Oferim turistilor, cu aceasta carte, posibilitatea de a cunoaste un masiv al Muntilor Apuseni aproape necunoscut. Necunoasterea lui are aparent motive bine întemeiate: este de joasa altitudine (nu depaseste 1 200 m), nu ofera obiective grandioase si vîrfuri greu de atins, relieful este în general destul de sters. Farmecul acestui masiv nu rezida în spectaculos ci în peisajul tihnit, cu paduri de stejar si fag, cu poieni pline de flori, cu rîuri domoale ce curg prin lunci îmbietoare. La acestea se adauga un element propriu: masivul are mari portiuni calcaroase, relieful carstic avînd o mare pondere. Aceasta înseamna ciudatenii si mistere topografice, cu doline, bazine închise, ape ce dispar prin ponoare nebanuite, apoi ape ce apar brusc în izbucuri, retele hidrografice dezorganizate, relief haotic, fara linii conducatoare clare si, în sfîrsit, tainica lume a pesterilor.
Din toate acestea reiese si specificul turistic al masivului. El este propice drumetilor care prefera potecile usoare, celor care cauta un loc tihnit de campare la marginea unui pîrîu, sau celor care se intereseaza de pesteri. Din pacate, amenajarile turistice sînt aproape inexistente, lipsesc cabanele si marcajele turistice. Compensatia o aduc numeroasele drumuri forestiere care urmeaza vaile si brazdeaza platourile, oferind mai ales turistilor ce detin un mijloc mecanic de deplasare (automobil, motocicleta sau bicicleta) nenumarate posibilitati de patrundere în munte. Ne gîndim în special la locuitorii oraselor situate în jurul acestui masiv, carora vrem sa le indicam locuri propice de petrecere a sfîrsitului de saptamîna, locuri necunoscute în cea mai mare parte. De aceea în traseele alese, drumurile carosabile ocupa un loc important, cu atît mai mult cu cît parcurgerea potecilor prin zone carstice comporta, în lipsa marcajelor, un oarecare risc.
Speram ca ghidul de fata sa deschida turismului un nou tarîm, iar celor ce se vor încumeta pe caile indicate le uram "drum bun"!
Muntii Apuseni, bastionul cu care se închide arcul Carpatilor românesti, trimit spre vest trei prelungiri peninsulare ce patrund în Cîmpia Crisurilor. Prelungirea centrala o formeaza Muntii Codru-Moma, încadrati de Muntii Padurea Craiului la nord si Muntii Zarand la sud.
Spre deosebire de muntii Padurea Craiului si Zarand care se leaga cu insertii puternice de masa mare a Apusenilor, respectiv de Muntii Vladeasa si de Muntii Metaliferi, Muntii Codru-Moma au o legatura extrem de slaba, un fel de punte îngusta ce-i leaga de Muntii Bihor. Acest fapt face ca ei sa fie bine conturati, cu limite pregnante si aproape detasati de partea centrala a Apusenilor, aparînd ca o masa muntoasa insulara înconjurata de depresiuni.
Spre nord limita o formeaza Crisul Negru cu un segment din cursul mijlociu. El taie de fapt un defileu prin mijlocul formatiunilor geologice ce constituie Muntii Codru-Moma care se prelungesc structural si la nord de Cris, formînd cîteva proeminente, cum ar fi Piatra Pietrariilor. La est limita muntilor este la început pregnanta, fiind determinata de larga depresiune a Beiusului, un golf ce se insinueaza între ei si Muntii Bihor. Spre sud-est însa, o zona de dealuri împadurite leaga cele doua grupe de munti formînd "puntea" amintita, de fapt cumpana de ape între bazinele celor doua Crisuri: cel Negru si cel Alb. Limita între muntii Codru-Moma si Bihor poate fi pusa aici, pe valea Curetu sau, în mod conventional, pe soseaua Vascau - Brad care strabate aici Dealul Mare. Spre sud, limita muntilor o formeaza valea Crisului Alb care îi desparte de Muntii Zarand. In sfîrsit, spre vest, marginea muntilor nu este pregnanta caci ei coboara lent, prin culmi domoale, spre Cîmpia Crisurilor.
In limitele descrise, Muntii Codru-Moma ocupa o suprafata de circa 1 200 km2, fiind astfel comparabili cu alti munti ai tarii, chiar mai mari decît muntii Bucegi, Retezat sau Ceahlau, înaltimea maxima o ating în vîrful Plesu, de 1 112 m.
Fig 01.jp2
Dupa cum îi arata si numele, Muntii Codru-Moma sînt formati din doua grupe montane distincte: Muntii Codru si Muntii Moma, separati destul de net de doua vai divergente, valea Briheni (în est) si valea Moneasa (în vest). Muntii Codru ocupa partea de nord si sud-vest a masivului, Muntii Moma, partea de sud-est.
Muntii Codru-Moma fac parte din zonele interne ale Carpatilor fiind constituiti din formatiuni paleozoice si mezozoice, la care se adauga, în mica masura, roci vulcanice tertiare. Ei au o structura tipica în pînze de sariaj, adica cu unitati tectonice suprapuse, ca urmare a miscarilor de cutare ce au avut loc în timpul ultimei perioade a erei mezozoice, în cretacic. Acest fapt face ca formatiunile sa constituie la suprafata un mozaic, usor de descifrat daca se cunoaste extensiunea fiecarei unitati.
Muntii Codru prezinta în partea de vest o structura monoclinala, cu formatiunile dispuse longitudinal (de la N la S) si caderi spre est. Faptul face ca în marginea de vest a muntilor sa apara formatiunile cele mai vechi, adica sisturile cristaline, formatiuni sedimentare permiene (permianul fiind ultima perioada a paleozoicului), precum si roci eruptive permiene-riolite (porfire cuartifere). Peste acestea se dispune o stiva puternica de roci apartinînd celor trei perioade ale erei mezozoice (triasic, jurasic si cretacic), între care retin atentia, pentru rolul lor în crearea peisajului carstic, calcarele si dolomitele triasice. Aceasta structura longitudinala este constanta pentru toata marginea de vest a masivului, din marginea de nord, de dincolo de Crisul Negru, pîna aproape de valea Crisxului Alb.
Spre est, succesiunea de formatiuni paleozoice si mezozoice se repeta într-o alta unitate tectonica superioara, astfel ca peste formatiunile cretacice ale primei unitati se dispun - tectonic - formatiuni paleozoice ale celei de a doua. În aceasta unitate, la elementele litologice mentionate se adauga o puternica formatiune eruptiva permiana de bazalte. În sfîrsit, pe marginea de est a masivului apare o a treia unitate, la care fenomenul de suprapunere tectonica a unor roci vechi peste altele noi se repeta.
Muntii Moma prezinta aceeasi structura de sariaj, cu diferenta ca aici formatiunile sînt dispuse latitudinal (de la est la vest) cu caderi concentrice, ceea ce face ca formatiunile paleozoice sa apara la nord-vest si sud, prinzînd în centru formatiunile mezozoice. Acestea sînt constituite aproape exclusiv din calcare ce duc la dezvoltarea, aici, a unui vast podis, Platoul Vascau.
Pe marginea de sud a Muntilor Moma apar formatiuni eruptive tertiare, care nu sînt în marea majoritate decît aglomerate si cenusi vulcanice, fapt pentru care aici nu exista aparate vulcanice ci doar platouri cu relief sters.
De jur împrejur Muntii Codru-Moma sînt înconjurati de depresiuni care au jucat rolul de bazine sedimentare în timpul tertiarului, aici acumulîndu-se formatiuni detritice: nisipuri, pietrisuri, argile.
Relieful reflecta în buna masura structura geologica a masivului. In acest sens Muntii Codru sînt constituiti din trei culmi orientate nord-sud, separate de doua vai longitudinale prelungi. Finisul si Tarcaita. Culmile corespund formatiunilor mai dure ale celor trei unitati tectonice, respectiv riolitelor, bazaltelor permiene si cuartitelor de la baza stivei de formatiuni triasice.
Prima creasta din vest este cea mai importanta ca înaltime si lungime. Ea se desfasoara între vîrfurile extreme, Balateasa si Izoi si are în centru înaltimea maxima a masivului, vîrful Plesu de 1 112 m. Ea are circa 22 km lungime si formeaza un zid neîntrerupt, în care înaltimea medie este de 900 m, fapt pentru care este denumita si Creasta Mare a Muntilor Codru. Privita dinspre vest, din cîmpie, ea apare ca un front montan, iar dinspre est, de pe una din crestele paralele, cu aspectul semet al unui zid unic. Din creasta aceasta se desprind spre vest picioare prelungi ce coboara spre Cîmpia Crisurilor, separate de vai împadurite.
Desi frontul pe care îl face Creasta Mare spre vest este impresionant (1 000 m diferenta de nivel pe doar 5 km), regiunea este mai putin interesanta, fiind formata din roci necalcaroase si fara puncte de priveliste deosebite. Frumoase sînt vaile prelungi, cu poieni si paduri dese, astazi pe cale de disparitie. Aceste vai sînt, de la nord spre sud: Valea Mare (Marausul), Botfeiul, Urvisul, Clitul (al Beliului), Hasmasul, Grosi (cu vaile de izvoare Archisel, Albul si Osoiul), apoi vaile Bîrzesti, Teuzul, Minezel si Valea Neagra.
Spre nord, Creasta Mare se desface într-o serie de culmi paralele, separate de vai afluente Crisului Negru. De la vest spre est ele sînt: soimul, Zarzagul, Fieghiul, Haigasul (V, Seaca), Ormanul (denumit si Arman), Valea Mare (a suncuisului) si Finisul (denumit si Valea Mare a Finisului). Cea din urma are un foarte lung bazin de receptie ce formeaza un uluc longitudinal care corespunde cu formatiunile mezozoice ale acestei unitati tectonice. Calcarele nu se fac însa simtite decît în cele doua capete ale crestei. In nord, între vaile Fieghiului si Haigasului, se afla, suspendat ca o treapta intermediara între nivelul crestei si al vailor, un platou calcaros cu relief carstic tipic: Platoul Dumbravita cu numeroase doline aliniate în vai de doline, relief haotic si, singura pestera accesibila turistilor, Pestera din Lunca.
In capatul sudic, pîrîul Finis îsi are obîrsia într-o depresiune plana, o vasta pasune cu doline si ponoare, denumita Bratcoaia. Ulucul pe care îl formeaza valea Finisului se prelungeste spre sud, dincolo de bazinul vaii, trecînd în bazinul vaii Moneasa. La început si aici se afla o poiana, mai mica dar tot atît de frumoasa ca Bratcoaia, denumita Tinoasa, apoi limita Crestei Mari o formeaza chiar valea Monesei. Calcarele apartinînd zonei Finis - Tinoasa - Moneasa nu prezinta formatiuni carstice subterane notabile decît în segmentul sudic, în împrejurimile Monesei se cunosc cîteva avene, în general de mica adîncime, Pestera Liliecilor si Pestera de la Moara, inaccesibila, fiind inundata chiar de la gura.
La est de valea Finisului urmeaza a doua creasta a Muntilor Codru, Varatec - Rosia, mai scurta si mai joasa, corespunzînd cu a doua fîsie de roci dure paleozoice, ce apartine altei unitati tectonice. Ea este acoperita de frumoase poieni care ofera puncte de priveliste spre bazinul vaii Finis si spre Creasta Mare, precum si spre est, spre Depresiunea Beiusului si Muntii Bihor. Creasta aceasta este limitata spre est de alta vale cu bazin larg de receptie, Tarcaita, importanta artera de patrundere în masiv.
Valea Tarcaita este flancata spre est de a treia creasta, cea mai scurta, a Vîrfului Disvii (1 044 m), din care se desfac spre est picioare prelungi ce coboara spre Depresiunea Beiusului. Prin aceasta dispunere, vaile importante din partea de est a Muntilor Codru nu mai sînt longitudinale, ci transversale, orientate est-vest, ele varsîndu-se independent în Crisul Negru. Dinspre nord spre sud aceste vai sînt: Hinchirisul, Cusuiusul, Crisul Varatec (denumita si Varatecul) si Briheni. Cea din urma formeaza un uluc depresionar, orientat însa est-vest, care se continua dincolo de cumpana de izvoare cu o alta vale, cu aceeasi orientare, dar care nu mai apartine bazinului Crisului Negru, ci Crisului Alb. Este valea Moneasa, cu directie la început NE-SV, apoi nord-sud, împreuna cu valea Briheni formeaza un arc de cerc ce separa Muntii Codru, la nord, de Muntii Moma, la sud.
Muntii Moma constituie partea de sud-est a masivului, lor revenindu-le circa o treime din suprafata totala. Elementul dominant de relief îl formeaza Platoul Vascau, vast podis calcaros ce se întinde la o altitudine de 600-700 m si care prezinta poate cel mai extraordinar relief carstic din tara datorita numarului impresionant de doline si bazine închise. Dolinele se aliniaza de cele mai multe ori constituind "vai de doline", uluce longitudinale; de departe par a fi vai dar care au fundul ciuruit de pîlnii circulare, ceea ce face imposibila curgerea unei ape prin ele. Multe doline adapostesc ochiuri de apa, mici tauri pitoresti, formate datorita impermeabilizarii versantilor cu argila de decalcifiere, de un colorit rosu-violet. Spre vest si sud platoul prezinta o salba de depresiuni închise, fara cursuri de apa, ale caror versanti sînt sculptati de zeci si sute de doline.
Marginea platoului este constituita din roci impermeabile ce formeaza o cununa mai ridicata. Vîrful Momuta, de 930 m, este cel mai înalt si el a conferit numele întregului grup. Mai la exterior relieful dezvoltat pe roci impermeabile paleozoice ia aspectul normal, cu vai marginite de creste rotunjite. Dispunerea vailor este radiara fata de platou: spre vest valea Ranusa cu afluentii sai, mai la sud valea Dezna, iar spre sud valea Zimbrului si valea Toplita. Spre nord platoul este marginit de un abrupt ce cade spre valea Briheni, iar spre est de altul, mai domol, ce cade spre Depresiunea Beius.
Platoul Vascau are putine ape permanente, toata pierzîndu-se în ponoare. Ele se gasesc pe margine: în nord valea Cohuri-Ponor, în partea central-sudica, trei vai scurte, cu ape ce izvorasc din rocile impermeabile ale bordurii paleozoice si care se pierd la contactul cu dolomitele (Ponorasul, Recea si Ponorul, ultima cu un impresionant ponor), iar mai la sud, singura vale de importanta, ca lungime si debit, Ţarina. Aceasta are la început un curs orientat SV-NE, apoi sud-nord si ea foloseste pe ultima portiune o depresiune larga, Ţarina, sculptata cîndva de apa, dat acum seaca în cea mai mare parte deoarece apa dispare lateral într-o imensa gura de pestera, Cîmpeneasca. Este un aven-pestera, inaccesibil turistilor din cauza verticalei de 35 m de la gura, extrem de spectaculoasa însa prin cascada ce se arunca aici în gol. Apa, dupa un parcurs subteran de mai multi kilometri, iese la zi în puternicul izbuc numit Izvorul din Boiu de lînga Vascau.
Exista pe marginea Platoului Vascau înca doua izbucuri interesante: cel din valea Briheni, situat în fundul unei chei impresionante si cel, cu totul remarcabil, de la Calugari, vestit pe vremuri pentru dubla sa intermitenta. Probabil din cauza adîncirii cailor de drenaj subteran mecanismul dublei intermitente s-a dereglat si astazi asistam la o simpla intermitenta, cu o curgere a apei de circa 3-5 minute, separate de intervale seci de 15-40 minute, în functie de pluviozitate. Izbucul este declarat rezervatie geologica naturala si este strajuit de pitoreasca manastire, ansamblul fiind un interesant obiectiv turistic.
Ca vasta zona carstica, Platoul Vascau nu este lipsit de cavitati subterane. Majoritatea sînt însa avene, denumite de localnici "cosuri", cu diametru redus, dar uneori foarte adînci (157 m pe verticala la Avenul de la Fata Miei). Ele nu pot constitui însa obiective turistice.
Clima Muntilor Codru-Moma se încadreaza în provincia continental-moderata, cu specific de clima de dealuri împadurite, în care se diferentiaza cîteva zone restrînse de clima de munti mijlocii. Elementele climatice prezinta o etajare concentrica cu valori crescînde sau descrescînde, dinspre Cîmpia Crisurilor, Depresiunea Zarandului si a Beiusului, spre centru. Astfel, temperatura medie anuala descreste de la 10° la 8°C; temperatura medie a aerului în ianuarie descreste de la -2° la -4°C, iar temperatura medie a aerului în iulie, de la 20° la 18°C. Precipitatiile (cantitatile medii anuale) cresc de la 700 la 1 000 mm, iar numarul zilelor cu înghet creste de la cîmpie spre centrul masivului cu circa 20.
Muntii Codru-Moma formeaza în fatxa transportului vestic de aer oceanic o prima stavila care determina ascensiunea aerului umed si intensificarea formarii norilor. Acest fapt face ca precipitatiile sa fie numeroase, iar cele torentiale abundente. Se citeaza astfel averse cu intensitate de 4,60 mm precipitatii pe minut. Totusi, înaltimea mica a muntilor face ca efectul de stavila sa nu fie foarte puternic, astfel ca al doilea baraj, pe care îl constituie Muntii Bihor, înregistreaza cu mult mai puternic efectul, precipitatiile fiind acolo cu mult mai puternice. Vara, în Muntii Codru-Moma scaderea temperaturii aerului depaseste 0,7° la suta de metri, iar temperatura nu trece de 22°C. Aceste valori caracterizeaza verile mai umede si calde. Iernile nu sînt aspre, diferentierea fata de Muntii Bihor fiind neta în ceea ce priveste grosimea si persistenta stratului de zapada. Iarna pe vai se produc acumulari de aer rece în timp ce pe creste aerul este mai cald.
Ca peste tot în Muntii Apuseni, perioada cea mai frumoasa favorabila excursiilor este luna august si prima jumatate a lui septembrie, luna iunie oferind în schimb avantajul unei vegetatii proaspete si a cîmpurilor de flori.
