroase ale Bucegilor. Sîntem aproape de vîrful Românescu (l 713 m) care-si trimite o culme lina spre sud. De aici putem privi destul de bine vîrful Leaota (2 135 m), dar noi ne continuam drumetia de vreo 30 de minute pe Muntele Românescu (l 713 m), coborînd spre cabana Leaota (l 330 m).

De pe culmea Marginea Domneasca avem posibilitatea unui tur de orizont: spre nord, ating cerul vîrfurile Cioara (l 793 m) si Rîiosu (l 739 m), catre vest se observa dealul Matau (l 018 m) si satul Mioarele, catarat pîna spre vîrf, cu livezile de pomi fructiferi, parfumata podoaba a locurilor. Mai în departare, se zaresc turlele cetatii industriale de la Cîmpulung si Mateias, în timp ce înspre sud livezi nesfîrsite si paduri de foioase ne încînta ochiul si ne arata trecerea spre regiunea subcarpatica.

Stoenesti-Priseaca (l 360 m)-vîrful Leaota (2 133 m)

Mijloace de acces: poteca nemarcata; timp de parcurs: 5 ore.

Este un traseu de creasta, poate cel mai spectaculos, care începe din nordul satului Stoenesti, dupa ce traversam rîul Dîmbovita, din fata unei pepiniere a ocolului silvic. De aici urmam o poteca nermacata, cunoscuta de pastori, pe versantul Muntelui Priseaca, în directia nord-est, prin lastarisul aparut în urma exploatarilor forestiere, pîna ajungem în creasta, într-o poiana larga observam pe trunchiul a doi brazi îngemanati marcajul forestier VII/16, punct de reper în drumetia noastra. Ajungem apoi în etajul pajistilor montane din Muntele Priseaca (l 360 m), pus în evidenta de amenajari pastorale complexe (o stîna si grajduri de vite), timp de circa 2 ore.

Din Muntele Priseaca poteca coboara într-o sa situata între o padure de fag, la nord, si o vale nisipoasa, la sud. Apoi, dupa ce facem un ocol destui de mare spre dreapta, ocolind Muntele Fagetelului, drumul ne conduce spre Vîrful Rosu (l 706 m), bine individualizat, lînga care îsi rasfata oglinda în soare un mic lac, printre putinele din acesti munti, punct de reper sigur în orientare.

Continuam plaiul spre nord-est si apoi spre est trecînd peste vîrfurile Cioara (l 793 m) si Rîiosu - (l 739 m) pîna în culmea principala, la nord de vîrful Leaota, la care putem ajunge în circa 30 minute.

Dragoslavele-saua Prislop-"Fierarie"

Mijloace de acces: drum forestier auto (14 km), poteca nermarcata; timp de parcurs: 2½ ore, cu mijloace auto.

Din centrul satului Dragoslavele se îndreapta spre est un drum comunal, care dupa circa l km se continua cu un modern drum forestier, obligat sa serpuiasca conform serpentinelor spectaculoase ce se înscriu pe sub Piatra Dragoslavelor, peste saua Prislop, însotind pîna la un punct albia Galbenului. Dupa circa 9 km întîlnim pîrîul Ghimbav, apoi cabanele forestiere de la "Fierarie" si Secarile. De aici, soseaua continua aproape 4 km pe valea Secarile, pîna sub Muntele Cumparata, ajungînd în culmea principala a Muntilor Leaota, la nord de vîrful Leaota (2 135 m). Pe acest traseu, din punctul în care soseaua forestiera a întîlnit valea Ghimbavului, putem face o mica abatere spre vest, în directia de curgere a rîului, avînd posibilitatea de a vizita Cheile Ghimbavului (circa 3 km lungime), interesante prin salbaticia si maretia lor.

Podu Dîmbovitei-valea Cheii-valea Ghimbavului-vîrful Leaota (2 135 m)

Mijloace de acces: drum forestier auto (3 km), poteca nemarcata; timp de parcurs: 6-7 ore; nu se recomanda iarna.

