Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




Caracterizare geografica munti Iezer-Papusa

Turism


Caracterizare geografica munti Iezer-Papusa



ÎNCADRARE ÎN TERITORIU. LIMITE sI ALCĂTUIRE GENERALA

Numele si asezarea grupului de munti Iezer-Papusa sînt multora dintre noi familiare înca din anii de scoala. Ocupînd întregul colt de sud-est al ansamblului muntilor Fagaras - între vaile Rîului Doamnei si Dîmbovitei - blocul relativ izolat al Iezerului si Papusii se ridica pîna la aproape 2500 m, detasîndu-se din aproape toate directiile în linia sensibil mai coborîta a peisajului înconjurator.

O culme lunga de peste 12 km - ce scade, în înseuarile adînci ale Mezei si Oticului, pîna aproape de marginea padurilor de molid - leaga masivul Iezer-Papusa de creasta principala a muntilor Fagaras. De fiecare parte a acestei culmi, vaile adînci ale Rîului Doamnei si Dîmbovitei alcatuiesc, la vest, nord si est, limitele masivului catre culmile sud-fagarasene ale Preoteselor, Musetescului si Ludisorului, catre creasta principala Bratila-Tamas si catre Piatra Craiului si Leaota.

Limita sudica a masivului tine, într-o masura mult mai mica, de existenta unor forme bine precizate de teren. Linia ei se desfasoara aproape continuu de la vest la est, unind, ca firul unei corzi, capetele arcului atît de puternic precizat ad hotarelor dinspre vest, nord si est. Ea urmeaza, în mare, linia ultimelor localitati dinspre "munte" ce se însiruie între satele Slatina-Lunci, pe Rîul Doamnei si Stoenesti, pe Dîmbovita. De la vest catre est, cele mai importante dintre aceste localitati sînt: Cîndesti; Albesti; Bughea; Voinesti; Namaiesti si, simpla constructie izolata, Monumentul Eroilor de lînga Mateias.

Imaginea de ansamblu a masivului Iezer-Papusa se reduce schematic la un larg amfiteatru de creste deschis catre miaza-zi, de o parte si alta a Rîului Tîrgului si a micii depresiuni Cîmpulung, întreg acest arc de culmi se prezinta puternic înclinat pe flancurile sale exterioare din spre vest, nord si est (adica spre Rîul Doamnei si Dîmbovita) în timp ce, spre sud, descresterea lina a pantelor sale construieste un larg spatiu central, grupat aproape în întregime în jurul unui singur rîu colector: Rîul Tîrgului. Aceasta semi-incinta, deschisa si usor înclinata catre sud, este subîmpartita În coame si vai ce scad imperceptibil pe zeci de kilometri si a caror îmbinare cu zona dealurilor subcarpatice se realizeaza aproape pe nesimtite. În acest fel, prin trasaturile alcatuirii saile de ansamblu, masivul Iezer-Papusa repeta, la scara mica, caracteristicile reliefului Carpatilor Meridionali: cadere puternica si scurta catre nord; scadere domoala si prelungita spre sud, pîna în tinutul dealurilor mai sus amintite, dealuri ce poarta, între Rîul Doamnei si Dîmbovita, denumirea de "muscele".

RELIEF

O masivitate neobisnuita caracterizeaza în ansamblu acest grup muntos, deosebit de omogen si aproape imposibil de fragmentat în volume cît de cît independente. Vaile care îl strabat în aproape toate directiile sînt fie prea putin adîncite (Argeselul, de exemplu), fie - aproape toate - deosebit de înguste si nereusind în acest fel sa rupa pronuntata continuitate a reliefului în ansamblu. însesi culmile puternice si numeroase ce se rasfira din arcul crestei principale catre sud sînt atît de apropiate una de cealalta si atît de asemanatoare ca forma si directie generala, încît - nici în cazul acestora - nu se poate vorbi cu usurinta de o compartimentare cît de cît vizibila a terenului.

În ciuda acestei alcatuiri foarte unitare, o anumita subîmpartire poate fi întreprinsa pe întregul desfasurarii marelui arc de creste. Astfel, în ondularea înalta a cumpenei dintre Rîul Doamnei + Dîmbovita si Rîul Tîrgului (la a carei linie simplificata vom reduce în cele ce urmeaza întregul masiv), doua înseuari definesc - cu prea putina vigoare de altfel - trei grupuri de munti; Papau (vest), Iezeru (nord) si Papusa (nord si est).

O oarecare monotonie uneste, sub raportul peisajului, toate cele trei grupe enumerate. Aceasta trasatura tine atît de forma, cît si de natura materialului ce îmbraca sau razbate la suprafata terenului - ea fiind numai în parte compensata de înaltimea si relativa izolare a masivului, sau de amploarea si ineditul perspectivei pe care aceasta izolare o prilejuieste catre exterior. Ori de cîte ori consideram silueta în cupola a majoritatii vîrfurilor sau crestelor, prima apreciere ce sîntem înclinati sa o facem ramîne, aproape invariabil, în cercul urmatoarelor adjective: "masiv; greoi; neted; domol, rotunjit; înierbat...".

Aceasta prima senzatie de uniformitate este totusi limitata. Ea dispare repede, îndata ce parasim platforma larga a culmilor, pentru a coborî panta din ce în ce mai iute a unei coaste, firul unui vîlcel sau treptele superioare ale unei vai glaciare. Iarasi sustinute - si îmbogatite de data aceasta - de material (roca la zi, sau continuu sporite bolovanisuri de macinare si rostogolire), formele capata, în cuprinsul vailor, tot dinamismul si toata varietatea rezultata dintr-o extrema tinerete a reliefului. Cu deosebire pe versantul nordic - în cuprinsul caruia prinde obîrsiile glaciare atît ale Vasalatului cît si ale Dîmbovitei - un peisaj de o rece frumusete, rezultat cu precadere din îmbinarea si armonizarea stîncii cu vegetatia, recheama imaginea departata, dar foarte apropiata ca factura, a Retezatului.

1. Prima dintre cele trei grupe amintite cuprinde muntii Groapele - Pă 22122t195w ;pau - Jupîneasa, el reprezentînd în acelasi timp capatul de sud-vest al întregului arc al crestei principale a masivului. El este despartit de grupul Iezerului (care îi urmeaza la nord si est) prin adînca lasare a Curmaturii Groapelor (2 037 m), cumpana între valea glaciara cu acelasi nume (nord-est, spre Rîul Doamnei) si valea Bratiei, spre sud-est.

Acest sector muntos se prezinta sub forma unei culmi puternice, foarte uniforma ca directie (nord-est - sud-vest), neaccidentata si lipsita de denivelari pronuntate. Ea se înalta pîna în preajma nivelului de 2100 m în vîrfurile Groapele (Cîrligele, 2 172 m) si Papau - primul fiind cel mai înalt dintre toate. Cu începere din vîrful Papau catre sud, culmea se bifurca - ramura ei vestica (setu) reprezentînd continuarea cumpenei de ape dintre Rîul Doamnei si Rîul Tîrgului. Aceasta ramura ia sfîrsit în înseuarea foarte joasa a Bahnei (965 m), înseuare ce defineste capatul dinspre sud-vest al întregii creste principale Papau-Iezer-Papusa. Bratul estic al bifurcatiei mai sus amintite, Jupîneasa, înainteaza spre sud, între vaile secundare ale Rîusorului si Bratiei. Ambele culmi terminale se subrami-fica bogat, ele contribuind astfel, În acest colt de sud-est, la înfatisarea generala a reliefului vag si uniform valurit al întregului tinut dinspre sud al masivului.

Creasta Groapele-Papau desfasoara în lungul ei doi versanti de înfatisare puternic diferita: primul înclinat si adînc brazdat de viroage, catre vest, spre Rîul Doamnei; celalalt cu pante line si În general uniforme, catre est, spre Rîusoru Bratiei. În sectorul ei înalt, aceasta culme prezinta un gol alpin destul de întins si în cea mai mare parte ierbos. Foarte curînd Însa, dupa contraforturile Setului si Jupînesei, culmea patrunde într-un brîu îngust de molidisuri ce lasa apoi loc, pîna departe în sud, etajului precumpanitor al padurii de fag.

2. Grupul de înaltimi Obîrsia - Iezer - Vîrfu Rosu - Batrîna, reprezinta osatura principala a întregului sistem muntos. El depaseste grupul precedent prin suprafata si altitudine absoluta - fiind, sub acest din urma aspect, superior si grupului urmator al Papusii. Pe întregul masiv, Iezerul constituie masa cea mai compacta si înalta, fapt ce se face imediat simtit în extinderea sporita a golului alpin si a suprafetei ocupate de vaile glaciare. Mai mult decît Papaul - însa mai putin decît Papusa -, Iezerul prezinta numeroase ramificatii de creste, ce constituie, în cîteva cazuri, separari de importante bazine hidrografice.

Vîrfu Rosu (2469) reprezinta nodul orografic principal al întregului masiv si, în acelasi timp, vîrful sau cel mai înalt. Din el se desprinde prelunga creasta de legatura cu muntii Fagaras (Mezea - Otic - Bratila) si tot el constituie punctul de separare al apelor ce se despletesc catre Rîul Doamnei, Dîmbovita si Rîul Tîrgului. Cîteva noduri secundare aflate pe acest sector central si constant înalt[1] al masivului trimit, mai ales pe versantul sudic, o serie de brate laterale - destul de numeroase si foarte inegale ca marime.

Catre nord, numai doua asemenea creste fragmenteaza versantul masivului spre Dîmbovita superioara: Coltii Mari ai lui Andrei (vest) si Coltii Mici ai lui Andrei (est). Catre sud Însa, o ampla si armonioasa rozeta de cinci culmi înainteaza convergent, tinzînd în directia aceleasi zone, centrala, de confluenta ("Între Vai") unde, prin înmanun-chierea cîtorva fire superioare, se precizeaza primele începuturi ale Rîului Tîrgului. Toate aceste culmi se desprind din creasta principala ca niste raze interioare ce se însiruie, din ce în ce mai mici, pe întregul arc pe care aceasta creasta îl deseneaza de la sud-vest catre nord si est.

Seria înaltimilor începe cu muchia Portareasa, care se desprinde spre sud-vest din nodul (relativ înalt) vîrfului Obîrsia (2314 m). Ramînînd deasupra padurilor pe mai bine de 8 km distanta, culmea se frînge din vîrful Zanoaga direct catre sud, ramificîndu-se si scazînd totodata foarte mult în înaltime. Ea reprezinta, pe toata desfasurarea ei, o însemnata cumpana de ape între bazinul Bratiei (vest) si Rîusor + Rîul Tîrgului (nord si est).

Culmea urmatoare, Catun-Vacarea, porneste din vîrful Capu Catunului (2385 m), ocupînd - împreuna cu zona învecinata a crestei principale - cea mai întinsa zona de gol alpin din masiv. Ea separa Valea Rîusorului de vaile Iezerului Mic, Batrînei si Rîului Tîrgului. În sectorul cuprins Între 1 900-1 700 m altitudine, Vacarea se ramifica în trei scurte picioare terminale.

Piciorul Iezerului Mare, scurt si scazînd foarte repede în înaltime, nu reuseste sa razbata dincolo de bazinul vaii Batrîna (fir vestic al Rîului Tîrgului), în cuprinsul caruia desparte singurele vai glaciare mai puternic dezvoltate de pe versantul sudic: Valea Iezerului Mic (sau Catunului) si Valea Iezerului Mare. Vîrf de desprindere: Iezeru Mare (2463 m), al doilea ca înaltime pe întregul masiv.

Ultima din aceasta serie de culmi sudice (Plaiu lui Patru - cu pornire din vf. Batrîna 2338 m), ceva mai mare decît precedenta, înainteaza spre sud-sud-est, aproape în prelungirea axului Rîului Tîrgului al carui bazin superior îl împarte, într-o rara simetrie, în doua fire principale: Batrîna (pe dreapta, vest) si Cuca, est.

Acest grup central, înalt si aspru; pronuntat stîncos, nu numai în firul vailor, ci si pe versanti si în linia crestelor; cu padurile închegate relativ jos si încadrate invariabil de întinse jnepenisuri batrîne; oferind o raspîndire sporita a crestelor înguste si a vîrfurilor mai ascutite; gazduind singurele trei lacuri glaciare din masiv - reprezinta, neîndoielnic, zona principalei concentrari de valori peisagistice pe întregul ansamblu muntos.

Limita estica a grupului se afla - pe linia crestei -în saua foarte neta a Spintecaturii Papusii, limita ce se prelungeste, în josul celor doi versanti, pe firele vaii Coltilor (nord) si a vaii Cuca (sud). Pe întregul sector dintre vîrfurile Rosu si Tambura, "podul" neted si larg al culmii principale prezinta un profil în care, practic, aproape nu exista sei Între vîrfuri...

3. Cea de a treia si extrem estica subdiviziune a masivului se afla puternic adunata în jurul unui singur mare vîrf: Papusa, 2391 m. Contrastînd vizibil cu grupele precedente, Papusa strînge - pe o distanta de mai putin de 1 km în linie dreapta - punctele de desprindere a patru creste foarte mari: Barbu, spre nord si Calu, Mîra si Boteanu, în balanta, spre sud si sud-vest. Aceasta desfasurare în doua manunchiuri de culmi cu înfatisare foarte diferita (înguste, scurte si înclinate, spre nord; largi si prelungi, ca niste valuri paralele si aproape nediferentiate între ele, spre sud), cu pornire aproape dintr-un singur punct, înaintînd în directii total opuse - ca un jug de culmi asezat în curmezisul crestei ce vine dinspre Iezer si Batrîna -, reprezinta trasatura caracteristica pentru întregul grup muntos al Papusii. Pe distanta primilor cîtiva kilometri, acest jug formeaza - împreuna cu Boteanu si cu creasta principala Iezer-Batrîna - o neobisnuita intersectie în cruce, surprinzatoare în acest masiv unde ramificatiile în unghi drept sînt rare si de mica anvergura.

Culmea Barbu-Pecineagu reprezinta ramura nordica a grupului de munti ai Papusii. Ramificîndu-se curînd În patru alte brate, ea alcatuieste un puternic iesind muntos, ca un pinten multiplu si pe care Dîmbovita îl ocoleste printr-un mare si caracteristic cot catre nord. Prima portiune a acestei creste înainteaza ca o bara înalta (tot timpul la peste 2200 m), dreapta si deosebit de uniforma ca înfatisare a profilului ei în lung.

Toate celelalte trei culmi aflate în compunerea acestei grupe sînt îndreptate spre sud, sau sud-est Primele doua dinspre vest, Calu si Mîra-Ţefeleica, unite la început într-o singura creasta desprinsa din vf. Papusa, trebuie privite ca unitati independente - în ciuda unui trunchi comun de aproape doi kilometri lungime. Despartindu-se în umarul aproape nereliefat al Gradisteanului (cca 1 150 m), ele înainteaza, fiecare pe Înca 20 kilometri distanta - de o parte si de alta a vaii Argeselului care, prin albia ei înalta si îngusta, le uneste În aceeasi masura În care le separa... Catre vest si respectiv est, perechea de culmi este încadrata de vaile mult mai adînci ale Rîului Tîrgului si Rîusorului. Abia deosebindu-se ca amploare si forma generala de vecina ei dinspre rasarit (culmea Calu - Dobriasu), Mîra - Ţefeleica - Mateiasu constituie continuarea cumpenei principale dintre bazinele Argesului si Dîmbovitei si, totodata, prelungirea extrem estica a marelui arc al crestei principale Papau-Iezer-Papusa.

Îndreptîndu-se din vf. Papusa spre est, culmea Boteanu este ultima ramura a celui de al treilea dintre grupurile muntoase în care, spre schematizarea descrierii, am fragmentat amfiteatrul de creste al masivului. Arcuindu-se treptat spre sud-vest si apoi spre sud, aceasta culme pierde repede înaltime, atingînd o înseuare foarte joasa ("Poiana Boteanului"), dupa care se bifurca la rîndul ei într-o culme secundara dar mai înalta (Plaghia) si o continuare principala (Pleasa Draganului), mai scunda si îngustata aproape pîna la disparitie între vaile Rîusorului si Clabucetului. Tot atît de neasteptat însa, acest brat îsi recapata vigoarea pe masura ce înainteaza spre sud, largindu-se pîna la dimensiuni de ordinul kilometrilor si înaltîndu-se din nou - pîna la peste 500 de metri deasupra vailor marginitoare - înainte de a coborî în ultimele trepte înviorate de peticele de calcar ale muntilor Juga si Posada.

Împadurita aproape în întregime; încadrata de localitati înjghebate în marginea imediata a muntelui, ca Leresti, Namaesti, Rucar, Saticele Dîmbovitei; cu nota aparte si calda a pajistilor întretesute cu pîlcuri de padure, - aceasta grupa estica tradeaza, într-o masura mult mai mare ca precedentele doua, prezenta aproape neîntrerupta a omului. Reflex al acestei realitati, întreg acest ultim grup muntos este brazdat de mari si vechi cai de strabatere care, în trecerea continua a timpului, au devenit astazi principalele legaturi turistice spre Tamasu Mare, valea Bîrsei si Piatra Craiului.