Elementele climatice sînt favorabile dezvoltarii padurilor de fag. Cele de fag curat (Fagus silvatica) sînt mai rare, reprezentînd o forma de padure batrîna, pe cale de disparitie. In bazinele vailor Finis si Tarcaita au existat adevarate paduri seculare, cu arbori al caror trunchi depasea 3 m în diametru. Majoritatea padurilor din masiv sînt însa de amestec, de fag cu carpen (Carpinus betulus), în cantitate egala. Spre margini se adauga frasinul (Fraxinus excelsior), paltinul (Acer platanoides), artarul (Acer pseudoplatanus). In astfel de paduri vegetatia ierboasa este reprezentata primavara prin floarea pastilor (Anemone nemorosa), leurda (Allium ursinum), brebenei (Corydalis cava). Vara se întîlnesc înflorite vinarita (Asperula adorata), silnicul (Glechoma hîrsutum), sopîrlita (Veronica montana), macrisul iepurelui (Oxalis acetoselta), lopateaua (Lunaria rediviva), orbaltul (Actaea spicata) s. a.
O alta padure tipica este cea de stejar (Quercus sessilulora) care apare pura pe crestele formate din substrat silicios, cu sol sarac si de mare uscaciune. Pe crestele mai înalte apar adesea grupe de mesteceni (Betula verrucosa), formînd arareori paduri compacte de mare întindere dar aducînd în peisaj o nota de eleganta. Rasinoasele sînt rare si apar ca arbori. Izolati în padurile de amestec, mai adesea molidul (Picea abies) si foarte rar bradul (Abies pectinata). Acolo unde exista pîlcuri compacte ele sînt în plantatii, aflate mai ales în jurul cantoanelor silvice.
Actiunea intensa de valorificare a masei lemnoase a dus la taieri masive pe mai toti versantii muntilor. Taieturile sînt efectuate cu grija, în sistemul de taieri succesive si de replantari, astfel ca regenerarea padurii este asigurata. Din pacate însa niciodata nu va mai exista peisajul initial, cu paduri compacte acoperind integral culmile si versantii.
Taieturile, foarte numeroase, prezinta si ele asociatii vegetale specifice, în functie de timpul trecut de la taiere si de modul în care s-a efectuat. La început taietura, pe care mai dainuie craci si uscaturi, este invadata de urzici (Urtica dioica), mure (Rubus plicatus), zmeura (Rubus idaeus), fragi (Fragaria vesca), apoi se ridica pufulita (Epilobium angustifolius), coada vacii (Erigeron canadensis), urzicile (Urtica dioica), diverse specii de cruciulita (Senecio viscosus, S. angustiiolium). Prin înaltarea arbustilor dispar speciile ierboase si locul îl iau socul (Sambucus nigra), socul rosu (Sambucus racemosa), bozul (Sambucus ebulus). In oricare din stadiile de regenerare strabaterea unei taieturi de padure este o grea încercare si trebuie în general evitata. Din pacate lucrul nu este totdeauna posibil si cel ce vrea sa strabata Creasta Mare a Muntilor Codru va avea, în mod inevitabil, de luptat cu ha& 151e45b #355;asurile înalte de tufaris sau cu cele joase de mure.
Exista tendinta de replantare a padurilor taiate de fag din zonele înalte (creasta principala sau vîrful Dievii de pilda) cu molid, fapt care va duce în viitor la schimbarea peisajului de ansamblu, conferindu-i un aspect mai montan. In zonele mai coborîte, supuse eroziunii si degradarii, se planteaza mult coniferul Duglas care, pîna sa se ridice, genereaza desisuri aproape de nestrabatut.
Un aspect caracteristic padurilor îl reprezinta poienile din cuprinsul lor. Acestea sînt în general invadate de ferigi ce formeaza desisuri, putînd atinge si 1,70 m înaltime. De multe ori marginea poienilor este tivita cu un sir de mesteceni.
Al doilea peisaj tipic pentru Muntii Codru-Moma, dupa paduri, îl constituie poienile, vaste întinderi de ierburi. Ele nu reprezinta însa adevarate goluri subalpine, neavînd altitudinea adecvata, ci zone defrisate de multa vreme si care, prin traditie, au devenit locuri de fîneata si pasune, ceea ce împiedica revenirea padurii. Caracteristic în aceasta privinta este Platoul Vascau, utilizat pentru fîneata, ceea ce face ca în prima jumatate a verii sa prezinte o extraordinara bogatie floristica. Cositul reprezinta singura perioada a anului cînd întregul platou se populeaza cu sute de cosasi si strîngatori ca apoi sa recada în pustietate, rupta doar de trecerea turmelor de oi carora le ramîne platoul ca pasune.
Poienile din zonele carstice prezinta, în afara vegetatiei ierboase, pîlcuri de arbusti de alun (Corylus avelana), tei (Tillia cordata), maces (Rosa canina), izolate columne de ienupar (Iuniperus comunis). Foarte caracteristice sînt musuroaiele ce pot forma cîmpuri întregi (de pilda în Bratcoaia) si care nu sînt musuroaie de cîrtita, ci marghile - acumulari de pamînt afinat cu o vegetatie caracteristica de muschi (Hypnum si Polytrichum), afine (Vacdnum myrtilus) si merisor (Vaccinam vitisidaea).
Platoul Dumbravita, singurul populat permanent, este cultivat cu cereale si cartofi. Culturi izolate se gasesc si pe creasta Rosia, precum si pe picioarele ce coboara din ea si pe Platoul Vascau, în jurul satelor aflate aici.
Al treilea aspect caracteristic de vegetatie îl constituie luncile rîurilor mari. In zona de izvoare din munte exista vegetatia de umezeala cu nu-ma-uita (Myosotis palustris), sopîrlita (Veronica orchidaea), bobairnica (Veronica beccabunga), broasca apei (Potamogeton), bumbacarita (Eriophorum angustifolium), calce (Caltha palustris), suprafete întinse acoperite cu brustur (Petasites vulgaris) si coada calului (Equisetum maximum). In zonele mai coborîte luncile sînt acoperite de arbusti ca alunul (Corylus avellana), ctocotis (Staphylea pinnata), jugastru (Acer campestre), soc (Sambucus nigra), calin (Viburnum opulum), încîlcite cu hamei (Humulus lupulus), curpen (Clematis vitalba) si vita de padure (Vitis silvestris) si în care macesul (Rosa canina) si murul (Rubus caesius) dau nota cea mai neplacuta pentru cel ce se avînta sa strabata un astfel de desis.
Muntii Codru-Moma sînt bogati în flori. Padurile sînt primavara tapisate cu covoare de primule si anemone; la începutul verii stafeta o preiau fînetele de pe platourile carstice, de o exceptionala bogatie floristica, iar toamna mai dainuie prin poieni campanule si gentiane. Exista si raritati, cantonate în cîte un loc, cum ar fi bujorul salbatic (Peonia officinalis) din dealul cu acelasi nume din bazinul vaii Finisului si din dealul Pacaul, apoi stînjenelul (Iris graminaea) de pe vîrful Caprei (Briheni), ghimpele (Ruscus aculeatus), din zona Moneasa, declarat monument al naturii. O alta planta, de asemenea ocrotita si a carei prezenta este un adevarat mister, este laurul (Ilex aqulfolium), planta mediteraneana, probabil un relief din vremea tertiara, ce creste într-o rezervatie relativ întinsa de la Dosul Laurului din Valea Zimbrului. Planta, perpetuu verde, este denumita laur, desi nu reprezinta faimosul laur cu care erau încununati eroii antichitatii.
Animalele ce populeaza Muntii Codru-Moma sînt cele obisnuite padurilor de altitudine medie. Aici traiesc lupul, mistretul (în numar mare), vulpea, pisica salbatica, capriorul, cerbul carpatin (foarte rar), iepurele, veverita, viezurele, jderul etc.
Padurile sînt pline de pasari, dintre care multe încînta primavara si vara cu ciripitul lor nesfîrsit. Dintre cele mai obisnuite sînt sitarul, mierla, ciocîrlia de padure, cucul, fluturasul de stînca s.a.
Pîraiele sînt bogate în pesti: pastravul, mreana, cleanul, scobarul, zglavoaca fiind speciile cel mai des întîlnite.
Nu sînt semnalate animale periculoase, cum ar fi vipera cu corn (Vipera amodythes) sau scorpionul.
Spre deosebire de Muntii Bihor si de Muntii Metaliferi, puternic populati pîna adînc în munte, Muntii Codru-Moma au asezarile permanente doar în zonele periferice, în bazinele înconjuratoare. Aceste asezari dau ocol masivului, fiind amplasate, aproape în toate cazurile, la iesirea rîurilor din munte. Exista foarte putine asezari permanente situate chiar în interiorul muntilor. Intre acestea este satul Codru (de la care se trage numele grupului de munti), situat pe un afluent al vaii soimu. Tot în zona nordica se gaseste satul Durnbravita de Codru, amplasat pe platforma carstica careia i-a conferit numele. In partea estica a masivului, satele Tarcaita si Briheni sînt situate relativ adînc în munte, pe vaile respective. Platoul Vascau are, de asemenea, cîteva asezari permanente, situate mai ales spre marginea nordica si estica: satele Golesti, Cîmp-Moti, Cîmp, Ponoare.e si Izbuc. In sfîrsit, în partea sudica a masivului asezarile patrund adînc de-a lungul vailor Dezna si Moneasa, pe cea din urma aflîndu-se sl renumita statiune balneara Moneasa.
In afara acestor asezari permanente, muntii cunosc o populare temporara datorita utilizarilor economice. Pe primul loc se afla cele legate de fondul forestier, începînd cu canioanele silvice pîna la punctele de exploatare a padurii, în permanenta mutare, cu numeroase constructii folosite sau dezafectate, ramase în zona fostelor parcele. In al doilea rînd vin ocupatiile legate de cresterea animalelor. In cadrul bazinului hidrografic al pîrîului Finis se gasesc astfel de asezari temporare ocupate numai în timpul cositului si pentru iernatul vitelor mari. Unele dintre aceste asezari au tendinta sa se permanentizeze formînd nuclee de catune. Tot legat de cresterea animalelor exista stîne, unele foarte mari ca în Bratcoaia sau în Tinoasa. Despre via activitate din timpul cositului pe Platoul Vascau am amintit anterior, dar ea se regaseste si în bazinul Finisului sau în alte locuri.
O ocupatie, mai putin activa acum, dar cu vechi traditii, este mineritul. Vechile cuptoare de redus minereul de fier de la Moneasa si din valea Deznei, datînd din secolele trecute, atesta acest fapt. Astazi se executa doar lucrari de explorare geologica pentru minereuri neferoase în diferite puncte. In schimb, o foarte vie activitate este cea legata de exploatarea calcarelor. Cariera de marmura de la Moneasa este foarte moderna si constituie un interesant obiectiv turistic. In aceeasi masura sînt carierele de la Carpinet si cele în curs de dezvoltare de la Cîmp-Moti si Vascau. O vie activitate este dusa în domeniul fabricarii varului, cu o puzderie de cuptoare de ars în partea de est a Platoului Vascau, activitate daunatoare deoarece duce la degradarea peisajului prin exploatari de calcare de mici dimensiuni si nesistematice, dar mai ales prin puternica poluare a aerului, ca urmare a utilizarii drept combustibil a pneurilor de masina dezafectate. In sfîrsit, tot ca exploatari de roci amintim pe cele de cuartite din valea Crisului Negru (zona Borz - soimu) si pe cele de roci vulcanice din zona Sebis.
Activitatea turistica este slab dezvoltata în Muntii Codru-Moma; în ultimii ani, odata cu construirea drumurilor forestiere, au fost deschise posibilitati de patrundere în masiv. Faptul se face deja resimtit caci în zilele de sarbatoare se vad tot mai multi turisti veniti, mai ales cu mijloace mecanice, sa petreaca o zi de odihna pe malul unei ape, într-o pajiste plina de flori. Deocamdata aceasta este tot ce poate oferi masivul caci amenajarile turistice sînt înca în numar redus.
Muntii Codru-Moma sînt delimitati pe toate partile de drumuri nationale si judetene, constituind patru artere care permit accesul în zona montana. Le prezentam sumar mai jos cu intrarile respective în trasee.
Artera nordica este constituita din drumul judetean ce uneste localitatile Pocola (situata pe DN 76 la km 129) si Belfir (situat pe DJ 762 A, la 44 km de Oradea si 61 km de Arad). Drumul este nemodernizat, încît trebuie sa fie parcurs cu masina cu mare atentie din cauza gropilor. Este poate unul din cele mai proaste drumuri din judetul Bihor, dar în acelasi timp unul din cele mai pitoresti, el parcurgînd frumosul defileu al Crisului Negru. Curse I.T.A., cu plecarea din Beius, circula spre toate localitatile care fac legatura cu masivul. Drumul este însotit si de cale ferata (linia Vascau - Beius - Ciumeghiu - Oradea), cu statii de oprire în toate localitatile. Pentru parcurgerea drumului auto exista doua variante:
a) Din piata orasului Beius urmam strada de iesire spre vest, trecem podul de peste Cris, dupa care imediat la stînga se desface drumul spre Tarcaia (traseele 7 sl 8). Trecem de Baile Finis (cu izvoare minerale, dar cu amenajari rudimentare) si intram în comuna Finis, unde se afla capatul liniei forestiere ce urca pe valea Finis (traseele 5 si 6). Traversam satul loanis, dupa care, în satul suncuis, se desface la stînga drumul forestier de pe valea suncuis, apoi, dincolo de sat, drumul forestier de pe valea Ormanului (traseul 4). Dupa stavilarul Crisului, unde s-a format o frumoasa cascada (loc de scaldat vara), drumul ajunge la podul de la Uileacu de Beius
b) A doua varianta din Beius urmeaza drumul national 76 spre Oradea pe 1 km, pîna în satul Pocola, unde coteste la stînga pe drumul nemodernizat. Dupa 2 km trece prin satul Petrani, apoi drumul se strecoara între apa Crisului si coasta golasa si abrupta a Pietrei Pietranilor pîna în comuna Uileacu de Beius, unde traverseaza un canal, apoi Crisul, întilnindu-se în malul stîng cu drumul din varianta a. Aici soseste dinspre sud traseul 4.
In continuare drumul urmareste fidel malul Crisului, împletindu-si firul cu cel al caii ferate. La 3 km aval de pod, în dreapta Crisului, se ridica frumoase stînci de calcar. Trecem prin satul Borz; în stînga noastra ramîne gura vaii Haigasului, apoi, la o fierarie, tot din stînga noastra, vine un pîrîu pe care merita sa urcam cîteva sute de metri pentru a vedea un puternic izbuc ce iese de sub stînci verticale. La 6 km de la podul de la Uileacu de Beius intram în satul Dumbravita de Codru, unde, lînga cooperativa, la stînga, se desface un drum ce urca pe valea Sohodol spre centrul localitatii de pe platoul carstic. Pe acest drum încep traseele 1 a si 3. De aici înainte valea Crisului este flancata, pe ambii versanti, de mari cariere de cuartite, unele din ele parasite. In urmatoarea localitate, comuna soimi, se desface la stînga (într-un cot, la un pod) un drum nemodernizat care duce spre drumul forestier soimi (traseele 1 b si 2). Din soimi drumul, acum asfaltat, paraseste zona muntoasa si, trecînd prin localitatile Petid si Cociuba Mare, ajunge la Belfir, de unde, la stînga, se întîlneste cu artera vestica. La dreapta se ajunge dupa 4-5 km la Tinca, localitate cu ape termale si frumoase amenajari balneare. De aici, prin Salonta, se poate continua drumul la Oradea, în nord, sau Arad, în sud.
Artera estica o formeaza drumul national 76 (Deva-Beius-Oradea) pe 51 km, între localitatile Vîrfurile (km 70) si Beius (km 121). El este complet modernizat; curse I.T.A. circula permanent; drumul este însotit, aproape paralel, pe calea ferata Beius - Vascau. Portiunea care ne intereseaza începe în orasul Beius. La km 110,3 (lînga Rieni) se desface spre vest drumul nemodernizat ce duce în satul Cusuius, de unde încep traseele 8 si 9. Intre km 100 si 105 se trece prin orasul Dr. Petru Groza. La km 97,6 se desface spre vest drumul comunal asfaltat, ce duce în satul sustiu, apoi în continuare (nemodernizat) prin valea Crisului Varatec la Moneasa (traseul 18). Din el încep traseele 10 si 11. Intre km 95 si 93 se afla orasul Vascau, de unde încep traseele 12 si 13.
In primul sat de la Vascau, Carpinet, la km 93,3, se desface spre vest drumul nemodernizat ce duce la Ponoarele si Izbuc, de unde încep traseele 14, 15 si 16. In continuare, drumul trece Dealul Mare în bazinul Crisului Alb si ajunge în comuna Vîrfurile (km 70); la est continua DN 76 spre Brad; la vest se desface DJ 762, spre Arad.
Artera sudica o constituie drumul judetean ce leaga localitatile Vîrfurile si Seleus (DJ 762) pe portiunea Vîrfurile - Buteni. Drumul este în întregime modernizat. El este parcurs de curse I.T.A. cu plecarea din Brad. Paralel se afla linia ferata Arad-Brad, cu statii în localitatile de unde pornesc trasee spre masiv.
La vest de Vîrfurile se afla satul Avram lancu, unde începe traseul 17. La 20 km mai departe, în orasul Gurahont, spre nord, se desface drumul comunal ce trece prin satul Iosasel (localitate celebra pentru descoperirile arheologice de unelte paleolitice) si ajunge în comuna Zimbru. Mergînd în continuare pe drumul forestier de pe valea cu acelasi nume putem ajunge la un remarcabil monument al naturii, rezervatia de laur (Ilex aquifolium). La 20 km spre vest de Gurahont se afla comuna Buteni, de unde se desface spre nord drumul asfaltat ce duce la Moneasa si la Vascau (traseul 18). În continuare, DJ 762 trece în zona de cîmpie îndreptîndu-se spre Ineu. La 18 km de la Buteni, în comuna Bocsig, se desface spre nord drumul judetean ce trece prin Belfir - Ţinea - Les si ajunge la Oradea (82 km), si care constituie de fapt artera vestica.