Din localitatea Podu Dîmbovitei, un traseu încîntator ne poarta pasii, urmînd în amonte valea Cheii, pe drumul forestier auto 178. Abia am parasit minunata asezare de la Podu Dîmbovitei cînd, deodata, iata-ne ajunsi în micul bazinet depresionar în care se deschid cele doua sectoare de chei ale pîrîului Cheia. Dintre acestea ne atrage atentia salbaticia Cheitei, întunecata si prapastioasa, care strînge pîrîul omonim într-o chinga de piatra cale de circa 350 m, pîna la confluenta cu Dîmbovita, rezultînd unele dintre cele mai spectaculoase chei din zona. Dar traseul nostru urmeaza spre amonte cursul pîrîului Cheia si dupa circa 3 km, de la Podu Dîmbovitei, parasim drumul forestier auto, îndreptîndu-ne spre sud catre Curmatura Ghimbavului (l 053 m). De aici, prin pasuni multicolore, smaltuite de corolele numeroaselor flori de munte, coborîm în valea Ghimbavului pe care o urmam catre amonte, pe drum forestier pîna la "Fierarie". Loc în care se desprind mai multe poteci spre vîrful Leaota.

Va propunem poteca ce strabate culmea Secarile, care se desprinde de la cabana forestiera Secarile, sau urmînd valea Andolia si valea Secarile traversam culmea Cumparata Mica. O poteca de creasta marcata ne va conduce apoi spre vîrful Leaota (2 135 m).

Fundata-Fundatica-sleaul Mîndrului-Curmatura Fiarelor (l 795 m)

Mijloace de acces: drumul comunal (2 km), poteca marcata (banda rosie); timp de parcurs: 4 ore.

Din centrul localitatii Fundata, asezare ce detine recordul înaltimii în Carpatii Meridionali, urmînd drumul comunal ce strabate mici nuclee de gospodarii (Rosia), dupa numai 2 km ajungem la Fundatica, minunata asezare ale carei gospodarii se risipesc pe mici platouri carstice sau se catara pe "gîlmele" calcaroase. Lasînd în urma aceasta mica dar cocheta asezare, urmam poteca marcata cu banda rosie spre sleaul Mîndrului.

Un peisaj încîntator ne întîmpina la tot pasul. Din sleaul Mîndrului poteca ne poarta pasii pe o directie sudica, spre versantul estic al Muntelui Sîntilia, locuri încarcate de legenda, unde cu veacuri în urma se organizau vestite nedei.

Furati de peisaj am si ajuns, însotind tot spre sud poteca, pe culmea Muntelui Sîntilia. De aici, doar dupa circa l ora, ajungem pe o poteca mulata paralel cu curbele de nivel la Curmatura Fiarelor (l 795 m), o raspîntie spre traseele din muntii Leaota sau Bucegi.

LA PORŢILE LUMINII - PECINEAGU

Obîrsia rîului Dîmbovita se afla sub vîrful Papusa, care, prin pîraiele Boarcasul si Vladul, unite la Gura Vaii Vladului (l 235 m), formeaza apoi rîul ce va strabate muntii, dealurile subcarpatice, înfrumusetate de livezi, si cîmpiile manoase pîna la varsarea sa în Arges, la sud de Bucuresti. La Gura Vaii Vladului se gaseste si un canton forestier, pîna unde ajunge drumul forestier auto 172, lung de 40 km, ce urmareste valea Dîmbovitei pîna la .Podu Dîmbovitei. Alte drumuri se continua spre Curmatura Oticului, acolo unde îl vor întîlni pe cel construit pe valea Rîului Doamnei, de pe versantul opus, între muntii Iezer si Fagaras.

Rîul si drumul forestier merg tot timpul împreuna împletindu-se, apele lui culegînd numeroase pîraie provenite din masivele Fagaras si Iezer. Pe versantii înalti observam formele glaciare tipice, caldari, stînci scrijelite, trene de grohotisuri si izvoare cristaline care susura la tot pasul. Mici cascade zgomotoase învioreaza si înveselesc peisajul, pîlcuri de padure alterneaza cu suprafete defrisate în ultimii ani, unde lastarisul si noile plantatii forestiere reiau ciclul secular al vegetatiei.

Se pare ca pe aceste plaiuri au trecut "voinicii cu fruntea lata" ai legendarului Negru Voda, venind din Ţara Fagarasului, de-a dreptul peste creste oa sa puna temei nou puternicului stat feudal românesc de la sud de Carpati. Sînt locuri încarcate de legende si mister oare vorbesc despre caile tainuite, dar lesnicioase, dintre Muntenia si Transilvania.

