Exact la ora sase autocarul nostru, îngreunat de povara celor 42 de ocupanti, parasea Bucurestiul. Puterea zecilor de cai, biciuiti de accelerator s-a facut simtiti, placerea vitezei amestecîndu-se cu regretul ca nu puteam gusta peisajul începutului de vara, risipit pretutindeni. Constienti de situatie, acceptasem un compromis, pentru ca nea Vasile Curea, pilotul masinii, stiindu-ne drumeti, ne promisese ca în limita vitezei legale va cau 353k106d ta sa ajunga cît mai repede la destinatie. si într-adevar, înainte de ora noua, dupa un cot al soselei, ni se arata deschiderea larga, în cuprinsurile careia îsi au asezarile locuitorii din statiunea climaterica Cheia (866 m alt.).

Lasîndu-se îmbratisata de ultimele pante pravalite din Dealul Cucului si Balabanul, statiunea este recunoscuta pentru noi, drumetii, ca poarta principala de acces spre împaratia de piatra a Ciucasului care, dupa cum se spune, este un preludiu al Carpatilor Meridionali. Era senin. Soarele abia mîngîia crestele muntilor ridicate sa încinga evantaiul firelor de obîrsie daltuite în potcoava înconjurata de Muntele Rosu, Gropsoarele si Zaganu. Înaintea ascensiunii, în ciuda mirajului si a nerabdarii, ne-am gramadit asupra unei harti, scoasa din buzunarul unui drumet mai prevazator, pentru o documentare fugara asupra traseului. În linii mari, el trecea peste pajistile împurpurate cu smirdar ale Muntelui Rosu; apoi, de la Cota 1853 urma sa schimbam directia catre sud si, strabatînd cea mai frumoasa zona a traseului, desfasurata peste culmea muntilor Gropsoarele si Zaganu, sa coborîm pe Culmea Buzaianului din nou la Cheia. Itinerarul nu era greu, dar dupa socoteala noastra ne cerea sase ore de mers, caruia trebuia sa mai adaugam doua ore pentru contemplare, masa si fotografii. Zoriti de acele ceasornicului, am pornit. De la Cheia soseaua paraseste Valea Teleajenului, înscriindu-se pe o mica distanta de-a lungul Vaii Tîmpa. Curînd ne primesc codrii fagetelor crescute pe Dealul Cucului. Pe cararea înscrisa pe culmea Cucului avem calauza marcajul cu banda galbena. Arareori din luminisurile ei vedem dincolo de Valea Berii soseaua agatata pe coastele Balabanului pîna în pasul Bratocea. Acolo, pe cumpana Carpatilor, se ridica din verdele hainelor de vara fantastice încremeniri de piatra dintre care celebru este Sfinxul Bratocei. La cabana Muntele Rosu veselie, chiar prea multa veselie. În jurul sticlelor cu bauturi cînta fiecare, pe tonul, intensitatea si limba lui. Un acordeonist reusise sa stîrneasca dansatorii si în poiana din fata cabanei tineri si vîrstnici învîrteau o hora. Noi, cei «înraiti» în ale drumetiei pure ocolim zona, dornici sa ajungem cît mai repede în cetatea de piatra pentru a ramîne numai noi si linistea. Nu ne-a trebuit prea mult. Cîteva serpentine, o perdea de padure si noua noastra calauza, marcajul cu triunghi rosu, ne-a condus în lumea de basm înmiresmata cu parfum de floare proaspata. Stînci solitare, raristi sau puncte de belvedere se succed la intervale regulate de parca Ciucasul, muntele acesta framîntat de convulsiuni geologice, a fost prins în cuiele gherghefului si cineva cu o fantezie fantastica i-a pus frumusetile numai acolo unde le sta bine. Din preajma cotei 1853, unde, tentacular, muntele lasa picioare în toate directiile, ne orientam catre sud, avînd calauza marcajul cu semnul cruce rosie. O culme mai lata se întrerupe brusc în preajma vîrfului Gropsoarele. Cine priveste acest vîrf vede ca este mai înalt ca semenii din jur si constata ca este încins de genuni uriesesti carora numai ei le-ar fi spus Gropsoarele. Miezul zilei ne-a prins prin aceste locuri.

Coplesiti de tariile muntelui si de tacerea cuibarita printre cleanturi, ne acordam cuvenitul repaus pentru masa. Pe iarba matasoasa se întind bunatatile si între doua înghitituri comentam peisajul, oferit de singulara înfatisare a Zaganului, al acestui munte care poarta numele unei pasari disparute, poreclita în vremea ei «condor al Carpatilor». Mîndru si impunator prin atitudine, vulturul cu barba, decan în adîncul marii de aer probabil ca a trait si prin aceste locuri de vreme ce muntele îi poarta numele. Pravalisurile lui, modelate cu daltile vazduhului, turnurile si muchiile ascutite, aproape inacesibile, toate prin închipuire ne îndreptatesc sa credem ca au fost locuri ideale, preferate de pasare atît pentru cuibarit si pînda, cît si pentru lungile ore ce si le-a petrecut dupa ospat, stînd încremenita de parca era una cu cleantul singuratic ce si-l alegea pentru meditare. Treziti din reverie, odihniti, ne-am avîntat din nou, coborînd în lungul unei carari. Dintr-o sa adînca, se ridica în calea noastra, spre a-si apara cuprinsurile, peretele Zaganului. Credea rautaciosul ca în acest fel noi, nepoftitii si nedoritii, îl vom ocoli. Dar nu a reusit. Omului nu-i poate rezista nimic. Dorul de a aduna icoane de natura sau panorame vaste, dezvaluite din înaltimi, a învins. Frumosul cautat în salbaticie a fost cucerit. Un cablu, revazut si ancorat prin grija Salvamontului Brasov, ne-a mijlocit trecerea, oferindu-ne senzatii de desfatare alpina în lungile minute de traversare a peretelui. Cînd am ajuns în saua adîncita în piatra vie, am poposit din nou pe «margine de geografie». În urma, singuratica, ramasese Stînca Vulturilor; în dreapta, puternic, amenintator la prima vedere, îsi arata crestetul Zaganu; iar vizavi ridicat spre a forma îngusta poarta prin care urma sa coborîm, era Turnul de Arama. Aici, în Strunga Zaganului si în alta întîlnita mai sus, boarea îsi flutura aripile chiar si în cele mai linistite zile.

Curînd am patruns în bazinul Vaii sipotele peste care troneaza sulitînd cerul un popor de cleanturi avînd ca decan Coltul Vînatorului. Ceva mai jos Zaganul preda stafeta Culmii Buzaianului. Ea pastreaza o vreme înfatisarea înaltului ei vecin, îmbraca apoi haina matasoasa a ierbii, iar în final cumpana ei nu mai poate fi urmarita cu privirea, padurea minimalizîndu-i conturul. Pe poteca pastorala marcata si cu semnul banda albastra, coborîm sustinut si dupa traversarea pîrîului Zaganul, iesim în soseaua asfaltata unde, pentru «încurajare», citim anuntul: «accesul turistilor interzis, zona populata cu ursi!»