Artera vestica o formeaza drumul judetean 762 A (complet asfaltat) pe portiunea dintre localitatile Bocsig si Belfir. El prezinta un singur punct interesant pentru Muntii Codru-Moma, comuna Beliu, situata ia 7 km nord de Bocsig si la 31 km de Belfir. De aici se desface un drum comunal care duce spre sud-est în comuna Archis, apoi în satul Groseni, de unde se continua cu un drum forestier ce urca pe valea Grosi pîna pe Creasta Mare a Muntilor Codru, între Vîrful Vîrfului si Vîrful Plesu Mic. Tot din Beliu se desface spre nord-est un alt drum comunal care, trecînd prin satul Tagadau, ajunge la Comanesti, unde se bifurca; o ramura o ia spre est, trece prin comuna Hasmas si se înscrie pe valea cu acelasi nume, urcînd pîna sub Creasta Mare a Muntilor Codru, sub Vîrful Bisericii (pe traseu o frumoasa cabana de vînatoare). A doua ramura o ia spre nord, trece prin satul Botfei si urca pe valea cu acelasi nume pîna aproape de izvoarele de sub vîrful Balateasa (vezi traseul 1 b).
Ca puncte de plecare pot fi luate orasele situate la periferia masivului: Beius, orasul Dr. Petru Groza, Vascau si Moneasa.
Beiusxul, oras situat în mijlocul depresiunii cu acelasi nume, este un vechi centru de cultura româneasca. Situat la cca 200 m altitudine, are circa 10000 de locuitori; el este centrul turistic pentru Muntii Codru si Muntii Bihor. Din Beius pleaca drumuri în numeroase directii: DN 76 spre Oradea si Deva; drumuri judetene ce fac legatura cu Salonta prin Finis sau prin Uileacu de Beius; drumul ce duce în Muntii Padurea Craiului (la Rosia sau la Pestera Meziad) sau în Muntii Bihor (la Stîna de Vale); Beiusxul are hotel, restaurant, cofetarii si magazine, de unde se poate face aprovizionarea, precum si statie de benzina. Joia este zi de tîrg, cu aprovizionare bogata.
Orasul Dr. Petru Groza este asezat pe DN 76, tot în Depresiunea Beius, la 20 km sud de Beius, la o altitudine de circa 220 m. Centru muncitoresc în dezvoltare, cu o frumoasa conceptie edilitara, orasul este un important punct turistic, de aici putînd urca în muntii Codru-Moma si Bihor. Din oras se desface DN 75 care duce la Cîmpeni, si, în continuare, la Turda, Alba Iulia sau Brad. In oras exista hotel, restaurant, cantina-restaurant, cofetarie si diverse magazine.
Vascau, al treilea oras din Depresiunea Beius si cel mai sudic, este situat pe DN 76, la cca 250 m altitudine. Are un glorios trecut minier datorita zacamintelor de fier epuizate înca de la începutul secolului, dar care se ridica acum gratie exploatarilor de calcar în curs de dezvoltare. Pozitia sa la poalele muntelui confera conditii optime pentru practicarea turismului în Muntii Moma, în special pentru vizitarea Podisului Vascau. Din pacate nu are dotari hoteliere, poseda însa restaurant, cofetarie, magazine bine aprovizionate si statie de benzina permanent deschisa. De la nord de oras porneste DN 75 spre Cîmpeni, iar recent s-a deschis o sosea spre Moneasa.
Moneasa, localitate si statiune balneoclimatica, se afla în partea de sud-vest a Muntilor Moma, pe valea cu acelasi nume, la altitudinea de circa 290 m. Statiunea este dependenta de comuna Moneasa, care are circa 1 500 de locuitori. Renumele statiunii l-au adus apele hipotermale (25-32°), cunoscute înca de pe vremea romanilor. Ele au determinat dezvoltarea statiunii care dispune de instalatii de bai, un hotel modern, vile de cazare, frumoase bazine de înot. Cazarea se poate face si la localnici. Este o buna baza pentru excursiile din partea central-sudica a Muntilor Codru-Moma.
In zona montana nu exista cabane propriu-zise: în partea de sud se afla campingul de la Dezna (26 de locuri, restaurant, deschis aprilie-noiembrie), iar în partea de vest cabana de vînatoare din valea Hasmasului. O alta posibilitate o ofera canioanele silvice numeroase, dar pentru care trebuie obtinuta o autorizatie prealabila de la Ocoalele silvice. Dintre acestea, cel mai bine plasate pentru practicarea turismului sînt cele situate pe vaile Botfeiului, soimului, Ormanului, Valea Mare a Suncuiusului, Finisului (cantoanele Huta si Brusturi), Tarcaitei, Crisului Varatec si pe Platoul Vascau, la Ponoras.
De mentionat ca în Poiana Izoi, deasupra Monesei, cabana Izoiu, cunoscuta ca atare de multa vreme, nu mai are regim de cabana fiind transformata în statie meteorologica.
Marcajele. In Muntii Codru-Moma aproape nu se poate vorbi de marcaje turistice. Cîteva tentative, datorate unor unitati de pionieri, au ramas doar bune intentii, fara prea mare folos practic, din cauza aplicarii defectuoase a semnelor (prea rare) si fara un studiu prealabil al traseului. Pentru exemplificare mentionam marcajul banda rosie de pe traseul Moneasa - Tarcaita (traseul 20), si cel cu semn banda albastra, mai bun, ce pleaca din comuna Avram lancu, pe la Izbucul de la Calugari, la satul Ponoarele (traseul 17). In anul 1977 a început marcarea Crestei Mari a Muntilor Codru si a accesului la ea dinspre valea Hasmasului (marcaj banda galbena).
In aceasta situatie, a lipsei unei organizari a turismului în acesti munti, ghidul de fata vrea mai mult sa atraga atentia asupra posibilitatilor pe care le ofera si asupra obiectivelor turistice mai interesante. Prin forta lucrurilor el este axat mai ales pe drumuri forestiere, singurele care ofera posibilitati de patrundere în masiv. Ţinem însa sa atragem atentia ca descrierea pe care o facem asupra acestor drumuri are valoare temporara caci ele au viata limitata a exploatarilor pe care le deservesc, Cazînd repede în paragina, fara a mai fi reparate, fapt care le poate face improprii circulatiei cu autovehicule.
1. Creasta principala a Muntilor Codru
Posibilitati de acces: din satul Dumbravita de Codru (varianta a) sau din comuna soimi (varianta b), ambele situate pe drumul Pocola - Belfir (artera nordica). Caracteristica traseului: traseu de creasta, fara mari diferente de nivel, dificil din cauza orientarii anevoioase si a taieturilor de padure. Traseul este în curs de marcare. Intrucît este un traseu lung îl vom scinda în mai multe sectoare; de asemenea, vom da si variante de coborîre.
a. Accesul prin satul Dumbravita de Codru - Vîrful Balateasa
Distanta: 10 km Durata: 4 ore. Valea Crisului Negru-scoala din Dumbravita de Codru: 1 ora; scoala din Dumbravita de Codru - Cîmpul Musatei: 2 ore; Cîmpul Musatei - Vf. Balateasa: 1 ora.
Pe drumul Pocola - Belfir, la 15 km de la Pocola, se afla satul Dumbravita de Codru, constituit aici din cîteva case. De fapt satul propriu-zis este situat mai departe, spre sud, pe larga platforma carstica aflata la o diferenta de nivel de 200-300 m fata de valea Crisului. Traseul începe în dreptul cooperativei, unde se afla si statia I.TA, la cîteva sute de metri de statia C.F.R. Aici coboara dinspre sud un pîrîu pe a carui vale urca un drum. Dupa 75 m el se bifurca: ramura din stînga traverseaza firul de apa si urca spre partea estica a satului (vezi traseul 3); ramura din dreapta conduce în centrul satului, unde începe de fapt traseul nostru. Pentru a ajunge pe platou urcam drumul ce urmareste versantul stîng al vaii pe care am parasit-o si iesim la obîrsia ei pe o creasta plata, dincolo de care, spre vest, se adînceste Pîrîul serbanului. Drumul face un cot la dreapta, pe care îl putem taia urcînd dupa stîlpii liniei electrice. Curînd apar primele case, ulita dintre ele conducîndu-ne la scoala. Ţinînd ulita în sus iesim pe un picior de deal sterp, cu iarba firava si sol erodat, si urcam pîna pe culme, unde drumul devine aproape orizontal. Ne angajam astfel pe versantul estic al Vîrfului Pinilor, acoperit de paduri de stejar, fag si alte esente (dar nu pin), avînd la stînga, sub noi, coasta deschisa si acoperita cu fînete, ce lasa vederea libera spre complicata platforma carstica ciuruita de zeci de doline. Dupa 20 minute de la scoala ajungem într-o sa cu poiana, dincolo de Vîrful Pinilor, de unde observam si faimosii pini, în coasta vestica a vîrfului, cea care priveste spre valea Fieghiului[1] ce se adînceste mult în munte.
Din sxa, cotind usor la stînga, urcam destul de puternic pe culmea ce margineste spre est valea Fieghiului. Urcam prin padure rara si poieni cîstigînd înaltime, ocolim prin dreapta vîrful Zbîrcioaia si iesim iar într-o sxa. De aici, mergînd orizontal, sau coborînd putin, ocolim prin stînga vîrful Culmii (denumit si Osoiul, 737 m) si ajungem într-o poiana prelunga ce ocupa saua de pe culmea relativ îngusta. De aici vederea se deschide înainte, spre vîrfurile împadurite pe care le vom urca sau ocoli, dintre care reperul cel mai bun îl constituie vîrful Balateasa, cel mai din dreapta (sud), marcat de o piramida trigonometrica. Un alt reper pentru identificarea acestui punct îl ofera padurea de mesteceni din dreapta noastra si un drum ce vine de pe partea cealalta a culmii.
Urmam în continuare creasta, urcînd usor prin rariste de padure, ocolim un mic vîrf prin stînga (est) si ajungem pe culme; mai ocolim un vîrf prin dreapta si urcam ceva mai puternic chiar pe creasta, prin padure, pîna iesim într-o mare poiana ce se întinde în jos spre dreapta; este Cîmpul Musatei. In fata avem vîrful Magura, iar la dreapta lui, vîrful Balateasa (927 m). De la scoala din Dumbravita de Codru pîna aici am facut 2 ore.
Traversam Cîmpul Musatei prin dreapta si intram în padure ocolind vîrful Magura prin dreapta. Ne angajam astfel pe versantul estic al vaii Zarzagului, care se adînceste la dreapta, trecem o culme si taiem coasta abrupta, pentru a iesi într-o alta mare poiana, plina de mesteceni, Groapa Balateasa (cca 800 m alt.). Am ajuns în sfîrsit la poalele vîrfului rîvnit, Balateasa, la care însa nu duce nici un drum. Îl vom urca deci direct, pe linia de cea mai mare panta, prin padure, nu înainte de a ne aproviziona cu apa din puternicul izvor aflat în dreapta noastra si care este amenajat cu valaie. Daca nu vrem sa urcam direct fara drum, putem continua pe curba de nivel, pe deasupra valaielor, urmînd o poteca ce traverseaza izvoarele vaii Zarzagul, trece o culme aproape neobservata, mai face o bucla puternica pe la izvoarele vaii soimu si iese pe culmea Dîmbului Negru la cca 860 m altitudine, adica la mai putin de 100 m de vîrf. Aici întîlnim varianta b. Urcam culmea, unde o treapta marcata de bolovani mari de conglomerate ne scoate pe vîrful Balateasa (927 m), acoperit de un desis de buruieni si de padure tînara care împiedica vizibilitatea. O piramida de lemn duce la recunoasterea acestui vîrf, vizibil de la foarte mari distante.
b. Accesul prin valea soimu - vîrful Balateasa
Distanta: 13 km Durata: 3-4 ore
Pentru cei ce au la dispozitie masina recomandam accesul prin valea soimu, care ne scuteste de 3 ore de traseu de creasta. Pentru aceasta urmam valea soimu pîna la cantonul silvic, pe drum comun cu traseul 2. De aici mai departe drumul forestier traverseaza frumoase poieni care dispar dupa 2 km, valea capatînd aspect de defileu. Dupa înca 1 km drumul trece pe malul stîng; la gura pîrîului Ulmu întîlneste un punct de exploatare forestiera (baraca unde se poate face aprovizionarea cu pîine si conserve). Drumul trece din nou pe malul drept, unde padurea este taiata complet pe o portiune, apoi urca în panta prin padurea de fagi tineri, înalti. La aproape 4 km de la baraca lasam în versantul drept gura unui pîrîu, apoi la înca 500 m vom fi atenti sa reperam în versantul stîng o poienita de forma triunghiulara. Ea poate fi recunoscuta prin faptul ca deasupra ei, prin padure, peste saua joasa se zareste creasta ce margineste valea. Alt semn de reper al poienitei îl constituie faptul ca la 500 m în amonte de ea se sfîrseste drumul forestier. In dreptul poienitei parasim drumul forestier si o luam la dreapta pe o poteca firava ce ne scoate în ¼ ora în sa (55 m diferenta de nivel de urcat). In sxa ne întîmpina o plantatie de Duglas, pe care o strabatem pe la margine, cotind la stînga. Urcînd usor, la intrarea în padure întîlnim un izvor, Fîntînile de Agris, situat chiar pe culmea Dîmbul Negru. El nu se varsa însa spre valea soimu, ci de partea cealalta, în pîrîul Botfei, care se afla la o diferenta de nivel de 60 m spre sud. si pe Botfei urca un drum forestier, ceea ce permite intrarea în traseul de creasta si din aceasta parte. (Accesul pe valea Botfei este favorabil celor ce vin dinspre Arad, vezi artera vestica). De la izvor urca spre sud-est o poteca ce tine creasta muntelui. Urcusul, tot timpul în padure, este la început domol, apoi tot mai abrupt, terminîndu-se dupa o diferenta de nivel de 250 m în vîrful Balateasa (927 m).
c. Vîrful Balateasa - Poiana Vîrfului
Distanta: 16 km Durata: 6-8 ore
De la vîrful Balateasa începem sa coborîm tinînd creasta dinspre sud-vest. Curînd întîlnim un drum pe care-l urmam. Mergem pe el un timp aproape orizontal, apoi urcam usor în vîrful Prisacarul. Pe deasupra unei plantatii de Duglas, din dreapta noastra, avem o larga vedere spre vest (singura de altfel de pe întregul parcurs): la dreapta se afla culmile împadurite ce marginesc bazinul vaii Botfeiului, larga depresiune din fata noastra; picioarele prelungi se pierd în Cîmpia Crisurilor ce se zareste pîna departe la orizont, mai ales spre stînga. Din vîrful Prisacarul coborîm, la început mai lin, apoi mai puternic, si urcam din nou în Vîrful lui Popa, o mica denivelare abia simtita, care ne permite brusc o vedere larga spre est datorita marii taieturi a padurii din versantul estic. La picioarele noastre se deschide Groapa Mesteacanului, larga depresiune în care se aduna firele ce formeaza mai jos pîrîul Huta, dincolo de care zarim creasta împestritata cu poieni, care limiteaza spre est bazinul vaii Finis, apoi peste ea, profilîndu-se pe cer, crestele Bihorului si ale Vladesei.
Trecerea mai departe constituie prima încercare de a învinge o taietura de padure, fapt care se va mai repeta. In principiu taieturile se afla pe versantul estic si nu depasesc niciodata creasta. De aceea vom încerca de fiecare data sa ne strecuram pe versantul vestic, cît mai sus sub creasta, pentru a nu ne lasa furati de vreo creasta secundara ce coboara la dreapta, spre Depresiunea Crisurilor. Procedînd astfel coborîm puternic pe lînga taietura pîna într-o sa adînca, ocolim un mic vîrf (vf. Dîmboc) si ajungem iar într-o sxa, de fapt cea mai adînca de pe întregul parcurs (cca 725 m). De aici urcam la stînga, pe creasta acoperita de vegetatia deasa si joasa, pentru a ne bucura din plin de larga vedere spre est, completata acum spre nord-est cu culmile împadurite ce se desprind din vîrful Varatec. Mergem orizontal, avînd tot timpul la stînga larga panorama, cu grija de a tine strict marginea taieturii, pentru a nu fi furati de o culme importanta, cu drum, ce se desface la dreapta - culmea Dealul Samulescu - care separa pîrîul Urvis (nord) de pîrîul Clit (sud). Coborîm apoi lin pe culmea principala prin padurea curata de fag, lasînd la stînga vîrful Urvis. Poteca buna ne conduce pasii, dar trebuie sa fim atenti la potecile care coboara la dreapta, în valea Clitului. De aceea vom tine cît putem poteca pe curba de nivel, pe sub creasta, apoi urcam odata cu aceasta o diferenta de nivel de circa 100 m pîna în Vîrful Bisericii (Bisericoiu), asezat putin excentric, astfel încît culmea face o usoara inflexiune spre vest. Din acest vîrf coborîm spre est prin desis de padure într-o sxa, din care taietura de padure ne permite sa zarim spre nord-est acoperisul rosu al caselor de la Huta.