Peisajul este fascinant: mici bazinete erozionale sapate în fromatiuni cristaline ne ofera locuri de popas, unde putem întinde cortul si înnopta, ascultînd susurul izvoarelor si cîntecul cetinii padurii de molid. Vîrfuri maiestuoase - Mezea (2 114 m), Batrîna (2 358 m) si Papusa (2 379 m) - strajuie ca niste graniceri neadormiti departarile. Din loc în loc, se mai zaresc si astazi urme ale fostelor baraje de lemn peste apa Dîmbovitei, care ajutau la plutarit. Valea Comisului, un afluent mai important, îsi are obîrsia sub vîrful cu acelasi nume, situat la altitudinea de l 884 m, sporind debitul rîului Dîmbovita Deodata, o oglinda uriasa de apa ni se înfatiseaza la Pecineagu. Este lacul de acumulare format în spatele barajului, cu un volum de circa 64 milioane m³ de apa, construit pe valea Dîmbovitei, care capteaza însa si alti afluenti ce vin din Fagaras si Iezer.

Urmînd în aval cursul Dîmbovitei, ajungem în Cheile Petrimanului, de un rar pitoresc, ce se întind pe circa l km. Numeroase amenajari forestiere si pastorale din zona ne pot oferi adapost ocazional. Arcuindu-se spre sud-vest, valea Dîmbovitei separa pe un spatiu mai larg cele doua masive vecine - Piatra Craiului si Iezer-Papusa.

Furati de peisaj, ajungem pe nesimtite la Cojocaru, o frumoasa asezare situata la 850 m altitudine, la circa 8 km de barajul de la Pecineagu, înconjurata de fînete multicolore. Nu departe, la 5 km departare de Podu Dîmbovitei, se profileaza o alta asezare - Satic, cu pajisti odihnitoare în preajma, pe care se rasfata în voie gospodariile bine întocmite ale localnicilor.

De fapt, sectorul de drum între Satic si, în amonte, pîna la valea Cascoe este cel mai pitoresc si mai spectaculos. Prin transformarea amenajarilor de santier de la Pecineagu în baze turistice, valea superioara a Dîmbovitei va fi din ce în ce mai cunoscuta drumetilor.

La numai 3 km amonte de Podu Dîmbovitei, patrundem în Cheile Plaiului Mare (Cheile Mici) ale Dîmbovitei, taiate pe o lungime de 2 km în rocile calcaroase ale Muntelui Juga, de o monumentalitate impresionanta, ce depasesc în frumusete si peisaj inedit chei mult mai renumite din tara. Adîncimea apei, vîltorile si bulboanele nascute din închingarea muntilor, verticalitatea peretilor, semetia brazilor cocotati pe cîte un pripor, totul vine sa se constituie într-un spectacol natural fara egal. Deloc grabiti, vom urca pe scarile sapate în versantul drept al vaii ce ne duc drept la pestera Coltul Surpat (Pestera Ursilor), descoperita întîmplator de un muncitor forestier în deceniile trecute. Cu o explicabila curiozitate, amestecata cu teama, vom observa formele de relief specifice, depozitele fosiliere, coloniile de lilieci etc., deschiderile boltilor subpamîntene de ape, cru dorinta sa descoperim emotia acestei lumi tainice. Recomandam vizitarea galeriei din stînga, mai usor de parcurs si recent amenajata pentru circuitul turistic.

Parasind lumea tacuta si misterioasa a pesterii, gîndurile ne poarta cu mult în urma, spre glaciatiunile cuaternare, imaginîndu-ne asprimea vietii primilor locuitori ai acestor meleaguri, necontenita lor lupta cu frigul naprasnic, cu fiarele salbatice din jur. Deodata, cheile se sfîrsesc brusc. Largi bucle ale soselei ne duc spre plaiuri mai line, spre un peisaj mai domol, pe cînd ne mai rasuna în urechi freamatul apelor din împaratia calcarelor cu forme ciudate. Dupa circa 40 km de la Gura Vaii Vladului, iata-ne ajunsi în linistea împrejurimilor Podului Dîmbovitei.