REŢEA HIDROGRAFICĂ

O alcatuire în evantai de culmi nu este decît rezultatul firesc al adîncirii unui evantai de ape. Jur împrejurul nodului central si înalt al Vîrfului Rosu, tripla înmanun-chiere de creste[2] este înconjurata, pe trei directii, de trei vai principale. Doua dintre acestea - Vasalatu (continuat cu Rîul Doamnei) si Boarcasu (continuat cu Dîmbovita) -îsi pornesc apele din izvoare asezate aproape "cap Ia cap" si curg, cel putin pe primii cîtiva kilometri, în directii complet opuse. Asa cum am mai aratat, ele determina totodata, foarte clar limitele masivului catre vest (Vasalatu - Rîul Doamnei) si catre nord si est (Dîmbovita). Al treilea rîu principal al masivului, Rîul Tîrgului, apare întrucîtva ca o vale interioara, ce îsi localizeaza obîrsia foarte adînc în centrul ansamblului muntos, adunînd toate apele versantului sudic fie înca în regiunea de munte (Rîusorul Portaresei), fie, departe spre sud, în bazinul sau extra-montan (Bratia si Argeselul),

1. Vasalatu izvoraste de sub Curmatura Oticului, coborînd aproape 1 000 m diferenta de nivel pîna în Rîul Doamnei cu care conflueaza în dreptul lacului de acumulare Baciu. Pe lungimea însumata a cursului lor, cele doua rîuri strîng toate apele ce vin de pe flancul nord-vestic si vestic al lantului de vîrfuri de la Rosu si pîna la setu. Din întreg acest sir de ape afluente, nici un fir mai bine individualizat nu s-a putut adînci de-a lungul a peste 10 km distanta. Fagasele lor se însiruie, toate, aproape egale si la fel de slab imprimate în relief, ceea ce confera întregului versant o anumita omogenitate, prea putin întrerupta de multitudinea de torenti si pinteni laterali despletiti pe tot întinsul coastei. Adîncit cu peste 1 200 m sub crestele Groapelor si Papaului, Rîul Doamnei strabate continuu - pîna la iesirea din munte - un deosebit de frumos sector în defileu împadurit.

Singurele urme glaciare din bazinul Vasalatului se grupeaza la obîrsia a doua dintre firele sale superioare: Izvoru Groapelor si al Hotarului. Prin orientarea lor defavorabila (partial catre vest), prin panta generala mare si, deci, prin lipsa de spatiu în plan, aceste caldari sînt destul de slab dezvoltate în lung si în mare parte degradate de actiunea eroziunii postglaciare.

2. Dîmbovita izvoraste, prin bratul ei sudic (Boarcasul), de sub pantele estice ale Curmaturii Oticului, - ea capatîndu-si numele abia dupa unirea acestui brat cu valea fagarasana a Vladului. Constituind rama de nord si de est a masivului, cursul sau prezinta - în portiunea sa superioara - o accentuata frîngere de directie, determinata de puternicul promontoriu nordic al grupului de culmi Papusa-Barbu-Pecineagu. În acest tinut, rîul face o neasteptata întoarcere dinspre nord-est catre sud-est, abatîndu-se într-un unghi interior de mai putin de 90°.

Pe primii douazeci de kilometri, Dîmbovita primeste - spre deosebire de Rîul Doamnei - o suma de afluenti din ce în ce mai mari pe masura ce rîul înainteaza (si se departeaza de creasta principala) spre nord-est, ocolind în felul acesta iesindul accentuat al Papusii. Sporita în cuprinsul acestui sector[3] cu un singur afluent mai bine evidentiat (valea Coltilor - larg bazin ce aduna un întreg fascicul de pîraie si caldari glaciare), Dîmbovita capata în zona marelui sau cot nordic apele a trei vai mai importante (Barbului, Dracsinului si Cascue) - ape ce marcheaza întoarcerea directiei de curgere a rîului spre sud-est si, totodata, puternica sa îngustare în dreptul cheilor Petrimanului.

Deschizîndu-se mult în continuare si stabilizîndu-si din ce în ce cursul spre sud, marele rîu primeste pe dreapta valea Clabucetul, relativ înalta si mai lunga decît toate cele întîlnite pîna acum. Determinînd în parte peisajul pitoresc al zonei de carst Rucar-Dîmbovicioara, Dîmbovita razbate prin siruri succesive de chei în ultimul ei sector montan, mult îmblînzit, punctat de asezari omenesti si constituind, pîna la iesirea sa definitiva din munte, limita catre masivul vecin al Leaotei.

Cu exceptia vaii Clabucetului, toti afluentii amintiti îsi au zona de obîrsie deosebit de puternic marcata de glaciatie. Scurte; grupate în ciorchine, sau izolate în marile vai independente din jurul Papusii; sapate mai aproape de linia crestei decît de fundul vaii, - caldarile glaciare de la izvoarele Dîmbovitei impresioneaza de-o potriva prin dimensiuni, prin regularitatea însiruirii lor si prin tonul întunecat si aspru al stîncariilor si jnepenisurilor care în întregime le acopera. Privite din creasta principala a Fagarasilor, ele apar într-o raceala de peisaj putin obisnuita - senzatie ce se transmite versantului nordic în ansamblul sau, întarita fiind si de directia generala a luminii ce "sterge", oblic si cu mari întreruperi de umbra, relieful mohorît al întregului clin.

3. Spre deosebire de traseul net al celor doua mari vai marginale dinspre vest si nord-est, apele sudice ale masivului - desi tributare în final unui singur trunchi colector (Rîul Tîrgului) - ramîn, în cuprinsul zonei de munte, risipite în cinci fascicule bine individualizate: Rîusorul Bratiei, Bratia cu Bratioara, Rîul Tîrgului, Argeselul (practic, un simplu fir complet lipsit de afluenti) si, singura ne-tributara Rîului Tîrgului, Rîusorul Dîmbovitei.

Cu exceptia ansamblului Rîusor-Bratia (cu izvoarele pornind numai cu putin deasupra padurilor), toate celelalte vai mentionate au obîrsii puternic glaciare sau glacio-nivale. Fiind cea mai importanta apa a acestui versant - prin pozitia sa centrala, înaltime a zonei de obîrsie, suprafata si adîncime a bazinului, Rîul Tîrgului merita, în cele ce urmeaza, cîteva precizari suplimentare.

Izvorînd în doua ramuri, ambele repede si puternic adîncite: Batrîna (vest) si Cuca (est), valea care ia nastere în punctul de confluenta de la "Între Vai" (altitudine de 935 m) este inferioara cu 1 200 m seilor de pornire din creasta principala. Pastrînd de aici mai departe un traseu aproape rectiliniu (de la nord spre sud), Rîul Tîrgului nu va mai primi, cu exceptia Rîusorului, decît afluenti cu totul neînsemnati. Zona înalta a vailor ce-i dau nastere egaleaza - cu precadere prin vaile Iezerului Mic si Mare - toata maretia circurilor de pe versantul Dîmbovitean.

Spre deosebire însa de acestea, treptele superioare ale Iezerului beneficiaza de avantajul unui teren mai putin înclinat si care a permis formarea - rara în masiv - a unor vai glaciare dezvoltate în lung. În cuprinsul lor se gaseste cel mai mare lac glaciar din masiv: l. Iezer, cca 2135 m altitudine.

Pe masura ce privim amfiteatrul de ape al Rîului Tîrgului de la vest catre est, caldarile scad continuu ca extindere în plan si ca salbaticie a reliefului - ele reducîndu-se, în bazinul vaii Cuca, la simple nise izolate sub linia înalta a vîrfurilor Fracea si Tambura. Zona de izvoare a vaii Rîusorului adaposteste, la rîndul ei, un sector glaciar bogat compartimentat în trepte, praguri si caldari laterale.

Toate vaile ce brazdeaza masivul Iezer-Papusa sînt puternic marcate de prezenta omului, ele fiind presarate - de-a lungul drumurilor forestiere ce le însotesc pe mari distante - de numeroase puncte locuite tot timpul anului. Zona lor mijlocie - în genere de la capatul acestor drumuri si pîna deasupra padurilor - este aproape întotdeauna inaccesibila, majoritatea cailor de parcurgere abatîndu-se invariabil pe coastele sau culmile învecinate pentru a razbate la gol si, mai departe, spre interiorul masivului.

GEOLOGIE

Majoritatea rocilor aflate în compunerea masivului sînt de formatie foarte veche, unele dintre ele urcînd - cum este cazul gnaiselor de injectie - pîna în Proterozoicul superior. În Iezer-Papusa, aceasta din urma roca - formata prin intruziuni magmatice locale si apartinînd seriei de Cumpana-Holbav - prezinta o fîsie relativ îngusta si care, venind dinspre vest, se apropie oblic de masiv acoperind întregul curs mijlociu aii Rîului Doamnei. Continuînd spre nord-est, aceeasi fîsie cladeste turnurile puternic dezgolite ale Coltilor Cremenei si, în parte, ale Coltilor lui Andrei; compune partial culmea de legatura Mezea-Otic, si, traversînd Dîmbovita si creasta principala a muntilor Fagaras, se afunda sub depozitele sedimentare din împrejurimile orasului Codlea.

Predominanta si caracteristica însa pentru masiv este seria petrografica "de Iezer-Leaota", de vîrsta mult mai recenta si reprezentînd zona de tranzitie catre cristalinul Carpatilor Rasariteni. Compusa din roci mai slab metamorfozate - în principal sisturi sericitoase si cloritoase - precum si din unele roci rezultate dintr-un metamorfism mai intens (micasisturi muscovitice si micasisturi cu granati), aceasta serie constituie totodata materialul alcatuitor al crestei Tamasului precum si soclul, numai în parte vizibil, al impresionantului recif mezozoic ce este Piatra Craiului.

În coltul de sud-vest al ansamblului, adica în tinutul de contact cu masivele de astazi ale Pietrei Craiului si Leaotei, apare la zi o accentuata raspîndire de roci sedimentare de vîrsta jurasica si cretacica, reprezentate îndeosebi prin calcare si conglomerate. Ele prind capetele terminale ale culmilor Draganului (muntele Posada) si Plesei Capitanului (muntele Mateiasu), introducînd în peisajul actual o nota de un rar pitoresc, înca putin cunoscut în detaliu si susceptibil sa determine în viitor, pentru întreaga regiune, o puternica dezvoltare sub raportul turistic. De provenienta mai tîrzie (a doua jumatate a Neozoicului), calcarele accentuat cochilifere din preajma comunei Albesti, de culoare rosietica sau galbuie, sînt folosite - ca o valoroasa piatra de constructie - de peste sase secole[4].

În cadrul miscarilor de înaltare de la începutul erei cuaternare, vechile fagase de apa ce acopereau zona centrala a masivului au fost aduse pîna la altitudini de 2000-2200 m. Pastrînd zapada acumulata an dupa an, ele au început sa adaposteasca, în procesul de continua racire a climei, sîmburele de formare al primilor ghetari. Muscînd din marginile înalte ale vechilor platforme, acestia au sapat, în crupele rotunjite ale reliefului, incinte sau grupuri de incinte care, în majoritatea cazurilor, nu reusesc sa-si apropie capetele îndeajuns pentru a aduce volumul bombat al terenului la linia simpla a unor muchii de intersectie. Grupate în peisajul de azi al masivului la obîrsiile fiecareia dintre cele trei mari rîuri radiare, vaile glaciare sînt mai dezvoltate în lung numai în bazinul Rîului Tîrgului (vaile Iezerului Mare si Mic) si, într-o mai mica masura, la izvoarele Dîmbovitei (Caldarile Boarcasului), în rest, relieful glaciar este pus în evidenta prin profilul transversal în "U", prin alternantele de praguri si trepte, prin depozite morenice si - în caldarile Iezerului Mic si Boarcasului - prin trei locuri glaciare permanente. Simultan - si continuînd si astazi, mult timp dupa disparitia scînteietoarelor mase de ghiata - o suma de procese, tinînd de alternantele de temperatura, de dezagregarea chim'ica si de actiunea mecanica a vîntului si apei, modifica neîncetat relieful, îndeosebi în zonele înalte, cu pante înclinate si lipsite de învelisul protector al vegetatiei. Dovada imediata a acestor procese sta în îngramadirile de grohotisuri ce îmbraca baza abrupturilor, în culoarele de avalanse si în conurile de aglomerare ale torentilor si vailor tinere cu profil caracteristic în "V" ascutit în terenurile predominant calcaroase din zona Satic - Podu-Dîmbovitei - Rucar, eroziunea carstica a dus la formarea de vai seci, pesteri, faleze stîncoase si, îndeosebi, a salbaticelor siruri de chei ce se succed pe cursul montan inferior al Dîmbovitei.

CLIMĂ

Trasaturile climatice, ce caracterizeaza masivul Iezer-Papusa, repeta în linii mari, toate trasaturile tabloului climatic general al Carpatilor Meridionali si, în mod deosebit, al muntilor Fagaras.

În zona golului alpin înalt al masivului (2000-2400 m), media anuala a temperaturii aerului este negativa (0-2°C); cu mici diferentieri tinînd de altitudine (zonele înalte fiind cele mai reci), de orientare (temperaturile fiind mai scazute pe versantii nordici si estici) si de deplasarea gravitationala a aerului ce determina, mai ales iarna, surprinzatoare inversiuni de temperatura. Diferentele de însorire - si deci de încalzire - ale versantilor se resfrîng izbitor în peisaj, mai ales prin distribuirea vegetatiei (v. cap.: flora) si prin modelarea glaciara - mult mai puternic dezvoltata pe aceleasi directii de nord si est.

Prin izolarea sa de insula înalta si detasata, masivul Iezer-Papusa se afla permanent în calea principalelor miscari ale aerului. Vînturile care domina ca directie regiunea sînt cele de vest si nord-vest, intensitatea lor maxima dezvoltîndu-se în zonele situate la peste 1 800 m, unde nici vîrfurile - slab reliefate în linia neteda a culmilor - si nici seile - prea putin adîncite - nu pot rupe din intensitatea curentilor de aer, sa-i subîmparta sau sa-i canalizeze. Aceasta se reflecta din nou asupra vegetatiei (coborîre a limitei padurii pe coastele vestice; asimetrie a coroanelor molizilor de limita etc.) - cît si prin directia de formare a corniselor de zapada, "crescute" pe versantii adapostiti dinspre est, în timp ce fetele spulberate din vest si nord pastreaza numai un strat înghetat si subtire de "scrob". În zonele expuse si foarte întinse, viteza vîntului atinge curent valori de 25-30 m/sec.

Gradul de acoperire al cerului este deosebit de mare în acest masiv aflat permanent pe directia vînturilor umede si reci, acoperit cu o bogata retea hidrografica de suprafata si cu întinse paduri ce favorizeaza îmbogatirea atmosferei cu vapori de apa. Numarul de zile înnorate trece de 200 în dreptul nucleului centra'l-înalt, scazînd la 170 în dreptul inelului, mai departat si coborît în zonele împadurite. Mai des ca în masivele constituite din roca puternic radianta ca Bucegii si Piatra Craiului, în Iezer-Papusa masele de nori acopera deseori muntele în întregime sub forma de ceata.

Datorita situarii masivului în calea vînturilor dominante, media anuala a precipitatiilor cazute pe suprafata sa este ridicata - ea depasind 1 300 mm pe creste si pe versantii nord-vestici. Precipitatiile sînt mai numeroase la începutul verii, dupa care încep sa scada tinzînd catre un minimum localizat în perioada august-septembrie, cînd atmosfera, mai uscata si limpede, devine favorabila practicarii turismului. În iunie si iulie, variatia mare a vaporizarii din prima jumatate a zilei provoaca puternice înnorari de convectie ce declanseaza, adesea pe neasteptate, violente precipitatii în aversa însotite de descarcari electrice.

Deasupra altitudinii de 1800-2000 m, zapezile acopera masivul aproape neîntrerupt din noiembrie pîna în aprilie, ele pastrîndu-se mai îndelungat în colturile adapostite si de orientare nordica si nord-estica. În caldarile înalte ale Rosului si Boarcasului, cîteva petice de zapada înnegrita si întarita "prind" cu regularitate, de la un an la altul, prima zapada a sezonului urmator.

Zapada acumulata pe versantii adapostiti si foarte înclinati declanseaza deseori avalanse - fenomenul fiind determinat si de prezenta foarte redusa a unei vegetatii aderente. Ele se împart în cele doua principale categorii: de suprafata (dupa ninsorile bogate, precum si în toata perioada de consolidare a primelor caderi) si de fond, în epoca de topire aprilie-iunie. Ele aluneca obisnuit pe trasee oarecum constante, adîncite de la an la an în lungul vîlcelelor pe care le "curata" în zona de padure, formînd - pe sute de metri diferenta de nivel - fagase sau "culoare" de avalanse. Chiar si ploile, în unele cazuri cu caracter catastrofal (1971; 1973), determina, conjugat cu topirea zapezilor, viituri care smulg si transporta nu numai sectoare întregi de padure, ci disloca si împrastie - pîna la modificarea de nerecunoscut a microreliefului - mase de teren cu grosimi pîna la 2-3 metri.

FLORA

Covorul vegetal ce îmbraca masivul Iezer-Papusa nu este notabil diferit de acela al altor masivi cristalini aflati în compunerea Carpatilor Meridionali. În cuprinsul zonei forestiere, primul etaj îl prezinta padurea de fag (Fagus sylvatica), înaltata pîna la 1 400-1 500 m altitudine si care adaposteste, ca principale specii însotitoare, carpenul (Carpinus betulus), paltinul de munte (Acer pseudo-platanus) si mesteacanul (Betula pendula). Tot în cuprinsul acestui etaj, în zone mai adapostite, apare bradul (Abies alba) si - mai rar - silueta si frunzisul straveziu al Zadelor (Larix decidua). Numerosi arbusti vegeteaza în cuprinsul fagetelor, mai raspînditi fiind socul de munte (Sambucus racemosa); cununita (Spiraea ulmifolia), iar în taieturile însorite, zmeurul (Rubus idaeus) si rugul de mure (R. hirtus) - ambele invadante si cu o mare capacitate de regenerare. O bogata flora erbacee acopera solul acestui etaj, avantajata fiind de luminozitatea deosebita a frunzisului de fag. Printre speciile "de primavara" - trebuie amintite brîndusa violeta (Crocus Heuffelianus); floarea pastelui (Anemone nemorosa) si ciubotica cucului (Primula elatior). Ele tapiseaza, adesea în spuma omatului, poienile si fînetele joase - înlocuite fiind, în decursul verii, cu numeroase leguminoase sau compositae, ca margaretele (Chrysanthemum leuca nthemum). Dintre graminee, caracteristice pentru pajistile din fagete sînt paiusul înalt (Festuca altissima) si iarba vîntului (Agrostis tenuis). Vetre de ferigi ocupa fie locurile însorite (navalnicul: Pteridium aquilinium), fie zonele de umbra (Dryopteris filixmas). Tot în portiunile umbrite sau mai reavene, numeroase buruienisuri acopera solul: urzicile moarte (Lamium sp.), slabanogul (Impatiens noli-tangere), brustanul (Telekia speciosa), clopotul manastiresc (Campanula persicifolia, cea mai mare de la noi) si, în sfîrsit "vestitoarea toamnei" - cum admirabil o numeste Bucura Dumbrava - Gentiana asclepiadea...