Din sa urcam destul de abrupt o diferenta de nivel de cca 70 m pîna în vîrful Maciuca, si el taiat spre est, ceea ce ne ofera din nou o panorama larga asupra bazinului vaii Finis. Aici se termina taietura, astfel încît vederea se închide pentru moment si orientarea devine mai dificila. Din fericire, dupa un coborîs usor urmeaza o portiune orizontala prelunga, acoperita de poieni cu ferigi înalte, ceea ce usureaza orientarea; dupa un urcus domol prin padure deasa de fag tînar ajungem pe Dealul Sasului, o culme îngusta, destul de ascutita, presarata cu bolovani si blocuri de conglomerate, ce formeaza un fel de palier orizontal la altitudinea de cca 1 000 m. Dupa o jumatate de ora de mers pe orizontala, un urcus abrupt printre stînci mari de gresii ne conduce în vîrful Cornilor, în fata caruia perspectiva se deschide din nou spre est, datorita taieturii de padure din Dealul Pojarului, taietura care afecteaza depresiunea adînca a vaii care se afla în fata noastra. Coborîm pe marginea taieturii printr-un grohotis cu bolovani mari acoperiti de rugi de mure, îndreptîndu-ne spre sud-vest, caci creasta face aici o inflexiune. Din saua joasa, strajuita de o padure de mesteceni, urcam costis prin taietura de padure spre vîrful care se ridica în fata noastra si al carui versant stîng este taiat. Este vîrful Plesu, de 1 112 m, cel mai înalt vîrf din Muntii Codru-Moma. De pe el, sau mai bine de pe creasta cu care se prelungeste spre sud-est, încoronata de stînci de porfire, avem o ultima vedere larga spre bazinul inferior al vaii Finisului si spre firele de vale pe care le trimite încoace, spre creasta pe care sîntem. Un punct de reper ni-l ofera baraca forestiera de la marginea pantei si a taieturii de padure. Din culmea Plesului coborîm la dreapta de micul abrupt pe care-l fac porfirele, apoi peste stînci acoperite de tufe pîna într-o sa plata, larga, marginita de mesteceni. O traversam în lung, reintram în padure, iar dupa mai bine de 100 m ajungem într-o alta sa de unde începem urcusul spre vîrful Osoiul Mare. Deoarece pe versantul din dreapta începe o taietura de padure, urmam o poteca bine batuta care se desface la stînga vîrfului si care ne ajuta, suind costis, sa-l depasim prin est, fara sa-l urcam. Drumul strabate o padure înalta de fag si ne scoate, imediat dupa vîrf, într-o poiana marginita de mesteceni. (Din Vf. Plesii pîna aici am parcurs ½ ora). Urmam un timp creasta, la stînga, cu bolovani foarte mari, avînd grija sa urmarim semnele rosii ce delimiteaza parcelele de padure. In felul acesta ajungem într-o sa joasa, aflata între vîrful Osoiul si Vîrful Vîrfului. Pe cel din urma îl ocolim din nou prin stînga (est), folosind o poteca bine batuta la început, care se pierde apoi într-o poiana invadata de o adevarata jungla de ferigi înalte cît omul. Acestea cedeaza treptat locul unei frumoase fînete, presarata de molizi, ce formeaza cel mai odihnitor peisaj din tot parcursul (Poiana Vîrfului). Poiana pe care o strabatem în lung ne scoate din nou pe creasta, la sud de Vîrful Vîrfului, unde întîlnim un drum forestier. El urca la dreapta noastra pe versantul de vest al Vîrfului Vîrful si coboara în fata noastra prin taietura de padure, îl urmam; traversam o padure înalta de fagi batrîni, apoi facem un usor cot la dreapta si iesim pe creasta la gol, într-o mare taietura de padure ce cuprinde versantul vestic al muntelui. Drumul coboara la dreapta traversînd taietura si conduce în satul Groseni. El se continua însa si la stînga fata de noi, unde se bifurca repede: o ramura urmeaza creasta si o vom utiliza pentru continuarea traseului de creasta (varianta f); alta ramura coboara, la stînga, pe versantul de vest al crestei, în Bratcoaia, si ea ofera o posibilitate comoda de a ajunge, fie la Moneasa (varianta d), fie la Tarcaita (varianta e). Vom descrie în continuare toate aceste trei variante.
d. Coborîrea la Moneasa prin Bratcoaia - Tinoasa
Distanta: 8 km Durata: 2½ ore
Începem cu aceasta varianta deoarece continuarea crestei este foarte anevoioasa si mai ia înca 4 ore, ceea ce face ca timpul total sa depaseasca posibilitatea de parcurgere într-o zi, în timp ce coborîrea la Moneasa prin Bratcoaia mai dureaza doar 2½ ore. Recomandam deci aceasta solutie ca iesire din traseu.
Parasim creasta principala din saua dintre Vîrful Vîrfului si Plesul Mic si începem sa coborîm odata cu drumul spre sud, taind coasta Dealului Plesului Mic. Un coborîs prelung, un cot la stînga, unul la dreapta, un nou coborîs prelung spre sud, apoi cîteva serpentine scurte ne scot în versantul vestic al vastei depresiuni Bratcoaia ce se întinde în fata noastra. O mare pasune, presarata de mii de musuroaie, ofera neasteptata priveliste odihnitoare a unui ses, cuibarit între culmi mai înalte, împadurite, suspendat fata de larga depresiune a vaii Finisului ce se deschide spre nord si a carei obîrsie se afla aici.
Drumul bun si bine trasat pe care am venit traverseaza un vechi debleu al fostei cai ferate forestiere, astazi dezafectata, coteste usor la dreapta, traverseaza un pîrîu si din nou vechea linie C.F.F., acum în rambleu, si se îndreapta spre nord. Retinem rambleul, caci aici începe traseul spre Tarcaita (varianta e). Drumul vizibil urmareste marginea vestica a poienii, îndreptîndu-se pe curba de nivel spre sud. O cruce înalta de lemn ce ramîne în dreapta drumului si doua stîne, din care cea de-a doua este o casa trainica, constituie indicii ca sîntem pe calea cea buna.
Dupa circa 15 minute de la intrarea în poiana, drumul trece prin lastaris de padure tînara, traverseaza un pîrîu si intra în padure înalta. Drumul, foarte noroios la început, dupa 10 minute coteste la stînga si intra pe o culme plata ce desparte cele doua depresiuni marcante, Bratcoaia, la nord, aici împadurita, si Tinoasa, la sud. Coborîm în cea din urma, tinînd una din numeroasele poteci ce se lasa de pe creasta, la dreapta. In 10 minute ajungem astfel la marginea unei frumoase poieni orizontale, alungita spre sud, denumita Tinoasa, pe care o traversam în lung în alte 10 minute. Indiferent cum o luam, drumul pîna la sfîrsit este barat de drumul forestier Izoi. Pentru a ajunge de aici la Moneasa avem mai multe posibilitati.
Putem coborî chiar pe drum, în care caz o vom lua la stînga si vom avea grija sa tinem necontenit ramura din dreapta. Aceasta chiar la iesirea din Poiana Tinoasa, cînd, trecînd pe lînga o vararie, lasam la stînga un drum ce urca usor, care este capatul traseului 21. Drumul nostru se înscrie în versantul unui picior de munte, coteste la stînga si ajunge în valea Meghesului, pe care o urmeaza apoi necontenit în aval, tot timpul în versantul stîng. Dupa circa 1½ ora de la Tinoasa ajungem în statiunea Moneasa (vezi si traseul 20 în sens invers).
Mai scurt, dar mai dificil ca orientare, este drumul direct la Moneasa, pe culmea dintre pîraiele Meghes si Valea Bailor. Intrarea în el o gasim dupa ce traversam drumul forestier, în dreptul varariei, unde se desface un drum secundar care se înscrie în coasta unui mamelon proeminent, Dealul Mare, pe care drumul forestier îl ocoleste prin dreapta, pe curba de nivel, iar noi, cu poteca, prin stînga. Dupa 10 minute l-am depasit; din dreapta coboara un alt drum, despletit în mai multe santuri de siroaie. Cu potecile unite intram în padure, coborîm destul de puternic pîna într-o sa cu poiana presarata cu fagi batrîni. Sîntem aici pe o culme lata care formeaza cumpana de ape între Meghesul Sec, la stînga, si o vale de doline, la dreapta. Coborîm în continuare pe linia de cea mai mare panta, la început în padurea mica, apoi pe liziera padurii mari, ce ramîne la dreapta, si poiana la stînga. La altitudinea de 540 m lasam la dreapta, lînga poteca, avenul Izoiul Mare. Dupa o ultima poiana plata, poteca intra definitiv în padure si coboara, tinînd strict culmea, pîna în parcul statiunii Moneasa. De la vararia din Izoi pîna la Moneasa am parcurs 45 minute (vezi traseul 21 descris în sens invers).
e. Coborîrea prin Bratcoaia la Ţarcaita
Distanta: 18 km Durata: 4 ore
Coborîm din creasta principala în Poiana Bratcoaia, unde intersectam rambleul fostei linii ferate înguste. Îl urmam înainte (nord), traversam cu el poiana în lat si intram într-un debleu adînc taiat în calcare. Avem grija sa urmam fosta linie ferata înainte, fara a ne lasa amagiti de ramificatiile ce se desfac la stînga. Traversam un pîrîu unde lipseste podul caii ferate, apoi, la 15 minute din Poiana Bratcoaia, începem sa coborîm pe linia de cea mai mare panta, iesind într-o vasta poiana. Este sesuta, strabatuta de un firav pîrîu, pe care de fapt l-am însotit înca din Poiana Bratcoaia, sus, în versantul sau drept. În poiana întîlnim drumul forestier Tarcaita ce însoteste valea sasa, pe malul drept, apoi pe cel stîng si din nou pe cel drept. El începe sa se deniveleze de patul pîrîului, ramînînd în versantul drept pe care-l taie costis, apoi face un cot puternic la dreapta si coboara în valea Ripoasa, de fapt obîrsia vaii Tarcaita, la o baraca forestiera, unde întîlnim si traseul 21. (Din Poiana Bratcoaia pîna în valea Tarcaita, circa 1 ora). In continuare spre Tarcaita vezi traseul 7 (descris în sens invers), înca 3 ore.
f. Poiana Vîrfului - vîrfurile Plesul Mic si Izoiu - Moneasa
Distanta: 10 km Durata: 4 ore
Portiunea de creasta din Poiana Vîrfului pîna pe muntele Izoiu este dificila din cauza unei vechi taieturi de padure, care acum este înlocuita de lastaris sxi hatis aproape de netrecut. De aceea nu recomandam parcurgerea acestei portiuni. Totusi, pentru turistii care vor sa parcurga integral creasta Muntilor Codru o prezentam în continuare.
Din saua vaii Grosi (cca 980 m alt.) urmam drumul de exploatare spre sud pîna ce se pierde într-o taietura de padure recenta, care ocupa integral creasta. Urcusul este dificil, mai ales din cauza vrejilor de mure ce fac un covor inextricabil, prin care calci anevoie. Dupa 15 minute de urcus sîntem în vîrful Plesul Mic de 1 090 m, împadurit, dupa care coborîm prin padurea rara de mesteceni cu ferigi mari, apoi culmea se îngusteaza si este acoperita de un desis de fagi foarte tineri cu ferigi prin care de abia strabatem. Traversam în continuare o padure înalta, în care o doborîtura cu trunchiuri transversale ne îngreuiaza înaintarea si iesim la vest în saua Vaii Rele (Teuzul) cu taietura proaspata.
Din sa urcam greu, printre rugi de mure ce fac un covor compact strabatut de o vaga poteca, la un prim vîrf, marcat de blocuri de cuartite. O fosta poiana, cu iarba înalta ce mascheaza un grohotis de blocuri de stînca, ne conduce la un al doilea vîrf, marcat de cîteva trunchiuri de pomi arsi si uscati ramasi în picioare, apoi culmea îngusta, acoperita de iarba, ne conduce la un al treilea vîrf, cel mai înalt. Este vîrful Izoiu de 1 098 m, încununat de strate de gresii cuartitice. Vederea de aici este cuprinzatoare si extrem de frumoasa: spre nord zarim la orizont primele vîrfuri ale crestei principale, pe care am venit, dintre care recunoastem vîrful Balateasa cu taietura de pe vîrf, unde se afla si piramida de lemn. Mai la dreapta se deschide vastul bazin al vaii Finisului, cu obîrsia în larga Poiana Bratcoaia ce se asterne pîna la picioarele noastre, strajuita pe dreapta de creasta Varatecului, presarata cu poieni. Spre nord-vest se impune cocoasa dubla a vîrfului Dievii. La dreapta, jos, zarim bazinul împadurit al vaii Moneasa, cu peretele de calcar din valea Viezuroi, iar mai la dreapta cîteva vîrfuri tesite cu poieni marcheaza Platoul Vascau, dominat spre nord-est de vîrful împadurit al Momutei. Pe întreaga latura de vest zarea este închisa în ultimul plan de succesiunea de creste ale muntilor Padurea Craiului, Vladeasa si Bihor, din care, pe vreme senina, putem recunoaste cele mai mici detalii. Spre vest vederea este tot atît de cuprinzatoare, dar mai putin interesanta caci dincolo de picioarele prelungi ale crestei pe care sîntem, se asterne pîna la orizont Cîmpia Crisurilor, mostra de pictura cubista cu suprafete rectangulare diferit colorate.
Dupa ce am admirat privelistea, începem coborîsul spre sud printr-un hatis inextricabil de rugi de mure cît omul, padure tînara si lastaris, pe care trebuie sa le învingem cu stoicism, tinînd creasta, pentru a nu ne lasa furati de padurea îmbietoare din dreapta, prin care riscam sa ajungem prea jos. Din fericire portiunea dificila se termina curînd, caci urmeaza o frumoasa padure rara cu iarba, apoi din nou desis pe creasta bine marcata; urmeaza o padure de fagi înalti cu carari vizibile, ce se curma într-o zona despadurita prin doborîtura de vînt si cu covor de rugi de mure. O lunga portiune orizontala prin poiana ne mai lasa sa respiram, dar curînd patrundem într-o jungla de ferigi mari presarata cu pîlcuri de mesteceni tineri. De aici intram pentru putin timp într-o frumoasa padure de fag ce ocupa versantul din dreapta, apoi o noua jungla de ferigi ne conduce într-o sxa. Un scurt urcus prin covorul de mure ne scoate pe creasta plata, ocupata de padure linistita, iar dupa circa o ora de la plecarea din vîrful Izoiu iesim într-o ultima taietura de padure ce ocupa întregul versant estic al crestei si care ne permite o vedere larga asupra bazinului superior al vaii Moneasa, cu firele de vai ce se despletesc în marginea Platoului Vascau. Sub noi, pe fundul vaii, apar miniatural vilele statiunii din Moneasa, iar spre sud, poiana larga de pe valea Moneasa, de la Ranusa si Dezna, strajuita pe dreapta de vîrful mai proeminent, împadurit, format din roci vulcanice. Prin taietura de padure zarim chiar sub noi drumul forestier Izoi, la care trebuie sa ajungem. Pentru aceasta mergem pe liziera padurii, coborînd chiar pe creasta. Dupa 10 minute ajungem la capatul drumului forestier, la altitudinea de 800 m. Timp de 5 minute drumul tine si el creasta, apoi se angajeaza pe versant facînd un cot la stînga. Urmîndu-l traversam o mica padure, apoi iesim în taietura si ocolim obîrsiile Pîrîului Pietros ce se lasa abrupt la dreapta, unde coboara si un drum pe care-l putem urma pentru a ajunge jos, comod dar fara perspectiva. De aceea preferam sa depasim poteca ce o ia înapoi în jos, pentru a ajunge pe o creasta plata, cu poiana, unde drumul forestier face un usor cot la stînga. Undeva, înainte, se afla vechea cabana Izoiu, transformata acum în statie meteorologica. Nu ajungem însa la ea ci coborîm imediat la dreapta, chiar fara poteca vizibila, tinînd culmea orizontala a dealului. Dupa 5 minute culmea, tot timpul cu poiana si arbori izolati, începe sa coboare. Se schiteaza un drum care urmeaza versantul abrupt pe linia de cea mai mare panta, dar se transforma într-un sant adînc. Din stînga vin cîteva poteci secundare, drumul nostru se transforma într-un fund de rîpa, iar la circa 30 minute de coborîs intram în padure.
Drumul, acum noroios, ne conduce spre dreapta pe versant; traversam un mic pîrîu, apoi ajungem în patul Pîrîului Pietros. Lasam firul de apa la stînga si drumul, acum bine marcat si carosabil, ne scoate la primele case din Moneasa; o luam pe strada pavata ce trece pe lînga posta si ajungem la drumul asfaltat.
2. Valea soimu - Cantonul soimi - Valea Zarzagului
Posibilitati de acces: localitatea soimi pe drumul Pocola-Be.fir (artera nordica) Distanta: 15 km Durata: 6 ore Caracteristica traseului: traseu în circuit, în majoritatea pe drumuri carosabile.
Descrierea traseului: În comuna soimi, din drumul asfaltat se desface un drum neasfaltat care o ia la sud, lasa pe stînga gura unei vai, apoi este flancat din nou de case. Un pod de beton traverseaza pîrîul Zarzagul, care vine din stînga, pe valea caruia ne vom întoarce. Dupa traversare, drumul coteste usor la stînga si patrunde pe gura larga a unei alte vxxi, soimu, cunoscuta si sub numele de Valea Nucilor.
Pîrîul soimu serpuia cîndva printre versanti acoperiti de paduri seculare. Ele au dispxxrut si versantii prezinta în cea mai mare parte doar lastaris si padure tînara. Drumul nu este însa nici acum lipsit de farmec, mai ales prin frumoasele poieni ce se însiruie în lungul vaii si ofera placute locuri de odihna pentru excursionistii de sfîrsit de saptamîna care au la dispozitie un autovehicul. Dupa 5 km de la intrarea pe vale o ramura a drumului se desface spre dreapta urcînd pe valea Visagului. Dupa înca 1 km la stînga noastra se desface o ramura a drumului ce începe sa urce pe pîrîul Rusetu care va fi drumul nostru în continuare. Deocamdata nu îl urmam, ci continuam înca 300 m pe valea principala, pîna ajungem într-o poiana larga unde se afla cantonul silvic soimi. De aici admiram vederea în susul vaii, spre dealul Bunisoara, cu frumoase poieni si pîlcuri de copaci mori. In dreptul cantonului se desface la stînga o alta ramura de drum, inaccesibila masinilor, care urca pe o vale pîna în satul Codru, asezare cu o pozitie pitoreasca si care a dat numele întregului grup de munti.
De la cantonul silvic soimi drumul forestier continuxx pe vale înca 8 km, de la capatul lui fiind posibila legatura cu valea Botfei sau cu vîrful Balateasa (vezi traseul 1 b). Dupa ce am facut un mic popas în poiana de la cantonul soimi, loc ideal de camping cu cortul, ne întoarcem pîna la gura pîrîului Rusetu pe care îl urmam în amonte, odata cu drumul de care. Acesta este taiat destul de sus în versantul drept si dupa circa 600 m si o diferenta de nivel de 70 m ajungem pe creasta care separa valea soimu de valea Zarzagului unde sînt mici poieni cu perspectiva largxx si frumoasxx. Înainte si usor la stînga se zareste valea Zarzagului, marginita de un mic abrupt. Putem coborî direct spre ea pe o poteca ce se desface la stinga si care, pe o mica portiune, urmeaza creasta pe care ne aflam. Este însa preferabil sa urmxxm în continuare drumul pe care am venit (practicabil pentru o masina de teren sau motocicleta) pentru a cunoaste pitorescul sat Codru.