Desigur ca, ajunsi în valea superioara a Dîmbovitei, avem prilejul do a cutreiera împrejurimile pîna în Fagaras, Iezer-Papusa sau Piatra Craiului, urmînd numeroasele poteci nemarcate ori trasee marcate, dintre care va recomandam cîteva dintre cele mai accesibile:

Gura Vaii Vladului-saua Mezea (2 114 m)-Stîna Vladului-Gura Vaii Vladului

Mijloace de acces: poteca nemarcata; timp de parcurs: 5 ore; nu se recomanda parcurgera acestui traseu iarna.

De la confluenta Vladului cu Boarcasul urmam o poteca nemarcata pe culmea Mezea, spre vest, timp de circa o ora. Poteca se desfasoara mereu prin padure, pîna atinge un gol de munte, în apropiere de o stîna. De aici, dupa înca o ora de urcus în directia nord-vest, întîlnim marcajul triunghi rosu ce trece pe sub creasta Mezea. Ne aflam de fapt la o altitudine de 2 114 m pe puntea de legatura dintre Fagaras si Iezer-Papusa, o adevarata sa, una dintre cele mai frumoase regiuni alpine din Carpati. De aici, privirea scapa spre culmile Fagarasului, ale Iezerului sau spre valea Dîmbovitei la sud, catre Rîul Doamnei la vest. În fata panoramei ce se deschide, urcusul nu ni s-a mai parut greu, fiind din plin rasplatiti de cele ce ne bucura ochii.

Din saua Mezea, o adevarata raspîntie de poteci, putem sa ne deplasam spre refugiul Iezer (circa 5 ore) sau spre cabana Urlea din Fagaras (cale de înca 9 ore), urmînd traseele specificate în ghidurile turistice ale acestor masive. De aici ne putem înapoia în valea Dîmbovitei pe acelasi drum sau pentru realizarea circuitului va propunem continuarea drumetiei, folosind din saua Mezea marcajul triunghi rosu, care ne poarta pasii pe versantul estic, pe o poteca cunoscuta de pastori. Dupa numai 30 de minute ajungem la Stîna Vladului, una dintre cele mai înalte amenajari pastorale, unde putem poposi cîteva clipe. Urmam apoi cursul vijelios al Vaii Vladului pîna la cabana forestiera, de unde soseaua forestiera de pe valea Dîmbovitei, cale de 5 km, ne poarta spre Gura Vaii Vladului, închizînd astfel circuitul.

Gura Vaii Vladului-vîrful Batrîna (2341 m)

Mijloace de acces: drum forestier auto, poteca nemarcata; timp de parcurs: 4 ore; nu se recomanda acest traseu iarna.

Pentru cunoasterea versantului nordic al Muntilor Iczer-Papusa, va sugeram un traseu turistic care porneste din Gura Vaii Vladului, urmînd soseaua forestiera cale de 2 km pîna la confluenta Pîrîului Coltilor cu Dîmbovita. O poteca de pastori, nemarcata, ne poarta pe valea pîrîului Coltii lui Andrei pîna la stîna cu acelasi nume, timp de 1½ ora, pe directia principala sud-vest.

Stîna este situata într-o pozitie minunata în Plaiul Coltilor, o prelungire nordica a vîrfului Batrîna (2 341 m) care se profileaza în toata monumentalitatea sa. De la stîna, folosind o poteca de creasta cu directie sudica, timp de 15-20 minute, ajungem la limita superioara a padurii, unde începe etajul jnepenilor.

Aici putem admira relieful glaciar si periglaciar, pasind prin caldari glaciare si cîmpuri de piatra, care adaposteau în timpul ultimei glaciatiuni uriasi ghetari, ale caror "limbi" ajungeau pîna în valea Dîmbovitei.

Ajunsi în creasta principala, dupa circa o ora de la stîna din Plaiul Coltilor, întîlnim un traseu turistic marcat cu triunghi rosu, care din sleaul Batrîna ne duce la vîrful Batrîna (2 341 m). Revenim pe acelasi traseu la Gura Vaii Vladului, cu atentie deosebita în zona circurilor, mai ales iarna, datorita pericolului de avalanse.

Confluenta vaii Richita cu Dîmbovita-vîrful Tamasul Mare (l 735 m)-Plaiul Turcilor (Curmatura Foii, l 343 m)-confluenta Tamasului Mare cu Dîmbovita

Mijloace de acces: poteca marcata; banda albastra si triunghi; timp de parcurs: 4 ore; nu se recomanda iarna.