Zona molidului (Picea abies) urca pîna la 1 650- 1 800 m, formînd un brîu mai îngust decît etajul precedent al fagetelor. EI este limitat în partea superioara de o caracteristica fîsie de tranzitie (zona raristilor de limita), în care exemplarele apar izolat sau în pîlcuri rare, cu coroanele zdrentuite si crescute "în drapel" - ca niste giruete vii ce indica, vesnic, directia vîntului dominant... Adesea, marginea discontinua a acestui etaj este unita si îmbracata de rasinoase pitice, ca ienuparul tîrîtor (Juniperus sibirica) si jneapanul (Pinus mughus mugo) - raspîndit de regula pe suprafete întinse, îndeosebi pe pantele umbrite si bogate în umiditate atmosferica ale versantilor nordici. Sporadic - în zona pragurilor glaciare inferioare - îsi înalta coroana larga zîmbrul (Pinus cembra), cu acele matasoase, rosietice, adunate cîte 5 în pamatufuri mai scurte si mai bogate decît ale pinului obisnuit (P. sylvestris). Acesta, grupat în cîteva pinete (cheile Dîmbovitei), nu apartine florei spontane.

O flora mai putin bogata decît în fagete (datorita lipsei de lumina) poate fi întîlnita sub poala padurii de molid: afinul (Vaccinium myrtillus); clopoteii bradului (Campanula abietina); macrisul iepurelui (Oxalis acetosella, cu frunze ca de trifoi, racoros acrisoare si de culoare verde-crud) etc. Prin poieni - si înaintînd pîna în zona inferioara a golului alpin - întîlnim vulturica (Hieracium sp.), parfumata si de culoare portocalie putin obisnuita; stirigoaia (Veratrum album, otravitoare) numeroase graminee decorative, ca paiusul rosu (Festuca amethystina; F. rubra), precum si plante fara flori, adapostite în colturi umede si umbrite: bradisorul (Lycopodium); muschiul stelat (Polytrichum) etc.

În etajul alpin inferior (1 800-2 200 m) - între zona molidului si pîna la limita superioara a jneapanului -dominante sînt tufarisurile de smirdar (ruja sau bujor de munte: Rhododendron Kotschy), întretesute cu specii de Vaccinium si cu graminee, ca teposica (Nardus stricta). Des întîlnit este omagul (Aconitum tauricum - otravitoare), cu inflorescenta în spic înalt, de culoare violet intens si cu fiecare floare de forma caracteristica a unei casti cu viziera ridicata. În lungul vîlcelelor stîncoase, ramurile elastice de arin de munte (Alnus viridis) formeaza elegante bolti de frunze - acest arbust fiind printre putinii ce rezista avalanselor care matura, obisnuit, coastele înclinate si expuse.

În lungul celor mai înalte culmi (etajul alpin superior), vegetatia se ridica numai cu putin deasupra solului. lasînd vederii cultuce si rozete de frunze pufoase (ierburi "grase", din genurile Sedum sau Saxifraga) si flori aproape întotdeauna viu colorate: Ranunculus montanus; cimbrisorul de munte (Thymus alpestris); cupe (Gentiana Kochiana); garofita alpina (Dianthus gelidus); salcia pitica (Salix herbacea); degetarutul (Soldanello sp.) etc. În tinuturile mai joase si umede întîlnim pamatufurile matasos-sidefii de bumbacarita (Eriophorum vaginatum) si smocurile rigide de rugina (Junous trifidus). În sfîrsit, prin locuri umbroase, pe sol sau pe trunchiurile doborîte de fag, o mare varietate de ciuperci se instaleaza, obisnuit, la începutul fiecarei toamne.

FAUNĂ

Aproape toate speciile de animale raspîndite în regiunea de munte a tarii noastre sînt prezente si în cuprinsul masivului Iezer-Papusa. Mamiferele cuprind în prima marime ursul (Ursus arctos) - prezent în jnepenisuri batrîne sau în Zmeuretul taieturilor de padure, apoi lupul (Canis lupus); vulpea (Vulpes vulpes); rîsul (Lynx lynx), destul de rar, în padurile înalte de pe Rîul Doamnei si Dîmbovita, jderul (Martes martes); apoi, dintre capitate, mistretul (Sus scrofa) - coborînd adesea pîna în zona culturilor de lînga sate; cerbul (Cervus elaphus); capriorul (Capreolus capreolus) si - în numar destul de mare, în stîncariile ferite de la golul alpin - capra neagra (Rupicapra rupicapra). Dintre rozatoare, mai des pot fi întîlnite veverita (Sciurus vulgaris), pîrsul obisnuit (Glis glis) si cîteva specii de soareci de padure.

Pasarile cele mai frecvente în limitele masivului sînt vulturul golas (Gyps fulvus - rar, gravitînd între Fagaras, Piatra Craiului si Iezer); pajura (Aquila chrysaetos); buha sau bufnita (Bubo maximus), corbul (corvus corax); mierla de piatra (Monticola saxatilis); forfecuta (Loxia curvirostris - foarte potrivit denumita dupa forma ciocului); codobatura de stînca (Motacilia cinerea); ciocanitoarea (Picus martius) si, retras si singuratic în padurile batrîne, cocosul de munte (Tetrao urogallus).

Reptilele sînt reprezentate prin sopîrle (Lacerta sp.) si serpi dintre care amintim vipera (Vipera berus), prezenta cu precadere în locurile deschise si însorite. Dintre batracieni mai raspîndite sînt broastele (Rana sp.); salamandra (Salamandra salamandra) - vizibila în zilele ploioase si lesne de recunoscut prin îmbracamintea neagra-albastruie cu mari pete portocalii. Speciile de pesti mai caracteristice în regiune sînt aspretele (Romanichtys valsanicola - endemism pentru Romania) - zglavocul (Cottus gobio) si pastravul (Salmo trutta fario).



Insectele deosebit de numeroase cuprind furnicile, bondarii si viespile de padure; libelulele, lacustele si cosasii precum si gîndacii: buburuzele (Coccinella septempunctata) - invadanta în unele veri; Carabus - insecte de prada, iuti, cu trupul alungit si cu reflexe aramii, si, în tinuturile mai joase, gîndacii de balegar (Geotrupes sp.); carii (Ips typographus) si gîndacii-croitor (Cerambix cerdo), dusmani ai padurilor, licuricii (Lampyris notiluca) etc. Dintre fluturii de zi mentionam ochiul-de-paun-de-zi (Vanessa io); urzicarul rosu (V. urticae); lamîitele (Gonepterix rhamni); fluturii-mici-albastri (Lycaena sp.) etc. Fluturii crepusculari sau nocturni sînt extrem de numerosi - de la capul-de-mort (Acherontia atropos), cu anvergura aripilor de 12-13 cm, si pîna la puzderia de molii, unele cu dimensiuni de ordinul cîtorva milimetri.

Turismul în masivul Iezer-Papusa

CĂI sI LOCALITĂŢI DE ACCES

Linia de cale ferata Golesti - Cîmpulung si doua sosele nationale (DN 73: Pitesti - Cîmpulung - Brasov si DN 73 C: Curtea de Arges - Cîmpulung) reprezinta principalele cai de acces catre aria montana a masivului Iezer-Papusa. Ele ne conduc - direct sau prin intermediul unor derivatii judetene - în oricare din localitatile aflate în marginea imediata a ansamblului muntos. Aceste localitati sînt: catunul Lunci (satul Slatina), cca 20 km nord de comuna Domnesti, pe soseaua judeteana ramificata din DN 73 C; Cîndesti, cca 11 km sosea judeteana din Cîmpulung; Namaesti, Rucar si Podu Dîmbovitei, toate pe DN 73, la respectiv 6,5, 22 si 26,5 km nord-est de Cîmpulung.

Orasul Cîmpulung se afla situat pe DN 73, la 41 km nord de Pitesti si la capatul rasaritean al drumului national nr. 73 C, care vine de la Curtea de Arges prin Musetesti, Domnesti si Aninoasa.

Toate asezarile citate constituie punctul de plecare a numeroase sosele forestiere, sosele ce patrund pe conturul sau în interiorul masivului pe vaile Rîului Doamnei, Bratiei, Rîului Tîrgului, Argeselului, Rîusorului si Dîmbovitei (traseele turistice A1-A6).

CABANE sI MARCAJE. ALTE POSIBILITĂŢI DE ADĂPOSTIRE. POTECI NEMARCATE

Numai doua adaposturi turistice (cabana Voina, 940 m alt., 150 locuri, restaurant - si refugiul Iezer, 2040 m alt., 30 locuri), însa ambele de constructie recenta si foarte judicios amplasate, precum si o retea de marcaje excelent conceputa, dar înca sub necesar fata de aria interesanta turistic a muntelui - acesta este, în mare, tabloul echiparii turistice a masivului Iezer-Papusa. Prin uzura lor inerenta în timp, majoritatea marcajelor ar necesita în momentul de fata o urgentare a lucrarilor obisnuite de întretinere: replantarea si revopsirea stîlpilor cazuti sau stersi; refacerea marcajelor din padure, adesea scrijelate sau disparute odata cu doborîrea arborilor; amplasarea - pretutindeni unde este necesar - a stîlpilor cu sageti indicînd ramificatiile sau schimbarile de directie.

În afara de cele doua adaposturi turistice, posibilitatile de adapostire în cuprinsul masivului mai cuprind cabanele forestiere (pe soselele ce brazdeaza, în lungul vailor, întregul masiv), precum si stînele - foarte numeroase - ce puncteaza, trase parca pe un acelasi fir, limita superioara a padurilor de molid. Se întelege de la sine ca toate aceste adaposturi (dintre care stînele sînt locuite numai cîteva luni pe an) nu pot asigura decît gazduirea unor grupuri restrînse de turisti.

Numeroase hatase si drumeaguri nemarcate acopera, într-o retea deosebit de deasa, întreaga suprafata a masivului. Prin întretaierea lor frecventa cu potecile marcate, ca si prin faptul ca sînt adesea foarte bine imprimate în teren, ele pot deruta cu usurinta pe turistul aflat pentru prima oara pe traseul respectiv. Patru dintre asemenea cai de strabatere[5] - foarte vechi si situate, toate, în zone de mare valoare a peisajului - au fost alese pentru a fi prezentate în textul de fata. Ele au necesitat o descriere mai detailata - mod de redare adoptat si pentru doua dintre drumurile de legatura care, desi marcate , prezinta o orientare deosebit de grea prin desfasurarea lor generala, schimbarile bruste de directie sau trecerile repetate dintr-un bazin în altul.

GENERALITĂŢI PRIVIND PARCURGEREA MASIVULUI ÎN TIMP DE IARNA

Lipsa de adaposturi restrînge considerabil posibilitatile de practicare a turismului de iarna în Iezer-Papusa, iar disparitia potecilor sub zapada (adaugata insuficientei semnelor de marcaj) diminueaza si mai mult capacitatea - si asa foarte redusa - de orientare. Acestor factori li se adauga incomoditatile obisnuite ale sezonului: parcurs obositor în zonele de padure, cu pante mari si troienite; pericolul de avalanse sau al desprinderilor de cornise; precum si conditiile severe ale climatului, îndata ce parasim adapostul, dealtfel foarte relativ, al coastelor joase si al padurilor.

Pantele favorabile schiului ocupa atît întinderile de înclinatie mijlocie (dar foarte lungi si cu denivelari de peste 5-600 metri) din zona de gol a culmilor Portareasa, Vacarea, Plaiu lui Patru si Papusa-Gradisteanu, cît si fruntile puternic înclinate ce se apleaca deasupra padurilor, pe crestele setului si Jupînesei. Lor li se alatura vaile glaciare - foarte sigure, prin substratul aderent de grohotisuri - din jurul Iezerului si Vîrfului Rosu. Cele situate catre valea Boarcasului, avantajate de o orientare deosebit de favorabila cît si de marea altitudine generala a regiunii, pastreaza cele mai tîrzii zapezi din masiv. Situate la mari distante de adaposturile existente, majoritatea acestor! terenuri nu sînt practicabile decît în conditii de bivuac.

Descrierea traseelor turistice

A. Drumuri auto

1. RÎUL DOAMNEI

Cu începere din catunul Lunci, soseaua forestiera din lungul Rîului Doamnei urmeaza malul drept (stînga, cum urcam), parcurgînd pîna în dreptul lacului de acumulare Baciu un foarte frumos traiect, lung de cca 14 km, îngust si desfasurat tot timpul în bruste si numeroase schimbari de directie. Principalele ramificatii ce se desprind din aceasta sosea catre masivul Iezer-Papusa (deci pe malul opus, stîng, al vaii) sînt: Izvoru Grosului, la cca 5 km distanta de Lunci; Izvoru Mioarelor, la cca 9 km distanta si Izvoru Baciului cu valea Vasalatului, desprinse împreuna din coronamentul lacului de acumulare Baciu, la cca 14 km din satul Lunci. Toate aceste ramificatii înainteaza pe distanta de 3-5 km, cu exceptia soselei de pe valea Vasalatului (cca 7 km).

Cu începere de la cca 1 km sud de catunul Lunci, porneste drumul forestier pîrîul Rusului - Curmatura Bahnei - valea Rîusorului, lung de cca 8 km, lasînd la rîndul sau, doua derivatii secundare pe stînga.

2. BAZINUL VĂII BRATIA

De-a lungul primelor doua vai mai importante ce compun acest bazin (Rîusoru si Bratia), exista portiuni strabatute atît de cai ferate forestiere, cît si de drumuri auto, acestea din urma aflîndu-se înca în constructie. Cea de a treia vale, considerata în aceeasi ordine vest-est (Bro-tioara), este urmata de o sosea forestiera continua ce porneste din satul Cîndesti, înaintînd în susul vaii pe o distanta de cca 6 km.

3. RÎUL TÎRGULUI

soseaua asfaltata ce urmeaza acest rîu reprezinta principalul acces carosabil de pe versantul sudic al masivului, ea unind pe o distanta de 21,5 km, orasul Cîmpulung de cabana Voina. Din ea se desprind, pe partea stînga cum urcam, doua ramificatii de dimensiuni mai mari: valea Bughea (cca 13 km, cu pornire directa din oras) si valea Rîusorului (cca 5 km), ramificata la 17 km distanta nord de Cîmpulung.

Începînd din punctul "Între Vai" (cca 500 m nord de cabana Voina), soseaua - care nu mai este asfaltata - patrunde pe cele doua fire superioare ale Rîului Tîrgului (Batrîna, spre stînga si Cuca, pe dreapta), cu cîte 6 si, respectiv, 4 km. La cca 0,8 km sud de cabana Voina, se ramifica spre dreapta o sosea forestiera ce înainteaza pe Valea Larga pe o lungime de 2,5 km.

4. VALEA ARGEsELULUI

De pe drumul national Nr. 73, în dreptul localitatii Valea Mare, se abate catre nord o sosea forestiera, în parte deteriorata si care urca în lungul vaii Argeselului pe o distanta de cca 7 km. La cca 3 km nord de Valea Mare, soseaua trece prin satul Namaesti.

5. VALEA RÎUsORULUI

Parasind DN 73, în centrul comunei Rucar, soseaua vaii Argeselului înainteaza în susul apei peste 14 km, lasînd sase scurte ramificatii pe partea stînga (cum urcam). Dintre acestea, cea mai importanta este ultima dinspre nord (valea Mîra) - atît ca marime, cît si prin traseul marcat (nr. 7) care o strabate.

6. VALEA DÎMBOVIŢEI

De la desprinderea sa din DN 73 (satul Podu Dîmbovitei), drumul forestier însoteste - aproape pîna la izvoare - rîul de hotar dinspre est si nord al masivului. Traseul sau strabate, de-a lungul a peste 40 km, o mare diversitate de peisaje - de la cheile salbatice ale Plaiului Mare sau Petrimanului, pîna la deschiderile luminoase ale Saticului sau coastele înalte ale Oticului si Vaii Vladului. El trimite în cuprinsul masivului Iezer-Papusa (prezent tot timpul pe stînga noastra, cum urcam) o singura derivatie mai importanta: valea Clabucetului, de cca 4 km. Dupa scurtele patrunderi de pe vaile Cascue, Dracsinului si Coltilor lui Andrei (cu lungimi între 1,5 si 2,5 km), soseaua ajunge la importantul punct de confluenta de la Gura Vaii Vladului (cca 37 km de la Podu Dîmbovitei). De aici, patrunzînd pe ramificatia stînga cum urcam (Valea Boarcasului, cca 3,5 km), se opreste, sub linia crestei Mezea-Otic, la mai putin de 5 km în linie dreapta de capatul superior al soselei de pe Rîul Doamnei - Valea Vasalatului - capatul opus al inelului de drumuri ce înconjoara, aproape în întregime, blocul muntos ai Iezerului si Papusii.

În peretele stîng al cheilor de la Plaiu Mare, la 1 km din Podu Dîmbovitei, se adînceste pestera de la Coltu Surpat (stalactite, stalagmite; depozite de oase de Ursus spelaeus).

B. Trasee turistice de picior

a) Circuitul crestei principale

TRASEUL Nr. 1. Cab. Voina, 940 m -Muntele Vacarea, 2067 m - Crucea Ateneului, 2275 m - refugiul Lacul Iezer, 2 140 m.

Marcaj: banda rosie (pîna la Crucea Ateneului). Crucea Ateneului - lacul Iezer: cruce albastra si punct albastru. Timp necesar: 4½-5½ ore. Refugiul Iezer este deschis numai în perioada iunie- octombrie.

Pornind de la cabana Voina, poteca începe sa urce în serpentine pantele împadurite ale piciorului Vacarea, tot timpul prin faget, într-un pieptis aproape continuu si prea putin întrerupt de odihna rara a cîte unei poieni. Dupa un brîu nu prea larg de molidisuri, poteca - destul de bine marcata pîna acum - razbate la gol, prin raristi din ce în ce mai largite, în apropierea stînei din Vacarea (izvor pe coastele din stînga). De la cabana Voina, cca 1½-2 ore.