Casele se gasesc chiar pe culmea dealului, care aici este plat si larg. Drumul trece printre ele oferind necontenit privelistea largxx spre culmile împadurite din stînga vaii soimu, sau spre poienile cu fînete din dreapta vaii Zarzagului. Dupa ce am urmat drumul 800 m spre sud, el face un cot larg si coboara în valea Zarzagului, pe care o urmeaza 6 km tinînd tot timpul malul drept. La început trecem prin sat; pe stînga lunca prezinta frumoase poieni ce dispar treptat facînd loc unei albii plina de prundis. Dupa doua cariere de cuartite apar primele case ale satului soimi unde încheiem circuitul efectuat.
3. Dumbravita de Codru - Pestera din Lunca
Posibilitati de acces: din satul Dumbravita de Codru, situat pe drumul Pocola-Belfir (artera nordica) Distanta: 7 km Durata: 2 ore Caracteristica traseului: drum usor accesibil, cu diferente mici de nivel
Descrierea traseului. Pe drumul Pocola-Belfir, la 15 km de la Pocola se trece prin satul Dumbravita de Codru format din cîteva case. De fapt satul propriu-zis se afla pe o largxx platforma carsticxx la 200-300 m diferenta de nivel fata de valea Crisului. Traseul începe în dreptul cooperativei, unde se afla si statia I.TA, la cîteva sute de metri de statia C.F.R. Aici coboara dinspre sud un pîrîu pe a carui vale urcxx un drum. Dupa 75 m el se bifurca: ramura din dreapta urca spre centrul satului Dumbravita de Codru (scoala si biserica), unde începe traseul 1 a. Ramura din stînga trece firul de apa sxi continua pe malul drept al pîrîului. Urmam aceasta ramura si dupa 15 minute, dupa ce am trecut de ultimele case si sîntem printre poieni cu fînete, drumul paraseste apa ce vine din dreapta noastra dintr-un puternic izbuc la care duce o poteca. Urmînd drumul mai departe începem sa urcxxm usor pe fundul plat al vaii lipsita de apa, printre araturi si poieni, trecem peste lespezi de calcar si la 15 minute de la izbuc lasam pe dreapta o fîntîna. De aici încep casele partii superioare a satului Dumbravita de Codru, raspîndite pe platoul carstic cu acelasi nume. La o trifurcare a drumului continuxxm drept înainte; casele dispar si drumul duce printre garduri vii. La urmatorul grup de case apare un marcaj bun, neasteptat, linia electrica, pe care o vom urma un timp. In dreapta noastra se afla o mare dolinxx si tot la dreapta se desface o ramura a drumului care urcxx spre biserica ce se profileaza pe o culme de deal. Continuam drept înainte, înscriindu-ne în versantul drept al unei lungi vai de doline, toata acoperita de culturi sau pasuni. Urcînd usor ajungem pe un fel de platou cu cîteva case unde drumul se trifurca din nou. Alegem calea din mijloc, marcata de stîlpii electrici si coborîm usor pe puntea dintre doua doline care ne ajuta sa traversam o a doua vale de doline, paralelxx cu prima. Urcam în versantul ei opus la cîteva case, facem un usor cot la stînga, odata cu drumul, si trecem printre case si garduri vii pîna depasim creasta. Dincolo de ea o noua vale de doline este traversata, de asemenea, pe un pod dintre doua doline si urcxxm usor la un alt grup de case. Lasam la dreapta un drum secundar, cotim usor la stînga, depasim ultima casa pe stînga si ajungem pe un platou pietros si arid. De la plecare din valea Crisului Negru pîna aici am facut 1½ orxx.
La picioarele noastre curge pîrîul Haigas, dominat la est de Vîrful Borzului (556 m), prelungit la nord cu vîrful Pacau. In dreapta Vîrfului Borzului observam o vale care brazdeaza versantul opus. Este Valea Luncii, la care trebuie sa ajungem. Pentru aceasta, cotind usor la dreapta, coborîm poteca pietroasa care în 10 minute ne duce în fundul vaii Haigasului. Chiar în fata noastra se afla gura Vaii Luncii, cu o poteca ce urmeaza malul ei stîng. Urcxxm putin pe ea pîna ajungem în poienile ce ofera minunate locuri de odihna. Trecem de o îngraditura si cam la sfîrsitul poienii, în malul stîng al apei, se afla un izbuc. Aici poteca pe care am venit începe sa urce puternic înainte, în lungul vaii, iar alta urmeaza un afluent ce vine din dreapta noastra. Privind în versantul opus (nordic) al vaii, observam un afluent torential, care vine din padure chiar în dreptul izbucului. Ne îndreptam spre el si descoperim usor în versantul sau gura pesterii.
Pestera din Lunca are o dezvoltare totalxx de 310 m. Ea este formata din doua galerii divergente. Intrarea, de 70 cm înaltime si 1 m latime, ne conduce la o panta descendenta care ajunge într-o sala cu darîmaturi. Galeria din dreapta continua descendent pe grohotis pîna la o mare galerie transversala ce se termina bifurcat prin lasarea tavanului. Ea este strabatuta de un pîrîias. Din sala cu darîmaturi se desface a doua galerie la stînga, si ea descendenta, pîna ajunge la pîrîu. Acesta curge pe o galerie orizontala, sinuoasa, ce prezinta frumoase concretiuni, din pacate în buna parte distruse. Galeria se termina într-o sala cu darîmaturi unde apa iese dintr-un sifon. Deoarece parcurgerea galeriei din stînga necesita cizme de cauciuc, se poate vizita numai galeria din dreapta.
Dupa vizitarea pesterii, pentru întoarcere putem adopta drumul pe care am venit sau putem continua pe un alt traseu. Pentru acestea, de la Izbucul din Lunca urcam poteca care însoteste valea principala sus pe versant, pîna iesim din padure în poieni. Urcînd prin acestea usor la stînga, ajungem la potecile ce taie versantul muntelui. Urmînd oricare din aceste poteci spre stînga ajungem într-o sa coborîta taiata între vîrful Ţiclu (situat la dreapta, sud) si Vîrful Borzului (la stînga) - saua Ceauseasca - marcata si de un mic lac de dolina. De aici ajungem în valea Crisului, la podul de la Uileacu de Beius, urmînd indicatiile din traseul 4. De la Pestera din Lunca la Uileacu de Beius avem nevoie de 1 ora.
4. Uileacu de Beius - valea Ormanului[2] - dealul Ţiclu-Pacau-Uileacu de Beius
Posibilitati de acces: din soseaua Pocola- Belfir 1 km în amonte în lungul Crisului sau direct din Beius pe sosea prin Finis la gura vaii Ormanului (vezi artera nordica) Distanta: 17 km Durata: 6-7 ore Caracteristica traseului: traseu de vale la dus si de creasta la întoarcere. Se poate parcurge partial cu mijloace auto.
Descrierea traseului. De la podul de peste Crisul Negru din comuna Uileacu de Beius se urmeaza drumul pe malul stîng, circa 1 km în amonte, pîna la gura vaii Ormanului. O pancarta indica "Drum forestier V. Ormanului". Ne angajam pe acest drum, lasam pe stînga un frumos canton silvic (casa mare cu etaj) si urcam în amonte pe malul drept al vaii. Circa 2 km apa traverseaza frumoase poieni, apoi valea se strîmteaza. In stînga noastra, în versantul drept, un mic izvor amenajat (Izvorul Sf. Gheorghe) si o masa cu banci, pe malul stîng (la care duce o punte), ne îmbie la odihna, asa cum îndeamna si o pancarda pusa de silvicultori.
Dupa mai putin de 1 km drumul trece în malul stîng, apoi dupa înca 1 km, în versantul drept începe o taietura rara de padure. Doi km mai sus valea, destul de strînsa, se deschide putin si în versantul stîng apar frumoase poieni. Nu pentru mult timp însa caci si aici, dupa circa 1 km, versantul se acopera de padure. Retinem acest punct unde se terminxx poienile caci aici vom parasi drumul forestier, care dealtfel nu mai urca decît 1 km, terminîndu-se anonim în padure. Punctul în care parasim drumul se afla la 7 km de la intrarea pe vale. În acest loc drumul se afla pe malul drept; în malul stîng observxxm pe liziera padurii o firava poteca ce urca costis. Urcusul scurt (o diferenta de nivel de 60 m) ne scoate pe creasta ce separa valea Ormanului (la est) de bazinul vaii Haigasului (situat la vest). Imediat sub noi, spre vest, un mic grajd destinat taurilor constituie un bun reper. La dreapta creasta, destul de îngusta si cu poiana, ne conduce în ¼ ora la un prim vîrf, ca o cupola golasa. Este Vîrful Bujorului, din care se desfac doua creste: spre nord-vest o creasta mai înalta la început, cu pomi razleti si un pîlc de padure, care separa doua ramuri ale vaii Haigasului (Valea Seaca la stînga, de Valea Luncii, la dreapta); spre nord-est o creasta care la început este abrupta si care ajunge repede într-o sa joasa, împadurita. Aceasta este creasta principala, pe care o vom urma, nu înainte de a admira frumoasa priveliste spre vest si nord pe care ne-o ofera vîrful, într-adevar, spre vest, de la sud spre nord se succed: vîrful împadurit al Magurii, apoi Vîrful Pinilor, sub care se întinde, la o treapta mai coborîta, platoul carstic Dumbravita, cu numeroase doline printre care sînt risipite casele; spre nord-vest se întrezareste taietura vaii Crisului, strajuita de carierele de la Dumbravita, iar peste ele sesul Ţarii Crisurilor.
Coborîm din Vîrful Bujorului în saua împadurita de sub el si urcam domol panta plesuva a dealului Ţiclu, cu iviri de calcare albe ce ies din iarba. Un drum bun ne îmbie spre stînga; îl vom evita însa si-l vom prefera pe cel care ocoleste vîrful prin dreapta, sau vom urca direct în vîrf. De aici, la vederea larga precedenta se adaugxx privelistea spre nord, care ne indica si drumul de urmat: din vîrful pe care ne aflxxm se desprinde o creasta la dreapta, ce se termina spre nord într-o panta larga cu smocuri de padure. Dincolo, o sa foarte coborîta face legatura cu piramida unui vîrf al carui versant stîng este acoperit de padure iar cel drept plesuv. Este Vîrful Borzului (556 m), pe care-l vom ocoli prin dreapta. La dreapta lui zarim casele din Beius si Depresiunea Beius, marginita la orizont de culmile joase ale Padurii Craiului. La dreapta, spre est, versantul drept al vaii Ormanului, bine împadurit, ne permite sa zarim peste el culmile ce marginesc valea Finisului.
Coborîm din vîrful TXiclu la dreapta prin fînete si prindem pe culme o poteca ce ne duce printre garduri vii de nuiele. Coborîm apoi spre stînga, chiar fara poteca, cu tendinta de a ajunge în saua Ceauseasca, situata la obîrsia vaii Ciresagului (Cereseg) si valea Haigasului (la stînga). În sa o dolina cu un lac tradeaza substratul calcaros. Din Vîrful Bujorului pîna în saua Ceauseasca s-au scurs 2 ore. Din sa urcxxm costis pantele Vîrfului Borzului, pe care-l ocolim astfel complet. Cînd ajungem în versantul lui nordic o larga vedere spre nord ne permite sa observam asezarile din Depresiunea Beius, adîncitura vaii Crisului Negru si dealurile ce se întind la nord de el. Coborîm fata dealului lasînd în stînga cîteva doline mari si, dupa ce depasim o portiune planxx, cautam o poteca printre tufele de mure. Chiar daca o pierdem pe aceasta, sa trecem cu curaj prin desisul de faget tînar si mure ca sa ajungem la o treapta inferioara a dealului, cu o poteca bine batuta pe partea dreapta. Poteca ne duce în padure, ne scoate apoi de cîteva ori prin poieni, coborînd încontinuu domol. Din stînga mai vin si alte drumuri, noi vom tine însa directia nord si cu cîteva serpentine în padure ajungem jos, trecem pe lînga o lutarie unde se fac caramizi si, mergînd în lungul albiei unui pîrîu firav, ajungem în malul Crisului Negru, lînga podul mare din Uileacu de Beius. Din saua Ceauseasca pîna la Crisul Negru am facut 2 ore.
5. Valea Finisului - Groapa Balateasa - Poiana Bratcoaia
Posibilitati de acces: gara C.F.F. Finis, situota în comuna Finis (vezi artera nordica) Distanta: 22 km Durata: 8-10 ore (în functie de mersul trenului C.F.F.) Caracteristica traseului: parcurs usor ce se efectueaza cu trenul forestier si în continuare pe jos pîna în Bratcoaia.
Descrierea traseului. Prezentam acest traseu pentru a încuraja turistii sa faca cunostinta cu una din cele mai frumoase vai ale Muntilor Codru, dar care nu ofera decît posibilitati reduse de practicare a drumetiei, într-adevar, pe primii 15 km valea nu are nici drum, nici poteca, ci doar un terasament de cale ferata a carui parcurgere pe jos ar reprezenta un efort inutil. De aceea este preferabil a se utiliza trenul forestier, care circula zilnic (în afara duminicilor), plecînd din statia terminus (comuna Finis) pe la orele 10-12 dimineata. Descrierea care urmeaza nu are menirea sa îndrume turistul, ci doar sa puncteze cîteva repere mai importante de pe traseu pentru orientarea lui generalxx.
Primii 4 km îi strabatem prin comuna Finis care se întinde mult în lungul vaii. Imediat în amonte de ultimele case, în versantul drept al vaii se observa un afluent. Este valea Jigau, dupa care se intra în padure, apoi imediat, în amonte, linia ferata, care a fost pîna acum pe malul stîng, trece pe cel drept. Retinem acest pod caci de aici începe traseul 6. Dupa 2,5 km, în versantul drept coboara un alt afluent, valea Sucevii, dupa care padurea se retrage de pe vale si lasa loc unor frumoase poieni, pline de fînete vara si de brînduse toamna. Sînt poienile Maraus, dupa care padurea revine, nu însa pentru mult timp caci în curînd poienile se instaleaza definitiv. Urmatoarea vale pe dreapta, Malosul, marcheaza primele case ce încep sa împestriteze peisajul. La cîteva sute de metri în amonte trecem de valea Bujorul, pe stînga vaii, la gura careia se afla o casa, iar în poiana, un mare grajd. Dupa o alta casa observam în versantul drept valea Copacisu, apoi urmeaza în versantul stîng Valea Iepii. Aici se afla un canton C.F.F. (statie de oprire) si cîteva case (Valea Iepii).
La 1 km în amonte trecem de gura vaii Scaiul, situata în versantul drept, cu un larg con de dejectie, apoi valea face un unghi ascutit, iar linia ferata un cot puternic. Urmeaza, tot în versantul drept, pîrîul Rosia, apoi dupa o portiune mai strîmta observxxm în versantul drept un abrupt de calcar cu un perete vertical. Este Piatra Rosie, singurul loc în care fundamentul calcaros al zonei strapunge mantia de vegetatie. Aici se afla un punct cheie al traseului, denumit La Cruce, nume dat dupa o veche cruce de lemn. dar care în acelasi timp este si o rascruce de drumuri: înainte continua valea Finisului, la dreapta noastra (stînga vaii) vine un afluent important, pîrîul Balateasa, pe care urca, de asemenea, o ramura a liniei forestiere. Pîna aici am parcurs 14 km de la garxx.
O prima varianta a traseului ne-o ofera linia de pe valea Balateasa care ne duce, printre frumoase poieni, trecînd prin dreptul gurii vaii Seci, pîna la locul numit Huta, punctul terminus al liniei ferate (3,5 km). Aici se afla Pastravaria Huta, o asezare destul de mare ce ofera posibilitati de cazare (pe baza unei autorizatii obtinute de la Ocolul silvic Beius) si unde se pot pescui si consuma deliciosii pastravi ai crescatoriei. De la Huta ne întoarcem cu trenul înapoi sau sugeram o posibilitate de continuare a traseului cu piciorul urmînd valea în continuare. Imediat în amonte de cantonul C.F.F. ea se bifurca. Urmam ramura din dreapta noastra, care si ea, la circa 500 m, se bifurca din nou. Urmxxm ramura din stînga noastra, destul de anevoie caci padurea a fost recent taiatxx. Lasam doi afluenti în stînga noastra si urcam valea pîna la izvoare, adica circa 3,5 km de la Huta. Iesim astfel pe creasta principala a Muntilor Codru, la Groapa Balateasa între vîrfurile Balateasa si Magura, unde întîlnim un drum clar pe care putem coborî în satul Dumbravita de Codru (vezi traseul 1 a).
A doua varianta din punctul La Cruce (care este de fapt traseul nostru) ne-o ofera linia C.F.F. care urmareste valea Finisului în continuare. Un punct marcant îl constituie gura vaii Izbuc, care vine din versantul stîng. Pe valea Izbucului este taiat un drum forestier pe care circula autocamioanele de transportat lemne, aduse aici cu decovilul. El însoteste pîrîul Runcului pe dreapta. Al doilea punct marcant este reprezentat de poiana larga în care se afla cantonul silvic Brusturi (8,5 km de La Cruce) unde valea se bifurca: pîrîul Brusturi continua drept înainte, spre sud, cealalta ramura o ia la dreapta, spre vest, purtînd denumirea de Valea Ursului. Linia C.F.F. continua pe cea din urma înca circa 8 km.
