IN CARPATI

Tot drumul sîntem însotiti de murmurul Bistritei Aurii, care-si face loc, serpuitoare, printre culmile muntoase din ce în ce mai joase. Spre stînga se pierd, sub bolta orizontului, spinarile prelungi ale Obcinelor, îmbracate în haine groase de paduri si asemanatoare unor culise ce nu se mai termina.

Spre dreapta, parca tîrîndu-se la picioarele înaltimilor din jur ce le strivesc cu maretia lor, se desfasoara larg munceii Bîrgaului, puzderie de maguri sterse, daltuite mai ales în gresii.

De la un timp înaltimile se departeaza, de o parte si de alta, îmbratisînd larg frumoasa depresiune a Dornelor. Aci se pare ca toate apele muntilor din jur si-au dat întîlnire, domolindu-si cursurile, de parca ar vrea sa profite si ele de minunatul loc de odihna ce le-a iesit în cale, înainte de a se uni si a porni din nou la asaltul muntilor prin cunoscuta vale a Bistritei.

si precum apele, asa si culmile muntoase, lepadîndu-si trufia si îmblînzite, îsi domolesc usor coastele, plecîndu-si spinarile friguroase în fata maretiei Ţarii Dornelor.

Fig. 2 - Ţara Dornelor

Jur-împrejur, zidurile de piatra se pun pavaza vînturilor si lasa ca pulpanele groase ale hainelor de brazi sa învaluie si aceasta depresiune ce pare mai degraba aici, copilul rasfatat al batrînelor înaltimi.

Spre rasarit, zorile, înainte de a trezi la viata depresiunea Dornelor, se odihnesc mai întîi pe o culme muntoasa, aproape continua si abia dupa ce au capatat învoirea celor doi strajeri milenari, Giumalaul si Pietrosul Bistritei, coboara jucause spre vest.

Mai departe, Giumalaul da mîna, peste Bistrita Aurie, Suhardului si împreuna urzesc un perete nordic tot atît de puternic ca si cel estic.

Sudul este dominat de umbra greoaie a Calimanului, din care înainteaza, catre nord, coborînd în trepte, munceii Dornelor.

Spre vest orizontul scapa din strînsoarea zidurilor înalte si se varsa larg peste Bîrgae, ce se interpun între muntii Rodnei si muntii Calimanului, completînd astfel inelul de înaltimi care înconjoara depresiunea Dornelor.

Aceasta depresiune, cuibarita între munti, a aparut ca urmare a scufundarii pe care a suferit-o în trecutul geologic ramura vestica a cristalinului din est, scufundare ce s-a produs de-a lungul unei uriase crapaturi cu directia nord-sud trecînd prin Vatra Dornei.

Pe întreg cuprinsul ei, aceasta ruptura este presarata cu numeroase izvoare minerale care au favorizat crearea a o serie de statiuni balneoclimaterice cu mare eficacitate în tratarea unor boli.

Ca sa ajunga însa la aspectul actual, Ţarii Dornelor i-a trebuit mult timp. Astfel, peste cristalinul scufundat s-au asternut sedimente tinere, acoperite mai spre vest de lave si cenusi vulcanice. A venit dupa aceea rîndul apelor de astazi sa modeleze totul, sa-si sape vai largi si sa dea o mare varietate reliefului.

Murmur de izvoare si fosnet de frunze, colorit viu de plante si aer plin de sanatate, omat nespulberat si culmi de munti plesuvi, în sfîrsit tot ceea ce poate impresiona placut se gaseste aici, în împrejurimile orasului Vatra Dornei. si cine gusta din acesta frumusete nu poate sa nu-si aduca aminte oricînd de ea.

Omul de aici a folosit din plin peisajul pe care natura l-a creat, dîndu-i stralucire, cu maiestria-i caracteristica, rupîndu-1 de izolare si adaptîndu-1 propriilor sale necesitati.

Ţara Dornelor a încetat de mult de a reprezenta un colt de munte izolat si salbatic.

Fig. 3. Combinatul forestier "Bernath Andrei" - Vatra Dornei

Ea poseda numeroase bogatii, printre care un loc de seama îl ocupa lemnul, pe baza caruia, prin crearea combinatului forestier "Bernath Andrei" în anii regimului democrat-popular s-a dezvoltat o puternica industrie forestiera.

Mai trebuie sa amintim apoi de turbariile din jurul orasului Vatra Dornei, de zacamintele de mangan de la Iacobeni si de produsele lactate, rezultat al intensului pastorit care se face pe muntii din împrejurimi. Alaturi de stînele individuale au aparut stîne cooperatiste, întovarasiri zootehnice, care au introdus un suflu nou în dezvoltarea

cresterii animalelor de pe aceste meleaguri.

În acelasi timp, statiunea Vatra Dornei, dintr-un cunoscut loc de huzur al burgheziei în trecut, este astazi accesibila tuturor oamenilor muncii, an de an primindu-i mai împodobita si cu noi colturi placute, rod al stradaniei poporului nostru. Cei ce muncesc stapînesc si se bucura de realizarile lor.

Ca o craiasa din "povesti", Bistrita îsi poarta mîndra apele sale înspumate prin cele mai ascunse colturi, întregind cu dunga ei serpuitoare, frumoasele privelisti.

Rînd pe rînd ea îsi schimba valul, dezbracînd pe cel al linistii din Ţara Dornelor si înlocuindu-l cu cel al furiei si clocotului din "gherdapuri", pe cel straveziu si aproape nemiscat din genune, cu cel înspumat de izbituri si iuteala ametitoare din Toance.

Fig. 4. Valea Bistritei

Fig. 5. Pietrele Doamnei

Luptînd cu zgomot asurzitor, Bistrita strapunge milenarele ziduri de piatra, despartind munti si dînd viata salbaticiei, pentru ca în cele din urma sa se domoleasca, parca vrajita, sub mîna omului si sa porneasca cuminte spre turbinele de la Bicaz, gata sa trimita prin forta acestor ape, pîna în cele mai departate locuri, Scînteia luminii, flacara viitorului.

Le-a fost dat acestor meleaguri sa se transforme si sa asiste de cîtiva ani, la lucrarile uneia dintre cele mai mari constructii ale socialismului din tara noastra, hidrocentrala "V. I. Lenin".

Linistea care de milenii stapînea aci apasatoare, a trebuit sa se refugieze din calea freamatului de munca ce a facut sa trepideze totul. Malurile înalte au dat înapoi, stîncile dure au simtit cum adîncurile le sînt sfredelite, Bistrita vijelioasa s-a pomenit zagazuita, iar natura s-a vazut silita sa-si schimbe felul de a fi.

Apele si-au slabit zbuciumul, freamatul frunzelor a cautat sa învete a acompania zgomotul masinilor, fluieratul locomotivelor si cîntecele muncitorilor.

Muntii se obisnuiesc cu tovarasia omului. Luminisurile pe care calatorul le întîlneste de-a lungul vaii îngaduie privirilor sa alerge pîna la zarile cele mai îndepartate. Ici-colo, se arata, vîrfuri semete, strajeri neclintiti ai framîntatei împaratii muntoase.

Spre rasarit se zaresc, asemenea unor uriase sageti împlîntate în munte, cele trei stînci calcaroase, naruite de vreme, din Pietrele Doamnei, apoi creasta Raraului, iar spre apus potcoava muntilor Calimanului, Pietrosul Bistritei si Budacul, însirati unul dupa altul ; în sfîrsit, dupa o usoara cotitura pe care o face la podul de la Gura Largului, se iveste Ceahlaul.

Pentru un moment, parca uimita de aparitia neasteptata a Strajerului Moldovei, Bistrita se întrece în a face cît mai multe cotituri si uita sa se mai grabeasca, îmbracînd valul smereniei si al admiratiei fata de încruntatul ei vecin.

Trufas si totusi ademenitor, singuratec si totusi plin de viata, posomorît prin ceturi, dar vesel în zilele însorite, Cea 959h73j hlaul îsi înalta uriasa-i cupola, sprijinita pe nenumaratele turnuri si turnulete, toate îmbracate într-o hlamida maiestrit tesuta de soare din cristale calcaroase argintii. Cele doua vîrfuri ale sale, Toaca si Panaghia,- care-i anunta prezenta departarilor, par mai degraba niste strajeri gravi si patrunsi de importanta lor.

Mai jos, unde crestele taioase se pierd în unduiri prelungi, verdele închis al codrilor de brazi, tivit ici-colo de tremurul usor al poienilor napadite de flori si ierburi, vine sa împlineasca îmbracamintea solitarului strajer.

Fig. 6. Ceahlaul

Bistrita însa, trezita din lunga-i lenevie, porneste mai departe, furioasa, hotarîta sa iasa din nou învingatoare din lupta pe care trebuie s-o dea mai în tot locul cu stîncile îndaratnice. Nu merge mult si aude, nu prea departe, alt freamat de furie, de lupta si pîna sa-si dea seama de unde vine zgomotul, iata ca dintr-o data i se arunca în brate, de prin cotloanele ascunse ale muntilor, Bicazul.

De aci, îmbratisati pentru vecie, pornesc mai departe spre rasarit. Aparitia neasteptata a Bicazului si dorinta de a vedea alte frumuseti, ne îndeamna sa patrundem si pe acest rîu, ce seamana în mare masura cu mama sa, Bistrita.

Pierdut parca în adîncul muntilor, firul argintiu al Bicazului zburda pe ultimii 20 km murmurînd cele mai variate melodii si laudîndu-si ispravile. Drept este ca are de ce sa se laude, caci, fara a fi uriasul din poveste care despica dintr-o data muntele cu palosu-i fermecat, el a reusit totusi, în mii si mii de ani, sa strapunga, pe aproape 8 km, înfricosatorul bloc de piatra calcaroasa ce-i sta în cale.

Se pare ca aici natura, mai mult ca în alte locuri, a slabit chingile tolbei cu "minuni", lasîndu-le sa izbucneasca din tainice ascunzisuri si sa învesmînteze în

fantasme de piatra tot ceea ce ochiul poate cuprinde.