Vizibil pe cîte un stei sau pe stîlpi metalici foarte distantati, marcajul ne conduce în continuarea culmei din ce în ce mai largi, ierboasa si care - deasupra stînei - marcheaza o noua înclinatie a pantei. Depasind crestetul rotunjit al unui mic platou ierbos, traseul urca îndelung pe întinse pante de înclinatie mijlocie, cu vedere larga catre obîrsiile vaii Batrîna (nord; nord-est) si bazinul Rîusorului, sud si sud-vest. Cu începere de la marginea golului alpin am lasat catre stînga (sud) ramificatiile secundare ale Boratului(?) si Hulubei, cu intrînduri de poieni si stîne la marginea padurii. Curînd dupa umarul de desprindere ale acesteia din urma culmi, depasim pentru prima oara înaltimea de 2 000 m si, dupa o zona ceva mai slab înclinata, ne abatem treptat catre nord ocolind o mica nisa glaciara de la izvoarele larg rasfirate ale vaii Salcia (dreapta, jos). Dupa înca 2-2½ ore de la limita padurii, atingem înaltimea de 2319 m în vf. Catunului - vîrf oarecum izolat în afara crestei principale (spre care ne îndreptam) si înaltat mult deasupra caldarilor glaciare din jur: Iezerul Mic, cu anexa laterala a Caldarii Seci a Catunului si, în partea opusa (vest), circurile de la obîrsia vaii Rîusorului.

Coborînd usor ajungem într-o sa neteda si larga, ultima ce precede vf. Capu Catunului, aflat în creasta principala si din care se desprinde culmea pe care, de la cabana Voina începînd, tot timpul am urcat. Acest vîrf, de altitudine 2385 m, se gaseste situat aproape la egala distanta între vf. Iezerul Mic (2 408 m, sud, stînga) si Iezerul Mare (2462 m, nord). Punctul de parasire al crestei este marcat de un monument (Crucea Ateneului din Voinesti), închinat memoriei celor caiuti în luptele din 1916 - lupte extinse, în toamna acelui an, pîna în tinutul salbatic si neumblat al vaii superioare a Rîului Tîrgului. El constituie, în relieful vag al culmei, un reper de orientare sigur si deosebit de pretios în zilele fara vizibilitate.

Dinspre capatul vestic al prelungei înseuari, se desprinde un marcaj cruce si punct albastru ce coboara piezis spre dreapta, conducîndu-ne spre treapta superioara a caldarii Iezerul Mic si spre lacul glaciar cu acelasi nume (alt. 2 035 m). Dincolo de lac, ambele marcaje continua, pe traiecte diferite, spre valea inferioara a Batrînei si cabana Voina (traseele nr. 3 si 4). Marcajul de creasta (banda rosie) continua de la Crucea Ateneului urcînd în arc larg spre dreapta, catre Iezerul Mare si, mai departe, catre vîrfurile Rosu, Batrîna si Papusa (traseu nr. 2).

La mica distanta de lac se înalta refugiul de piatra "Iezer" (2 040 m). El reprezinta, prin pozitie si altitudine, o binevenita întrerupere în parcurgerea circuitului crestei principale (traseele 1 si 2), precum si un excelent punct înalt de plecare pentru strabaterea drumurilor de legatura, foarte lungi, catre muntii Fagarasului si Papau -Rîul Doamnei (traseu nr. 8; nr. 10).

TRASEUL Nr. 2. Crucea Ateneului 2 275 m - sub vf. Iezeru Mare, cca 2 400 m -vf. Rosu, 2469 m - sub vf. Batrîna, cca 2270 m - vf. Papusa, 2319 m -vf. Gainatu Mare, 1 813 m - cab. Voina, 940 m.

Marcaj: banda rosie. Timp necesar: 7-8 ore.

De la Crucea Ateneului, traseul iese curînd în saua stîncoasa si îngusta dintre vîrfurile Capu Catunului si vf. Iezeru Mare, ocolind apoi acest din urma vîrf pe coastele sale vestice si printr-un tinut care, pîna pe micul podis înalt si izolat al vîrfului Rosu (2 469) m), se pastreaza într-o accentuata nota de asprime a peisajului. Din Vîrfu Rosu catre nord-vest, importanta desprindere a crestei si potecii de legatura cu muntii Fagaras (traseu nr. 8, marcaj triunghi rosu). De la Crucea Ateneului, 1-1½ ore.

De aici mai departe, traseul paraseste directia nord urmata pîna acum, abatîndu-se treptat spre nord-est si est, pe creasta din ce în ce mai larga din lungul muntilor Piscanu si Batrîna. În cuprinsul unui peisaj mult îmblînzit (dar care atrage, pe vreme închisa, mari neajunsuri de orientare) poteca urmeaza continuu culmea principala dintre Dîmbovita (nord, stînga) si Rîul Tîrgului care, în dreapta noastra, îsi înlantuie cele trei mari incinte glaciare de la izvoarele vaii Batrîna: caldarea Iezerului Mare (sud), a Piscanului (mijloc) si Batrînei (est). Pe versantul opus, toate caldarile Dîmbovitei, sensibil mai stîncoase si abrupte, apartin ramurii ei superioare sudice: valea Boarcasului.

Toponimic, muntele Batrîna ocupa o arie foarte larga. Acest nume desemneaza întregul grup de vîrfuri înaltate la rasarit de vîrful Piscanu, grup ce marcheaza în acelasi timp o scurta abatere spre sud a liniei generale vest-est a crestei. Din primul vîrf al grupului (cel vestic) se desprinde catre valea Dîmbovitei bratul secundar al Coltilor lui Andrei, cea mai puternica creasta laterala a versantului nordic între vîrful Rosu si Papusa. Din vîrful sud-estic al Batrînei porneste spre sud culmea voluminoasa a Plaiului lui Patru. saua anterioara întregului grup, numita "sleul Batrînei", este singura - afara de Spintecatura Papusii - ce coboara sub altitudinea de2200 m, pe întreaga desfasurare de cca 15 km a crestei principale.

Mentinîndu-se mai mult pe fetele sudice, marcajul, foarte rar, ocoleste acest pachet de vîrfuri printr-un larg ocol deschis catre dreapta, întretaind în cele din urma linia de culme a Plaiului lui Patru si ramificatia marcata cu triunghi rosu spre cabana Voina (spre dreapta, sud-est). Cu putin înainte de aceasta ramificatie, întîlnim izvorul permanent al "Fîntînitei din Plai". Traseul revine pe directia generala est la început, pastrîndu-se în continuare pe tarmura sudica, ierboasa si slab înclinata a crestei principale ce desparte - de aici si pîna în vf. Papusa - bazinul vaii Coltilor, nord, de cel al vaii Cuca, sud. De la vf. Rosu si pîna în Plaiul lui Patru, 1¾ - 2¼ ore.

Coborînd pe podul foarte larg al culmii, marcajul depaseste în continuare linia uniforma a înaltimilor Fra-cea (cca 2250 m) si Tambura (2295 m), dupa care atinge, printr-o coborîre stîncoasa si înclinata, locul foarte important al seii Spintecatura Papusii (cca 2 195 m) - cel mai coborît punct al întregii linii de creasta dintre vîrfurile Obîrsia si Papusa. Dupa un urcus aspru în serpentine strînse si în teren predominant stîncos, atingem vf. Papusa (2 391 m), înalt nod de creste ce se desprind, de aici, în aproape toate directiile. Spre nord se desparte marcajul banda albastra catre muntele Dracsinul si valea Dîmbovitei; în partea opusa traseul nostru continua marcat tot cu banda rosie, rar dublat, pîna în umarul Gradisteanului, de semnul banda albastra. De la Plaiul lui Patru, cca 1½ ore.

Continuînd din vf. Papusa direct catre sud, traseul coboara o portiune ierboasa si nu prea înclinata (zona de desprindere catre vest a culmei Boteanului), dupa care scade puternic peste 150 m diferenta de nivel pîna în umarul întrucîtva domolit al Gradisteanului, unde culmea se împarte în doua brate aproape la fel de puternice: Mîra-Ţefeleica, sud-vest si Gainatu Mare - Calul, est. Angajîndu-ne pe a doua dintre aceste creste, poposim - dupa un nou povîrnis de aproape 250 m - pe un umar inferior al Gradisteanului (cca 1 980 m) de unde se poate coborî spre dreapta, pe la stîna cu aceiasi nume, pîna la capatul superior al soselei de pe valea Cuca. Aceasta derivatie (traseu nr. 6) este foarte slab marcata cu triunghi galben si nerecomandabil a fi parcursa în coborîre. Izvor, nu departe în josul coastei, spre dreapta. De la vf. Papusa pîna la umarul Gradisteanului 3/4-1 ora.

Urmînd calea în continuare, poteca înconjoara printr-un arc larg deschis catre dreapta întreaga zona de obîrsie a pîrîului Lespezilor, atingînd în cele din urma joasa înseuare a "Poienii" Sf. Ilie (cca 1785 m).

Din "Poiana", poteca se abate oblic spre dreapta; coborînd de-a coasta si razbatînd în cele din urma piciorul pe care vf. Gainatul Mare (1 831 m) îl lasa catre sudvest si în cuprinsul caruia regasim - pentru prima oara de la stînele din Vacarea - padurea compacta de conifere. Stîna la marginea primilor molizi, în dreapta si în josul pantei. Coborîm pe-acest picior înca cca 350 m, diferenta de nivel ce se împarte aproape egal între golul alpin si zona de padure.

Ajunsi pe o treapta aproape orizontala a crestei (cca 1 450 m), vom coborî spre stînga pîna în soseaua forestiera de pe firul nordic al Vaii Largi. Urmînd soseaua la dreapta, pîna la confluenta cu Valea Calului, întîlnim marcajul ce vine din stînga (est), dinspre- valea Dîmbovitei si Ţefeleica. Unite, cele doua semne coboara în continuare drumul forestier pîna în soseaua asfaltata de pe Rîul Tîrgului, urmeaza aceasta sosea cca 400 m spre dreapta, încheind astfel - la cabana Voina - circuitul celor doua zile de drum.

b) Trasee de legatura între cabana Voina si creasta principala

TRASEUL Nr. 3. Cabana Voina, 940 m - valea Iezeru Mic (valea Catunului), 1 045 m - refugiul lacul Iezer, 2 040 m - Crucea Ateneului, 2 275 m.

Marcaj: punct albastru. Timp necesar (din drumul forestier de pe valea Batrînei): 3½-4 ore.

Parasind soseaua de pe valea Batrînei la cca 2,5 km nord de cabana Voina, vom urma spre stînga pîrîul Iezeru Mic, pe un drum de tractor ce înainteaza pîna în apropierea gurii pîrîului Salcia (tot stînga, sud-vest), lasînd între timp, catre dreapta, vechea pornire a marcajului cruce albastra catre piciorul Iezerului Mare (traseu nr. 4).

Poteca marcata cu punct albastru ne conduce pe malul drept (stînga, cum urcam) într-un prim urcus foarte înclinat, în lungul unui caracteristic pinten împadurit, întrerupt de rare taieturi si luminisuri. Departîndu-se întrucîtva de vale (si depasind totodata, astfel, pragul ei glaciar inferior), traseul strabate acum o portiune mai lina, deschisa si plantata cu tineret de molid. Dupa cca 1½ ore de la începutul traseului, revenim, traversînd oblic spre dreapta, pîna în firul spumegînd al pîrîului. Urcînd moderat treptele ce subîmpart ulucul mijlociu al vaii (acoperit cu molidis de limita, jnepeni si exemplare monumentale de bru), poteca - trecuta definitiv pe malul stîng - depasste în cele din urma panta aspra a pragului superior al vaii, înalte, stîncos si cu numeroase deschideri de poiana alpina ce încep sa rupa din continuitatea suprafetelor acoperite cu jnepeni.

Reîntîlnind traseul cruce albastra ce a urcat, prin dreapta, pe piciorul Iezerului Mare, poteca iese în caldarea superioara a vaii, întinsa, bogata în izvoare si acoperita de întrepatrunderea continua a covoarelor de iarba cu blocurile de stînca si cîmpurile de grohotis. Lacul Iezer (2135 m alt.), adapostit în marginea sud-estica a caldarii, este cel mai mare si cel mai înalt situat din masiv. De lînga refugiul Iezer (cca 150 m spre nord, 2040 m alt.), traseul, marcat în continuare cu ambele semne, urca la Crucea Ateneului unde întîlneste marcajul banda rosie ce urmeaza circuitul crestei principale (traseele nr. 1 si nr. 2).

TRASEUL Nr. 4. Cabana Voina, 940 m - piciorul Iezerul Mare (1 045 m; 2 160 m) - refugiul lacul Iezer, 2 140 m.

Marcaj: cruce albastra. Timp necesar (din drumul forestier de pe valea Batrînei): cca 5 ore.

Intrarea în poteca de pe creasta Iezerului Mare evita vechea derivatie marcata semnalata la începutul traseului nr. 3, folosind - pentru prima ei portiune - un hatas de coasta taiat recent ce urca, pornind din valea Batrînei, putin mai sus de locul de despartire al soselelor celor doua vai. Strabatînd la început întinse fete despadurite, poteca suie în serpentine pîna dincolo de limita superioara a padurii, pantele neîntrerupte ale botului inferior al crestei. Catre dreapta, putin sub linia crestei, se vede stîna din muntele Iezerul Mare. De la începutul traseului, 2½-3 ore. Continuînd urcusul pe linia mai mult ierboasa a culmei, traseul atinge treapta altitudinala de cca 2 160 m si în cuprinsul careia, pentru prima oara, creasta pierde din înclinatie si, în acelasi timp, se largeste foarte mult. Într-un teren din ce în ce mai stîncos, marcajul se abate curînd pe coastele stingi (sudice), coborînd usor si unindu-se cu traseul punct albastru - ambele marcaje conducînd, dincolo de lacul Iezer, pîna la Crucea Ateneului, în apropierea crestei principale.

TRASEUL Nr. 5. Cabana Voina, 940 m - Plaiu lui Patru (1 642; 1 931 m) - sub vf. Batrîna, cca 2 270 m.

Marcaj: triunghi rosu. Timp necesar: 4½-5½ ore.

Traseul se desprinde la cca 50 metri dincolo de primul pod peste care soseaua ce vine de la cabana Voina trece de pe malul drept pe cel stîng al vaii Batrîna. Podul se gaseste la cca 1 km nord de cabana si la cca 350 m de confluenta de la "Între Vai".

Îndreptîndu-se costis si scurt catre dreapta, poteca iese repede în linia de coama, dupa care începe sa urce spre stînga, în panta destul de mare si foarte uniforma. La capatul a 2-2½ ore de urcus sustinut, iesim la golul alpin ce este restrîns, la început, sub forma unui prelung culoar de poieni. La marginea superioara a padurii întîlnim cîteva stîne, atît pe traiectul culmii cît si pe versantii din stînga ai acesteia. Dupa un prim vîrf (1 462 m) ocolit prin stînga, înclinatia crestei scade întrucîtva în cuprinsul unei zone mai largi si mai netede, pentru ca apoi sa creasca din nou pîna la o noua întrerupere de panta, imediat dupa un mic vîrf (1 931 m) pe care poteca îl ocoleste de asemeni pe partea stînga. În acest tinut si chiar mai jos de vîrful mentionat dese poteci de coasta se abat fie spre stînga (spre valea superioara a Batrînei) fie spre dreapta, catre pîrîul si piciorul vecin al muntelui Fracea. De la începutul traseului, cca 3 ore. Marcat pe alocuri cu stîlpi metalici, traseul continua în lungul crestei într-o alternanta de urcusuri iuti si mici odihne de panta, media generala ramînînd, totusi, destul de înclinata. Culmea se curbeaza în cele din urma progresiv catre nord, largindu-se în întinse fete ierboase - dar pastrînd în continuare nota obisnuita a înclinatiei de pîna acum, adica tot timpul foarte mare. Numai în apropierea vîrfului sud-estic al Batrînei (2 338 m), panta se domoleste în largi poduri înierbate ce prind deopotriva culmea pe care am urcat, cît si zona imediat învecinata a crestei principale, întîlnind marcajul banda rosie, trecem în continuare pe lînga singuratecul izvor al "Fîntînitei din Plai" si, abatîndu-se din ce în ce spre nord-vest, poposim în sleul Batrînei (2 195 m) unde atingem linia crestei principale.

TRASEUL Nr. 6. Cabana Voina, 940 m -gura pîrîului Lespezi, 1175 m - golul Gradisteanului, cca 1 870 m.

Marcaj: triunghi galben (comun, pîna la limita padurii, cu marcajul banda albastra). Timp necesar: cca 2½ ore.

De la bifurcatia "Între Vai", urmam soseaua forestiera din lungul vaii Cuca pîna la confluenta acesteia cu pîrîul Lespezilor - loc marcat de o poiana si o cabana permanenta IFET (de la cabana Voina, cca 3,5 km). Din punctul de confluenta, parasim drumul forestier, urcînd timp de cîteva minute pe pîrîul Lespezilor pîna într-o zona deschisa prin taieturile de padure din ultimii ani. Abatîndu-se spre stînga, traseul ne conduce în panta foarte mare si pe o diferenta de nivel neîntrerupta de aproape 400 m, în susul piciorului sud-estic al Gradisteanului, pîna în dreptul stînei aflata la limita padurii. Lipsita aproape complet de marcaj, poteca urca mereu spre nord-est, în lungul aceluiasi picior si punctata rar cu "oameni de piatra", înaltati de ciobani pentru orientare. Deviind catre dreapta pe coasta ierboasa a muntelui, traseul razbate în culmea Gradisteanu - Gainatu Mare, culme marcata cu banda rosie catre vf. Papusa (stînga) si Valea Larga - cabana Voina (dreapta). Izvor permanent, la cîtiva zeci de metri sub poteca crestei principale. Pe timp de ceata si mai ales în coborîre, acest marcaj de legatura este foarte greu de gasit si de urmarit. De la limita padurii, am urcat neîntrerupt o diferenta de nivel de aproape înca 350 metri.

c) Trasee de legatura cu masive muntoase învecinate si trasee nemarcate

TRASEUL Nr. 7. Gura pîrîului Lespezi, 1175 m - vf. Papusa, 2391 m - Muntele Dracsinul, 210C m - valea Dîmbovitei, 935 m.