Urmînd linia ferata trecem pe lînga un pîlc de padure de molid ce flancheaza la stînga poiana. Aceasta se închide treptat cu padure de amestec care nu permite nici o deschidere caci linia ferata urmeaza un culoar îngust de taietura. Urcusul este domol, în lungul firului anemic de apa. Pe parcurs întîlnim rampe de încarcare a bustenilor coborîti mai ales din versantul din dreapta noastra unde se afla parchetele de exploatare. Dupa 35 minute de la plecare din poiana Brusturi trecem pe lînga un canton de exploatare forestiera situat la gura vaii Pojarului ce coboara din stînga. De aici calea ferata traverseaza o padure tînara, pentru ca dupa 40 de minute sa înceapa sa se rareasca. Apar poieni cu pîlcuri de mesteceni si lastaris si pini marunti anuntînd în acest fel apropierea de Poiana Bratcoaia. Lasam la stînga un drum lîngxx o pepinierxx si continuam pe linia ferata prin poiana invadata de ferigi si presarata cu ienuperi de forme piramidale. Dupa înca 15 minute vederea se deschide larg în poiana marcata de doline si numeroase marghile. Aici vom fi atenti sxx gasim vechiul terasament al liniei ferate, acum dezafectata, care ne conduce la stînga în valea Tarcaita prin valea sasa (traseul 1 e) sau putem merge înainte pentru a coborî la Moneasa (traseul 1 d).
6. Finis - cetatea Finis - vîrful Varatec - valea Tareaita
Posibilitati de acces: din comuna Finis (vezi artera nordica) Distanta: 20 km Durata: 8 ore Caracteristica traseului: traseu pe creasta ce margineste pe dreapta bazinul vaii Finis.
Descrierea traseului. Din comuna Finis parasim drumul care însoteste valea Crisului Negru si urmam valea Finisului în amonte, pe una din ulitele de pe stînga sau de pe dreapta vaii. Dupa 4 km, trecem de ultima casa si urmam prin poieni linia C.F.F. situata pe malul stîng, apoi prin padure; depasim gura pîrîului Jigau, care coboara din versantul drept si trecem podul liniei ferate. În dreptul podului, care ne trece pe malul drept, în versantul drept al vaii Finis se zareste o poteca ce suie pieptis. Este cea care ne va duce pîna pe vîrful dealului, la cetate. Ea urca la început puternic, apoi întîlneste un drum mai lat ce vine din stînga. Cu mici serpentine, încontinuu prin padure de fag si stejar, dupa 45 minute poteca iese la gol, ocolind prin dreapta vîrful dealului. O parasim pentru o clipa si urcam pieptis versantul la stînga pîna în vîrful colinei unde se afla ruinele cetatii.
Cetatea Finis este o fortareata, atestata documentar din secolul al Xlll-lea (1244). Ea a fost ridicata pentru apararea drumului aurului ce venea din valea Ariesului, într-un punct strategic de unde domina defileul Crisului Negru, deci intrarea în Depresiunea Beius. Legenda spune ca aici a fost gazduit si Mihai Viteazul în drumul spre Viena din anul 1599. Din mîndra fortareatxx, darîmata de austrieci în secolul al XVIII-lea, dupa ce a fost folosita în 1711 de taranii rasculati, nu mai exista astazi decît un fragment de zid de 15 m înaltime si alte cîteva resturi, înconjurate de un sant de aparare. Locul plat din incinta fostei cetati este ocupat de un pîlc de mari stejari ce ofera un placut loc de popas. (Cei ce vin pîna aici în excursie sa se aprovizioneze cu apa, locul fiind complet lipsit de izvoare).
De la ruinele cetatii coborîm înapoi la poteca si o urmam spre stînga, în coborîs usor costis (5 minute), pîna ajungem pe o creasta orizontala, relativ îngusta. O parcurgem spre sud si începem sa urcam, odata cu ea, printr-o splendida padure de stejar, rara si foarte curata. Poteca firava pe care o urmam urca constant panta de 30°. In stînga noastra, dincolo de adîncitura vaii Jigau, se ridica vîrful Iermarul (814 m), marcat de o piramida topografica, un bun reper pentru noi, mai ales în ce priveste înaltimea caci la nivelul ei va trebui sa ajungem si noi. Pentru aceasta urcam prin padure circa ½ orxx, pîna iesim la o poiana prelunga (cca 650 m alt). O strabatem urcînd pe linia de cea mai mare panta, cotim usor la dreapta, apoi intram din nou în padure la capatul ei de sus. Urmeaza o portiune de padure rara si înalta prin care urcam usor, pîna ce iesim la o noua poiana, ce ocupa de asemenea creasta. O traversam si pe aceasta pe linia de cea mai mare panta si, cotind usor spre stînga, prin padurea care urmeaza, ajungem pe creasta principala, dispusa transversal (cca 760 m alt), pe care se asterne un drum mai lat.
Urmam la stînga drumul de creasta, lasînd pe versantul drept o plantatie de pini presarata cu mesteceni. Poteca coboara usor pe lînga marginea plantatiei, apoi urca domol prin padurea rara. Iesim într-o poiana, o traversam, mai trecem un pîlc de padure si iesim definitiv la gol pe o spinare lata care se întinde spre est. Drumul nostru ne va duce de aici direct spre sud, din nou prin padure, dar pentru moment tinem creasta golasa pîna pe cupola larga, înierbata, a vîrfului Varatec (827 m) ce se ridica putin în fata noastra. De pe el se deschide o frumoasa priveliste circulara: spre nord zarim, de la aceeasi înaltime, piramida de pe vîrful lemnarul; spre est pantele împadurite de la picioarele muntelui Varatec; spre sud-est, dincolo de adînca depresiune a vaii Tarcaita, se ridica vîrfurile tesite ce o domina (Balanescu si Claptescu), culminînd cu bastionul întunecat, cu doua cocoase, a Vîrfului Dievii; spre sud, în prelungirea crestei pe care ne aflam, o succesiune de poieni îmbietoare constituie itinerarul nostru în continuare. De la Cetatea Finis pîna aici s-au scurs 2 ore.
Din vîrful Varatec ne întoarcem pe creasta circa 200 m, pîna la marginea poienii si intram în padure, la stînga, coborînd usor. Cautam sa prindem culmea care se lasa spre sud si o urmam prin padurea de stejar. Aceasta este cumpana de ape dintre bazinul vaii Finis, situat la dreapta noastra (vest) si bazinul vaii Tarcaita, de la stînga (est), care se întinde pîna aici cu un afluent, Valea cea Mica. Creasta pe care coborîm devine orizontalxx, largxx, si poarta un drum de caruta, îl urmam printr-o splendida padure de stejar. El urca si coboara usor, apoi un urcus mai pieptis ne scoate la gol. In fatxx o casa ne arata ca sîntem în locul numit La Furcitura. Jos sub ea, la stînga, la limita padurii, un izvor reprezinta singura posibilitate de aprovizionare cu apxx.
De la casxx urmxxm o poteca clara ce tine putin versantul drept al culmii, traversam un pîlc de padure si iesim din nou în poiana. Trecem peste un mic dîmb si ajungem la o încrucisare de drumuri; din dreapta urca de pe pîrîul Scaiul (afluent al Finisului) un drum ce traverseaza creasta si coboara spre stînga. El trece pe lînga cîteva case si taie versantul nordic al vîrfului Gorul, culminatia unui picior ce se desprinde din creasta principala si se îndreapta spre est despartind doi afluenti ai vaii Tarcaita: Valea cea Mica la nord si Valea Grosi la sud. Poteca de pe Corul ofera o posibilitate de coborîre directa în valea Tarcaita în circa o ora.
Pentru a continua itinerarul pe care ni l-am propus vom lasa la stînga drumul pe Gorul trecînd pe lînga o casa situata chiar pe creasta orizontala. Dincolo de ea drumul cel mare si clar intra în padure si se înscrie în versantul vestic al crestei. Nu-i vom urma însa caci el ne conduce în valea Runcului, afluent al Finisului. Vom urca asadar pe linia de cea mai mare panta prin padure, destul de pieptis, pîna ce iesim la gol în Vîrful Rosia (812 m), marcat de un punct trigonometric. De aici vederea este frumoasa spre est, spre valea Tarcaita, dominata de pieptul abrupt al Vîrfului Dievii, ce se ridica acum chiar în fata noastra (din vîrful Varatec pîna în vîrful Rosia, 1½ ora).
De pe marginea platoului ce încununeaza vîrful avem o vedere spre sud si asupra traseului de urmat în continuare: în departare zarim o creasta plata, cu largi poieni, joasa în raport cu punctul în care ne aflam si cu cîteva case. Ca sa ajungem acolo coborîm usor spre stînga, nu direct pe culmea cea mai mare cu poiana, pe care o lasam la dreapta. Intram în padure si cautam o poteca ce ne scoate pe o culme orizontala pe o mica portiune. O strabatem, avînd grija ca în momentul în care se bifurca sa tinem ramura din dreapta, pe lînga liziera padurii, nu cea dezgolita din stînga cu mici culturi de cartofi. In felul acesta lasam la stînga obîrsia unei vai ce coboara spre valea Tarcaita. Dupa 20 minute din vîrful Rosia ajungem în punctul cel mai coborît al crestei, acoperit de padure înalta. Mergem pe orizontala, apoi începem sa urcam domol prin padurea înalta de fagi. Dupa putin timp iesim la gol în vasta poiana pe care am vazut-o din vîrful Rosia, loc marcat de o casa pe stînga, situata la liziera padurii; urcam usor prin marea pasune ce se întinde la dreapta, avînd o frumoasa vedere asupra bazinului vaii Finis, pe care îl cuprindem aproape integral, ca si asupra crestei principale a Muntilor Codru, ce se ridica de cealalta parte. Din vîrful cel mai înalt continuam sa cotim usor la stînga, avînd creasta acoperita de padure la stînga si cu pasune pe dreapta, mai intram pe mici portiuni în padure si coborîm apoi usor într-o sa prin care trece un drum. El ajunge aici facînd legatura dintre valea Finis (cantonul Brusturi), la dreapta (vest) si valea Tarcaita, la stînga (est). Putem coborî pe aici comod în valea Tarcaita urmîndu-l prin larga taietura de padure, trecem pe lînga o casa si continuam pe firul unui vîlcel care a fost utilizat ca scoc pentru lemne. Curînd ajungem la capatul de sus al unui drum forestier care ne duce dupa 3 km în valea Tarcaita, putin în amonte de cantonul silvic. Acest drum este indicat de o sageata pe care scrie "Drum forestier Valea Chicerii".
Drumul pe valea Chicerii ofera ultima posibilitate de coborîre de pe creasta în valea Tarcaita, deoarece aceasta coteste aici spre stînga putin, dar apoi puternic spre dreapta, flancînd un afluent al Tarcaitei, valea sasa. O vom urma în continuare daca vrem sa coborîm la Moneasa. Pentru aceasta, din saua Chicerii urcam pe lînga o cultura de cartofi, intram în padure si urcam lin timp de 15 min., lasînd la stînga o creasta defrisata, usor de identificat caci are versantul nordic taiat complet. Dupa putin timp ajungem la marginea unei alte mari taieturi ce se întinde pe versantul din stînga noastra. Dupa ce trecem de ea reintram în padurea în care drumul urmeaza un culoar, un fel de poiana alungita ce tine creasta. Drumul urca si coboara domol vreo doua vîrfuri plate, apoi la stînga padurea dispare facînd loc unei întinse pasuni în timp ce la dreapta, pe creasta, se afla liziera padurii. Pasunile duc în jos pîna în valea sasa pe care o vedem serpuind domol. Drumul nostru se înscrie în versantul stîng, tine curba de nivel si intra apoi în taietura de padure în care poteca este bine vizibila. Un ultim coborîs mai accentuat ne scoate în marea poiana Bratcoaia, marcata de doline, unde întîlnim terasamentul vechii linii ferate forestiere ce vine din valea Finis. Prin poiana Bratcoaia putem ajunge la Moneasa urmînd indicatiile din traseul l d.
7. Valea Tarcaita - Poiana Bratcoaia - Moneasa
Posibilitati de acces: din soseaua Beius-Finis (vezi artera nordica) se desface imediat, dupa podul de peste Cris, drumul comunal (în curs de asfaltare) ce duce în comuna Tarcaia (3 km) si de aici în satul Tarcaita (5 km). Distanta: 22 km (10 km pîna la bifurcatia Rîpoasa + 6 km la Bratcoaia + 6 km la Moneasa). Durata: 6 ore (integral cu piciorul) Caracteristica traseului: în cea mai mare parte traseul urmeaza soseaua forestiera, apoi terasamentul vechi de cale ferata si poteci.
Descrierea traseului. Drumul de la Tarcaia la Tarcaita (semiasfaltat) urmeaza la început terasa vaii Tarcaita, apoi se angajeaza odata cu aceasta într-un defileu pitoresc taiat în gresii cuartitice galbui, dupa care deschiderea larga în care este cuibarit satul Tarcaita este surprinzatoare. De la biserica din Tarcaita se desface la stînga (est) o posibilitate de a vizita Rîpele Mierag (traseul 8).
Dupa ce am traversat satul Tarcaita lasam pe dreapta o cariera de calcar, flancata de un pîrîu, apoi, pe aceeasi parte (vest), vine o vale mai importanta, Valea cea Mica. Urmeaza o portiune cu o frumoasa poiana în lunca, unde drumul trece în malul drept. Aici coboara un pîrîu cu panta mare, la gura caruia soseste o poteca ce vine dinspre saua Balanescu si vîrful Claptescu (traseul 9). Valea face un cot în unghi drept, unde se afla, în talveg, între sosea si rîu, un puternic izbuc (peste apa, în fata lui se gaseste o casa). Dupa cot valea este flancata de bancuri abrupte de calcare dolomitice, apoi drumul traverseaza apa.
Lasam în dreapta cîteva stînci mari din conglomerate ce strajuiesc gura vaii Corni, apoi depasim gura vaii Grosi. Drumul traverseaza apa în versantul drept trecînd din nou prin frumoase poieni. În versantul stîng coboara pîraiele Rosia si Chicera, pe ultimul aflîndu-se si un scurt drum de exploatare forestiera, între pîraie se afla cantonul silvic Tarcaita. Ceva mai sus trecem pe lînga o baraca forestiera, unde se desface un drum la stînga, în urcus puternic. Poienile dispar si drumul duce printre versanti defrisati. La circa 1 km de la baraca drumul se bifurca în dreptul unei case; drept înainte pe vale drumul urmareste Valea Rîpoasa, oferind o posibilitate simpla de a se ajunge la Moneasa (traseul 21). Pentru a vizita frumoasele poieni Bratcoaia si Tinoasa noi vom urma drumul din dreapta ce face un cot puternic si începe sa urce pe versant. Dupa ce a cîstigat înaltime poteca coteste la stînga si se înscrie pe versantul drept al pîrîului sasa, se înalta mult, astfel ca ajunge curînd la nivelul soselei, ce continua orizontal în lungul ei.
Trecem în malul stîng, apoi din nou în malul drept (podul este rupt, astfel ca numai automobilele de teren pot trece). De aici valea se largeste mult, este plata si cu frumoase pasuni, în locul cel mai larg al poienilor, unde este o confluenta de pîraie (drumul forestier mai continua de aici circa 200 m pe pîrîul din stînga cum privim în fata), parasim drumul si urcam pe linia de cea mai mare panta dîmbul dintre pîraie. La capatul poienii, cînd sa intram în padure, observam un drum ce brazdeaza panta orizontal. Este de fapt un vechi terasament de cale ferata forestiera, îl traversam, continuam sa urcam si ajungem la un al doilea drum pe care îl urmam la dreapta. Intram cu el într-o padure tînara, traversam un pîrîu unde podul este rupt si avem grija sa ne aflam tot timpul pe versantul drept al pîrîului ce curge jos, nu la prea mare distanta. Trecem printr-un debleu taiat în calcare bine stratificate si, dupa circa 30 minute de la parasirea drumului, iesim în Poiana Bratcoaia.
Traversam poiana pîna în versantul ei vestic si ne îndreptam spre stînga (sud), trecînd pe lînga stînele situate aici. Intîlnim astfel poteca ce coboara la Moneasa. In continuare urmam traseul 1 d, si dupa cca 1½-2 ore sîntem în statiune.
8. Rîpele Mierag
Posibilitati de acces: drumul comunal Tarcaia-Cusuius, care urmeaza valea Crisului Negru pe stînga, trece prin satul Totoreni (3 km de la Tarcaia, 2,5 km de la Lazuri de Beius), din care se desface un drum secundar ce duce în satul Mierag (2 km) Distanta: (Mierag-rîpa si retur) 4 km Durata: 1½ ora Caracteristica traseului: traseu scurt si usor, de vizitare a unui interesant monument al naturii.
Descrierea traseului. Urmam în amonte valea pe care se afla asezat satul Mierag (pîna aici drum de masina din Totoreni). La 200 m de la ultima casa intram în padure si trecem un prim baraj de retentie. De aici urmam o vaga poteca pe fundul vaii, ocolim prin stînga un al doilea baraj, mai înalt, apoi prin dreapta unul si mai înalt si, în sfîrsit, un al patrulea, jos. Dupa acesta din urma valea se bifurca. O parasim aici si urcam abrupt la drepta în versantul stîng al vaii prin padure, urmînd o poteca ce se contureaza pe masura ce cîstigam înaltime. Dupa cîteva minute iesim pe o culme în rariste de padure si suim pe linia de cea mai mare panta. In curînd în stînga încep sa se zareasca, mijind prin padure, rîpe galbui-roscate ce formeaza obiectivul vizitei. De la primul baraj pîna aici sînt necesare 30-45 minute.
Rîpele de la Mierag reprezinta un complex de grandioase si interesante forme de siroite, adapostit într-o potcoava de circa 300 m diametru, care constituie de fapt obîrsia vaii Mierag. Versantii interiori sînt verticali, înalti de 10-20 m si sînt constituiti din strate de pietrisuri, nisipuri si argile ce alterneaza pe verticala. Culoarea galbena cu nivele ruginii contrasteaza puternic cu verdele intens al padurii care invadeaza incinta, facînd-o de nestrabatut. In mijlocul ei se ridica doua turnuri, doi martori de eroziune, de peste 20 m înaltime, inaccesibili si purtînd pe vîrf copaci. Procesele de eroziune regresiva sînt foarte intense, ceea ce face ca rîpele sa se retraga, lasînd în aer radacinile de pini aninati pe margini.