De o parte si de alta, apropiati de parca ar vrea sa striveasca firisorul de apa care-si face loc printre stînci ca o salba argintie, izbind si sarind cu furie peste pragurile pietroase, se ridica, abrupti, peretii alburii ai cheilor Bicazului.

Acestea îsi înalta crestele golase la cîteva sute de metri deasupra Bicazului; de jos, ca dintr-o lume îndepartata, abia se zareste o geana din seninul cerului care-si strecoara printre stînci cîte o raza de lumina sfioasa, accentuînd si mai mult atmosfera tainica din jur.

În dreapta, albul sclipitor al muntilor de calcar Suhardul Mare si Surduc nu este patat decît în unele locuri de putinii arbusti crescuti, te miri cum, pe povîrnisurile repezi si amenintatoare.

Iarna, cînd întreaga natura se îmbraca în vesmîntul alb al zapezii, de pe pereti spînzura, asemenea unor lampioane, turturi de gheata înfatisînd cele mai diferite forme. suvitele de apa venite din adîncul stîncilor prin nenumarate crapaturi, care toata vara s-au prelins împletind susurul lor cu cîntul pasarilor, s-au trezit acum dintr-o data întepenite de aspra rasuflare a crivatului.

Fig. 7. Cheile Bicazului

Mergînd asa, cu privirile uitate pe înaltimile singuraticului turn de calcar al Pietrii Altarului sau în cine stie ce spintecatura ciudata, nici nu stii cînd te apropii de capatul vestic al cheilor.

Un usor urcus în serpentina si un mic tunel sapat în piatra care odinioara bara drumul marcheaza sfîrsitul acestui încîntator colt de munte, dar totodata si începutul altor frumuseti ale naturii.

Principala atractie o constituie Lacul Rosu, situat într-o scobitura marginita

de abrupturile salbatice sapate în stîncile calcaroase ale muntilor Ghilcos (înalt de 1384 m) si Suhardul (înalt de 1352 m).

Acest lac nu este atît de vechi ca altele, formarea lui datorîndu-se unei prabusiri a peretelui muntelui Ghilcos, care a barat bazinul superior al Bicazului acum o suta si ceva de ani. Astazi, din vechea lunca înflorita, înecata de ape si devenita fundul unui lac lung de 1500 m, nu au ramas decît cioturile unor trunchiuri de brazi care ies la suprafata lacului.

Aceasta prabusire a transformat un colt obisnuit de munte, izolat, într-o rara si minunata priveliste în jurul careia s-a dezvoltat o importanta statiune climaterica din tara noastra. În orice anotimp al anului, statiunea Lacul Rosu, amenajata cu noi cabane si vile, ofera bune conditii de recreere oamenilor muncii veniti aci la odihna.

Fig. 8. Piatra Altarului

Fig. 9. Lacul Rosu

Curînd, tristetea despartirii de aceste locuri minunate face loc bucuriei si placerii de a vedea altceva nou, sentimente ce izbucnesc cu fiecare pas facut pe interesanta si frumoasa sosea în serpentina dintre Lacul Rosu si Gheorghieni.

Drumul înainteaza catre vest, lasînd în dreapta lantul Giurgeului, cu înaltimi în jur de 1600 m, munti pe al caror povîrnis nord-estic este situata bine cunoscuta statiune climaterida Borsec.

În stînga apare Hasmasul Mare, de sub ale carui stînci de calcar ies primele suvite de apa ce vor da nastere celor doua mari rîuri ale tarii noastre : Muresul si Oltul. Asemenea Ceahlaului, Hasmasul si creasta sa zimtuita Curmatura domina, prin albul lor scînteietor în soare, frumoasele depresiuni ale Giurgeului si Ciucului.

Cînd am ajuns pe culmea care ascunde privirilor valea Muresului, sîntem întîmpinati de înaltimile sudice ale lantului vulcanic pe care îl parasisem la valea Salautei.

Asemenea unui zid, acesti munti, mult mai tineri, s-au alaturat lanturilor carpatice mai vechi, marginind catre apus depresiunile Giurgeului si Ciucului. Spre nord-vest se zaresc cei mai semeti munti din lantul vulcanic, aceia ai Calimanului, care ating maximum de înaltime în vîrful Pietrosu de 2102 m.

Ei au aspectul unei cupole alcatuite din lava vulcanica, în care se pastreaza urmele unui crater imens. Spre sud, muntii Calimanului sînt despartiti prin spintecatura Muresului (Deda-Toplita) de muntii Gurghiului, care se continua cu Harghita si Baraolt. Mentinîndu-si înaltimea la peste 1000 m, acest lant prezinta o culme ondulata din cauza multimii de cratere vulcanice, printre care si acela în care este adapostit lacul Sfînta Ana.

Atît pe poale cît si pe culmi, muntii vulcanici sînt îmbracati într-o haina deasa de vegetatie, prin care ratacesc animale salbatice (cerbi, mistreti, ursi etc.) care i-au adus si faima de regiune bogata în vînat.

Se crede chiar ca ultimul zimbru din tara noastra a fost ucis în muntii Calimanului. Dupa ce am coborît lasînd în urma frumoasele serpentine ale drumului, privirea ni se îndreapta catre netedul ses al depresiunii Giurgeului, asezat la 800 m deasupra marii.

Catre sud se gaseste depresiunea Ciucului, care prin aspectul sau de ses întins, dar mai putin coborît (6-700 m altitudine absoluta) si prin originea sa, este întru totul o copie fidela a depresiunii Giurgeului.

Cu trenul sau pe sosea, însotind îndeaproape Oltul catre sud, prin fata ni se perinda una cîte una frumoasele statiuni balneoclimaterice : Tusnad, Bicsad si Malnas.

La Sf. Gheorghe, înaltimile ce au strîns între ele Oltul dispar, lasînd sa se desfasoare sesul depresiunilor Sf. Gheorghe, Tg. Secuiesc si Ţara Bîrsei.

Înspre sud si sud-est, privirile se lovesc de bariera înalta a Carpatilor de la curbura care, parca supusi puterii unui urias, se rasucesc dintr-o data în loc, pentru ca apoi sa porneasca catre vest.

Cele doua culmi principale din aceasta regiune, muntii Vrancei si Buzaului, se îngusteaza pîna aproape de 25 km si se îmbucatatesc, favorizînd astfel circulatia dintr-o parte în alta prin o multime de pasuri mai joase si populate.

Mai întîi se vad culmile legendarilor munti ai Vrancei, care se resfira din nodul principal al Lacautului întocmai ca spitele unei roti.

Mai mult ca oricare alti munti, cei ai Vrancei au avut de suferit mari neajunsuri de pe urma despaduririlor nerationale pe care capitalistii le-au întreprins aici. Locul codrilor de nepatruns i-au luat stîncile stirbe, ruinate, de pe care solul, datator de viata, fugea spre vaile prapastioase, minat de apele ce se repezeau cu toata furia pe povîrnisurile golase.

Aceasta distrugere s-a desfasurat în ani si ani de zile, napastuind localnicii si lasîndu-i prada foametei. În vederea readucerii la viata a acestei regiuni, partidul si guvernul au luat o serie de masuri, cum ar fi împaduririle, regularizarea torentilor etc.

si astazi, cînd haina, ocrotitoare a padurii începe a acoperi din nou fata uscata a muntelui, natura prinde din nou viata si oamenii culeg din plin roadele muncii lor.

Spre vest, muntii Vrancei se leaga usor cu muntii Buzaului dintre ale caror culmi remarcam pe aceea a Penteleului (1777 m), renumita prin pasunile sale si a Siriului cu un frumos lac de înaltime.

Dar o data cu rasucirea Carpatilor catre apus, se schimba si aspectul lor. În locul culmilor prelungi pe care le-am strabatut pîna aici, încep sa apara munti de forma unor blocuri înalte, în majoritate calcaroase, strapunse de vai adînci si marginite de pereti prapastiosi.

Primul care face trecerea spre astfel de forme, amintind întrucîtva Ceahlaul, este masivul Ciucas. Alcatuiti în special din conglomerate calcaroase si cu înaltimi care ating maximum 1959 m, muntii Ciucasului, prin frumoasele lor privelisti, atrag în tot timpul anului numerosi turisti. Ajunsi pe culmile acestor munti ni se va parea ca ne aflam într-o lume a basmelor, unde ruinile unor vechi cetati ne înconjoara la tot pasul.

Stîlpi, turnuri, sfincsi, babe si diferite alte forme se înfiripa tainice printre stînci, stînd dîrze în fata vînturilor si ploilor care le-au daltuit si modelat ascutisurile, dîndu-le siluete atît de putin obisnuite. Alaturi de acestea, urca domol, pentru ca apoi sa coboare de cealalta parte a muntilor, stravechiul drum de culme care trece prin pasul Bratocei.

Fiind una din putinele cai care traversau acesti munti înainte de deschiderea circulatiei pe valea Prahovei, drumul Bratocei pastreaza amintirea multor fapte istorice.

Dupa ce a traversat muntii Ciucas, calatorul porneste mai departe si dupa ce îmbratiseaza cu privirea o serie de munti mai scunzi, este atras de frumusetea vaii Prahovei.

Tainica, ca si muntii din care-si trage viata, valea Prahovei nu-si dezvaluie de la prima privire toate farmecele ei, ci le lasa numai sa se întrevada. Valea Prahovei, considerata de unii geografi ca hotar între Carpatii Rasariteni si cei Sudici, înmanuncheaza, în lungul ei, privelistile cele mai diferite, apartinînd celor doua lumi muntoase pe care le desparte. Aici, mai mult ca în oricare alta parte, maiestria omului s-a îmbinat cu aceea a naturii. Calea ferata si frumoasa sosea care o însotesc printre piscurile semete ale muntilor, sînt podoabe care s-au adaugat tîrziu de tot, modelînd salbaticia vaii de alta data.

Însotind firul apei sau urcînd înaltimile prapastioase (precum la Oratie), soseaua lasa în urma localitati importante prin pitorescul, economia si vechimea lor.