Marcaj: banda albastra. Timp necesar: cu începere din vf. Papusa, cca 3-4 ore.

Odata sositi în vf. Papusa pe traseul nr. 2 sau 6, începem sa coborîm muchia stîncoasa ce se îndreapta spre nord si care - în cele trei vîrfuri pe care le însira pe cca 3 km în linie dreapta - depaseste aproape constant altitudinea de 2 300 m. Poteca marcata se mentine în general pe fetele în lespezi din stînga (vest), ocolind astfel primele doua dintre vîrfurile amintite si atingînd creasta numai în seile intermediare. În rastimpuri putem sa aruncam cîte o privire în circurile Vaii lui Cascue, stîncoase, libere de vegetatie si mai înalte decît cele care se adîncesc în partea opusa, înecate în paduri de jnepeni, la obîrsiile vaii Coltii lui Andrei. Ultimul dintre cele doua vîrfuri evitate (Cascue, 2329 m) trimite spre est o creasta laterala, purtînd acelasi nume.

Cu putin înaintea ultimului sau vîrf (Barbu 2292 m), creasta pe care am urmat-o se bifurca în culmile Barbu- Paltinu (nord-vest) si Dracsinu (nord-vest). Dupa cca 50-60' din vf. Papusa, traseul nostru se înclina catre dreapta, înscriindu-se astfel pe c doua ramura a bifurcatiei amintite. Mentinîndu-ne mai mult pe fetele din dreapta ale acesteia si privind, astfel, spre valea glaciara a Dracsinului, vom coborî accentuat pe întinse coaste ierboase întretaiate de grohotisuri si "pierzînd", cu acest prilej, ramificatiile ce continua sa se desprinda spre nord, toate purtatoare de vechi poteci catre valea Dîmbovitei: Plaiu Hotului, spre vest si Pecineagul. Prin înaltimea sa fata de vaile ce-l înconjoara ca si prin pantele foarte mari prin care scade, aceasta portiune a culmii ne transmite o puternica senzatie de gol neobisnuit de larg si adînc.

De aici mai departe traseul nostru capata din ce în ce directia est (si chiar est-sud-est), coborînd mult într-o zona întrucîtva largita si mai domolita ca panta (stîna, la liziera dinspre stînga a padurii). Din vf. Barbului, cca 1 ora. Parasind, în sfîrsit, întinderile golului alpin, poteca noastra nu va mai strabate de acum înainte decît rare si mici luminisuri m cuprinsul padurii de molid si de fag.

Înaintînd pîna nu departe de capatul crestei, marcajul se abate scurt catre dreapta, coborînd în firul vaii Dracsinului - vale pe care o urmam cca 1 km spre stînga, în josul unei ramificatii forestiere ce se uneste curînd cu soseaua vaii Dîmbovita.

Nota: Acelasi marcaj conduce în continuare spre muntele Tamasu Mare si valea Bîrsei (cabana Plaiu Foii).

TRASEUL Nr. 8. Cabana Voina, 940 m -Valea Larga, 1030 m - saua Ţefeleica, 1 612 m - valea Rîusorului, 990 m - valea Clabucetului, 1 235 m - valea Dîmbovitei (Saticu de Sus), 895 m.

Marcaj: triunghi rosu, foarte deteriorat si aproape inexistent în teren. Timp necesar: 6-8 ore.

Din dreptul cabanei Voina urmam soseaua spre Cîmpulung cca 400 m, traversînd apoi Rîul Tîrgului spre stînga, pe o derivatie carosabila ce urca Valea Larga si mai departe, bifurcîndu-se, firele superioare ale acestei vai. Înaintam pe Valea Larga cca 1,5 km pîna la bifurcatia amintita, loc marcat astazi de cîteva adaposturi forestiere. Lasam pe ramura dreapta a vaii marcajul banda rosie spre Gainatu Mare si Papusa, pentru a urca direct în fata muchia clar vizibila a piciorului care, despartind cele doua fire superioare ale vaii, cade exact deasupra zonei în care se afla înjghebat micul punct locuit.

Poteca urca sustinut o prima portiune, parcurgînd apoi un segment mai putin înclinat al crestei, cu frumoasa vizibilitate asupra tinutului înconjurator si, îndeosebi, catre bazinul Vaii Largi si înaltimile de dincolo de Rîul Tîrgului. În peisajul sarac al noilor plantatii de molid, cîtiva fagi izolati îsi înalta trunchiurile sî coroanele decorative ce apar toamna, ca niste drapele în flacari. Pe locul ramas liber, snopuri înalte de graminee si multa vegetatie arbustiva (cu precadere zmeuret si rugi de mure) acopera cea mai mare parte a suprafetei solului. De la desprinderea traseului din soseaua Rîul Tîrgului, au putut fi întîlnite în lungul traseului numai 2-3 semne de marcaj. În momentul în care linia coamei se înalta din nou pentru a se uni cu marea cumpana Argesel/Rîul Tîrgului, poteca se abate spre stînga, iesind în saua larga ce se adînceste la vest de vf. Calului. Acest vîrf - din care se desprinde coama secundara pe care am urcat - apartine marei cumpene amintite mai sus, cumpana desprinsa din vîrful Papusa si purtînd, ca alte înaltimi mai importante, vîrfurile Gradisteanu, Gainatu Mare, Musuroaiele si Dobriasu. Ea este prima dintre cele patru mari culmi sudice însiruite toate pe aceeasi directie nord-sud si pe care, aproape perpendicular, traseul nostru urmeaza sa le intersecteze una dupa alta. De la IFET Valea Larga 1-1¼ ora. În fiecare toamna, în preajma poienii ce deschide si învioreaza saua de traversare a crestei, frunzisul (si fructele) cîtorva rare exemplare de scorusi si paltini de munte aduc, toamna, pe fundalul verde-adînc al coniferelor sau pe cel vinetiu al cerului si al departarilor, o nota coloristica de rara armonie si intensitate.



Culmea Calu-Dobriasu reprezinta, împreuna cu valea Argeselului ce îi urmeaza spre est, un ansamblu de o mare ciudatenie si frumusete morfologica. Aceasta însusire tine deopotriva de patul îngust si foarte înalt al Argeselului (tipic exemplu de vale suspendata) cît si de relieful sters al culmei Calului, care o precede. Întreaga culme este atît de putin înaltata fata de firul vaii încît, observata din directia din care am venit, se suprapune vizual si tinde sa se confunde ou creasta Mîra-Ţefeleica care îi urmeaza spre est. În acest fel, privita de departe, linia dantelata a molizilor ce încoroneaza în realitate prima dintre cele doua culmi, nu pare altceva decît o simpla liziera de padure asternuta pe versantul, mult mai înalt, al celei de a doua.

Zonei de traversare a crestei Valea Rea - Calu, trebuie sa-i acordam oarecare atentie. Marcajul nu atinge minima seii (care se adînceste putin mai departe spre nord, dupa un mic vîrf în lespezi), ci se abate imediat pe versantul opus, coborînd piezis spre dreapta în întîmpinarea firului vaii. De asemenea, nu trebuie sa ne lasam atrasi nici de poteca - destul de umblata - din lungul culmii si care, fata de cea pe care mergem, se asterne perpendicular pe directia nord-sud. La întretaierea celor doua drumuri se înalta o cruce frumos lucrata în piatra, cu inscriptie datata 1919 ("Crucea Ciobanului"). Intrarea potecii în slaba perdea de padure a vaii - si însasi valea - apar deosebit de frumoase privite de aici. Pe versantul opus, se distinge cu usurinta continuarea traseului urcînd spre saua înalta a Ţefeleicii.

Coborîta în albia prelunga a Argeselului - cu apa foarte putina si aproape dezgolita de padure, - poteca începe sa se înalte pe versantul opus, în lungul unui pîrîu ce coboara panta din fata, formîndu-si obîrsia sub înseuarea dintre vîrfurile Mîra si Ţefeleica. Dupa cîteva serpentine în lungul conului de acumulare de la gura pîrîului - abia acoperit de sol si un început de înierbare - firele multiple ale potecii îsi abat treptat urcusul spre dreapta, tinzînd în directia seii care, pentru un scurt interval de timp, nu poate fi vazuta. Vom evita pe aceasta portiune toate hatasele locale ce merg orizontal în lungul crestei sau care coboara, spre dreapta, catre izvoarele vîlcelului amintit. Dupa cca 30-40 de minute din firul vaii vom iesi, aproape fara poteca si fara nici un semn de marcaj, în cea de-a doua creasta a traseului (Mîra - Ţefeleica - Pleasa Capitanului), în saua Ţefeleica unde, într-o slaba adîncitura a terenului, ne întîmpina micul lac cu acelasi nume. Din acest loc ne apare, pentru prima oara de la începutul drumului, silueta scînteietoare a Pietrei Craiului - atît de puternic si armonios diferita ca forma si material, de întregul tinut pe care-l domina de la o margine la alta a orizontului dinspre rasarit.

Aflati aici în punctul cel mai înalt (1 612 m) al întregului parcurs, distingem - ca pe un urias relief asternut la picioarele noastre - aproape întreaga desfasurare a traseului ce continua spre valea Dîmbovitei, peste înca doua mari vai si doua creste. Prima dintre aceste creste (Draganul), înaltata dincolo de golul apropiat si adînc al Rîusorului, este scunda si aproape alipita vaii înalte a Clabucetului (ce-i urmeaza) - ea repetînd astfel, într-o surprinzatoare asemanare, ciudatenia de forme a crestei Valea Rea - Calu.

Prima etapa ce o avem în fata, pîna în firul vailor Mîra si Rîusorului, se caracterizeaza printr-o mare pierdere de înaltime si care în situatia parcurgerii acestuia în sens invers reprezinta urcusul de departe cel mai înalt si obositor. Continuarea drumului, greu de gasit pe vreme închisa, trebuie cautata în coborîre usoara spre stînga - fara a alege nici firele superioare ale Platoselor ce se strecoara orizontal pe la marginea superioara a padurii, dar nici potecile (destul de adînci) ce intra în molidis, coborînd aproape direct pajistile din josul coastei.

Înaintînd pe o directie oarecum intermediara, catre liziera primilor molizi, ne vom orienta dupa semnele de marcaj ce apar, pentru un timp, ceva mai des. Padurea, rar strabatuta, se îndeseste obligînd poteca sa se destrame si sa se reînmanunchieze în fire paralele ce ocolesc dese trunchiuri prabusite, sau dispar sub perdelele elegant arcuite ale crengilor ajunse aproape pîna la pamînt. Continuînd în coborîre usoara, hatasul multiplu - si mereu nesigur - trece peste un prim vîlcel cu apa si, putin mai departe, peste o frumoasa deschidere în culoar, prelungita în josul pantei si tapisata cu puieti de molid. Curînd, marcajul dispare din nou, în timp ce poteca se abate putin spre dreapta, printre doborîturi uscate, revenind în cele din urma într-un ocol larg catre stînga si înscriindu-se astfel pe un început de creasta laterala ce se precizeaza clar abia mai jos, înspre dreapta noastra (est). În continuare, taieturi întinse în tot lungul culmii si pe ambii versanti ai acestuia.

Poteca, aproape complet stearsa si lipsita de marcaj, coboara pîna într-o zona mai neteda si deschisa, în mijlocul careia se înalta constructia circulara a unei baraci cu acoperisul prabusit. Pastrînd tot timpul linia de cumpana, coborîm în continuare pîna într-o seuta înalta si care precede un mic vîrf împadurit. În scurta contrapanta ce urmeaza, pe trunchiurile molizilor si fagilor ce se regasesc aici într-un brîu mai încheiat de padure, întîlnim primele semne de marcaj de la intrarea noastra în taietura. Din tinutul largirii cu baraca, pîlcuri numeroase de zade îsi înalta aburul straveziu al coroanelor cu ace cazatoare, de un verde fraged în timpul verii, galben-aurii toamna. Dupa un ultim coborîs accentuat, iesim într-o poiana larga, pe o platforma extinsa cu putin deasupra capatului inferior al crestei. În fata, zona împrejmuita si plantatie de puieti de molid. Multitudinea de hatase ce brazdeaza terenul se aduna într-o pîrtie puternic adîncita ce taie cu hotarîre poiana spre stînga, coborînd oblic spre fundul vaii Mîra Mare, pîna în dreptul unei rampe de busteni si în apropierea unui foarte bun adapost pentru ploaie. Pe soseaua forestiera a acestei vai, coborîm cca 1,400 km pîna la importantul punct de confluenta cu valea Rîusorului. Canton si pepiniera silvica la stînga, în unghiul de unire al celor doua ape. Din saua Ţefeleica, cca 1½ ora.

Urmînd soseaua Rîusorului cca 150 metri spre sud, se desprinde catre stînga[7] o poteca de cal ce duce urcînd de-a coasta si oarecum înapoi fata de cum am venit, pîna în crestetul celei de a treia culmi pe care urmeaza (iarasi!) sa o traversam: Pleasa Draganului, foarte scunda, si dominînd doar ou putin valea urmatoare a Clabucetului.

Complet despadurit si replantat de curînd, întregul traseu de traversare al crestei nu pastreaza (cu exceptia coborîrii în valea Clabucetului) nici macar un singur semn de marcaj. In cumpana de trecere dintr-o vale în cealalta (sa larga, a carei minima - si aici - ramîne undeva mai departe spre nord) întîlnim o mlastina alungita, tapisata cu snopuri decorative de rugina si bumbacarita. Catre est, avantajos decupata de prim planul culmei Plaghia (spre care, dincolo de valea Clabucetului, ne vom îndrepta), silueta înjumatatita a Pietrei Craiului ne apare neasteptat, într-o stranie - si deosebit de impresionanta - perspectiva.

Locul în care ne aflam reprezinta o importanta întretaiere de drumuri largi, vizibile si putînd usor crea confuzii de orientare: continuarea hatasului crestei spre nord; doua drumeaguri ce coboara costis catre dreapta, spre valea Clabucetului; în sfîrsit, direct în jos si la dreapta tuturor celorlalte variante, traseul marcat al potecii noastre. În golistea întinsa si larg valurita a crestei, chiar alaturi de traseul pe care îl parcurgem, se distinge limpede - si impresionanta prin semnificatia ei istorica - un mic adapost individual de tragator, din primul an al razboiului 1916-1918.

Odata coborîti în soseaua Clabucetului traversam firul sarac al vaii si începem sa urcam imediat în fata catre linia de creasta a Muchiei lui Rauta - prelungire sud-estica a muntelui Plaghia. Din terenul complet despadurit al acestui urcus, ne bucuram de o priveliste larga spre marile culmi desprinse din nodul înalt al Papusii si, totodata, spre vaile ce li se intercaleaza - toate rînd pe rînd întretaiate pe traseul pe care l-am urmat pîna aici. Din valea Rîusorului 2-2½ ore.

Trecînd îndata pe partea opusa, marcajul reapare ceva mai des în padurea batrîna de fag - intacta pe acest versant dîmbovitean al crestei, de-a lungul caruia vom coborî pe o poteca larga si în panta mica pe prima ei portiune. Foarte aproape în josul si dreapta noastra, apar poieni, petice de padure si gospodarii temporare. Iesind într-o prima deschidere mai larga, traseul ne prilejuieste - dupa Ţefeleica si Pleasa Draganului - cea de a treia si cea mai apropiata priveliste catre Piatra Craiului care, aici, ne impresioneaza deopotriva prin scara mult crescuta a imaginii si prin punctul de perspectiva neobisnuit de înalt prin care poate fi observata. Aproape niciodata vizibil din tinuturile joase ale Dîmbovitei, soclul împadurit ce sustine magnificul edificiu de roca - întrerupt de largi si catifelate coridoare de poieni, cu padinile aproape fara apa si subliniate doar de cîte un imperceptibil fir alb de grohotis, presarat cu mozaicul rar al casutelor izolate - ne apare, ca nicaieri din alta parte, de o înclinatie înselator de mare si care - reluînd parca exagerarile proprii creatiilor omenesti - iese la prima vedere din întîmplatorul formelor create de natura...

Coborînd acum ceva mai iute, traseul reintra în padure si, traversînd un izvor sarac, se asterne mai departe pe inflexiunile din ce în ce îndulcite ale terenului. La capatul unui tunel de crengi (deschis mereu catre Piatra Craiului) iesim într-o poiana careia, pentru scurt timp, îi urmeaza din nou un brat de padure. Faget în amestec cu brad si molid; grupuri numeroase de ienuperi monumentali. Iesind si pierzîndu-se pe alocuri într-un gol ceva mai întins, poteca lasa spre dreapta si în josul pantei un umar neted si rotunjit. În lipsa oricarui olt reper, vom tinde catre unghiul extrem adîncit al pajistilor ce coboara catre padurea de molid - în dreapta fata de directia generala urmata pîna acum, însa la stînga fata de umarul mai sus amintit. Acest intrînd este bine subliniat de marcajul aplicat chiar pe primii arbori din marginea padurii. Înaintea coborîrii ce ne-a adus la intrarea în molidis, o continuare orizontala a potecii - lesne amagitoare prin faptul ca am putea-o considera ca fiind cea buna - conduce catre valea saului si piciorul vecin al Plaghiei.

Pierzînd neîntrerupt înaltime de-a lungul unui frumos si scurt coridor de poieni, vom iesi din nou (si de data aceasta definitiv) din padure. Vom pastra permanent liziera de molid ce se desfasoara pe linia de cea mai mare panta, coborînd continuu, pe aceleasi serpentine taiate pentru prima oara în 1916 si astazi abia citindu-se în covorul gras al ierbii care îmbraca si sterge totul... Toamna, risipite în lungul pajistei, nenumarate cupe de argint ale scaiului Carlina acaulis.