Rîpa poate fi ocolita utilizînd o poteca ce se strecoara în versantul estic prin rariste de padure, apoi în nord printr-un desis de netrecut de pini si salcîm, iesind în versantul vestic într-o poiana cu ienuperi ce permite o vedere larga spre Depresiunea Beius si spre creasta Muntilor Codru. Coborînd pe creasta ce separa valea Mieragului de bazinul vaii Tarcaita, ajungem pe un drum lat, însotit de linia de tensiune ce duce la satul Tarcaita. Urmînd acest drum spre vest (dreapta) coborîm în 15 minute în Tarcaita; spre est (stînga) ajungem în satul Mierag (15 min.) de unde am plecat.
9. Cusuius (sat) - Muntele Claptescu - valea Tarcaita
Posibilitati de acces: din DN 76 se desface la sud de Sudrigiu drumul comunal care traverseaza Crisul Negru si conduce în satul Cusuius (2 km) Distanta: 18 km (pîna în saua Balanescu 8 km; coborîs direct la Tarcaita 5 km; ocol prin Muntele Claptescu înca 5 km) Durata: 5-6 ore Caracteristica traseului: drum de vale pe o poteca usor accesibila, apoi urcus ceva mai abrupt; întoarcerea pe drum forestier.
Descrierea traseului. Din satul Cusuius se urmeaza valea cu acelasi nume, denumita si Valea cea Mare. La început drumul de care duce prin poieni si pîlcuri de padure, traversînd de cîteva ori apa, apoi dupa 2 km lasa în versantul stîng un afluent, valea Cutilor, fara poieni si cu versantii mai abrupti. La 1 km valea se bifurca: ramura din stînga noastra, Valea cea Mare, cu drum forestier este lipsita de interes. Urmam ramura din dreapta pe un alt drum de exploatare forestiera, acum impracticabil. El trece pe lînga o portiune în care valea face frumoase cascade si repezisuri peste strate colorate în galben si violaceu. La 200 m mai sus lasam în dreapta noastra (versantul stîng) un afluent, valea Mateies, si ajungem într-o portiune în care versantul drept al vaii a fost defrisat complet. Lemnele acumulate pe fir creeaza unele dificultati la avansare, asa ca putem adopta una din potecile ce taie versantul defrisat. Dupa ce am depasit aceasta portiune, de mai bine de 300 m lungime, coborîm în firul vaii unde o poteca clara ne conduce pasii. Aici începe partea încîntatoare a vaii, cu largi poieni presarate cu mii de flori, întrerupte de scurte pîlcuri de padure. Acolo unde firul vaii este mai dificil poteca urca în versantul drept, apoi coboara la apa. Trecem pe lînga o plantatie îngradita, apoi mai sus, dupa o portiune mai strînsa, patrundem într-o zona în care fundul plat al vaii este înmlastinit. La circa 3 km de la confluenta cu valea Mateies iesim din portiunea în care valea este îngusta si strîmta, într-o zona în care versantii se evazeaza, padurea se retrage facînd loc unui încîntator peisaj tihnit de fînete cu case razlete. Locul este marcat si de bifurcarea vailor. Urmam ramura din dreapta cum urcam si dupa putin timp din vale se desface o poteca care o ia la stînga. Trecînd pe lînga cîteva case ajungem în scurt timp la o culme plata si larga urmata de un drum larg de pamînt. Sîntem în saua Balanescu, cumpana de ape dintre bazinul vaii Cusuius, pe care îl avem în urma noastra, si bazinul vaii Tarcaita, în fata noastra. Putem cobori în valea Tarcaita urmînd drumul larg ce se înscrie în versantul stîng al vaii din fata noastra. Acest drum coboara apoi prin poieni si intra în padure devenind o poteca abrupta dar bine taiata, ce tine versantul stîng al vaii. In mai putin de ½ ora de la iesirea pe creasta sîntem în valea Tarcaita, pe care o putem urma în aval pentru a iesi în satul Tarcaita. De aici putem urma traseul 7 în sens invers, de unde putem ajunge la Beius prin Tarcaitxa.
Din saua Balanescu putem face o frumoasa excursie pe vîrful Claptescu, vîrf marcant al acestei parti a Muntilor Codru si care ne permite o larga priveliste spre Depresiunea Beius si Muntii Bihor, dar si spre întregul lant principal al Muntilor Codru. Pentru a ajunge pe vîrf putem urca direct pe linia de cea mai mare panta spre vest, ceea ce reprezinta o diferenta de nivel de peste 250 m, sau putem urca de-a coasta spre sud, cîstigînd treptat în înaltime. Odata ajunsi pe creasta ne întoarcem spre nord; oricare din traseele ce urca spre vîrf este posibil, muntele fiind acoperit cu fînete si rare portiuni împadurite, care nu împiedica orientarea.
Traseul cel mai sigur pentru a urca pe Muntele Claptescu îl ofera însa poteca ce se îndreapta din saua Balanescu spre sud. Ea coboara usor printre case razlete si se înscrie în urcus în firul unei vai cu fundul pietros, a carei apa tîsneste dintr-un izbuc puternic. Dincolo de izbuc poteca paraseste fundul vaii si începe sa urce în versantul ei stîng (vest), unde, într-o poiana larga, se bifurca. O ramura continua înainte (sud) si ajunge la capatul unui drum forestier pe care putem coborî într-o ora în valea Crisu Varatec. Ramura cealalta, din dreapta, coteste usor pe dupa Muntele Claptescu, trece prin frumoase poieni, depaseste un ponor situat la piciorul unui perete mic de calcar ce ramîne în dreapta (este apa care a iesit mai jos în izbuc), si apoi iese la gol definitiv în panta sudica a vîrfului Claptescu. Poteca ne scoate tinînd curba de nivel, pe deasupra unei vai de doline, pe versantul de vest al vîrfului Claptescu. Din capatul lui nordic, coborîm direct, chiar fara poteca, pîna ajungem în drumul ce vine din dreapta, din saua Balanescu, pentru a coborî în valea Tarcaita.
Ocolul în jurul vîrfului Claptescu ne ia mai bine de 2 ore, dar el merita efortul pentru frumoasele privelisti pe care le prilejuieste. Din valea Tarcaita putem coborî pe traseul 7 în satul Tarcaia.
10. Valea Crisu Varatec
Posibilitati de acces: din DN 76 la km 97,6, pe drumul care duce la sustiu si Briheni Distanta: DN 76 - sustiu: 2 km; sustiu - obîrsia vaii: 18 km Durata: 5-6 ore Caracteristica traseului: parcurs usor adecvat pentru auto si mototurism, oferind frumoase locuri de odihna si compare.
Descrierea traseului. Din DN 76 se urmeaza drumul comunal care duce în satul sustiu (2 km asfaltat); dupa înca 1 km de la capatul satului drumul se bifurca: înainte el continua pe valea Briheni (traseul 11); la dreapta, traseul pe care îl vom urma o ia pe valea Crisu Varatec. La început drumul trece printre cîmpuri cu culturi, apoi dupa 2 km printre casele catunului Ursesti si continua printre culturi si poieni înca 2 km, pîna ce intra în padure. Aceasta a fost taiata în versantul stîng pe care-l urmeaza drumul, dar dupa ce trecem în versantul drept padurea este mare si compacta. Dupa mai putin de 2 km de la intrarea drumului în padure, la stînga cum urcam, se afla gura Vaii Iugii, pe care patrunde o ramura a drumului forestier. Acesta este noul drum de legatura cu Moneasa (traseul 18). La 500 m în amonte, tot la stînga noastra, se desface o alta ramura a drumului (acum deteriorat), ce urmeaza valea Lazului.
La cca 500-600 m în amonte de gura Lazului drumul intra într-o mare poiana, care la început ocupa numai malul stîng al vaii, apoi urca sus în versantul drept. Aici se afla cantonul silvic Varatec, în spatele caruia padurea este defrisata pe o mare portiune. Se trece pe lînga mici cariere de dolomite. care strica mult peisajul, pe lînga gura unui pîrîu ce coboara din versantul drept, apoi pe dreapta unde se afla un lung grajd. In fata lui sînt doua case ale exploatarii forestiere, situate la gura unui alt afluent (pe dreapta). Aici drumul trece în malul stîng al vaii, unde versantul este taiat pe o fîsie îngusta, trece din nou în malul drept, apoi cînd revine pe cel stîng, din el se desface o ramura ce urca cu o curba în versant, Aceasta ramura ofera posibilitatea de a se ajunge rapid în vîrful Claptescu (vezi traseul 9). Trecem însa de ea si Continuam pe valea principala, care are versantul stîng complet defrisat. Dupa cca 2 km trecem printr-o poiana, unde se afla o casa, si unde este o bifurcatie de vai. Drumul coteste la stînga, trece pe la gura unui afluent situat în versantul drept, apoi prin dreptul gurii vaii Rîsnita din versantul stîng, în care patrunde o alta ramura a drumului. Continuam pe drumul care urca domol spre sud si la 6 km de la grajd ajungem la o bifurcatie de vai, pe ambele ramuri patrunzînd drumuri. Ramura din dreapta nu prezinta interes caci nu mai iese din padure, terminîndu-se anonim. Ramura din stînga mai urca putin si se termina într-o poiana frumoasa. De aici ne putem întoarce pe drumul pe care am venit.
11. sustiu - valea Briheni - Ponoare - Moneasa
Posibilitati de acces: din DN 76 la km 97,6 (2 km de Vascau si 4 km de orasul Dr. Petru Groza) pe drumul care duce la sustiu si Briheni. Distanta: 20 km (sustiu - capatul drumului forestier: 10 km; capatul drumului-confluenta cu Bîrlogelul: 4 km; pe valea Moneasa: 6 km) Durata: 6-7 ore Caracteristica traseului: traseu usor care urmeaza, în cele doua extremitati, drumuri carosabile, unite printr-o poteca usor accesibila.
Descrierea traseului. Înainte de deschiderea noului drum de legatura între Vascau si Moneasa, aceasta era calea cea mai simpla între cele doua localitati. Drumul îsi pastreaza si astazi interesul prin farmecul deosebit al locurilor pe care le strabate.
Din DN 76 intram în satul Sustiu, apoi în continuare pe valea Briheni. La 1 km se desface la dreapta ramura drumului care duce pe valea Crisu Varatec si la Moneasa (traseele 10 si 18), dar noi continuam înainte pe valea Briheni. Drumul este tot timpul pe malul stîng al vaii. La 1 km, peste un pod, la stînga duce o ramura a drumului în satul Golesti, de unde se poate ajunge în satul Cîmp. La 2 km mai departe intram în satul Briheni, unde drumul duce pe lînga apa; pe la jumatatea satului urca mai sus în versantul stîng, apoi revine la nivelul apei, traversind cîmpuri si culturi. În amonte dispar poienile, iar versantii domina valea mult îngustata. Drumul trece în versantul drept si imediat dupa pod, la nivelul rîului, se afla un izbuc cu apa buna. Nu dupa mult timp drumul revine pe malul stîng, trece pe lînga cîteva cuptoare de var si se termina la gura unui pîrîu ce coboara din versantul stîng. De la bifurcatia spre valea Crisu Varatec pîna aici sînt în total 7 km. De la terminarea drumului carosabil merita sa facem un mic ocol pentru vizitarea puternicului izbuc care este la originea vaii Briheni. Pentru aceasta vom urma îndeaproape firul apei, chiar daca aceasta ne obliga la putina acrobatie. Patul este pe alocuri foarte lustruit si sapat în calcare. Versantul drept al vaii este constituit din pereti verticali de calcar, ce se prelungesc dealtfel si pe vale în jos. Ei sînt cei cu care se termina aici, abrupt, Platoul Vascau. Avansînd pe la baza lor ajungem, dupa un parcurs anevoios de 200 m, într-o fundatura de unde apa tîsneste cu putere. Este o parte din apa care dreneaza subteran platoul.
Revenind la capul drumului constatam ca el se prelungeste cu o poteca ce urca destul de puternic prin fata peretilor mentionati, de unde razbate tumultul apei din izbuc. Poteca face un cot la dreapta, apoi la stînga prin poiana presarata cu mult bolovanis si se înscrie în versantul stîng al vaii, urcînd din ce în ce mai domol. Fundul vaii se înaltxa si el, ajungînd la nivelul potecii, împreuna se îndreapta în urcus usor spre vest, într-un peisaj de rariste de padure de mesteceni, cu plantatii si cu sol plin de pietris cuartitic. Aceasta portiune de vale poarta numele de valea Pastailor. Dupa circa 1 km si o diferenta de nivel de 250 m fata de punctul în care am parasit valea Briheni, ajungem într-o sa care constituie si cumpana de ape, caci lasam în spate pîraiele ce curg spre valea Briheni, iar în fata se adînceste o vale în sens opus. De fapt nu este o vale, ci terminatia unei prelungi depresiuni carstice închise, pe care o zarim alungindu-se în sens opus, ca un uluc de poieni cu fînete, delimitata de paduri de stejari si fagi mari. Urmînd poteca, de fapt un vechi terasament de cale ferata forestiera, începem sa descifram tot mai bine detaliile reliefului carstic cu care facem acum cunostinta: în dreapta noastra o vasta poiana, dezvoltata pe roci impermeabile, permite cîtorva pîraie sa se înfiripe, dar ajungînd la contactul cu rocile carstificabile, respectiv dolomitele, se pierd prin cîteva ponoare ce se prezinta ca doline asimetrice adîncite mult. Ele confera locului numele de Ponoarele. La mai putin de 200 m din sa ajungem la un punct în care poteca se bifurca: o ramura continua în versantul estic al depresiunii (sud), pe care-l urmareste de la înaltime prin padure, ajungînd dupa 3,5 km la drumul care duce la Moneasa prin Valea Lunga (vezi traseul 12); la dreapta noastra se desface ramura care duce la Moneasa prin valea Boroaia. O urmam pe cea din urma si începem sa urcam domol prin poiana în coastele muntelui Bîrlogel (denumit si Bobosarul). Dupa 10 minute intram în padure si dupa înca 10-15 minute de urcus prin padure ajungem pe creasta separatoare a bazinelor, într-o sxa, Priporul, si ea împadurita. La dreapta noastra se gaseste Vîrful Runcului, la stînga Vîrful Bobosarului. Coborîsul începe pe linia de cea mai mare panta; drumul de carute o ia costis spre stînga, iar poteci de picior drept în jos. Ea este destul de abrupta si doar în partea de jos a pantei face cîteva mici serpentine, pentru a ajunge în final pe drumul din valea Boroaia, chiar la varsarea Bîrlogelului în aceasta, loc marcat printr-o casa situata în gura vaii Bîrlogel, Urmînd în aval drumul, la început pe valea Boroaia, apoi pe valea Moneasa, ajungem în statiunea Moneasa, în comun cu traseul 18 (6 km de la gura vaii Bîrlogel).
12. Vascau - Cîmp-Moti - Valea Lunga - Moneasa
Posibilitati de acces: din centrul orasului Vascau. Distanta: 23 km (Vascau - Cîmp-Moti: 8 km; Cîmp-Moti - creasta: 7 km; Valea Lunga: 5 km; valea Moneasa: 3 km) Durata: 8-9 ore Caracteristica traseului: traseu de traversare a Platoului Vascau prin partea centrala. Cel mai frumos traseu din masiv.
Descrierea traseului. Din Vascau urmam strada Boiului (prima strada la dreapta dupa podul din aval de peste Crisul Negru cînd intram în oras venind dinspre Lunca), strada însotita pe primii zeci de metri si de apa Boiului. Dupa ultimele case, strada se transforma în drumul de exploatare miniera; face un cot la stînga (aici începe o scurtatura) si se înscrie spre stînga într-o larga curba din care înainte, în lunca, se întrezareste locul în care este cuibarita puternica resurgenta, Izvorul din Boiu. Drumul face curînd un cot la dreapta si suie costis, înscriindu-se în curbe largi, pîna ajunge pe culmea dealului, lasînd la dreapta ramura ce duce la cariera de calcar. La stînga, dincolo de culme, se desface drumul care urmareste spre sud creasta si duce la Pestera Cîmpeneasca prin taietura de padure (traseul 13). Cei care prefera scurtaturile pot evita ocolisurile soselei urcînd direct, prin padure, din capul strazii Boiului, pe fundul vîlcelului care se schiteaza aici si unde începe o poteca ce iese aproape de cariera. Din sa continuam pe drumul principal, care coboara spre stînga pentru a ocoli o vale de doline, ce ramîne la dreapta. Odata ajuns jos, drumul face un cot la dreapta si urca costis la primele case ale satului Cîmp. Aici se poate ajunge taind cu piciorul curba drumului, utilizînd puntile care separa dolinele. Drumul trece creasta si începe sa coboare, printre case, pe ulita ce tine culmea separatoare dintre doua depresiuni: la dreapta se afla valea Golesti, la stînga TXarina, larga vale seaca ce adaposteste Pestera Cîmpeneasca; atît spre valea Golesti, cît si spre TXarina coboara drumuri clare.