Comarnic, Sinaia, Poiana Ţapului, Busteni, Azuga, Predeal, sînt nume de localitati a caror faima a trecut de mult hotarele tarii noastre. si poate ca am rataci mult prin aceste statiuni, daca atentia nu ne-ar fi atrasa de înaltimile muntoase care capata dimensiuni si înfatisari de neînchipuit.

În fata noastra, cu malul stîng domol si învaluit de brazii vesnic verzi, cu malul drept abrupt si înalt, valea Prahovei îsi deschide mîndra pretioasele comori de care cu greu te desparti, înaltimea deasupra vaii, de circa 1500 m, stîncile ascutite pe peretii ce par de nepatruns si valmasagul alb al norilor ce luneca încoace si încolo, sînt numai prevestiri ale frumusetilor de nedescris pe care Bucegii le poarta pe batrînele lor spinari alcatuite din roci dure.

Sus, dupa ce am escaladat unul dintre abrupturile ce-i înconjoara asemenea unor ziduri, ni se desfasoara în fata întinsul si renumitul pod al Bucegilor.

Netezimea larga de mai bine de 40 km² a acestuia si înaltimea de peste 2000 m nu este tulburata decît de o serie de vîrfuri, care strajuiesc ca niste turnuri valea Prahovei, însirîndu-se unul dupa altul pe marginea estica a masivului.

Începutul, dinspre miazazi, îl face domolul si mult colindatul Vîrf cu Dor, de pe a carui culme, învelita în verdele ierburilor, se poate vedea, spre nord, întregul platou strapuns pîna la mijloc de izvoarele îndraznete ale Ialomitei, care îi dau forma unei potcoave deschisa spre sud.

Mai la nord de Vîrful cu Dor se ridica Furnica, prelunga si invadata, în zilele însorite, de coloritul viu al miilor de floricele ce cresc aci, îmbinînd aerul curat cu parfumul lor discret.

Urmeaza apoi vîrful Piatra Arsa, cu pereti stîncosi si prapastiosi, Jepii Mari si Jepii Mici cu culmile ascunse sub plasa deasa a jnepenilor încolaciti, care-si tîrasc tulpinile pe pamînt, ascunzîndu-le de frig si vînturi, sub coroanele saracacioase.

În continuare se contureaza profilul în forma de sa al vîrfurilor Caraimanul si Costila, ambele marginite de pereti ce cad prapastiosi spre Valea Prahovei. Deasupra tuturor vîrfurilor din Bucegi se înalta Omul (2507 m) din care se rasfira în toate directiile, asemenea unor raze, o serie de culmi muntoase.

Calea lunga, însa, pe care o avem de facut, ne face sa grabim pasii, lasînd în urma atît vîrfurile semete, cît si largul platou strajuit de Babe, minunate sculpturi în piatra, pentru a ne arunca din fuga privirile si asupra izvoarelor Ialomitei.

Aceasta îsi aduna apele tocmai de sub vîrful Omul. Nenumarate izvorase razbat printre stînci si ajung pîna în pitorestile caldari, lacasuri ale vechilor ghetari, de unde sorb lacome apele strînse din zapezi si le reped la vale.

si abia atunci cînd si-a strîns un suvoi puternic de apa, Ialomita, porneste salbatica sa-si caute loc de scurgere spre sud si începe lupta îndrazneata cu stîncile ce-i împiedica drumul.

Fig. 10. Babele

Prima batalie o da cu înaltimile calcaroase ale culmii Batrîna, în care reuseste sa-si fierastruiasca o cheie strîmta, lunga de 500 m si cu pereti înalti de peste 200 m. Larg deschisa în peretele din dreapta, se gaseste renumita pestera a Ialomitei, care ne atrage atît prin pitoreasca sa asezare, în mijlocul cheilor, cît si prin tainicele ascunzisuri învaluite în negura adîncului.

Intrarea pesterii e strajuita de un schit pitit sub stînca, fapt ce accentueaza atmosfera de singuratate si necunoscut cu care ne întîmpina larga bolta a grotei. Linistea, care pare ca si-a gasit salas aci, nu este tulburata decît de murmurul usor al unui izvoras ce se scurge pe lînga zidul din stînga, spre clocotul Ialomitei.

Dupa cîtiva pasi, încaperea se strîmteaza, reducîndu-se la un culoar în care, patrunzînd, avem impresia ca ne aflam într-o galerie de mina. Dupa scurt timp, dam într-o încapere mai larga, apoi iarasi în galerii cu urcusuri, coborîsuri... si alte încaperi spatioase, toate înlantuite si încurcate. Peste tot ne întîmpina fie murmurul izvoraselor, fie clocotul rasunator al cascadelor, fie fata limpede a lacurilor amortite de vreme si singuratate. În lumina pierduta a tortelor, peretii umezi ai pesterii ofera privirii cîteva stalactite.

Fig. 11. Statia Pestera

La iesirea din pestera, Ialomita ne calauzeste din nou pasii aratîndu-ne cînd o vale larga, linistita, cu pasuni si flori nenumarate, cînd o cheie adînca, stîncoasa, în care apa se zbate furioasa printre bolovanii ascutiti, pravaliti în drumu-i.

Rînd pe rînd ea strapunge o serie de culmi calcaroase, construindu-si chei de o salbaticie rar întîlnita. Cheile Tatarului, ale Zanoagei, ale Orzei etc. atrag foarte multi turisti prin pitorescul lor.

Sa lasam, însa, aceste locuri în seama celui care are mai mult timp sa le colinde, si sa ne întoarcem la valea Prahovei...

Ajunsi la Predeal, dupa un usor urcus, începem sa ne îndepartam de rîul Prahova, care continua sa-si poarte apele, în leganatul usor al sopotului lor melodios, spre zarile deschise ce o asteapta dincolo de crestele înalte.

Ceata departarii cuprinde în valul ei vaporos tot ceea ce ne-a încîntat abia lasînd sa se mai distinga cosurile înalte ale fabricilor care fac din valea Prahovei o zona industriala renumita prin produsele sale (bere, hîrtie etc.).

Predealul, însa, nu este decît un pas, un prag peste care trecînd dai de alte privelisti tot asa de atragatoare ca si cele parasite.

soseaua care coboara serpuind ametitor ne conduce de-a lungul vaii Timisului. Aici pantele muntilor Piatra Mare si Postavarul se opresc domoale chiar lînga firul vaii, aproape înmuindu-si poalele mantiei lor de brazi în apa repede si înmiresmata de parfumul dulceag al cetinei.

Dupa o bucata de drum, muntii, parca obositi de urmarirea soselei se opresc nehotarîti, dominînd cu înaltimea lor întinsa si neteda Ţara a Bîrsei. În acest ses tînar, asezat la poalele muntilor, îsi duce viata, de veacuri, unul din marile centre industriale ale tarii, Orasul Stalin.

Calatorul, dornic de soarele fierbinte al piscurilor înalte îsi continua drumul spre frumoasa serpentina care urca la baza sporturilor de iarna de la Poiana Stalin, amenajata si înfrumusetata mult în anii din urma. Apoi, dupa nelipsitul popas, purtati usor de funicular, putem ajunge pe culmea Postavarului.

Dupa un usor ocol pe stînga dam de soseaua Branului. În drum privirea se opreste asupra vechiului castel de la Rîsnov, asezat pe un colt de stînca si dupa ce lasam în urma sesul Bîrsei, orasul Codlea, centrul carbonifer si orasul Zarnesti, centru al industriei de celuloza, ajungem în localitatea Bran. Acesta e dominat de turnurile ascutite ale renumitului castel Bran, astazi devenit muzeu.

Pornind din Bran, înaintam spre sud pe un drum strajuit de o parte si de alta de munti. De data aceasta drumul începe sa urce în serpentine, ocolind stîncile albe. Pe stînga ne însoteste prapastiosul perete al Bucegilor, ascuns sub valul alb stralucitor al zapezii care, de multe ori, în zilele de vara, ramîne indiferenta la îmbratisarile slabe ale razelor solare.

Pe dreapta, spre deosebire de înfatisarea greoaie a Bucegilor, spinteca zarea silueta îndrazneata a Pietrii Craiului. Creasta ei, zdrentuita de vremea care si-a sapat urme în calcarul sclipitor, alearga de la sud-vest la nord-est pe mai bine de 20 km.

Catre est, Piatra Craiului îsi arata un versant domol, ascuns aproape în întregime sub verdele închis al padurilor de conifere care scot si mai bine în relief argintiul stralucitor al stîncilor colturoase de pe creasta cu înaltimi de peste 2000 m.

Dar pe cît de blînd si monoton ne apare acest versant în est, pe atît de aspru, salbatic si tainic ni se arata catre vest. Aci se pare ca si-au dat întîlnire cele mai ciudate forme alpine, unele mai atragatoare decît altele. Alaturi de peretii prapastiosi stau hornurile înalte, guri întunecoase de pesteri, colti singuratici, arcade maestru daltuite, brîne prelungi, rîuri de grohotisuri în care muntele îsi scutura neîncetat batrînetea.

Mai sus de creasta ascutita a Pietrii Craiului îsi dau drumul spre cer, învolburînd norii în jur, principalele vîrfuri ale Pietrii Craiului, care se însira unul dupa altul, asemenea unor turnuri de paza, dominate de piscul La Om.

Încîntati de vecinatatea Bucegilor si a Pietrii Craiului si lasînd în urma muntii Giuvalei, dealul Sasului si Dîmbovicioarei, ajungem pe neasteptate deasupra Podului Dîmbovitei.

Fig. 13. Piatra Craiului - Coltii Gemeni

Aceasta localitate asezata în mijlocul muntilor, ascunsa din toate partile de înaltimi si înconjurata de o liniste placuta, pare o insula împlîntata în mijlocul singuratatii.

Doar cîteva minute de coborîs si intram într-un sat unde ne întîmpina casute simple si o larma de nedescris a cetelor de copii, care, tinînd în mîini felinare, ne lauda frumusetile pesterii Dîmbovicioara, întrecîndu-se în a ne oferi serviciile lor de calauze.