De la confluenta pîrîului Richita cu Dîmbovita (unde se afla de fapt un canton forestier permanent, ce ne poate oferi gazduire în caz de nevoie) putem face o placuta ascensiune spre vîrful Tamasul Mare (l 735 m), care strajuie valea Dîmbovitei cu padurile de conifere tivite pe versanti. Pe aici, o poteca turistica, cunoscuta, face legatura între cabana Plaiul Foii, din Muntii Piatra Craiului si Muntii Iezor-Pa-pusa, peste culmea Dracsin (l 861 m).

Asadar, de la cantonul forestier Richita, urmînd poteca turistica marcata cu banda albastra si mergînd pieptis, circa o ora, printr-o padure de amestec (fagete si conifere), ajungem într-o poiana din golul de munte, de unde ni se ofera o 'priveliste ampla. Urmînd poteca cu directia sud-est si apoi sud, ajungem sub vîrful Tamasul Mare (l 735 m), unde se afla o stîna care ne poate gazdui în apropierea sa, în caz de nevoie. De aici putem admira cu nesat culmile Papusei si Pietrei Craiului. Dupa un scurt popas reconfortant, poteca ne poarta peste izvoarele Vaii Turcilor pîna la Plaiul Turcilor (Curmatura Foii) situat la l 343 m.

Toponomia ne duce, desigur, cu gîndul la vechi întîmplari încarcate de aura legendelor si înmiresmate de scurgerea veacurilor. Parasim traseul marcat cu banda albastra si, din apropierea stînei din Plaiul Turcilor, urmam poteca ce coboara pe muchia principala, timp de 1½ ora, pîna la valea Tamasului, acolo unde aceasta conflueaza cu Dîmbovita.

Traseul banda albastra se continua în directia sud-est la Plaiul Foii, unde se întîlneste cu marcajul triunghi rosu, care face legatura între cabana Plaiul Foii si valea Dîmbovitei, prin Valea lui Ivan.

Curmatura Foii (l 343 m) reprezinta o veritabila raspîntie de poteci turistice, dar noi alegem poteca marcata cu triunghi galben, care coboara pe valea Tamasului în valea Dîmbovitei.

Nu departe de confluenta Tamasului cu Dîmbovita, la circa 1,5 km o varianta secundara din drumul principal de pe valea Dîmbovitei ne conduce la cabanele forestiere Tamas, care ne pot oferi permanent gazduire si hrana.

Cheile Petrimanului-Muntele Dracsinul (l 861 m) -vîrful Papusa (2 379 m)

Mijloace de acces: poteca marcata (banda albastra); timp de parcurs: 5 ore; nu se recomanda iarna.

Înainte de a patrunde în salbaticele chei ale Petrimanului, la confluenta pîrîului Dracsinul cu Dîmbovita, o moderna sosea forestiera ne poarta, cale de 250 m, pîna cînd întîlnim o poteca turistica marcata cu banda albastra, pentru a patrunde în orizontul Muntilor Iezer-Papusa.

Urmarim marcajul turistic, care însoteste valea Dracsinului (timp de 10 minute), dupa care urmînd o directie nordica, ajungem pe muchia Muntelui Dracsin (l 861 m), dupa un urcus de circa 2 ore de la plecare pîna la limita superioara a padurii. Parasind muchia Muntelui Dracsin, pe versantul sudic se afla stîna Dracsin, situata la circa l 750 m, un minunat loc de odihna.

Revenind pe muchia principala avem o panorama vasta spre culmile Pecineagul si Plaiul Hotului de unde mergem spre vîrful Cascoe (2 325 m), aflat în apropiere.

Cîmpuri impresionante de pietre, trene îngemanate de grohotisuri ne retin atentia, dar trebuie sa circulam cu grija, existînd permanent pericolul surparii.

De la vîrful Cascoe (2 325 m), urmînd traseul de creasta pe directia sud-vest, ajungem dupa circa o ora pe vîrful Papusa (2 379 m), de unde putem realiza un tur de orizont spre muntii Fagaras si Piatra

Craiului. Pentru întoarcere folosim acelasi traseu, cu grija pentru parcurgerea în etape scurte a acestor meleaguri carpatice.

Cojocaru-Valea lui Ivan-Curmatura Foii (l 343 m)

Mijloace de acces: poteca marcata (triunghi rosu); timp de parcurs: 3-4 ore.