Cu începere de aici, problemele de orientare dispar - la tot pasul întîlnindu-se gospodarii razlete si oameni mînati de treburi prin fînete sau prin padure. Marcajul se abate întrucîtva spre stînga, pîna în albia amenajata a vaii saului, de-a lungul careia coboara cîteva sute de metri pîna în soseaua vaii Dîmbovitei, în zona ultimelor case ale Saticului de Sus si în dreptul unui stîlp cu sageti indicînd urmatoarele directii de mers: Voina; Gura Tamasului si Valea lui Ivan. Aceasta din urma vale reprezinta continuarea traseului pe teritoriul Pietrii Craiului, continuare ce va parasi valea Dîmbovitei dupa aproape 1 km spre nord.

TRASEUL Nr. 9. Refugiul lacul Iezer, 2 040 m - vf. Rosu, 2 469 m - sub vf. Oticu cca 2 000 m - sub vf. Mezea, cca 2 080 m - Curmatura Bratilei, 2125 m - Cabana Urlea.

Marcaj: triunghi rosu. Timp necesar: Intre vf. Rosu si Curmatura Bratilei, 7-8½ ore.

Întrucît parcurgerea integrala a acestui traseu necesita cca 13-16 ore, se recomanda întreruperea sa la unul din cele trei adaposturi pastorale mai apropiate de parcursul sau: stîna Oticului, bordeiul din Caldarea Ludisorului sau bordeiul de sub Curmatura Zîrnei. Pîna în vf. Rosu se ajunge, cel mai scurt, pe traseele nr. 3 si 2 (valea Iezerului Mic - Crucea Ateneului - vf. Rosu).

Din mica platforma înalta si stîncoasa a Vîrfului Rosu (2469 m), marcajul triunghi rosu se abate spre stînga în directia nord-vest, parasind linia crestei principale a masivului (marcata în continuare cu banda rosie) si începînd sa coboare în lungul culmei de legatura cu Muntii Fagaras. Prima portiune a acestei culmi, îngusta, înclinata si stîncoasa, aminteste de custurile în lespezi ale Retezatului. Domolindu-se întrucîtva în dreptul unui umar, culmea capata pentru un timp directia nord, lasînd totodata spre stînga (vest) ramificatia frumos denumita Piscu-cu-Hotar (limita - "hotar" - între bazinele Rosului si Groapelor precum si, în urma cu cca 150 ani, între terenurile de pasune ale comunelor Corbi si Leresti).

Dupa un nou povîrnis, atingem iarasi o portiune orizontala, ceva mai mare de data aceasta si care lasa loc pentru înaltarea în contrapanta a doua mici vîrfuri. Prin terenul bogat acoperit cu iarba si pîlcuri de ienuperi, poteca se strecoara mai mult prin stînga (est), în timp ce în partea opusa, sub versantul stîncos dinspre caldarile Boarcasului, ne urmareste tot timpul, limpede, perechea de ochi albastri a singurelor doua lacuri glaciare din bazinul dîmbovitean al masivului.

Dupa un ultim coborîs de creasta, atingem zona foarte importanta - atît geografic cît si turistic - a seilor Oticului. Ele reprezinta, în linia crestei de legatura pe care o strabatem, limita dintre masivele Fagaras si Iezer-Papusa si, totodata, un loc de întretaiere al unor mari si foarte vechi poteci locale.

Prima dintre sei, cea estica* si mai înalta, se situeaza în dreptul principalei linii de adîncire a vailor Boarcasului si Vasalatului, vai ce prelungesc, catre vest si est, limita dintre cele doua masive muntoase. Cea de a doua[8] (Curmatura Oticului), vestica si mai joasa , reprezinta locul de unde se ramifica spre stînga poteca spre caldarile si Curmatura Groapelor, în timp ce, în dreapta, se precizeaza cîteva fuioare de poteci ce tind fie spre stîna din piciorul Oticu Dîmbovitei, fie spre caldarile Boarcasului (tronsonul nr. 12.a). Aceasta stîna constituie cel mai bun adapost pentru întreruperea traseului la capatul primei zile de mers. Culmea Oticu Dîmbovitei se desprinde catre nord-est din micul vîrf rotunjit aflat între cele doua sei amintite. Din vf. Rosu si pîna în aceasta a doua sa, 1- 1½ ora. Coborîre foarte pronuntata, reprezentînd cea mai mare diferenta de nivel (600 m) întîlnita pe tot întinsul traseului.

Portiunea dintre vf. Rosu si seile Oticului este destul de bine marcata prin semnele de vopsea aplicate pe terenul stîncos, cît si prin cele cîteva jaloane metalice înaltate în punctele mai caracteristice. Dincolo de saua de altitudine 1 863 m, poteca - marcata mai rar, dar bine adîncita în solul argilos - trece pe la izvorul Oticului (sau "al Dîmbovitei"), ocolind aproape orizontal si prin dreapta un vîrf secundar al Oticului (1 956 m) ce lasa, spre vest-sud-vest, importanta desprindere a Coltilor Cremenei. Aceasta creasta - ce înainteaza cu un pinten prelung si zimtat catre confluenta Vasalatului cu Rîul Doamnei - se recunoaste usor chiar de la departare, prin stînca dezgolita, de culoare alb-cenusie si rar presarata, pe coastele si jgheaburile abrupte ale fetei sale de sud, cu nenumarate trunchiuri de molizi uscati.

De aici în continuare poteca ocoleste în urcus zona ultimului si celui mai înalt dintre vîrfurile Oticului (2044 m), coborînd apoi în saua care-l desparte de grupul urmator al muntelui Mezea - înalt, detasat si cu un frumos profil în coama de acoperis. Cu începere din vîrful de 2044 m (ce lasa catre valea Zîrnei, puternicul Pisc al Aninatoarei), creasta se abate accentuat spre nord-est devenind - îndeosebi dincolo de crestetul înalt al Mezei - întrucîtva mai accidentata si stîncoasa.

Însotita îndeaproape de poteca, marea creasta de legatura coboara considerabil (pentru a doua oara, de la parasirea vf. Rosu) pîna în saua Mezea, aproape la fel de joasa ca cea a Oticului (1 865 m). Muntele Mezea cuprinde trei vîrfuri mai reliefate, - primul (cel sud-vestic) fiind cel mai înalt (cca 2130 m). Acest vîrf lasa catre valea Zîrnei un picior foarte înclinat ce poarta o stîna parca aninata pe un balcon a\ coastei, într-o pozitie de o rara frumusete, în spatiul infim al unei poieni aproape ascunsa între marginea padurii de molid si desisurile superioare de jnepeni. Urmatoarele doua vîrfuri (2031; 2004 m) lasa mici muchii estice (cu jaloane metalice în locurile unde sînt intersectate de poteca) si strajuiesc - de o parte si de alta a seii care le desparte - obîrsia deosebit de frumos sapata a unui vîlcel ce se înclina spre dreapta, catre valea Boarcasului. Numeroase hatase de coasta brazdeaza pantele ierboase ale muntelui spre valea Dîmbovitei, parte din ele tinzînd catre piciorul estic al Mezei, cu stîna la limita padurii si poteca ce coboara spre Gura Vaii Vladului. De altfel, întreaga zona a seilor Mezea trimite, pe ambii versanti ai culmei, vechi poteci de legatura atît spre valea Zîrnei (vest), cît si spre caldarile Catunului si Vaii Vladului, est. De la Curmatura Oticului, 2-2½ ore.

Acest al doilea tinut foarte coborît al traseului este strabatut de poteca întîi prin dreapta (est), apoi prin stînga - tot timpul însa în cuprinsul unor locuri de o "caldura" cu totul aparte, proprie înaltimilor nu prea mari si care ne aduc, ca o surpriza, padurea de molid pîna aproape în linia culmei... De marime cu nimic mai mare decît aceea a unor pomi de iarna, cu poala îmbracata în covoare de ienuperi, cautînd adapostul cîtorva strungi sau colti de piatra ai crestei, aceste mici conuri de culoare verde intens, înaltate pîna la limita rezistentei biologice, capata aici o semnificatie cu totul diferita de cea a exemplarelor tihnit dezvoltate, în securitatea arboretelor joase...

Primele pante ce suie catre vîrful Catunului (2206 m) sînt largi, moderat înclinate si de o întindere ce pare ca nu se va mai sfîrsi niciodata... Timp de aproape doua ceasuri vom urma coastele estice ale culmei, ocolind în acest fel cîteva vîrfuri ce întrerup linia generala a urcusului - urcus ce însumeaza, din seile precedente si pîna aproape sub Catun, o diferenta de nivel de aproape 350 m. Tot timpul, priveliste deosebit de frumoasa spre circul rotunjit al Catunului (în dreapta), spre stîncariile vaii Vladului, spre marele gol în uimitoare frîngeri de directie al vaii Dîmbovitei si spre masivul Iezer-Paputa, ce ne apare acum sub o asprime de relief, roca si învelis vegetal pe care nu am fi banuit-o niciodata, în prima noastra apropiere de-a lungul linistitelor plaiuri din sud. Catre linia crestei, în sus si în stînga noastra, mici abrupturi si colti izolati de stînca anima relieful de amanunt al versantului în lungul caruia mergem.

Într-un tinut acum ceva mai stîncos, poteca trece foarte curînd pe versantul vaii Bratila (fir superiar-stîng al vaii Zîrnei), ocolind în acest fel crestetul plat al vîrfului Catunu vaii Vladului (2206 m). În coborîre usoara alternînd cu scurte portiuni orizontale, traversam cîteva viroage tunele cu apa) si, revenind de vreo doua ori în apropierea crestei, sosim în cele din urma în Curmatura Bratilei, aflata în creasta principala a muntilor Fagaras între vîrful Bratila (est, 2274 m) si vîrful Ludisorul (2303 m), vest. Ca nod de creste, vîrful Bratila reprezinta echivalentul vîrfului Rosu, din culmea principala a masivului Iezer-Papusa.

De aici mai departe, pe sub vîrfurile Ludisorul, Fundul Langii (la stînga, sud, bordeiul din caldarea Ludisorului) si Fata Unsa, prin Curmatura Zîrnei si saua înalta a Mosului, mai trebuiesc adaugate - pîna la cabana Urlea - înca 4-6 ore de mers. Foarte aproape de Curmatura Zîrnei - costis spre stînga si înainte - gasim bordeiul din Zîrna, adapost ce ne ofera o noua posibilitate de întrerupere între capetele, foarte departate, ale acestui traseu de traversare.

TRASEUL Nr. 10. Crucea Ateneului, 2 125 m - Curmatura Groapelor, 2 038 m - sub vf. Papau cca 2 020 m - Rîul Doamnei, 600 m.

Nemarcat. Punct de plecare recomandat: refugiul L. Iezer, 2 040 m. Timp necesar (De la Crucea Ateneului): 8-10 ore.

Pornind din platforma larga care se prelungeste în urcus usor de la Crucea Ateneului, tindem catre vîrful Capu Catunului (2385 m), în dreptul caruia parasim marcajul banda rosie pentru a ne abate spre stînga (vest-sud-vest), în directia vîrfului Iezeru Mic (2408 m). Mentinîndu-ne aproape continuu în linia crestei, depasim acest vîrf si coborîm în saua ce-l desparte de vîrful imediat urmator al Obîrsiei (2314 m) - sa înca înalta si curios împartita în doua de catre un alt mic vîrf. Crestetul izolat al Obîrsîei, ce poate fi de asemenea ocolit la mica distanta prin sud, lasa spre sud-est bratul Danciu - Cernatu - Portareasa - masiva si prelunga cumpana de ape între Rîusor + Rîul Tîrgului si valea Bratiei.

Coborînd spre est pe serpentinele pe care poteca bolovanoasa le descrie din loc în loc, pierdem peste 250 m diferenta de nivel pîna în curmatura adînca a "Groapelor", dincolo de care se ridica vîrful cu acelasi nume (sau, al "Cîrligelor"), usor de recunoscut prin silueta sa detasata oarecum lateral fata de creasta principala. În curmatura amintita reîntîlnim poteca ce vine dinspre saua Oticului (traseul nr. 8) si care a ocolit întregul sector salbatic si înalt al crestei dintre vf. Rosu si Obîrsia. De la Crucea Ateneului, 2-2½ ore.

Pastrîndu-se neschimbata, privelistea oferita pîna acum din vîrfurile Iezeru Mic si Obîrsia în josul versantului de nord-vest (tributar în întregime vaii Vasalatului) - ramîne de o rara asprime si maretie. Bazinul hidrografic adîncit la vest de aceste vîrfuri (si care se prelungeste spre nord, pîna dincolo de vf. Rosu) este în totalitate de origine glaciara si prezinta - supraimprimate pe mode-latura tipica a acestei origini - urmele recente ale eroziunii subaeriene. În patul aproape orizontal al acestor caldari ("Groapele"), suvoaiele au rascolit si adîncit nenumarate santuri si chei tinere marginite, pe sute de metri, de maluri proaspat înaltate din materialul necontenit spalat si transportat.

Urmatorul segment al crestei, extins între vîrfurile Cîrligele si Papau (2 093 m), este ocolit de poteca pe fetele de sud-est ce se apleaca spre stînga, deasupra vaii Obîrsia. Pe întreaga aceasta portiune, poteca, des umblata, întretaie firul a numeroase izvoare, viroage seci sau simple fire de grohotis. Creasta, ierboasa, neteda si larga, prezinta o înseuare (1 926 m) de care traseul arterei pastorale se apropie destul de mult, dîndu-ne astfel posibilitatea unei abateri pîna în linia de culme - pentru a putea privi catre relieful ravasit al versantului care se lasa în partea opusa, catre Rîul Doamnei.

Pastrînd în mare aceeasi directie, poteca ocoleste vîrful Papau pe fetele dinspre sud-vest si sud, într-un ocol pronuntat si în lungul caruia întretaie portiunea superioara (foarte slab precizata aici) a ramificatiei sale sud-estice, Jupîneasa (varianta 10.b). Arcuindu-se din ce în ce catre vest, de-a curmezisul fetelor sudice ale vîrfului, poteca principala se înscrie pe culmea Setului, ramificatie sud-vestica a Papaului si continuare principala a traseului[10] (varianta 10.a). Aceste brate secundare Constituie, prin brustele lor schimbari de înclinatie si directie, prin uniformitatea pajistilor alpine si prin întreruperea sau ramificarea frecventa a potecilor, - o regiune de orientare deosebit de grea pe vreme fara vizibilitate. Din Curmatura Groapelor si pîna în zona de ramificatie, cca 3 ore.

Varianta 10.a - Muchea Setului (3-4 ore, nemarcat).

Dupa ce a ocolit în coborîre uriasa fata uniforma si rotunjita prin care vîrful Papaului cade spre sud-vest într-o pierdere de 400 m diferenta de nivel, poteca ramîne un timp în cuprinsul unui etaj intermediar, numai cu putin înaltat deasupra padurilor si cuprinzînd grupul de vîrfuri al Setului (1 732 m, cel mai înalt).

Lasînd continuarea principala a culmei sa se îndrepte net catre sud si evitînd, de asemenea, un al doilea brat îndreptat catre vest, ne vom angaja - între aceste doua începuturi de culmi - pe o a treia, desprinsa spre sudvest din ultimul vîrf sudic al Setului (1 710 m, stîna la marginea padurii). Urmînd atent hatasele ce "intra" pe aceasta culme (Plaiu Rusului), coborîm prelung prin taieturi proaspete ajungînd în cele din urma în padurea încheiata, unde poteca se continua ceva mai bine conturata. In coborîs cînd mai iute cînd mai domol, pierdem neîntrerupt din înaltime, deviind în cele din urma catre stînga, pe un ultim povîrnis ce ne scoate la confluenta pîraielor Izvoru-de-Iînga-Plai (dreapta) si Izvoru Bogdan (stînga). Pe ultimii zeci de metri ai coborîrii intram pe derivatia forestiera care, venind din soseaua ce se îndreapta catre Curmatura Bahnei si valea Rîusorului, urca în lungul Izvorului Bogdan pîna la altitudinea de cca 810 metri (cabana forestiera).

Varianta 10.b - Jupîneasa-Duvalmu (3-4 ore, nemarcat).

Desprinsa din vîrful Papaului mai mult sub forma unui versant decît a unei creste, culmea Jupînesei nu se contureaza ceva mai vizibil decît foarte jos, dedesubtul potecii ce ocoleste întregul piept sudic al vîrfului pentru a intra apoi pe ramura, anterior descrisa, a Setului. Urmata la rîndul ei de hatase (rare, si mai mult pe partea dreapta), prima portiune a acestei creste coboara peste 300 metri, numai din poteca de sub Papau, înregistrînd, pe toata aceasta portiune, o singura zona de panta întrucîtva domolita si de directie abatuta în timp catre est. Din saua ce marcheaza capatul de nord al acestui tinut de linistire a pantei, creasta se ridica putin, avansînd în grupul de trei vîrfuri ale Jupînesei - al treilea din ele, cel sud-estic, fiind cel mai înalt (1 713 m).

Ocolind acest grup prin est, poteca scade usor catre stînele Jupînesei (izvoare), ea revenind în linia culmei în dreptul puternicului bot prin care Jupîneasa se desparte în doua brate inegale: Napîrteanu (sud-sud-vest, foarte scurt) si Duvalmu-Plaiu Lung (sud-est), îndreptîndu-se spre spinarea scunda a Napîrteanului, fuioarele de poteci se aduna continuu, coborînd în panta mijlocie, catre unghiul sudic al ultimului intrînd de poiana alpina. Pe aceasta portiune, traseul elegant arcuit al potecii este însotit pe stînga - si parca ocrotit - de o perdea subtire de molizi crescuti pe cîte un rînd-doua, într-o frumoasa desfasurare în aliniament curb. Odata în padure, traseul nostru coboara în panta apreciabila cei aproape 500 de metri diferenta de nivel ramasi pîna în valea Rîusorului, la confluenta acestuia cu pîrîul Cosa. De aici se poate urma soseaua forestiera ce ne conduce prin curmatura Bahnei pîna în soseaua de pe Rîul Doamnei (cca 8 km), în dreptul satelor Slatina-Lunci si, mai departe, spre comuna Domnesti (cca 20 km).

Jupîneasa, aproape cu totul ascunsa în ansamblul culmilor ce fragmenteaza bazinul Bratiei, reprezinta un traseu mult umblat de catre localnici, însa extrem de izolat în "interiorul" muntelui, fata de marile porti cunoscute ale rîurilor Doamnei si Tîrgului.