Luati de aceasta avalansa, nici nu stim cînd am cotit-o spre dreapta pe un drum de munte care merge alaturi de apele Dîmbovicioarei. Ultimele casute ramîn în urma, iar de o parte si de alta peretii înalti ai cheilor Dîmbovicioarei devin din ce în ce mai amenintatori.

Albastrul cerului abia se mai zareste prin spintecatura adînc taiata de Dîmbovicioara în calcarul unui colt din creasta Pietrii Craiului.

Linistea care ne înconjoara ar parea greoaie si înfioratoare, daca nu ar fi însotita de un murmur melodios în care se împleteste tremurul frunzelor cu zgomotul cascadelor de apa.

O cotitura si iata ca pe dreapta, între doua colturi stîncoase, îsi deschide larg gura renumita pestera a Dîmbovicioarei.

Intram înauntru însotiti de calauzele care ne lumineaza calea. La început ne înconjoara o bolta care odinioara era împodobita cu coloane de stalactite si stalagmite, astazi disparute prin grija unor vizitatori iubitori de "amintiri".

Treptat, aceasta bolta se strîmteaza si vrednicii însotitori ne fac atenti sa ne ferim, într-adevar, intram printr-o serie de coridoare strîmte si bolti joase pe ai caror pereti apele au daltuit felurite desene care prin asemanarea lor cu anumite fiinte au constituit subiectele unor legende pe care copiii se întrec sa ni le povesteasca.

Dupa ce iesim din pestera Dîmbovicioarei si lasam în urma satul, urcam cîteva serpentine pe soseaua Rucarului si traversam muntele Posada, lasînd în stînga noastra pitorestile chei ale Ghimbavului. Dupa o usoara coborîre, ajungem la Rucar, a carui asezare aminteste în mare parte de aceea a Podului Dîmbovitei.

Cu o vechime de cîteva sute de ani, Rucarul este astazi una din statiunile de odihna mult apreciate de oameni muncii. Padurile din jur si forta vie a apei au permis ca în ultimii ani, la Rucar sa se dezvolte o puternica industrie forestiera. Simplitatea si ospitalitatea oamenilor din partile locului, portul lor national, întregesc farmecul acestor locuri.

Continuîndu-ne calatoria pe partea stînga a Dîmbovitei, ajungem dupa scurt timp la Dragoslavele, un alt sat interesant prin traditiile pastrate si cadrul lui natural. De aci traversam Dîmbovita si începem urcusul pe Mateias. Acesta ne ofera una din frumoasele privelisti proprii regiunilor de la poalele muntilor în care dealurile îsi dau mîna cu muntii, apele scapa din strînsoarea stîncilor ratacind prin vai largi si brazii lasa locul fagetelor, care în toamnele tîrzii îmbraca totul cu luciul lor auriu.

Traversam Argeselul, apoi Rîul Tîrgului si iata-ne ajunsi în frumosul oras Cîmpulung Muscel, asezat într-una din depresiunile subcarpatice, de-a lungul Rîului Tîrgului. În trecut, Câmpulungul era privit numai ca o statiune climaterica unde se puteau vizita o serie de monumente istorice, marturii ale vechimii acestui oras. Astazi, Cîmpulung Muscel a devenit un centru industrial important al tarii, unde se produc, printre altele, piese de schimb auto altadata importate din strainatate.

Dar cum oricarui calator îi sta bine cu drumul, nu întîrziem prea mult la Cîmpulung si ne îndreptam spre muntii Iezerului, care se arata în zare, spre nord, chemîndu-ne mai degraba spre piscurile semete ale Fagarasului.

Muntii Fagarasului, catre care ne îndreptam acum, formeaza masivul cel mai important al muntilor tarii noastre, atît prin înaltimile la care ajung, cît si prin aspectul lor pronuntat alpin.

Fig. 14. Muntii Fagaras

Muntii Fagarasului se prezinta sub forma a doua siraguri muntoase : unul nordic, înalt si altul sudic, mai scund care se întîlnesc spre est, în nodul lezer-Papusa.

siragul nordic care se întinde pe o lungime de 60 km este format din creasta Fagarasului propriu-zisa, alcatuita în cea mai mare parte din sisturi cristaline cu directia vest-est. Acest sirag prezinta înaltimi de peste 2000 m, din care amintim renumitele vîrfuri Moldoveanu (2543 m), Negoiul (2535 m), Buteanu (2508 m) si nenumarate urme lasate de ghetarii care odinioara erau destul de numerosi aici.

siragul sudic al muntilor Fagaras, cu cele mai multe înaltimi sub 2000 m, este format din o serie de culmi, una în continuarea celeilalte. Culmea cea mai vestica este Cozia, care domina Oltul prin creasta ei de gnais, apoi culmile : Fruntii, Ghitu si, în sfîrsit, masivul Iezer-Papusa.

Pentru un timp, însotim valea Rîului Tîrgului, ale carui ape ne întîmpina zgomotoase si dupa un scurt popas la Cabana Voina, începem urcusul. Cararuia putin obositoare, care se strecoara prin desisul de anini si fagi, ne duce pe Iezer. Aci facem prima cunostinta cu muntii Fagarasului.

De jur-împrejur sîntem înconjurati de spinarile împietrite ale labirintului de culmi muntoase peste care soarele-si poarta blînd razele, dînd viata înaltului covor de iarba si împestritîndu-1 cu floricele.

Prin ceata rarita, care-si asterne tremuratorul val peste tot ce se gaseste sub noi, se zareste parca scufundata în adîncul altei lumi, depresiunea Cîmpulungului, brazdata de ape si sosele.

Alaturi, asemenea unor strajeri, scot capul din învelisul brazilor nenumarate vîrfuri dintre care demne de retinut sînt Papusa si Batrîna.

Trupurile acestor colosi de piatra sînt sfîrtecate si modelate de multimea izvoarelor care-si sorb apele din cîteva lacuri, aciuate pe pantele abrupte, vechi lacasuri de ghetari.

Dupa ce am colindat Iezerul, ne îndreptam spre nord, catre creasta Fagarasului. Astfel pasim în împaratia marilor înaltimi, batuta în lung si în lat de vînturile care se strecoara prin toate cotloanele, sfarîmînd si spulberînd stînca arsa de soare ori crapata de înghet.

Creasta Fagarasului ce serpuieste printre prapastiile adînci pare o dantela zdrentuita de vreme, din care se rasfira lateral, într-o parte si în alta, nenumarate culmi. Cele din nord sînt scurte si repezi, cele din sud sînt greoaie si prelungi, purtînd pe ele, etajate, plaiurile largi, bogate în pasuni si cu numeroase stîne.

Rînd pe rînd, se însiruiesc pe creasta principala o serie de vîrfuri sub cele mai variate forme (colti, turnuri, ace subtiri etc.) cu înaltimi în jurul a 2500 m. Unele înaltimi din calcar sînt zvelte si stralucitoare în lumina soarelui, iar altele, din amfibolite, sînt mai greoaie si închise.

Spre estul masivului, îsi înalta silueta piramidala vîrful Moldoveanul, iar spre vest, ferastruieste cu profilul sau dintat razele de foc ale amurgului, vîrful Negoiul, între acesti titani si în jurul lor, îsi înalta fruntile semete vîrfurile Surul - 2281 m -, Laita - 2405 m-, Vînatoarea lui Buteanu - 2508 m -, Arpasul Mare - 2474 m -, Podragul - 2456 m - etc.

Pitorescul acestor vîrfuri si în general al masivului Fagaras este completat de formele glaciare. Astfel, întreaga creasta a Fagarasului este brodata, pe partile ei laterale, de nenumarate caldari cu funduri stîncoase si slefuite de gheturile de odinioara.

Fig. 15. Lacul Bîlea

Unele din aceste caldari au devenit lacuri (Podragul, Bîlea, Caltunul etc.), din care se preling, catre exteriorul muntilor, o multime de izvoare ce folosesc în buna parte vaile în forma de U, pe unde alta data se scurgeau limbile ghetarilor.

Sapate pe pantele muntilor, una lînga alta, caldarile marginesc creste ascutite si vîrfuri izolate, înconjurate de pereti prapastiosi, toate pe cît de pitoresti, pe atît de periculoase.

Dupa ce am colindat Negoiul, parasim creasta Fagarasului, aspra dar placuta, si ne îndreptam spre nord.

Coborîsul repede ne apropie din ce în ce mai mult de Ţara Oltului. Aceasta se întinde ca un ses, la poalele Fagarasilor, impresionînd prin netezimea ei, presarata cu o multime de localitati : Fagaras, Ucea si noul oras Victoria, centru important al industriei noastre chimice, construit în anii regimului democrat-popular.

Ramasi în urma, muntii Fagarasului par un zid urias, un hotar de netrecut, care domina amenintator valea Oltului, de a carui tovarasie ne vom folosi pe o portiune din drumul nostru.

Oltul, înviorat cu apele afluentilor din muntii Fagarasului, porneste sa-si încerce puterile cu lanturile muntoase, cautînd sa le strapunga, dupa ce acestea le-au dominat mai tot cursul cu maretia lor. La Porcesti, iuresul de ape trezite din îndelungata lenevire în Ţara Oltului se arunca cu putere prin taietura lunga de 12 km de la Turnu Rosu, zbatîndu-se cu furie între strînsoarea peretilor duri.

Ajunsi la Cîineni, muntii încep sa se departeze de firul apei, încingînd spre est stravechea tara a Lovistei, în timp ce pe dreapta muntii ramîn, pe o portiune, la fel de amenintatori ca si mai la nord.

Am putea scormoni mult cu gîndul în faptele istorice petrecute aici, daca valea Lotrului, care ne atine calea, nu ne-ar îmbia sa patrundem pe ea spre vest, catre inima muntilor Parîngului.

Ne despartim asadar de Olt, care se arunca din nou în lupta cu stîncile, strabatînd astfel ultima culme muntoasa prin defileul de la Cozia si patrundem pe Lotru.