Din apropierea confluentei Vaii lui Ivan cu Dîmbovita, din nucleul de amenajari pastorale de la Cojocaru, urmam spre amonte acest pîrîu, de unde poteca marcata cu triunghi rosu ne poarta pasii prin minunate poieni smaltuite de covorul multicolor al fînetelor montane. Dupa numai o ora de mers ajungem la cabana de vînatoare Piatra Craiului, asezata alaturi de o stîna mai veche si un observator de vînatoare. Cabana poate oferi gazduire, vara, în caz de nevoie, iar poienile din jur un excelent loc de instalare a cortului.

De aici se deschid largi perspective spre Muntii Papusa unde distingem cu usurinta numeroasele amenajari pastorale.

Continuîndu-ne ascensiunea pe directia principala nord-est si nord, poteca ne poarta pasii peste vaile paralele orientate est-vest (Piscul cu Brazi, Piscul Rece, Padina Lancii, Izvorul Tamasel) pîna în Valea Dragoslavelor, timp de circa 2 ore.

De aici, în scurt timp ajungem la Curmatura Foii (l 343 m), pastrînd aceeasi directie nordica. De la Curmatura Foii se pot face si alte trasee spre Muntii Piatra Craiului, dar noi preferam sa ne întoarcem pe valea Tamasului, urmînd poteca marcata cu triunghi galben timp de 1½ ora.

Iata, asadar, doar cîteva sugestii pentru cunoasterea mirificelor orizonturi carpatice accesibile din frumoasa vale superioara a Dîmbovitei, trasee care va asteapta pasii, pentru a va purta în linistea si maretia grava a muntilor falnici si a padurilor tainice.

ÎN CĂUTAREA GAROFIŢEI PIETREI CRAIULUI

De la Podu Dîmbovitei, strabatînd pitorestile chei ale Dîmbovicioarei si Brusturetului ori venind dinspre satele branene sirnea si Pestera, privirea ne este captata de enigmatica si singuratica creasta a Pietrei Craiului, care se desfasoara pe circa 25 km lungime pe directia principala nord-est - sud-vest.

Dintre numeroasele cai de acces spre Piatra Craiului optam pentru varianta traseului ce se desprinde din localitatea Podu Dîmbovitei, urmînd în amonte rîul Dîmbovicioara, înainte de a patrunde în racoarea dintre peretii abrupti ai cheilor Dîmbovicioarei, poposim cîteva clipe pentru a mai arunca o privire asupra asezarii Podu Dîmbovitei. Loc de trecere peste apa Dîmbovitei, punct vamal pentru o scurta perioada, satul s-a dezvoltat lent, printr-o ridicare treptata a gospodariilor pe versanti.

Dupa parcurgerea a cîtorva kilometri pe serpentinele modernei sosele (DN 73) poposim la cetatea Oratia cunoscuta în partea locului si sub denumirea de "Cetatea Neamtului", iar în documente de "Cetatea Dîmbovitei". Asezata pe un promontoriu calcaros, cetatea Oratia a avut un rol important în paza drumului transcarpatic al Branului cu reale posibilitati strategice defensive. A fost ridicata de mesteri iscusiti între anii 1215 si 1220, probabil pe ruinele unui vechi castru roman ce facea parte din vestitul Limes transalutanus. Asupra autorilor constructiei staruie controversele: a fost oare durata de înteleptii domnitori munteni cu scopuri defensive, un veritabil "cuib de vulturi" pe Drumul Branului, sau a fost ridicata de catre cavalerii teutoni, care patrunsesera înca din secolul al XI-lea în Ţara Bîrsei? Oricum, retinem ca în anul 1368 cetatea Oratia a jucat un rol de scama în conflictul armat dintre oastea lui Vlaicu Voda si cea ungara condusa de Nicolae Lackfi, care a trecut muntii pentru a-l ataca pe domnul muntean.

Dupa o existenta de cîteva veacuri, cînd a stat de veghe în apararea drumului transcarpatic al Branului, a fost distrusa de catre otomani, care nu puteau admite acest puternic bastion în calea lor spre inima Europei. Ruinele ei ne vorbesc peste timp de glorie, cînd ochii ageri ai strajerilor de pe ziduri scrutau valea în eventualitatea apropierii dusmanilor. Dupa ce am rememorat o fila din istoria locurilor, ne continuam drumul spre cetatea încremenita a Pietrei Craiului, în cautarea gingasei flori ce îndulceste asprimea bîrnelor de piatra ale acestor munti, garofita.