TRASEELE Nr. 11 si 12. Circuitul caldarilor nordice.

Din linia marelui hotar orografic vf. Rosu - Oticu - Mezea - vf. Bratila si pîna departe, în dreptul puternicului brat nordic Papusa - Paltinu, întregul bazin glaciar al Dîmbovitei (apartinînd masivului Iezer-Papusa) este drenat de doua principale fire de apa: pîrîul Boarcasului, spre vest si valea Coltilor, spre est. Acest bazin însira - în lungul crestei principale a masivului - nu mai putin de zece caldari independente, fiecare adîncita într-o vale proprie, bine individualizata, cu ape bogate ce coboara în torenti izolati sau înmanunchiati cîte doi sau trei, pîna în adîncul padurilor de conifere.

Doua mari cai de strabatere taie la propriu "în lung si în lat" acest versant, ele intersectîndu-se la rîndul lor în unghi drept si în jumatati aproape egale: poteca Paltinu - Oticu, reprezentînd traiectul de "coasta" ce strabate în curmezis si de la un cap la altul întregul bazin mai sus amintit (traseu nr. 12); si poteca Valea Coltilor - vf. Batrîna (nr. 11) - constituind pieptisul care, perpendicular celeilalte, leaga direct si pe cca 1 200 m diferenta de nivel, valea Dîmbovitei de coronamentul crestei principale. Asa cum firesc rezulta, prima dintre artere are o desfasurare constanta est-vest ("orizontala" om putea spune, privind o harta normal orientata), în timp ce a doua se desfasoara aproape neabatut de la nord la sud - adica "vertical", în aceeasi ordine de asemuire. Ele se întretaie într-un punct foarte bine individualizat, într-o poiana larga si în apropierea unei vechi asezari pastorale: stîna din muntele Coltii Mari ai lui Andrei.

Prezentarea celor doua artere începe cu poteca Valea Coltilor - vf. Batrîna (traseu nr. 11), acces, dinspre valea Dimbovitei, pentru întreaga zona prezentata.

TRASEUL Nr. 11. Valea Dimbovitei (Gura Vaii Coltilor), 1151 m - stîna din Coltii lui Andrei, 1 667 m - sub vf. Batrîna, cca 2300 m.

Nemarcat. Timp necesar: 5½ -6½ ore.

De la confluenta Vaii Coltilor cu Valea Dîmbovitei (pod peste acest rîu; colonie forestiera), urcam ramura soselei ce intra pe valea Coltii Mari ai lui Andrei - adica pe firul din dreapta în sensul în care înaintam. La cca 2 km din soseaua vaii Dîmbovita, parasim ramificatia forestiera si începem sa urcam în lungul unui pîrîu din dreapta noastra, iesind în cele din urma, pe o poteca destul de iute pe prima si ultima ei portiune, în creasta Coltii Mari ai lui Andrei, într-o sa larga, strajuita pe dreapta (nord) de un mic vîrf împadurit (1 727 m). De la Gura Vaii Coltilor, cca 2½ ore. Poiana frumoasa si întinsa; larga priveliste în mai toate directiile; stîna mare si curata.

Trecînd pe lînga o troita înnegrita de vreme, coborîm putin catre zona de minima a seii - zona din care se desprinde spre stînga ramura estica a traseului nr. 12 (tronsonul 12.b). Urcînd numai putin pe muchia împadurita, trecem curînd pe versantul stîng al ei pentru a coborî usor spre patul primei caldari ce margineste culmea spre est. Padurea ramîne în urma, orizontul deschizîndu-se din ce în ce în pasuni alpine, stîncarii si jnepenisuri bogate si întinse. Traversam pîrîul (evitînd hatasele ce se abat prea mult spre stînga) si urcam în lungul lui, depasind un prim prag glaciar, nu prea înclinat însa destul de înalt. În caldarea superioara, larga, ierboasa si rar presarata cu lespezi, vom retraversa pîrîul catre dreapta, la mica distanta înainte de urmatorul prag aflat în amonte. În susul deschiderii vaii - aparînd ca printr-o poarta pe care linia pragului o compune cu contraforturile muchiei din dreapta - se întrevad, departe în fund, peretii terminali ai circului si linia crestei principale.

Urcînd în serpentine dese pîna deasupra desisurilor de jnepeni, poteca razbate din nou în muchia Coltilor, ocoleste prin dreapta un umar stîncos, revenind în cele din urma în linia de culme care se domoleste treptat, capatînd din ce în ce mai mult înfatisarea unui platou. Curînd iesim în creasta principala, foarte aproape în dreapta vîrfului nord-vestic al Batrînei (2288 m) - nod de desprindere al muchiei Coltilor Mari ai lui Andrei. Aceasta muchie defineste cadrul fizic al traseului descris si, totodata, principala creasta laterala a întregului versant nordic între vîrfurile Rosu si Papusa.

Pe fetele sudice ale Batrînei întîlnim poteca crestei principale (traseu nr. 2, marcaj banda rosie), care ne conduce spre stînga pîna în derivatia triunghi rosu ce coboara Plaiu lui Patru spre cabana Voina (traseu nr. 5, cca 2½-3 ore). În partea opusa, se poate cobori în Caldarea Stînei - folosindu-se astfel intrarea recomandata pentru traseul nr. 12, tronsonul 12.a.

TRASEUL Nr. 12. Poteca de coasta a versantului nordic.

Bratul "orizontal" (est-vest) al desenului în cruce realizat de cele doua mari traisee ce brazdeaza versantul nordic al masivului Iezer-Papusa se subîmparte la rîndul sau, în dreptul Muchiei Coltilor, în doua tronsoane: unul vestic, conducînd pîna în culmea Mezea-Otic, si un al doilea, care se opreste în partea opusa, în marele iesind de creste pe care vîrful Papusa îl îndreapta spre nord. Desfasurarea mare a acestui lant de poteci (peste 11 km) cere inevitabil fragmentarea traseului în cele doua tronsoane aratate, locul de pornire cel mai potrivit pentru parcurgerea fiecareia fiind asezarea centrala si relativ înalta a stînei din Coltii Mari ai lui Andrei. Ambele sectiuni sînt prezentate în sens oarecum "divergent", cea vestica ducînd pîna în saua Oticului (traseu nr. 9), iar cea estica ducînd spre creasta Barbului sau, în coborîre, la Gura Vaii Coltilor.

TRONSONUL 12. a. sub vf. Batrîna, cca 2300 m - Caldarea Stînei, circa 1 530 m - Curmatura Oticului, 1 863 m.

Nemarcat.  Timp necesar: 4-5 ore.

În mod normal, accesul spre Caldarea Stînei ar fi trebuit sa foloseasca linia caii celei mai directe: cea a vechiului hatas de coasta ce venea de la stîna din Coltii Mori ai lui Andrei, mulîndu-se pe relieful terenului si evitînd toate pierderile de înaltime sau alungirile inutile din plan. Acest hatas fiind aproape disparut astazi, în padurea deasa si ravasita de doborîturi de vînt, va trebui sa atingem Caldarea Stînei coborînd din creasta principala - fie venind de la cabana Voina (pe traseul nr. 5 si nr. 2), fie combinîndu-ne cu jumatatea superioara a traseului 11 (Stîna Coltii Mari ai lui Andrei - vf. Batrîna).

Este greu de izolat un itinerar precis care sa ne conduca de la capatul superior al traseului precedent (nr. 11) pîna în Caldarea Stînei. Pentru aceasta va trebui sa alegem zonele cele mai putin abrupte ale coastelor ce scad în amfiteatru, între umarul larg al vîrfului Batrîna (nord-vest) si înseuarea prelunga a sleului Batrînei (est). Coborînd pe fete puternic dezagregate, ajungem curînd în albia superioara a vaii glaciare al carei fir, puternic rasucit, se prelungeste peste praguri stîncoase, coborînd pîna într-o lunca neteda si primitoare, deschisa în marginea padurii de molid. Calcare galbene si vinetii, în stîncariile vaii superioare. La capatul inferior al acestei padini înierbate - deseori ravasita de apele si bolovanisurile torentului - întîlnim, înaltata pe coastele din dreapta noastra, singura stîna a vaii. Ea constituie un nepretuit adapost pentru noapte, mai ales la capatul unei etape cu punctul de plecare foarte coborît (cabana Voina; Gura Vaii Coltilor). Din zona vîrfului Batrîna 1-1¼ ore.

De aici în continuare, traversam pîrîul spre stînga (vest) urcînd accentuat într-o prima muchie pe care o urmam putin în sus (din nou stînga) dupa care, trecînd pe versantul opus, continuam în urcus moderat pîna în albia invadata de jnepeni al unui vîlcel, cu înfatisare de culoar prelung, deschis si luminos. Depasind aproape orizontal.muchia urmatoare, vom coborî accentuat într-un al doilea vîlcel (cu apa), ce porneste dintr-o caldare sapata sus si în stînga noastra. Trecînd în urcus potrivit un mic picior lateral, vom coborî în cele din urma în poiana Mutatorii, aflata pe dreapta pîrîului ce vine din caldarea cu acelasi nume. Din mica pajiste acoperita cu urzici si stevia stînelor, traseul traverseaza firul de apa al caldarii imediat sub suvita cascadei ce cade din stînga, ajungînd într-o poiana larga, în muchia ce desparte caldarea Mutatorii de cea a Rosului. In susul vaii Mutatorii se pot distinge - dincolo de rupturile unui ultim prag glaciar - întinderile circului superior si mici pereti de sub creasta principala. Dupa o traversare ceva mai îndelungata, depasim muchia care urmeaza pe sub o frunte abrupta si încoronata cu molizi de limita si pîlcurile de jnepeni[11]. Ne gasim acum în dreptul "Caldarii de sub Rosu", ultima din seria de circuri laterale si suspendate deasupra marelui fir colector al vaii Boarcasului.

Poteca trece pîrîul într-un tinut de o rara frumusete, patrunzînd putin catre stînga, în incinta vaii, la nivelul linistitei sale trepte inferioare si chiar deasupra limitei padurilor de molid. Aceasta este valea ce adaposteste, într-o nisa laterala vestica, perechea de lacuri limpezi si permanente pe care le-am vazut din muchia înalta a crestei vf. Rosu - Curmatura Oticului, de-a lungul traseului nr. 9. Oglinda lor, de cca 50 m.p. fiecare, ne apare ca un detaliu peisagistic de mare finete, într-o întrepatrundere, desavîrsit armonizata, de apa, stînca si vegetatie.

Deasupra zonei de îngustare (si înclinare) a vaii - ce pare sa se rupa în dreapta si în josul nostru, de-asupra vîrfurilor primilor molizi - traversam firul cristalin al apei într-o zona foarte frumoasa, printre mici poieni, pîlcuri de jnepeni si grupuri decorative de stînci. Coborînd la început destul de pronuntat, vom reîncepe curînd sa urcam de-a coasta si în ore larg deschis catre dreapta, tot timpul la mare înaltime deasupra firului principal al vaii. Pe aceasta portiune, traversam continuu peste evantaiul firelor de obîrsie ale Boarcasului, înguste, stîncoase, si strecurîndu-se din susul peretilor din stînga noastra, pe sub lungi tunele înclinate si umbroase de jnepeni. În cele din urma, poteca, boltita la rîndul ei de stresini neîntrerupte de jnepeni, iese în urcus în culmea Oticu Dîmbovitei, în seuta de sub vîrful de 1 916 m al crestei Mezea-Otic, din care aceasta culme se desprinde. Traversînd aproape orizontal, în teren definitiv deschis si bogat înierbat, iesim curînd în Curmatura Oticului (1 863 m), aflata în linia crestei de legatura dintre Iezer-Papusa si Muntii Fagarasului (traseul nr. 9, marcaj triunghi rosu).

TRONSONUL 12.b. Stîna Coltii Mari ai lui Andrei, 1 667 m - valea Coltii Mici ai lui Andrei, cca 1 750 m - confluenta vailor Coltilor, 1177 m.



Nemarcat.  Timp necesar: 4½-6 ore

De-a lungul versantului nordic al masivului, ansamblul de fire si caldari al Vaii Coltilor - spatiu de desfasurare pentru jumatatea vestica a arterei de coasta ce strabate acest versant - ni se înfatiseaza, în more, ca o zona adînc depresionara. Privita din soseaua Dîmbovitei, larga deschidere ce apare spre sud - destul de întinsa în lungul crestei principale, între vîrfurile Batrîna si Papusa - atrage imediat atentia prin golul creat de retragerea brusca a muntelui si padurilor. Acest spatiu interior, oarecum neasteptat în peisajul fara vizibilitate al vaii Dîmbovitei, se deosebeste notabil de restul apelor, în majoritate scurte si superficiale, ce brazdeaza acest versant Traseul nostru va urma continuu o veche poteca ce încinge, trecînd peste vîlcele si muchii, întregul piept de munte dintre marile creste laterale ale Coltilor lui Andrei (vest) si Paltinului, la est.

Pornind de la stîna din Coltii Mari ai lui Andrei (si lasînd, în fata, traseul de iesire la creasta prin caldarea si muchia Coltilor (nr. 11) ne vom abate spre stînga, patrunzînd în padure pe o poteca larga si neteda ca o alee. Coborînd usor si destul de mult, traversam o prima vale al carei gol se adînceste mult pe fata muntelui[12], înecata de vegetatie si în pulberea de raze ce cade dinspre sud. Aceasta orientare, ca si genul de însorire pe care îl prilejuieste, este comuna tuturor vailor laterale ce vor urma - largi deschideri de lumina, mereu pe dreapta si în susul traseului nostru. Depasind un sipot sarac si prea putin adîncit în terenul bolovanos, pierdem în continuare înaltime atingînd, astfel, punctul cel mai coborît al întregului traseu. Regiune plata si uscata; spre stînga poteci de legatura în josul vaii si spre capatul drumului forestier ce urca de la Gura vaii Coltilor.

Dincolo de acest tinut, începem sa urcam usor într-un teren ceva mai larg si împadurit. Traversam o a doua vale glaciara (mare, sus ramificata în doua caldari), dupa care urcam pieptis pîna în creasta urmatoare, iesind într-o zona aproape orizontala a acesteia. Vom continua în urcus catre dreapta prin padurea întunecata de molid, pe creasta îngusta si frumoasa pe care o parasim însa curînd, spre stînga, într-o traversare prelunga si aproape fara înclinatie. Din loc în loc, perdelele de padure sînt întrerupte de poieni cu iarba bogata si cîmpuri de jnepeni. Pe coastele din dreapta, în sus, numeroase hatase de oi tind catre zona de gol a muntelui.

Dupa trecerea unui vîlcel secundar (din acest tinut devine vizibila Mutatoarea), coborîm usor si traversam ultimul fir glaciar al vaii Coltilor Mari ai lui Andrei, chiar pe sub cascada pe care acest fir o formeaza si imediat deasupra limitei superioare a padurii. Depasind deschiderea unui mic torent, ne angajam în urcusul final ce ne scoate în culmea Coltilor Mici ai lui Andrei, în golistea larga a Mutatori!. Impresionanta vedere spre nord, unde pintenul împadurit pare sa se rupa brusc deasupra adîncimilor confluentei întregului evantai de ape. În partea opusa, în susul muchiei, o poteca se abate oblic-înapoi si deasupra celei pe care am venit, spre caldarile superioare ale vaii si catre creasta principala. Frecvent, la contactul dintre molid si cîmpurile de jnepeni, întîlnim exemplare izolate de zîmbru (Pinus cembra). De la începutul traseului, cca 1½ ora.

Pentru a ne continua drumul, vom traversa culmea coborînd piezis catre dreapta (si nu direct), depasind astfel în urcus usor primul fir din ansamblul vailor Coltii Mici ai lui Andrei. Pe aceasta portiune a potecii, ne vom tine pe dreapta unei mari zone de taieturi, vizibila de departe, cu începere chiar din creasta Mutatoarei. Depasind un mic bot împadurit si pieptisul unei ultime coaste, iesim în muchia urmatoare (si ultima) a traseului, într-o poiana rar umblata si înconjurata de molizi îmbracati pîna în pamînt. Aproape întotdeauna, în acest tinut salbatic si izolat, pot fi întîlniti cerbi, caprioare sau cocosi de munte.

Taind direct micul luminis, ne angajam pe versantul opus, întîi în coborîs usor, apoi în urcus prelung însa mereu în panta foarte mica. Hatasul, subtiat din ce în ce, paraseste ultimii molizi strecurîndu-se tainic prin umbra boltilor de jnepeni si disparînd în cele din urma definitiv într-o zona de lespezi si blocuri de stînca. Urcînd mereu, vom cauta suprafetele ramase libere în mozaicul întunecat al covoarelor de jnepeni ce îmbraca aceasta fata mereu umbrita a caldarii. La cca 1 ora din muchia Mutatoare!, iesim în pajistile întinse de pe stînga ulucului glaciar al vaii Coltilor Mici ai lui Andrei (Valea Mica a Coltilor). Parcurgînd traseul în sens invers, începutul potecii este foarte greu de gasit în aceasta zona de parasire a treptei superioare. Pe coastele ce se înalta dincolo de albia vaii (dreapta geografica; est), serii de hatase paralele urca accentuat spre muchia Barbului. Nu vom urma însa aceste poteci, ci vom coborî Valea Mica a Coltilor catre adapostul, mult mai apropiat, al coloniei forestiere din valea Dîmbovitei.

Pe patul ierbos si mereu umed al caldarii, potecutele se înfiripa pe dreapta apei, coborînd în lungul marelui prag glaciar de deasupra padurii, întrucîtva mai greu de urmarit de aici mai departe, poteca, macinata de suvoaie, trece de mai multe ori de pe un mal pe altul, ramîne un timp pe partea stînga (scoc de lemne), revenind finalmente, peste un podet, în dreptul unei case parasite de pe malul drept. Devenita alee clara prin molidisul tînar si des ca peria, poteca ne conduce la confluenta celor doua vai ale Coltilor, confluenta situata la numai cîteva , sute de metri spre sud de soseaua mare a vaii Dîmbovitei.