Lotrul, purtîndu-si apele printre cele doua culmi muntoase ale Capatînei în sud si ale Lotrului în nord, înnodate spre vest în Parîng, aduna în lungul vaii sale unele dintre cele mai de pret podoabe ale înaltimilor pe care le strabate.

Intrarea pe valea Lotrului o strajuieste cunoscutul centru forestier Brezoi, care împodobeste cu casutele sale albe, alaturi de salcii si arini, frumoasa lunca usor serpuitoare a rîului. De la Malaia în sus, datorita faptului ca Lotrul îsi schimba directia, taind aproape transversal lanturile muntoase, malurile se strîng de parca ar vrea sa striveasca între ele dunga înspumata a apei. O data cu apropierea de Voineasa, soseaua care s-a catarat îndrazneata pe colturi ametitoare, înghesuite între stînci, începe sa-si faca loc mai usor iar valea, aproape pierduta printre peretii stîncosi, se deschide dintr-odata larg.

Totul apare într-o haina noua, care uimeste ochiul prin nuantele diferite ce o compun, una mai placuta decît alta ; paduri dese de conifere si vîrfuri ce-si avînta fruntile îmbracate în pajisti verzi, patate de coloritul a mii de flori, umplu orizontul si-l fac sa se piarda în departari ce par a fi de nemasurat.

Jos, unde doi afluenti îsi dau mîna cu Lotrul, printre frunzisul padurii care coboara pîna la rîu, se zareste Voineasa. Vînturile, care-si înfig necontenit ghearele distrugatoare în culmile muntilor, nu pot patrunde în aceasta mica largitura si o ocolesc mai lot timpul.

Voinesenii sînt oameni modesti, cu figuri întarite de conditiile aspre pe care le ofera muntele, dar plini de cinste si curaj. O parte din ei se ocupa cu pastoritul, iar alta parte sînt muncitori în industria forestiera si la întreprinderea de exploatare a micei albe care se gaseste în împrejurime.

De la Voineasa în sus, valea Lotrului se strîmteaza din ce în ce mai mult, pentru ca din vestul Dobrunului si pîna în apropiere de Vidra sa capete înfatisarea de chei.

În aceasta ultima portiune, Lotrul traverseaza un complex de sisturi cristaline în care sînt intercalate filoane groase de pegmatita, peste care apele cad în cascade, de unde si denumirea "În Cataracte".

Între peretii stîncosi, înalti de zeci de metri, lipsiti de vegetatie, cu colti de piatra gata sa cada, apa seamana unui sarpe care se zvîrcoleste furios în cautarea unui loc de iesire. Totul este un clocot, o dunga de spuma si un urlet al carui ecou se sparge de stînci în nenumarate farîme de sunete.

Vraja de care am fost cuprinsi este repede întunecata daca ridicam privirile si le lasam sa alerge peste înaltimile din jur, unde capitalismul si-a lasat amprenta salbaticiei si lacomiei sale. Este vorba de despadurirea muntilor. Actionarii vechilor societati ,,Goetz si Carpatina" s-au straduit sa nu lase nici un copac în picioare din întinsul covor de conifere care odinioara învaluia toate culmile muntilor din apropiere. Astfel, întreaga regiune parea, pîna nu de mult timp, un pustiu în care piscurile deveneau stînci colturoase, despuiate si fara nici o putere de a se apara de arsita soarelui sau de furia viscolelor, radacinile copacilor - morminte de putreziciune - iar vaiugile izvoarelor de alta data, jgheaburi de alunecare ale sfarîmaturilor colturoase.

Parasim aceste locuri cu tristete în suflet pentru ceea ce s-a întîmplat, dar si cu bucuria ca prin împaduririle si amenajarile facute de catre regimul nostru popular, muntii Lotrului îsi vor recapata, treptat, podoaba, încîntînd din nou generatiile viitoare prin pitorescul lor.

Apropiindu-ne de punctul Vidra, peretii abrupti dispar facînd loc rîului cu acelasi nume sa-si duca linistit apele printr-o vale larga de peste 4 km. Muntii cu spinari rotunjite si încinsi cu verdele închis al padurilor se departeaza de firul apei care, spre deosebire de alte rîuri de munte, curge alene printr-o frumoasa lunca neteda.

Cum am trecut de punctul Puru, Lotrul se rasuceste dintr-o data catre sud, trimitîndu-si izvoarele pe o vale, de data aceasta mult mai îngusta si repede, pîna sub Parîng, de unde îsi soarbe lacom apa cristalina din lacurile glaciare atît de abundente aci.

Dinspre nord-vest, Lotrul primeste ca afluent rîul Pravat, pe a carui vale o urmeaza îndeaproape soseaua Republicii de la Novaci la Poiana Sibiului, peste mari înaltimi. Ea este cea mai înalta sosea de culme din tara noastra, depasind uneori altitudinea de 2000 m. Doua mii de metri deasupra nivelului marii... înseamna ceva pentru un drum pe care pot merge si masinile.

Încovoierile serpuitoare te duc fie pe vîrfuri semete ce stapînesc zarile, fie spre adîncuri de vai cu licariri de ape, iar drumul drept te duce spre plaiuri ce par nemarginite în vesmîntul lor ierbos.

Rînd pe rînd te apropii, ajungi si lasi în urma privelisti care nu se mai termina : Novacii ce se pierd în adîncul acoperit de ceata, valea Gilortului cu ape repezi, pe stînga creasta Papusii singurateca ca un turn ce scruteaza zarile, valea Lotrului strînsa între înaltimi, valea Pravatului scurta si repede, Poiana Muierii, întins despartitor de ape, valea Frumoasei cu întortochieri ametitoare, sirul satelor de "margineni" agatate pe plaiuri înalte si multe altele.

Dupa ce ne-a purtat cîtiva kilometri de-a lungul vaii Lotrului care devine din ce în ce mai salbatica, soseaua Republicii se îndreapta descriind usoare serpuiri pe muntele stefan, pentru ca de aci sa urce tot mai sus pe Urdele.

Urcusul pe Urdele este greu, dar privelistea care se deschide în fata ochilor este minunata. Crestelor si vîrfurilor muntoase li se alatura vaile si plaiurile.

Spre est privirea se opreste asupra culmilor monotone ale muntilor Capatînii, dominati spre sud de o dunga calcaroasa, pe care apele, strapungînd-o, au format chei salbatice ca acelea ale Oltetului, sau pesteri întortocheate ce se sprijina pe coloane de stalactite si stalagmite. Prin frumusetea sa se impune, îndeosebi, pestera de la Polovraci.

Spre sud, jos în adînc, înecate în ceata, se pierd depresiunile subcarpatice de la Novaci, Carbunesti, Tg. Jiu etc., prin care serpuiesc nenumarate rîuri si sosele, alaturi de verdele deschis al ogoarelor si verdele închis al padurilor.

Spre sud-vest, printre nenumaratele ascutisuri ale crestelor, ghicim cîtiva din muntii Vîlcanului sau ai Retezatului, ascunsi în umbra celor din Parîng catre care se îndreapta pasii nostri acum.

Continuîndu-ne calatoria, lasam în urma vîrful Urdele, precum si soseaua Republicii si pornim spre Soare-apune, pe creasta sinuoasa ce ne duce pîna în vîrful Parîng. Aci ne întîmpina o spinare colturoasa de peste 2 000 m înaltime, din care pornesc lateral, neregulat, o serie întreaga de ramificatii.

Rocile cristaline, dure, despuiate de vegetatie, îsi ridica coltii ascutiti, sfîrtecati de vînturi, zapezi si ploi, deasupra sfarîmaturilor stîncoase, încît par a fi niste ruine îngropate în moloz.

Spre nord, creasta Parîngului se repede prapastioasa, pe sute de metri, pîna jos în adîncul caldarilor glaciare largi.

Fig. 16. Intrarea în Pestera Polovraci

Muscaturile pe care ghetarii cuaternari le-au facut în grumajii de piatra ai Parîngului se pastreaza înca destul de bine, adapostind uneori lacuri glaciare (Rosiile, Slaveiul, Iezerul, Cîlcescu etc.).

În sfîrsit, peisajul Parîngului este completat de plaiurile îmbracate în pajisti, care fac înconjurul piscurilor stîncoase, desfasurîndu-se în partea sudica, asezate asemenea unor trepte si presarate cu multime de stîne, proprietati ale cooperativelor zootehnice.

Coborînd spre Petroseni, crestele stîncoase ale Parîngului ramîn singuratice în urma. De pe mai toate înaltimile, cararuile, obosite de atîtea serpentine, îsi dau mîna pentru a coborî povîrnisurile ce se pleaca domol spre valea. Jiului.

Linistea se destrama treptat, pierzîndu-se în freamatul de viata care îi ia locul, asa precum se destrama si tesatura deasa a spinarilor muntoase, pentru a face loc bogatei depresiuni a Petrosenilor.

De prin ascunzisurile înaltimilor se reped la vale firisoare argintii de apa, care ferestruiesc adînc valurirea neregulata a dealurilor ce îmbraca fundul depresiunii. Rezistenta mica pe care o opun rocile moi, nu face decît sa le usureze munca.

Dupa ce s-a cuibarit larg în zona de izvoare a Jiului transilvanean, depresiunea cauta sa se strecoare catre sud, de-a lungul Jiului romînesc, îmbracînd umerii laterali ai muntilor care încearca sa o striveasca, ca dupa mai bine de 40 km sa se înfunde neputincioasa în strînsoarea de piatra.

Astfel se înfatiseaza în linii mari depresiunea Petrosenilor cunoscuta si sub denumirea de Valea Jiului. Ea a luat nastere prin dizlocarile tectonice din timpul formarii Carpatilor si a fost invadata multa vreme de apele marii tertiare în care s-au depus straturi sedimentare cu bogate intercalatii de orizonturi carbonifere.

În centrul depresiunii se gaseste orasul Petroseni, nod feroviar important, locul de unde zilnic pleaca în diferite parti ale tarii trenurile încarcate cu carbuni. Ca prim centru carbonifer al tarii, însa, acest oras nu trebuie despartit de celelalte localitati ale Vaii Jiului, ca : Lonea, Petrila, Vîlcan, Lupeni, Uricani etc., cu principalele mine de carbune.