Sapate în calcarele mezozoice din extremitatea sudica a Pietrei Craiului, Cheile Dîmbovicioarei impresioneaza prin maretia si peisajul creat de "munca" milenara a rîului. Apele lui serpuiesc printre peretii înalti, de unde abia se zareste un petic de cer, brazi singuratici care se agata cu radacinile lor de cine stie ce ascutis de stînca, fericiti ca au reusit sa razbata spre lumina, la viata. Mici largiri ale vaii permit scurte popasuri pentru a privi în liniste, ceea ce natura a izvodit aici. De la poalele peretilor abrupti ai muntelui se scurg firicele cristaline ale unor izvoare, "gîlgaiele" ascunse aici dupa o calatorie misterioasa prin cotloane de pesteri si avene, ca sa sporeasca debitul Dîmbovicioarei. Iarna, aflîndu-ne prin aceste locuri, peisajul ne fascineaza prin puritatea zapezilor de pe brazi si de pe stînci, prin formele delicate, închipuind castele ori imagini ireale din basme.

Continuîndu-ne drumul, observam ca dintr-o data valea se largeste si, aproape pe nesimtite, ajungem în localitatea Dîmbovicioara, sat de munte cu casele catarate pe versanti, dar aproape de albia rîuletu-lui cu acelasi nume. Construite din piatra si lemn, casele satenilor stralucesc de curatenie. Cele mai vechi pastreaza înca nedezmintit stilul muscelean, în care nelipsitul cerdac este sprijinit pe stîlpi de lemn frumos sculptati.

De la Dîmbovicioara, un drum rustic se strecoara în serpuiri ametitoare spre satul Ciocanu, cunoscut pentru priceperea locuitorilor sai în traditionala ocupatie a cresterii animalelor. Drumetul care a pasit pe acest plai, în care natura îsi rasfata întreaga splendoare, va ramîne impresionat de peisaj. Urmîndu-ne drumul în amonte, pe Dîmbovicioara, dupa putin timp, circa 6 km, ne vom afla în misterioasa lume subterana a Pesterii Dîmbovicioarei, opera rabdatoare a picaturii de apa ce, în decursul mileniilor, a dizolvat rocile calcaroase si a iscodit formele bizare ce ni se înfatiseaza ochilor. Raza de lumina din lanterna calauzei noastre smulge din cotloane întunecoase plasmuiri fantastice: chipuri umane, forme zoomorfe ce vor sa se ascunda parca dincolo de draperia stalactitelor si stalagmitelor. .. O lume de basm si vis se dezvaluie mereu, pe masura ce înaintam prin galerii, unde întunericul domneste o data cu eternitatea si unde formele neclintite de milenii se ivesc fantomatice pentru cîteva clipe, uimindu-ne. Imaginatia locuitorilor a tesut nenumarate legende avînd ca subiect închipuita lume a palatelor subpamîntene din Pestera Dîmbovicioarei.

Pestera Dîmbovicioarei este cunoscuta în literatura de specialitate înca din anul 1767, semnalata initial de J. Fridvalsky. Este modelata în calcare de vîrsta jurasica, prezinta o galerie principala de circa 100 m lungime, usor ascendenta si cu ramificatii laterale. Este o pestera calda (10-12°C) cu o umiditate moderata.

Se poate vizita în tot timpul anului, pentru grupuri existînd un ghid permanent, care ne calauzeste pasii în minunata lume subpamînteana. La iesirea din pestera, un mic popas turistic, original, plasat pe un podet peste apa Dîmbovicioarei, te întîmpina cu ospitalitate, fiind un minunat loc de odihna. Dupa un scurt popas ne continuam însa calatoria spre Muntii Piatra Craiului.

Drumul îngust se gîtuie si mai mult cînd patrundem în cheile Brusturetului, aflate doar la l km amonte de pestera. Dîmbovicioara îsi împutineaza apele, devenind un pîrîias zglobiu, cu unde cum e lacrima, strunite de chingile de piatra alo peretilor cheilor. Ne miram ca acest firicel de apa, caruia îi atin calea stîncile, parînd ca-l coplesesc cu masivitatea lor, a reusit sa sape asemenea despicatura în coasta muntelui si sa se strecoare mai departe, cu sclipiri de argint, spre albia Dîmbovitei.