TRASEUL Nr. 13. Cheile Mari ale Dîmbovitei (Rucar, 675 m) - Gura Ghimbavului, 705 m.

Altitudinea maxima atinsa între capetele traseului: cca 850 m.  Nemarcat. Timp necesar: 1½-2 ore, dus; cca 1¼ ora, întors.

Adîncite la hotarul cu masivele vecine ale Leaotei si Bucegilor, cheile Dîmbovitei aduc în peisajul oarecum uniform al muntilor Iezer-Papusa nota neasteptata si puternic decorativa a stîncariilor de calcar si conglomerate. Situate în apropierea imediata a unui drum de mare circulatie (DN 73, pe tronsonul Cîmpulung-Brasov) si a unei cunoscute localitati aflate pe traiectul acestui drum (Rucar, la 20 km din Cîmpulung), Cheile Mari (ale "Rucarului", sau ale "Pasarii") reprezinta un obiectiv turistic usor de atins în cuprinsul unei singure zile - chiar în cazul unei deplasari de la o distanta mai mare, cum ar fi, de exemplu, de la Bucuresti.

Privita din mica gradina publica din centrul comunei, terminatia sudica a defileului, taiata între muntii Posada si Fundul Neagului, impresioneaza îndeosebi prin peretele de calcare compacte din stînga (cum privim) - întors putin cu fata catre sat si foarte sugestiv denumit "Fata Cheii". Legat cu arboretul remarcabil al gradinii, acest capat sudic al defileului ar putea constitui - împreuna cu lunca amenajata a rîului - exemplul rar al unei paduri-parc, prelungita si "pierduta" gradat în cercul înconjurator al unui peisaj natural de o neobisnuita valoare. Abatîndu-ne la dreapta din soseaua nationala catre Podu-Dîmbovitei, iesim curînd la marginea ultimelor gospodarii, înaltate pe coastele din ce în ce mai înclinate ce scapa de crestetul înalt al Posadei. Urcînd oblic spre stînga printre împrejurimi din ce în ce mai rare, ajungem la baza unor pante de grohotis spalate pe alocuri de suvoaie si în susul carora se profileaza, pe fundalul cerului, mai multe clai si aoe de piatra precum si linia de culme a peretilor Fata Cheii. În partea opusa si în jos, dincolo de plafonul verde al unei padurici de pini, albia Dîmbovitei se afla înca foarte aproape de poteca traseului nostru.

Din acest loc începînd, strabatem în urcus usor o întinsa zona plantata cu pini negri, complet straini locului. Aleea înierbata pe care mergem ne conduce pîna în dreptul unui promontoriu, ce se deseneaza destul de vag înspre dreapta - înaintînd catre apa Dîmbovitei, acum ramasa departe si mult dedesubtul nostru. Dincolo de vale, ne apare imaginea de jucarie a caselor prinse în tesatura drumeaguriilor, pajistilor si brîielor de padure ce îmbraca clinul dinspre noi al dealului "La Cuculet".

Depasind în continuare arcul deschis catre dreapta al unui ansamblu de viroage seci si abrupte, poteca noastra atinge baza marei centuri de pereti ce scapa - mult deasupra si din stînga noastra - de sub coronamentul înalt al Posadei. Acest front de abrupturi superioare este însotit la baza de un larg brîu de grohotisuri (În parte fixate prin plantatia de pini), brîu ce a constituit pîna aici, pentru noi, unica fîsie de acces în lungul cheilor. El se strecoara mladiindu-se pe cutele de piatra ale terenului, tot timpul la jumatate-înaltime între peretii centurii superioare si cei care, dedesubtul nostru, se prelungesc fara oprire pîna în albia rîului. Pe aproape fiecare meterez sau colt de stînca al abrupturilor din stînga noastra, buchete de pini silvestri, îsi dezvaluie, dincolo de frumusetea fireasca si asteptata a coroanelor sanatoase, frumusetea de neredat ce se compune în gestul umil si infinit al siluetelor diforme. Din loc în loc, în patul lutos al potecii, apar placi de conglomerate în care desenul rotund al pietrelor slefuite sta prins în cimentul rocii, ca un mozaic decorativ din beton spalat.

Foarte curînd trecem peste o a doua creasta laterala ce avanseaza în dreapta detasînd, la cîteva zeci de metri distanta, un balcon stîncos ce permite asupra vaii o priveliste considerabil largita. Hatasul ce conduce în lungul acestei creste trebuie cautat cu putina atentie în liziera plantatiei de pin negru.

Poteca principala a traseului se strecoara în continuare tainic printre desisuri de pini si grupuri monumentale de ienuperi, pîna dincolo de zona incerta a unui ultim mic promontoriu, aproape neobservat în dreapta noastra si acoperit de aceeasi vegetatie continuu opaca privelistilor mai îndepartate. Din loc în loc, se înalta în josul coastelor coroana contorsionata a cîte unui fag batrîn.

Începînd din aceasta zona, înfatisarea de ansamblu a tinutului se schimba în întregime. Dispare contactul vizual cu Rucarul si cu amprenta umana a gospodariilor de pe Cuculet, iar peisajul imediat înconjurator ne face sa ne simtim mai "în munte" - daca nu prin altitudine, cel putin prin asprimea sensibil sporita a reliefului. S-ar putea spune ca, de aici mai departe, frumusetii privelistilor îndepartate i se adauga, din ce în ce moi pregnant, frumusetea aproape nebanuita a locului în sine.

Îndata ce am depasit ultimul umar, poteca lucrata se termina - traseul înscriindu-se acum pe tesatura de brîne ce înconjoara în ocol si în coborîre obîrsia unui vîlcel stîncos ale carui pînze de grohotis se rup, la mica distanta spre dreapta, sub linia subtire a traseului nostru. Pierzînd neîncetat înaltime, hatasul abia desenat pe brîna îngusta (dar continua) de iarba tinde catre linia stîncoasa a urmatoarei creste de abrupt, foarte puternica si de înfatisare cu totul diferita fata de cele lasate pîna acum în urma. Ea scapa de la mare înaltime, mult din stînga noastra si se prelungeste, dintata si cu flancurile complet golase, pîna în albia Dîmbovitei - unde cade vertical si determinînd, odata mai mult, una din nenumaratele frîngeri de directie ale rîului.

Ajuns pe linia acestei muchii, brîul subtire de iarba trece imediat pe partea opusa, întrerupîndu-se la mica distanta în firul unui canion deschis aproape vertical sub picioarele noastre, fir pe oare îl vom trece atenti pe o punte însailata din cîteva trunchiuri. Puntea este înclinata în sensul în care mergem, ea atingînd malul opus ceva mai jos si prinzînd, în acest fel, capatul unui alt brîneag ce se strecoara, la un etaj inferior, de-a curmezisul acejorasi pereti de pe dreapta vaii. Imediat dedesubtul podistii improvizate de trunchiuri, firul abrupt al canionului strabate arcada jumatate-culcata a unei mici ferestre stîncoase - totul amintindu-ne, într-un fel, golul unui luminator sau inelul superior al gurii unei fîntîni.

Lasînd în stînga adîncitura slaba a unui mic adapost în surplomba, brîna continua aproape orizontal peste întinse fete de grohotis ce se pastreaza, un timp, înca Io oarecare înaltime deasupra vaii. Dupa cîteva sute de pasi, ne abatem spre dreapta coborînd oblic pîna în imediata apropiere a apei - unde depasim, pe cîtiva metri distanta, o ultima trecere mai îngusta. Ne vom gasi îndata în lunca larga si bolovanoasa de la confluenta cu valea Ghimbavului (pe malul opus), confluenta marcata în unghiul ei nord-estic de un caracteristic bloc stratificat de colcore, încoronat de cîtiva arbori izolati si înaintînd ca etrava unei nave în unda unita a celor doua ape. Privind în urma noastra, ni se va parea greu de crezut ca panglica stearsa si firava de iarba pe care abia o distingem - aproape una cu peretele de stînca - ne-a purtat pasii cu numai cîteva minute înainte.

Portiunea strabatuta pîna aici nu reprezinta de fapt decît jumatatea sudica a Cheilor Mari. Parcurgerea lor în amonte de Gura Ghimbavului nu mai este posibila, peretii celor doua maluri pornind direct din apa, netezi, verticali, foarte apropiati si creînd - prin frîngerea lor neîntrerupta pe mereu alta directie - o impresie spatiala aproape imposibil de redat. În peretele stîng al vaii (cum privim în susul apei) se observa din loc în loc capatul grinzilor în consola ce sustineau, cu ani înainte, podisca subtire care încingea în continuare toata jumatatea de nord a Cheilor Mari. În perioada plutaritului pe Dîmbovita, aceasta prispa fragila constituia locul de odihna sau de refugiu al oamenilor aproape pierduti în întinderea rîului de trunchiuri ce cobora acoperind, din perete în perete, întreaga deschidere a vaii.

O flora bogata, în parte specifica zonelor calcaroase, se adauga frumusetii rezultate din forma terenului: garofite purpurii (Dianthus tenuifolius) sau albe si cu corola zdrentuita (D. spiculifolius); flori galbene de podbeal Tussilago farfara, împreuna cu ruda sa Petasites albus - ambele aparînd primavara si numai lînga malul apei); scaiul - aramiu si decorativ mult timp dupa ce s-a uscat - Carlina vulgaris etc.

GLOSAR

Amonte - partea dinspre care coboara un curs de apa. ÎN AMONTE: în susul apei.

Aval - partea catre care coboara un curs de apa. ÎN AVAL: în josul apei.

Bazin Hidrografic - totalitatea suprafetei de teren drenata de un curs de apa si afluentii sai.

Brîna - fîsie de teren, adesea înierbata, ce încinge de-o coasta un versant abrupt, întrerupînd continuitatea acestuia în plan vertical.

Caldare glaciara (circ glaciar) - forma de relief adîncite în amfiteatru, dezvoltata izolat sau în ansambluri complexe, si reprezentînd, în cadrul unei vai glaciare, nucleul ei de formare si treapta ei cea mai înalta.

Canion; Cheie;

Defileu - termeni cu semnificatie apropiata, definind o vale sau portiune de vale îngusta, uneori fara apa si cu versantii stîncosi, înalti si abrupti.

Carst - relief rezultat prin procesul de dizolvare al rocilor solubile în apa sau apa cu continut de bioxid de carbon. Denumirea vine de la platoul calcaros Karst din R.S.F. Iugoslavia, unde acest tip de relief capata o dezvoltare spectaculara.

Cornisa de zapada - acumulare de zapada în linia unei creste, sub forma unui iesind extins deasupra versantilor mai abrupti sau adapostiti de vînt.

Cumpana de ape - linia despartitoare a doua bazine hidrografice învecinate. Coincide întotdeauna cu o creasta, în sensul larg al cuvîntului.

Curmatura - sa adînca.

Endemism - specie vegetala sau animala cu raspîndire limitata într-o singura regiune.

Gol alpin (Gol de munte; Gol) - etaj bioclimatic extins deasupra limitei superioare a padurilor si caracterizat printr-o vegetatie predominant ierboasa si de talie foarte mica. Dincolo de o anumita altitudine, golul alpin apartine exclusiv regnului mineral.

Grohotis - aglomerare de pietre, bolovani sau blocuri de stînca nerotunjite, desprinse din versantii unui munte.

Hatas - poteca îngusta, slab adîncita si adesea discontinua, produsa obisnuit prin trecerea animalelor.

Morena - materialul detasat, transportat si depus de catre un ghetar.

Mutatoare - stîna sau bordei ocupat periodic si numai pentru un rastimp limitat al sezonului pastoral.

"Om de piatra" (Gorgan; momîie; kern) - mic tumul de pietre înaltat de ciobani spre marcarea unui punct caracteristic (vîrf, de ex.) sau a unui traseu de orientare dificila.

Pinten - 1. tanc. 2. creasta scurta, în general îngusta si coborînd în panta accentuata.

Plai - 1. versant slab înclinat, întins si în genere înierbat. 2. poteca larga si umblata.

Platou (pod; podis) - întindere plana sau usor valurita, separata' de regiunea înconjuratoare prin pante puternic înclinate. Termen adesea folosit cu privire la zona de munte, pentru a defini portiunile netede si întinse ale unor creste.

Prag (glaciar) - ruptura de panta între doua trepte ale unei vai glaciare.

Repezis - zona de înclinatie mijlocie si relativ uniforma, în profilul longitudinal al unei vai. Cînd aceasta înclinatie se apropie de verticala, portiunea respectiva devine cascada.

Scoc (Jilip) - 1 mic canal din lemn construit pentru transportul prin flotare al bustenilor. 2. (sin.: jgheab) vîlcel îngust, stîncos, înclinat si slab adîncit în teren.

Stalactite; Stalagmite - forme de depunere a carbonatului de calciu continut în apa infiltrata pe tavanul pesterilor. Stalactitele atîrna din tavan ca niste turturi, stalagmitele se înalta din podea. Cînd se întîlnesc, formeaza coloane.

Strunga - sa stîncoasa avînd în genere, în profilul crestei, forma literei V.

Surplomba - fragment de stînca iesit în relief din planul unui perete. Pe portiunea respectiva, înclinatia peretelui depaseste verticala.

sa - zona mai coborîta în linia unei creste si încadrata, obisnuit, între doua vîrfuri ale acesteia.

sleu (sleau) - 1. sa întinsa si putin adînca. 2. drum larg si batut.

Treapta (Glaciara) - portiune aproape plana si orizontala, în profilul longitudinal al unei vai glaciare.

Ţanc (ac; colt; dinte; turn) - vîrf stîncos si ascutit, izolat în cadrul unei creste sau al unui versant abrupt.

Uluc (glaciar) - sector alungit al unei vai glaciare, în panta mica si constituind, de regula, treapta inferioara si cea mai întinsa a acesteia.

Umar - treapta orizontala si de mici dimensiuni pe traiectul unei creste si precedînd, în mod obisnuit, o cadere pronuntata a acesteia.

Vale glaciara - vale remodelata prin actiunea de eroziune a unui ghetar. Se compune dintr-un CIRC sau ansambluri de circuri superioare si o portiune inferioara în ULUC, totul determinînd un profil longitudinal în trepte si un profil transversal în "U".

Cuprinsul

CARACTERIZARE GEOGRAFICĂ

Încadrare în teritoriu.

Limite si alcatuire generala

Relief

Retea hidrografica

Geologie

Clima

Flora

Fauna

TURISMUL ÎN MASIVUL IEZER-PĂPUsA

Cai si localitati de acces

Cabane si marcaje. Alte posibilitati de adapostire. Poteci nemarcate

Generalitati privind parcurgerea masivului în timp de iarna

DESCRIEREA TRASEELOR TURISTICE

A. Drumuri auto

1. Rîul Doamnei

2. Bazinul vaii Bratia

3. Rîul Tîrgului

4. Va'lea Argeselului

5. Valea Rîusorului

6. Valea Dîmbovitei

B. Trasee turistice de picior

a) Circuitul crestei principale

Traseul Nr. 1. Cabana Voina - Muntele Vacarea -Crucea Ateneului - refugiul Lacul Iezer

Traseul Nr. 2. Crucea Ateneului - sub vf. Iezeru Mare - vf. Rosu - sub vf. Batrîna - vf. Papusa - vf. Gainatu Mare - Cabana Voina

b) Trasee de legatura intre cabana Voina si creasta principala

Traseul Nr. 3. Cabana Voina - valea Iezeru Mic - refugiul lacul Iezer - Crucea Ateneului

Traseul Nr. 4. Cabana Voina - piciorul Iezerul Mare -refugiul lacul Iezer

Traseul Nr. 5. Cabana Voina - Plaiu lui Patru - sub vf. Batrîna

Traseul Nr. 6. Cabana Voina - gura pîrîului Lespezi - golul Gradisteanului

c) Trasee de legatura cu masivele muntoase învecinate si trasee nemarcate

Traseul Nr. 7. Gura pîrîului Lespezi - vf. Papusa - Muntele Dracsinul - valea Dîmbovitei.

Traseul Nr. 8. Cabana Voina - Valea Larga - saua Ţefeleica - valea Rîusorului - valea Clabucetului - valea Dîmbovitei (Saticu de Sus)

Traseul Nr. 9. Refugiul lacul Iezer - vf. Rosu - sub vf. Oticu - sub vf. Mezea - Curmatura Bratilei - Cabana Urlea

Traseul Nr. 10. Crucea Ateneului - Curmatura Groapelor - sub vf. Papau - Rîul Doamnei

Traseele Nr. 11-12. Circuitul caldarilor nordice

Traseul Nr. 11. Valea Dîmbovitei (Gura Vaii Coltilor) - stîna din Coltii lui Andrei - sub vf. Batrîna

Traseul Nr. 12. Poteca de coasta a versantului nordic

Tronsonul Nr. 12 a. Sub vf. Batrîna - Caldarea Stînei - Curmatura Oticului

Tronsonul Nr. 12 b. Stîna Coltii Mari ai lui Andrei - valea Coltii Mici ai lui Andrei - confluenta vailor Coltilor

Traseul Nr. 13. Cheile Mari ale Dîmbovitei (Rucar) - Gura Ghimbavului

Glosar



Numai în doua puncte - si numai cu cîtiva metri - sub înaltimea de 2 200 m pe toata lungimea crestei dintre vîrful Obîrsia si Papusa.

Culmea Mezea-Otic si cele doua brate ale arcului crestei principale.

În textul de fata sînt mentionati numai afluentii dinspre Iezer-Papusa ai rîului.

Printre altele, la biserica manastirii Curtea de Arges.

traseele nr. 10-13.

traseele nr. 8 si 9.

în dreptul unui pîrîu ce coboara de sub creasta golasa a Draganului.

Pe aceasta portiune creasta capata directia est-vest.

Cel mai adînc punct între Iezer-Papusa si M-tii Fagarasului (1863 m).

Cumpana de ape între bazinele Rîului Doamnei (vest) si Rîului Tîrgului.

În aceasta zona vom fi atenti sa evitam o poteca de oi ce se abate la stînga si înapoia noastra, spre treptele superioare ale vaii.

Este însasi valea glaciara pe care, mult mai sus, o urmeaza pentru un timp traseul nr. 11.




Document Info


Accesari: 6599
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2025 )