Daca pornim sa vizitam orasul ne uimeste noul care apare la fiecare pas, fie ca este vorba de magazine noi, de cinematografe sau cluburi, fie ca este vorba de cartiere noi de locuinte. Deasupra tuturor troneaza, pe o platforma înfipta în poalele muntilor, cladirea noua a Institutului de mine "Gh. Gheorghiu-Dej", înfiintat în 1948.

În acelasi timp, Petrosenii se dezvolta si ca centru industrial : în locul unui atelier de reparatii a aparut o importanta uzina de utilaj minier (singura în tara), care produce pompe de mine, vagonete, ventilatoare etc. De asemenea, s-au dezvoltat întreprinderi ale industriei locale care valorifica din plin deseurile carbonifere, calcarul pentru furnale de la Rosia etc.

Dezvoltarea industriala si culturala a acestui important bazin carbonifer a determinat schimbarea radicala a conditiilor de viata a minerilor. Au ramas de domeniul trecutului viata grea, mizeria, bolile, cu care burghezia rasplatea truda minerilor. Multi dintre muncitorii de aci îsi amintesc de trecutul întunecat, de uciderea miseleasca a tovarasilor lor care se ridicasera în 1929 pentru a cere dreptul la o viata omeneasca.

Orasele Vaii Jiului, care în trecut pareau uitate, mohorîte, îmbracate în haina saraciei, clocotesc astazi de viata, de tinerete. Pîna seara tîrziu rasuna pe strazi, prin cluburi si prin care cîntecul si rîsetul fericit al tineretului care, cu bucurie si încredere sa pregateste pentru a mari rîndurile minerilor. Minunat tineret creste în aceste orase, vrednic de încredere si stîlp hotarît al viitorului.

Norii plumburii, care ascunsesera atîta timp culmile muntoase, încep, încetul cu încetul, sa se destrame, împrastiati de adierile unui vînt slab, dar continuu, ce se revarsa de pe înaltimi, aducînd mireasma de prospetime, peste aerul greoi al depresiunii.

Crestele Retezatului apar învaluite într-o lumina de argint, desenate pe albastrul curat al cerului.

Cararea care între timp cotise la dreapta, pe valea Butii, purtîndu-ne pe un urcus ce pare fara de sfîrsit, ne da posibilitatea ca pîna la urma sa patrundem în înalta cetate.

Orice semn de oboseala dispare ca prin minune, înecat în valmasagul imaginilor ce dantuiesc ametitoare în zarea tremurînda din jurul nostru.

Spre vest si nord, cerul se pleaca peste crestele curbate usor între piscurile pe care le unesc. Printre acestea se strecoara nenumarate pîraie repezi, urcînd tot mai sus, în cautarea lacurilor glaciare, ascunse dupa custuri prapastioase si agatate la înaltimi nebanuite. si cifra de 82 ne arata ca numarul acestor ochiuri de apa- nu este de loc mic, muntii Retezatului situîndu-se pe primul loc în Carpati, în acest sens, dupa cum se situeaza pe primul loc si în ceea ce priveste marimea lacurilor. Aci se gaseste cel mai mare lac alpin din tara noastra, Lacul Bucura, cu o suprafata ce trece de 10 hectare.

Peste aceste caldari, scobite în coastele repezi si înconjurate cu mormane de naruiri, se plimba în zilele însorite umbra marilor piscuri, multumite de vecinatatea unor asemenea oglinzi ce le reflecta, supuse, maretia. Fie ca este vorba de coltii vîrfului Pelegii - 2511 m - care se înfig adînc în nori, fie ca este vorba de vîrful Papusii - 2502 m,- sau vîrful Retezat - 2484 m- etc., peste tot gasim aceeasi încîntatoare vecinatate (lac si munte) ce face din Retezat o adevarata cetate a lacurilor.

Spre sud de vîrful Butii, unde, ne oprisem din calatoria noastra pentru a cuprinde Retezatul, culmile scad ca înaltime, fara însa a-si micsora frumusetea, care se pastreaza prin aparitia calcarului, a multimii apelor si pajistilor întinse.

Rînd pe rînd, în drumul nostru privirea alearga de la despicaturile înalte ale Pietrii Iorgovanului la plaiul întins al Borascului din muntii Godeanului, de la coama de calcar a Oslei la izvoarele jucause ce înconjoara aceasta culme transformînd-o într-un puternic castel de apa, din care se desprind : Jiul romînesc, Cerna, Motru si Bistrita gorjeana.

Aceasta este lumea Retezatului pe care ne vedem siliti, în graba noastra, sa o parasim, continuîndu-ne drumul.

Strîngînd apele de pe versantii Oslei, Godeanului si din adîncurile calcaroase, Cerna reuseste sa-si creeze o vale ce concureaza atît prin salbaticie, cît si prin frumusete cu oricare alt rîu din Carpati.

Ea pare mai degraba un coridor adînc ce se încapatîneaza în a strapunge toate stavilele pe care le întîlneste si în a deveni hotar despartitor între muntii Mehedintului în est si muntii Cernei în vest.

Luminisuri care alterneaza cu încrustari adînci în stîncile de calcar, fîsii de ogoare presarate cu singuratice salase care alterneaza cu pereti înalti, salbatici, mai mult sau mai putin învesmîntati cu mantia de paduri, cursuri line cu ape ce luneca alene în ritmul murmurului adormitor care alterneaza cu repezisuri galagioase si ape ce izbesc cu furie în peretii de stînca, astfel arata, în mare, haina pe care o îmbraca valea Cernei, margine de rasarit a Banatului.

Tumultul de imagini ce se însiruie pe tot cuprinsul ei a facut poporul sa nascoceasca stravechea legenda a balaurului si voinicului Iovan Iorgovan :

"sarpele, cu opt ochi scosi, cunoscînd acum puterea vrajmasului sau neîmpacat o pornise vijelios la vale ... În urma-i viteazul calare pe murgul întarîtat sarea din tanc în tanc ... Ajuns la cheile Corcoaiei trupul sarpelui nu încape în trecatoarea îngusta ; simtind însa apropierea lui Iorgovan, fiara se arunca în chei. Solzii de otel zgîrie peretii de stînca si doua bolti rotunde se sapa în lungul zidurilor ce dau sa se atinga. Dar pîna sa scape fiara de aci, Iorgovan reuseste sa-i mai taie o ciosvîrta din corpul înveninat. Goana urmeaza pîna cînd voinicul adoarme vrajit de zîna care-i iesise în cale de prin cotloanele ferecate în stînca ..."

Fig. 19. Cheile Corcoaiei

si ascultînd povestea din gura calauzei, sau amintindu-ne-o din cele citite, nici nu ne dam seama cînd am ajuns în frumoasa statiune balneara Baile Herculane, ale carei izvoare fierbinti si tamaduitoare izbucnesc din adîncuri. Pretuite înca de pe vremea romanilor, Baile Herculane au fost amenajate în anii de democratie populara cu tot confortul necesar unor bai moderne.

Mai jos de Herculane, într-un loc de ezitare a înaltimilor, Cerna se întîlneste cu Bela Reca si împreuna se îndreapta spre Dunare.

Un sunet prelung de sirena, caruia îi raspunde ecoul larg al departarilor si vaporul ancorat în portul Severin se desprinde de chei, pentru a lua cu asalt lunecusul repezit al apelor Dunarii. Acestea, abia scapate din strînsoarea neînduplecata a muntilor care pe mai bine de 120 km le-a pus la tot felul de încercari, se revarsa lenesa în valea ce se largeste pe masura înaintarii spre est.

Cu cît mergem în susul Dunarii cu atît ne dam si mai mult seama de îndîrjirea de care trebuie sa dea dovada apele acesteia în lupta cu stîncile. Treptat, treptat, peretii se înalta, se apropie, strivind cu sfidare muta puhoiul de ape ale caror adîncuri sînt spintecate de ascunzisul stîncilor îndaratnice. Aceste stînci îsi scot, din loc în loc, spinarile negre, amenintatoare, deasupra valurilor înspumate.

Zgomotul apelor, adierile racoroase si toate cele aratate ne anunta ca sîntem la Portile de Fier, ultimul bastion pe care îl are de învins Dunarea înainte de a-si slobozi apele în cîmpia Olteniei.

O usoara rasfirare de ape si sîntem în apropierea pitorestii insule Ada-Kaleh, mica limba de uscat, care prin vegetatia sa mediteraneana pare o mica floare orientala.

Rînd pe rînd, ramîn în urma Orsova, cu instalatiile portuare, Ogradena si Dubova, centre miniere, asezari demne de maretia defileului, pe cînd strînsoarea muntilor se face din nou simtita în Cazanele Mici si apoi în Cazanele Mari. Pe tot acest parcurs, abruptul stîncilor se ridica amenintator deasupra apei, cînd linistita, cînd clocotinda, tesînd un tablou salbatic, ce nu este lipsit nici de gurile întunecoase ale pesterilor, nici de vaile prapastioase si nici de acea tainica încremenire a zarilor.

Fig. 20. Dunarea la Cazane

În contrast, însa, cu salbaticia pe care o arata crestele semete din jur, jos, în vale, omul si-a facut loc din cele mai vechi timpuri dînd necontenit viata acestui colt de pamînt. si spunem aceasta gîndindu-ne la soselele care serpuiesc sapate în stînca de-a lungul Dunarii, înca de pe vremea romanilor, la ruinile vechilor cetati, la satucurile punctate ici-colo si la viata care pulseaza astazi aci. Cu aceste gînduri si furati de varietatea imaginilor nici nu stim cînd ne-am apropiat de punctul ultim al calatoriei pe Dunare, Moldova Veche.

Rosul aprins al soarelui care apune îmbraca luciul apei în reflexe de foc, încoroneaza stînca Babagai în voaluri purpurii, tremuratoare în linistea neasteptata si face ca înca mult timp dupa ce am lasat defileul în urma gîndurile sa ne fie stapînite de maretia acestuia.