Urmînd firul Dîmbovicioarei, deodata albia se largeste si face loc unui bazinet depresionar, cel de la Brusturet, la 4 km de pestera, unde se afla un cunoscut complex turistic. La aceasta altitudine, de l 050 m, peisajul si amenajarile par o gura de rai. Loc de popas prelungit, Brusturetul, aflat la poalele Muntilor Piatra Craiului, ne ofera, în afara de posibilitati de cazare în casute si masa, puncte de plecare în temerare drumetii.

De aici putem ajunge, pe mai multe trasee, la cabana Curmatura, din Piatra Craiului, fie urmînd valea Brusturetului în amonte, prin punctul "La Table", fie din Ciocanu, sirnea si Pestera, prin Poiana Vladusca.

Piatra Craiului, acest urias sinclinal asimetric, în care predomina calcarele si conglomeratele, sta

semeata, .etalîndu-si frumoasa creasta ascutita si zimtata, greu de strabatut, flancata de versantii abrupti, la baza carora trene de grohotis (Marele Grohotis) compun un peisaj specific.

Ocrotirea mediului înconjurator, protectia monumentelor naturii si-a gasit aici o fericita expresie în înfiintarea rezervatiei naturale "Piatra Craiului", ce avea initial, în 1938, doar 440 ha, extinsa în prezent pe 3 760 ha. Rezervatia cuprinde în perimetrul ei creasta nordica principala, versantii de nord, nord-vest si vest, alaturi de versantul estic între Coltii Grindului si Curmatura Pietrei Craiului.

În rezervatie întîlnim floarea de colt (Leontopodium alpinum), sîngele voinicului (Nigritella rubra), bulbucii de munte (Trollius europaeus), iedera alba (Daphne blagayana), ghintura galbena (Gentiana lutea) si, în sfîrsit, garofita Pietrei Craiuiui (Dianthus callizonus). Unica pe glob, aceasta delicata floare, relicta tertiara, traieste numai pe brînele si stîncile singuratice ale acestor munti.

Pentru a "tine pasul" cu valoroasa flora, faunul rezervatiei este, la rîndul ei, variata si cu elemente reprezentative, din care amintim capra neagra (Rupicrapa rupicapra), vulturul barbos (Aquila chrisaetos), cocosul de munte (Tetrao urogallus) acvila de munte (Aquila alpina), iar cu efective ceva mai mari: ursul (Ursus carpathicus), rîsul (Lynx lynx) si lupul (Canis lupus).

Dupa un sejur de cîteva zile în peisajul Muntilor Piatra Craiului, folsind baza materiala a Complexului turistic Brusturet, revenim pe valea Dîmbovicioarei pîna la Podu Dîmbovitei, sau din centrul localitatii Dîmbovicioara ne înscriem pe drumul serpuit, dar spectaculos, lung de 3 km, pîna în satul Ciocanu, cu lesnicioase cai de acces spre asezarile din Platforma Bran.

Privelisti încîntatoare, poteci serpuind printre fînete si paduri seculare, un miros îmbatator de cetina, gospodariile decupate parca dintr-o carte de ilustratii, portul popular de o neasemuita frumusete, sufletul deschis si optimist al muntenilor, vorba domoala si înteleapta, iata doar cîteva frînturi care ne vor ramîne în minte multa vreme de aici înainte dupa cîteva zile petrecute pe meleagurile carpatine.

Ţinut de legenda, original, unic, tulburator si fascinant. Acesta este CULOARUL RUCĂR-BRAN, o adevarata "poarta" în Carpatii Românesti.

Cuvînt înainte

CADRUL NATURAL

PRIN CULOARUL RUCĂR-BRAN PE FIRUL ISTORIEI

OAMENI sI LOCURI

TURISMUL

ITINERARE TURISTICE

Pe Valea Dîmbovitei spre Culoarul Rucar-Bran Cîmpulung-Mateias-Dragoslavele

Rucar-Bran - o poarta în Carpatii Meridionali.

Spre cetatea de piatra a Muntilor Leaota

La portile luminii - Pecineagu

În cautarea garofitei Pietrei Craiului