Dis-de-dimineata drumul nostru se continua peste culmile domoale în serpentina, care ne poarta peste primele înaltimi din muntii Banatului. Sus la 600 m altitudine, culmea ne întîmpina cu un platou larg.

Din loc în loc, pîlcuri de fagete, ascund privirilor noastre departarile care îsi arata printre luminisuri cînd un colt, cînd altul, pîna ce drumul, dupa un scurt popas pe platou, se repede în jos pe malul ametitor al Nerei, încetul cu încetul ramîn în urma casele însiruite de-a lungul vaii, ale Sascai Montane, Sascai Romîne, iar în fata noastra se desfasoara larg cîmpia Deliblatului si apoi a Timisului, dominate de Magura Vîrsetului a carei înaltime, desi mica, capata proportii de urias fata de netezimea sesului.

De la Oravita urmam rascrucile caii ferate care merge la Anina, trecînd prin nu mai putin de 14 tunele, marturii ale pitorescului, ce ne înconjoara.

Anina, împlîntata în adîncul muntilor si împodobita cu verdele închis al coniferelor, ne întîmpina cu o liniste neasteptata pentru un centru minier. Aceasta liniste este numai la suprafata, caci jos, sub pamînt, galeriile freamata de zgomotul muncii. De aci, pe soseaua învaluita de haina deasa a padurilor sau marginita de vai prapastioase, ne îndreptam spre Resita, oprindu-ne în drumul nostru pentru cîteva clipe la cheile Carasului, ale carui ape ne întîmpina la Carasova.

Calcarul creeaza aci un peisaj rar întîlnit. La aceasta contribuie atît salbaticia cheilor adînci cu pereti înalti, strajuite de ruinele unei stravechi cetati, sau nesfîrsita pestera de la Comarnic, cît si întinsul platou al Marculestilor, presarat cu o multime de doline, printre care se strecoara drumul nostru spre Resita.

Nu mergem mult si dam de apa Bîrzavei. Acum ni se profileaza cosurile înalte care împrastie dîre de fum si auzim zgomotul trepidant al masinilor, sunetul sirenelor, semn ca am ajuns în vestita cetate a otelului.

Resita este un oras vechi, care a simtit din plin exploatarea capitalista. Fumul si zgomotul agregatelor, prelungirea duratei zilei de munca, salarii de mizerie etc. - iata ce puteau oferi capitalistii muncitorilor resiteni. Înghesuiti în casele lor scunde din jurul uzinelor, muncitorii erau nevoiti sa îndure conditiile neomenesti de viata. Cît despre ridicarea nivelului cultural, nici ca putea fi vorba.

Resita de astazi este cu totul alta. Partidul si guvernul, în grija permanenta pe care o au fata de om, au creat conditii optime pentru desfasurarea muncii si vietii muncitorilor. La marginea Resitei, în lunca Pomostului se înalta frumoasele blocuri în care locuiesc muncitorii, departe de fumul si zgomotele agregatelor.

Magazine noi, cluburi, terenuri de sport, biblioteci, schimba pe zi ce trece fata acestui vechi oras al otelului. Viata pulseaza aici cu energie, se produc masini noi (generatoare electrice, utilaj petrolifer, locomotive electrice Diesel etc.), se largesc sectiile, apar mereu alti inovatori, alte scoli se ridica, este pulsul socialismului pe care îl vezi, îl simti pe întreg cuprinsul tarii.

La 20 km departare de Resita ne oprim la Valiug si dupa ce vedem frumosul lac de acumulare, urcam pe creasta principala a muntilor Semenicului, înaltimea mica si panta domoala ne ajuta sa ajungem repede sus, unde ne întîmpina un platou strajuit de cele doua vîrfuri, Piatra Goznei - 1449 m - si Semenicul - 1447 m, - singurele locuri în care stîncile cristaline îsi scot capul, strapungînd învelisul moale al covorului de iarba.

Aceste înaltimi, desi mult mai mici decît cele cu care ne obisnuisem pe cararile lasate în urma, fiind cele mai mari din muntii Banatului, ne dau posibilitatea sa îmbratisam cu privirile un cîmp destul de larg.

De la început ne atrage atentia orizontul estic, pe care se contureaza siluetele Godeanului si Ţarcului, dominînd cu severitate zarea prin înaltimea lor, apoi culoarul Timisului si culmile domoale ale muntilor Banatului, care par a forma un bloc ce se pleaca usor catre vest.

Diferenta aceasta de nivel fata de restul Carpatilor sudici si netezimea culmilor scot în evidenta un peisaj geografic aparte, care îi apropie de muntii Apuseni, desi structura geologica este deosebita.

Spre sud, peste Ţara Almajului, ce pare o scobitura dantelata în inima muntilor, orizontul se sprijina pe înaltimile muntilor Almajului, de dupa care ghicim despicatura Dunarii de la Cazane.

Spre vest, sub dealurile ce coboara în trepte, zarile sînt îmbracate în verdele deschis al cîmpiei Tisei, disparuta dupa perdelele departarii, iar spre nord vine sa completeze cercul orizontului cupola larga a muntilor Poiana Ruscai, ce pare înecata în paduri.

Frumusetea acestor meleaguri banatene atrag anual mii de turisti, pentru care în ultimii ani s-au construit numeroase cabane, raspîndite pe o suprafata ce trece de 4000 hectare.

Înviorati de privelistea odihnitoare a Semenicului, pornim iarasi la drum, coborînd pe valea superioara a Timisului, lin urma ramîn frumoasele asezari Brebul Nou si Garîna, izolate între munti, ale caror casute albe se mai zaresc înca si de pe seaua care ne trece, la nord.) în culoarul Timisului, ale carui izvoare ne servisera la început drept drum.

Pornind de la Caransebes spre nord, pe partea stînga ne urmareste peretele domol al Muntilor Poiana Ruscai, iar pe partea dreapta Muntele Mic si Muntele Petreanu; prelungiri ale muntilor Ţarcului.

Cu cît înaintam spre nord, cu atît valea Bistrei devine mai strîmta, pentru ca la Bucova sa ne despartim de ea urmîndu-ne drumul printr-un coridor îngust, adînc de circa 200 m, care desparte muntii Retezatului de muntii Poiana Ruscai.

Locomotiva cu roate dintate, care s-a alaturat trenului nostru la Boutari, urca din greu înclestîndu-se de linia zimtata, singura de la noi din tara, printre peretii abrupti ce se apropie amenintatori.

Sîntem la Poarta de Fier a Transilvaniei (656 m altitudine). În încetineala cu care mergem nu ne dam seama cînd ajungem la Zeicani, prima asezare din Ţara Hategului care ne iese în cale.

Urcusul s-a terminat, iar peretii care ne însotisera se dau treptat în laturi, facînd loc Ţarii Hategului, teatrul atîtor si atîtor fapte istorice.

În trecutul geologic al acestei regiuni, lacul miocenic care s-a retras de aci a lasat în urma o larga depresiune de forma unui triunghi, cu porti de iesire în fiecare colt (Merisor, Sub Cetate, Poarta de Fier), dominate spre sud de crestele înalte ale Retezatului, care, privite de jos, par locuri de nepatruns, spre nord de înaltimile joase ale muntilor Sebes, iar spre vest de coastele domoale ale Poianei Ruscai.

Vechiul fund de lac parasit a fost intens prelucrat de rîurile care au coborît din munti, carînd cantitati mari de materiale si depunîndu-le aci. Streiul, Rîul Mare si afluentii lor, care-si unesc apele pentru ca apoi sa porneasca spre Mures, formeaza principalele nervuri pe care se reazema frumusetea acestor locuri.

Cel mai mare interes pentru calatorul ajuns pe aceste meleaguri îl prezinta multimea de monumente istorice care se întîlnesc la tot pasul : ruinele Sarmizegetusei (Ulpia Traiana), ridicata din porunca lui Traian, monumentul de la Zeicani, ridicat în amintirea victoriei lui Ioan de Hunedoara asupra turcilor, Biserica de la Densus, Cetatea Colt etc.

Apropiindu-ne de Mures, prin poarta de la Subcetate, sîntem însotiti pe dreapta de muntii Orastiei, presarati cu o multime de cetati dacice, printre care atrag mare luare aminte Cetatuia de la Costesti, cea de la Blidaru, cea de la Piatra Rosie, toate puncte înaintate de paza ale faimoasei capitale a lui Decebal, Sarmizegetusa, de la Gradistea Muncelului.

Aici, ca si la Sarmizegetusa din Ţara Hategului, sapaturile ne-au ajutat sa cunoastem multe taine din viata stramosilor nostri geti. De privesti temeliile ruinate sau vasele de pamînt, grîul carbonizat din pamîntul martor al atîtor evenimente istorice sau cisterna de piatra, nu-ti vine sa crezi ca au trecut 18 secole de cînd aici pulsa viata, nici ca aceste constructii, facute de om, au putut sa dainuiasca peste vremuri.

În acelasi timp, de cealalta parte a Streiului ne întîmpina constructiile pe care omul de astazi le-a creat: Hunedoara, prima cetate a otelului din tara noastra, cu o uzina cocsochimica si cuptoare Siemens-Martin recent construite, Calan, centru metalurgic, Teliuc si Ghelar, centre miniere cu zacaminte de fier, localitati pe care nici un calator care se abate pe aici nu trebuie sa le ocoleasca. Ele sînt marturie vie a realizarilor regimului nostru democrat-popular.

Geograful George Vîlsan descria într-una din lucrarile sale aparitia muntilor Apuseni astfel :

,,... nici un tinut din muntii nostri nu are înfatisari atît de variate ca muntii Apuseni. Cînd îi privesti din Valea Guresului, par valuri uriase ale unei mari înfuriate. De vina e creasta de calcar care se înalta tocmai în aceasta parte si din departare seamana cu un paravan de argint si de azur.

În centru, claile vulcanice, ies îndraznete din învelisurile pamîntului, iar vestita Detunata, cu aschiile sale îndoite de bazalt, e una din minunatiile tinutului.

Mai spre apus, o zona calcaroasa e ciuruita de gropi si de pesteri fantastice, din care una la Scarisoara, pastreaza din timpuri foarte vechi un ghetar subteran. Astfel formele generale ale masivului sînt foarte domolite si pe înaltimi se întind sesuri mai largi decît în orice parte a Carpatilor.

sesurile locuite si cultivate îndeosebi de moti îsi au satele rasfirate pe aceste vîrfuri de munti. Prin unele vai nici nu poti umbla, asa sînt de înguste, prapastioase si cu povîrnisuri împadurite. Dar cînd te-ai urcat pe culmea deschisa, te afli ca pe o cîmpie întinsa, îti iese înainte soarele si vîntul, care învâlureaza matasea ierburilor.

Am reprodus aceste rînduri avînd convingerea ca ele constituie cea mai fidela oglinda a acestei ramuri carpatice, ca ne face cunostinta pe nesimtite cu tainele ei atît de complexe si atît de greu de sistematizat. Aci gasim cea mai variata structura geologica, un mozaic rar întîlnit, care a înregistrat toate evenimentele prin care au trecut Carpatii în timpul formarii lor.

Trenul ne-a lasat la Alba Iulia. Zidurile stravechiului oras si silueta monumentului lui Horia, simbol al luptei neînfricate a poporului împotriva asupritorilor, ne amintesc de istoria glorioasa a acestui oras ce-si are radacini înfipte adînc în timpuri.

În spatele acestor marturii ale trecutului vine sa completeze peisajul, ca un fond necesar, profilul neregulat al muntilor Trascaului, maretie a mileniilor geologice care se alatura maretiei secolelor istorice, confundîndu-se în unul si acelasi tablou.

Jos, Muresul se preumbla în largi meandre, plin de nerabdare, în asteptarea Ampoiului. Acesta se retine pe cîtiva kilometri de a i se alatura, înciudat ca dîrzenia cu care a luptat printre munti îi este atît de amar rasplatita.

Deschizatura facuta de Ampoi în culmea Trascaului creeaza o poarta larga de intrare în inima muntilor Apuseni, catre care ne îndreptam si noi acum.

Îndata ce am trecut de Micesti ne înconjoara culmile Trascaului, primindu-ne cu un sir de stînci calcaroase însiruite pe stînga Ampoiului, care-si ridica fruntile albe din desisul padurilor, ca niste straji înaintate, marturii ale frumusetilor din Apuseni. De pe povîrnisurile laterale, coboara la tot pasul o multime de afluenti.

Cu cît înaintam, valea Ampoiului se largeste, îmbracînd povîrnisurile laterale, pentru a face loc vetrei principalei localitati de aci, care dainuieste înca de pe vremea romanilor, Zlatna, centru renumit al exploatarilor aurifere.

Drumul în serpentina care ne poarta peste Trascau ne duce la Abrud, de unde privirile cuprind din departare culmile largi ale Apusenilor.

Orizontul estic este dominat de înaltimile Trascaului, care între Ampoi, Hasdate si Crisul Alb îsi astern o creasta ce umple zarile prin varietatea formelor ei.

Spre deosebire de culmile vecine, cu spinari largi, culmile Trascaului sînt din roci cristaline dure învelite de straturi sedimentare, în special calcare, strapunse ici-colo de roci vulcanice, care au dat posibilitate vremii sa-si încerce întreaga maiestrie de sculptor.

Forme interesante prezinta si culmea Bedeleului, daltuita de apa, povîrnisurile salbatice care ascund hrube învaluite în întuneric, cheile Turzii, coloanele înalte de bazalt ale Detunatelor, vestigii ale unui puternic cos vulcanic, sau pîlniile înierbate presarate pe platouri calcaroase.

Spre sud ne atrag luarea aminte conurile vulcanice din muntii Metalici, pastratori ai atîtor comori în adîncuri. Nordul este marcat prin rasfirari de culmi largi despre care vom vorbi cînd le vom calca.

Fig. 22. Cheile Turzii

Fig. 23. Caravana de moti

Pe drumul cu coborîs repede patrundem în depresiunea Abrud, cu un relief deluros strîns între culmi muntoase, iar de aici pe lînga Rosia Montana, la Cîmpeni, pe valea Ariesului. În fiecare vale care ne întîmpina, în fiecare rîu care se repede pe povîrnisuri printre stînci, prindem reflexele aurii ale nisipului presarat cu fluturasi de aur, care îmbraca în lumina de foc undele neregulate ale apei stravezii.

Sîntem în inima regiunii care pastreaza în adîncuri metalul atît de pretios, din care rîurile, furînd putin cîte putin, au dat veste de bogatia acestui tinut, cu care apoi omul s-a înfratit peste veacuri.

Numai ca aceasta pretuire nu i-a folosit secole de-a rîndul. Bogatiile mari pe care motii le dadeau la iveala prin truda lor zilnica, intrau în buzunarele celor avuti, în timp ce saracia stapînea mai departe, nestînjenita, viata singurilor în drept a profita de roadele muncii lor.

Lipsa de hrana, lipsa de îngrijire sanitara, mortalitatea infantila se resimteau peste tot locul. Motii erau priviti doar ca niste roboti. Cum traiau ei ? Ce mîncau ? Care le erau aspiratiile ? Prea putin interesau aceste lucruri pe domnii care conduceau destinele tarii.

Sînt lucruri de care locuitorii acestui tinut îsi aduc aminte cu durere, fapte care le-au lasat urme adînci în suflete. Dorinta lor de viata si de munca, care zacea încatusata, a putut fi descatusata abia în anii regimului nostru democrat-popular.

Micile orasele de odinioara (Brad, Zlatna, Cîmpeni etc.) sînt într-o continua dezvoltare. Au aparut întreprinderi noi, constructii moderne si mai cu seama s-a îmbunatatit asistenta medicala. Mesterii în confectionarea obiectelor de lemn s-au unit în cooperative care le asigura vînzarea acestor produse, fara a mai fi nevoiti sa rataceasca luni de zile prin tara, iar sus, pe plaiuri, ca si în restul Carpatilor nostri, au aparut stîne cooperatiste, noi cabane etc. Oamenii stiu ca muncesc pentru ei si tot ceea ce fac este cu spor.

Drumul de-a lungul Ariesului Mic ne poarta spre muntele Gaina, muntele stravechiului "tîrg de fete".

Din linistea ce învaluie întinsele plaiuri, urechea, supusa gîndurilor, cauta sa desprinda sunetul buciumelor de odinioara care chemau oamenii fie pentru lupta, fie pentru sarbatori, la fel cum ochiul cauta sa zareasca rosul aprins al vîlvataielor de foc, posta a departarilor si semn al nenorocirilor.

Peste tot simti trecutul istoric, care a lasat urme ce amintesc de Horia, Closca, Crisan, Avram Iancu etc. Trecut dureros, pe care însa prezentul se înfiripa în culori noi, neobisnuite pentru aceasta regiune, culorile biruintei omului scapat de exploatare.

Pasul se îndreapta agale, plutind peste plaiuri ce fug sub orizont. Pe dreapta, undeva între peretii de piatra, îsi deschide gura larga de 57 m diametru pestera Scarisoara, adapost al renumitului ghetar pentru a carui vîrsta anii devin unitati prea mici.

Spre nord-est se ridica în ceturi Vîrful Mare - 1827 m - si Balomireasa, stapîni ai plaiurilor largi, cristaline ale Muntilor Gilaului. În fata ne apare silueta vîrfului Cucurbata Mare - 1849 m - cel mai înalt pisc din muntii Apuseni si strajer al extremitatilor sudice ale muntilor Bihariei.

În partea centrala a muntilor Bihariei, unde calcarul apare pe suprafete mari, s-a dezvoltat o adevarata lume subterana, plina de surprize, cu colturi înca necunoscute si frumuseti nedescoperite, lume care culmineaza cu renumitele "Cetati ale Ponoarelor".

Platourile largi alterneaza cînd cu cheile salbatice adînci, cînd cu pesteri încîlcite, în care dorm ghetari îmbatrîniti, si cu prapastii ametitoare. Fiecare pestera se deosebeste de celelalte prin ceva, în fiecare flacara lampii gaseste cîte ceva nou, pierdut în decorul cristalelor de calcar, care tes nenumarate desene, vesminte etc., toate învaluite în sclipiri de fantasm, frumuseti care plac si înfioara prin cadrul lor cu curiozitati nebanuite.

Luni de zile colindînd si milioane de cuvinte scriind nu ne-ar ajunge pentru a face cunostinta întregii acestei regiuni.

Spre vest se prelungesc, despartite de ape, culmile muntilor Padurea Craiului, Codrului si Zarandului, ale caror înfatisari copiaza în mare pe ale muntilor Bihariei.

Înainte de a parasi culmile vulcanice ale Vladesei, pentru a ne îndrepta spre Stîna de Vale, pe valea Iadului, spre capatul calatoriei noastre, o scurta privire catre nord, ne îngaduie sa vedem ultimele prelungiri ale muntilor Apuseni.

Doua dintre culmile ce se zaresc ne atin gîndurile. Culmea Plopisului care se îndoaie catre vest cu înaltimi ce nu ating 1000 m, învaluita cu bogate paduri, si culmea Mezesului, îndreptata spre nord-est, la fel de înalta, dar mult mai populata si acoperita cu pasuni.

În continuarea acestora, spre nord-vest încheierea inelului carpatic si legatura cu Carpatii rasariteni este facuta prin înaltimi mai joase (muntii Codrului, Prelucai, Lapusului etc.), cristaline dispuse insular, si pierdute între culmile dealurilor mai noi din împrejurimi. Ultimii, muntii Lapusului îsi dau mîna cu muntii Ţiblesului care le usureaza legatura cu muntii Rodnei.

Minunata statiune de la Stîna de Vale, amenajata si devenita un bun al poporului, ne întîmpina cu tot ce poate fi reconfortant pentru calatorul care sfîrseste un drum obositor. Uiti toate greutatile drumului, iar întîmplarile traite ti-aduc zîmbet pe buze. Este încurajare pentru o noua calatorie.