Din punctul cel mai coborît al drumului, începem sa urcam cotind la dreapta, taind costis dealul. Dupa ce facem un cot la stînga ne înscriem în versantul unei adînci vai de doline ce se adînceste la dreapta noastra. Una din doline adaposteste un tau permanent. La capatul din amonte al acestei vai trecem în versantul ei nordic si, lasînd la dreapta o cariera de calcar, coborîm usor în versantul unei alte vai de doline ce începe aici la stînga si se continua drept înainte spre vest, urcînd treptat atîta cît vedem cu ochii. Este valea Moti. Drumul coboara usor, face un mic cot la dreapta, trece pe lînga o fîntîna, Fîntîna lui Oache, una din putinele posibilitati de aprovizionare cu apa, apoi începe sa urce iarasi usor, tinînd tot timpul versantul nordic al vaii de doline. Curînd apare satul Cîmp-Moti (sau pe scurt numai Moti), de fapt doua siruri de case în lungul drumului. Pe dreapta se afla o cariera de calcare rosii, motiv pentru care este dealtfel amenajat drumul. Dupa o a doua cariera el devine noroios pe timp de ploaie. Acest drum coteste usor la dreapta, parasind valea Moti, trece un mic prag, unde se afla ultimele case izolate ale localitatii si se înscrie în versantul drept al unei alte vai de doline, valea Ponorul, care are un punct central coborît ocupat de o dolina în care se afla un tau permanent, Taul Ponorului. Coborîm spre el, lasînd în stînga cîteva doline, si pe el la dreapta, împreuna cu lutaria unde se fac caramizi, si începem sa urcam ulucul determinat de valea de doline ce urca drept în fata noastra. Aici vom fi atenti caci un astfel de uluc se desface si la stînga, formînd o vale afluenta, care se îndreapta însa spre sud-vest, în timp ce drumul nostru ne duce pe valea cu directie vestica. Aceasta vale, denumita Dosul Poienii, este constituita la început din doline mai evazate, apoi ele devin tot mai adînci (3 sînt mai marcante). Le lasam la stînga si urcam în versantul stîng al vaii, urmînd o poteca bine taiata. Ea ne scoate într-o sa adîncita între vîrful Rontaru (918 m) la nord si vîrful Banisoara (886 m) la sud. (De la Cîmp-Moti pîna aici, s-au scurs 45 min.). saua în care ne aflam, denumita Poieni (cca 760 m alt.), ne permite o larga vedere înapoi, spre valea Ponorului cu Taul Ponorului si acoperisurile rosii din Cîmp-Moti, dar mai ales înainte, spre partea vestica a Platoului Vascau. Astfel, înaintea noastra se desfasoara o larga depresiune, cu mari poieni sl versanti împaduriti, constituita dintr-o salba de doline mari evazate, mai curînd un fel de uvale. Dinspre stînga spre dreapta se pot identifica urmatoarele elemente: la stînga larga depresiune începe într-o sa joasa, fara padure, Fata Banisoarei, care conduce la stînga în prelungirea depresiunii, în complexul de la Sfaras, care însa nu se vede de aici (traseul 14). La dreapta prima dolina este Arînda, cea mai mare si de forma neregulata. La dreapta ei urmeaza dolina Boitos, usor de recunoscut prin faptul ca în versantul ei estic (dreapta cum privim) iese de sub învelisul de iarba stîncarie la zi. Între Arînda si Boitos se afla o punte pe care duce un drum. Este cel care conduce la punctul denumit La Grajduri si care ofera o posibilitate de coborîre la Moneasa (traseul 19) sau în valea Deznei. Mai la dreapta urmeaza dolina denumita Barîsca, apoi Pociovelistea si Ponoare, ultimele doua de abia vizibile. De partea cealalta a depresiunii se ridica piramida triunghiulara, acoperita de padure, a vîrfului Arsura (819 m), iar peste culmile împadurite, la orizont, se profileaza culmea principala a Muntilor Codru, pe portiunea dintre vîrfurile Plesu si Izoiu.
Coborîm din saua Poieni urmînd poteca ce se îndreapta la început spre stînga, ocoleste o dolina, face un cot la dreapta si se înscrie în versantul estic al depresiunii Arînda. Ea coboara usor, trece pe lînga un izvor (Fîntîna din Drum) si ajunge în punctul cel mai coborît al crestei dintre Arînda si Boitos, în locul numit Noroiste (altitudinea 680 m). Drumul principal duce înainte, intra în padure si ajunge La Grajduri (traseul 19). La dreapta porneste o poteca secundara, pe care o vom urma pentru a da ocol depresiunii Boitos, prin nord-est, ce are cîteva rîpe de dolomite ce ies de sub un sol gros, rosu. Dupa ce trecem culmea de separatie, intram în depresiunea Barîsca, care are o forma aproape circulara, strabatuta de un fel de vai, si mai putin ciuruita de doline. O ocolim tot prin dreapta (versantul de nord-est) si urcam într-o sxa, situata în nord, unde la limita padurii se desfac trei poteci: la stînga, urcînd usor prin padure, un alt drum spre punctul La Grajduri; înainte, urca abrupt prin padure, drumul nostru spre Moneasa; la dreapta, pe curba de nivel, la marginea padurii, drumul care duce la Briheni si care ne ofera posibilitatea de întoarcere la Vascau.
Pentru aceasta urmam poteca de la dreapta, de fapt o fosta linie de cale ferata forestiera, care începe în stînga unei vai de doline, pe care o traversam curînd pe podul dintre doua doline si ramînem pentru 3 km în dreapta ei. Valea de doline se transforma într-o lunga depresiune carstica, Ponoarele, un uluc de finete flancat de paduri mari. Drumul ne duce prin padure deasa sau raristi, pentru a iesi în final la capatul inferior al depresiunii, unde se desface la stînga a treia posibilitate de a ajunge la Moneasa, prin valea Boroaia. Înainte, se urmeaza în aval firul unei vai cu apa putina (valea Pastailor), apoi se coboara în valea Briheni (pentru ambele variante, spre Briheni sau Moneasa, pe aici a se vedea traseul 11).
De la dolina Barîsca, în locul în care drumul s-a trifurcat, noi continuam traseul pe poteca din mijloc urcînd usor prin padurea înalta de fag timp de 15 minute. Drumul coteste la stînga, urmarind culmea plata dintre Barîsca si o vale de doline situata la dreapta si, strecurîndu-se printre ele, ajungînd într-o sa împadurita, La Ciordau. Ea se afla pe creasta separatoare dintre bazinul vaii Moneasa si sistemul de bazine închise al Platoului Vascau. Coborîsul începe în versantul drept al unui vîlcel, pe o poteca buna, ce duce, fara dificultati, dar în panta relativ mare, în Valea Lunga. Diferenta de nivel este de cca 250 m, ceea ce ne ia mai bine de 30 minute de coborîs. Pe fundul vaii întîlnim capatul drumului forestier pe care-l urmam în aval. El trece prin frumoase paduri de fag, dar si pe lînga portiuni în care s-a taiat padurea; dupa o ora de la capatul lui ajungem în valea Moneasa, la Pastravarie, De aici în aval mai sînt 3 km pîna la Moneasa (vezi traseul 18).
13. Vascau - Pestera Cîmpeneasca
Posibilitati de acces: orasul Vascau Distanta: 3,5 km Durata: 1 ora Caracteristica traseului: drum carosabil, apoi poteca usoara.
Descrierea traseului. Plecam din orasul Vascau pe drumul nou construit care suie la carierele de la Cîmp. Acest drum urmeaza la început valea Boiului în amonte, afluent al Crisului Negru pe care drumul national îl traverseaza chiar în Vascau dupa podul din aval de peste Crisul Negru. Dincolo de ultimele case din Vascau drumul face un cot la stînga, traversînd o vîlcea seaca. Pe aceasta, în sus, urca o poteca ce scurteaza marea bucla pe care o face drumul spre stînga. Daca urmam drumul observam la stînga noastra o vale larga, cu case, fînete si culturi, brazdata de un pîrîu care îsi are obîrsia chiar în versantul muntelui. Este Izvorul din Boiu, un puternic izbuc din care iese la zi apa ce s-a pierdut la Cîmpeneasca. Izvorul din Boiu este un loc des vizitat de locuitorii din Vascau, dar cu apa poluata.
Urcînd în continuare pe drum, cu care facem un cot la dreapta, taiem costis versantul, unde ajunge si scurtatura mentionata mai sus, apoi trecem pe lînga derivatia spre dreapta ce duce la noile cariere de calcar si ajungem pe creasta unde avem la stînga o casa. Înaintea noastra se deschide o larga depresiune închisa, constituita din cîteva mari doline. Drumul are o derivatie la stînga, un drum forestier astazi parasit odata cu defrisarea completa a crestei. Îl urmam pe acesta îndreptîndu-ne spre sud, chiar pe creasta, sau ocolind prin dreapta cîteva proeminente ale ei. Dupa 15 minute de la derivatia de la casa ajungem într-o sa unde se desface o poteca la stînga, poteca ce ajunge în drumul carosabil pe care am urcat, ceva mai jos de derivatie la cariera, exact în locul în care razbate, venind de jos, scurtatura semnalata. Retinem locul caci putem sa ne întoarcem pe aici coborînd tot timpul pe scurtatura.
Dincolo de sa drumul nostru se înscrie în versantul drept pe curba de nivel. La dreapta noastra se zareste marea depresiune Ţarina, un bazin închis drenat partial de apa care se pierde în Pestera Cîmpeneasca. Cînd drumul nostru se bifurca, urmam ramura de jos, ce tine curba de nivel si care, dupa circa 10 minute, se bifurca din nou: ramura din stînga urca pe creasta într-o îngraditura de sîrma ghimpata ce protejeaza o plantatie; ramura din dreapta se îndreapta spre vest si dupa ce face o larga curba se înscrie în versantul mai abrupt al vaii Ţarina, pe care-l taie costis în jos. Dupa circa 15 minute ajungem în fundul depresiunii, cam peste drum de cotul soselei forestiere ce urca la Taul lui Ghib (traseul 14). Cotind putin la stînga si urmînd poala versantului ajungem, în 5 minute, în dreptul primei case din satul Izbuc unde trece si pîrîul. Acesta face aici un cot brusc si se îndrepta spre versant unde dispare în imensa gura a Pesterii Cîmpeneasca.
Cîmpeneasca este o pierdere de apa cu pestera de mari dimensiuni, inaccesibila deoarece chiar în gura ei apa se pravaleste peste o cascada de 35 m înaltime. Putem cobori pîna aici cu grija pentru a admira spectacolul. Pestera a fost explorata dovedindu-se a fi o galerie activa de 534 m lungime, terminata cu un sifon. Apa disparuta reapare dupa un traseu subteran necunoscut de circa 2 km la Izvorul din Boiu de la Vascau.
Reîntoarcerea de la pestera se face pe drumul pe care am venit, sau prin satul Izbuc la Carpinet; de asemenea, putem continua excursia cu traseul 14, ramînînd noaptea la Izbuc.
14. Carpinet - Taul lui Ghib - Ponoras -Dezna
Posibilitati de acces: din soseaua DN 76 la km 93,3 în satul Carpinet sau din DJ 792 în comuna Dezna Distanta: 30 km (Carpinet - Izbuc: 4 km; Izbuc - capatul soselei forestiere din valea Ponorului: 2 km; soseaua din valea Ponorului - soseaua din valea Deznei: 5 km; pe valea Deznei: 12 km) Durata: 12 ore. Caracteristica traseului: traseu usor pentru cunoasterea partii sudice a Platoului Vascau. Portile extreme ale traseului sînt drumuri forestiere carosabile, unite în partea centrala de o poteca de picior, usor de parcurs.
Descrierea traseului. In satul Carpinet, la km 93,3 de pe DN 76, o sageata indica o derivatie spre sud cu mentiunea "Ponoarele 6 km, Izbuc 4 km". Urmam mai întîi drumul, apoi începem urcusul de-a coasta, trecînd pe lînga mari cariere de calcar. Dupa 3 km ajungem în vîrful dealului si coborîm înca 1 km de partea cealalta în valea Ţarina, în lungul careia se întinde satul Izbuc. Urmam soseaua la dreapta, pe malul stîng, apoi pentru putin timp malul drept sxi din nou cel stîng al vaii. Trecem de ultimele case ale satului, lasam pe stînga o caramidarie si continuam, taind la orizontala coasta putin înclinata si acoperita de pasune. La ultima casa pe dreapta, în malul drept al vaii, se observa o ruptura în calcar spre care se îndreapta pîrîul. Aici se afla Pestera Cîmpeneasca (traseul 13). Continuam drumul, care devine mai bun caci aici parasim drumul comunal si pornim pe drumul forestier. El coteste la stînga si începe sa urce, apoi coteste la dreapta si taie panta costis. Un cot la stînga si, tot în urcus, pentru putin timp, traverseaza o padure, apoi iese iar la gol si, cotind usor la dreapta, coboara foarte putin pe o culme. La dreapta se zareste un mic lac de dolina, foarte pitoresc prin coloritul rosu aprins al argilei care tapiseaza dolina, în contrast puternic cu albul calcarului ce mijeste dedesubt si cu verdele intens al vegetatiei de balta. Este Taul lui Ghib, un pitoresc colt al platoului.
Dincolo de tau drumul urca usor, înscriindu-se în versantul sudic al unei vai de doline ce se adînceste în dreapta noastra. La început se remarca 6 doline mari, apoi drumul lasxx un fel de ramura secundara la dreapta si urmeaza alte 4 doline. La 2 km de la tau drumul face un cot la stînga, permitînd o vedere larga spre o vasta coasta cu numeroase doline acoperite cu fînete, situata de partea cealalta a depresiunii, numita valea Frasinelii. Drumul urca ceva mai abrupt si iese pe o culme de pe care vederea ne poarta departe spre est lasîndu-ne sa admiram larga depresiune a vaii Ţarina, culmea separatoare spre bazinul Crisului Negru si, dincolo de el, lantul integral al Muntilor Bihor. Locul poarta numele de Fîntînele. Drumul trece pe lînga mari vararii, coteste la dreapta (în cot sînt doua case) si se înscrie în versantul sudic al unei scurte vai cu doline, dintre care prima este foarte adînca. Drumul coboara usor pîna intra într-o alta vale de doline, dispusa transversal, care coboara dinspre dreapta (nord) spre stînga (sud). Coborîm odata cu ea, trecem în versantul ei drept, apoi pe puntea dintre doline trecem în versantul stîng, pentru ca, dupa ce am depasit în total aici 6 doline, sa ajungem în versantul vaii Ponorului, care se adînceste la stînga noastra. Coborîm în vale costis, taind versantul, pîna ajungem la firul apei. Îl urmam în amonte înca cîteva sute de metri pîna la capatul soselei care se termina anonim în vale. De la varariile de la Fîntînele pîna aici am parcurs înca 3 km. Drumul forestier are, de la capatul satului Izbuc pîna la punctul terminus, 9 km.
Din valea Ponoare avem doua posibilitati pentru continuarea traseului: (a) sa mergem mai departe prin Ponoras la Dezna (traseul nostru) si (b) sa ne întoarcem în satul Izbuc pe traseul 15 pentru a încheia o tura în circuit de o zi. Aici descriem prima varianta.
De la capatul drumului începem sa urcam oricare dintre potecile care însotesc pîrîul, pe un versant sau celalalt, preferabil pe poteca din stînga cum privim în amonte. Ea face un cot usor la stînga si în 15 minute de urcus prin padure ajunge pe cumpana separatoare dintre valea Ponorului si depresiunea carstica Recea, în poiana din saua Secatura. Coborîm spre vest în versantul stîng al vaii care se schiteaza înaintea noastra. Urmam o serpentina si ajungem în fundul ei; o traversam în versantul ei drept. De fapt aici nu este vorba de o vale ci de un complex de vai care au cîte un fir slab de apa, care se aduna pe rocile impermeabile ale vîrfului Momuta, ce ne domina împadurit în stînga, ape ce se pierd în fundul depresiunii odata ce dau de dolomite. Noi depasim astfel trei vai din acestea, care meandreaza si se adîncesc mult, fata de o terasa ce marcheaza nivelul la care curgeau apele înainte sa fie captate în ponoare. Dupa ce trecem de aceste ponoare, tot timpul printre fînete, la circa 30 minute de la saua Secatura, trecem pe nesimtite în cea mai vasta depresiune închisa a Platoului Vascau, Banisoara-Sfaras. Ea este complet despadurita, foarte larga si literalmente ciuruita de sute de doline. De pe unul din vîrfurile care o limiteaza ni se ofera o uimitoare priveliste, probabil cel mai mare numar de doline ce pot fi cuprinse dintr-o ochire.
Trecînd printre doline strabatem vasta depresiune spre vest, depasim vîrful împadurit care ne domina în stînga, Chiceruta, si, dupa circa 10 minute, cînd observam ca din versantul nordic (cel din dreapta noastra) coboara un drum de care ce traverseaza depresiunea, încercam sa-l urmam în continuare spre stînga. El se bifurca; o ramura merge pe fundul depresiunii la izvoarele de la Valae; cealalta, pe care o urmam, începe sa urce în versantul sudic al depresiunii. Punctul de recunoastere sînt cîteva vechi vararii, lînga care drumul face un cot usor si apoi iese pe o culme presarata cu ienuperi. De aici coborîm usor într-o depresiune închisa, mica ce se deschide la picioarele noastre. Este Ponorasul, o depresiune la contactul dintre cuartitele ce constituie versantul sudic si dolomitele pe care coborîm noi. Contactul este marcat de un ponor în care se pierde un pîrîu permanent. Aici se afla si doua tauri relativ mari, urmele unor vechi vararii, precum si o padurice romantica de molizi, între care se afla pitit cantonul silvic Ponoras. La el se poate ajunge din Recea sau direct, ocolind prin sud vîrful Chiceruta.
De la ponorul din depresiune nu o luam spre canton, ci, invers, spre vest. Drumul urca în versantul sudic costis, intra în padure si ajunge pe culmea separatoare fata de bazinul vaii Dezna în circa 15 minute. De aici se adînceste valea Seanta, valea seaca cu fund pietros, urmata de drumul de care. El devine tot mai clar si mai batut în jos pîna iese la circa 1 km de la sxa, în valea Deznei, pe care o urmeaza un bun drum forestier. La 500 m în aval, la confluenta vaii Dezna cu valea Corbului, se gaseste cantonul silvic si ruinele unui cuptor de topit fierul datînd din secolul trecut. Locul poarta numele de Raschirata. De aici, în aval la 3 km se afla fostul sat Zugau, iar la înca 9 km comuna Dezna, situata pe drumul judetean asfaltat Sebis - Moneasa.
15. Valea Ponorului - satul Izbuc
Posibilitati de acces: de la capatul din amonte al drumului forestier din valea Ponorului Distanta: 6 km Durata: 2 ore Caracteristica traseului: poteca usoara de picior, pe alocuri drum de care.
Descrierea traseului. Traseul 15 poate fi considerat si o completare a traseului 14. De la capatul drumului forestier al traseului 14 se urmeaza valea Ponorului, în aval, pe un drum de care larg, dar inaccesibil autovehiculelor din cauza unor gropi cu mult noroi. La 600 m în stînga vaii se afla un impresionant ponor, în care apa vaii se pierde, cu un perete vertical de 20 m înaltime. El este cel care a conferit vai numele. Valea adaposteste un tau prelung, apoi o dolina mare cuibarita sub vîrful sorsorul (Sarsaurul), dupa care face un cot pe care-l taiem urcînd o panta scurta la dreapta (est). Din dreapta vine o vale de doline, Valea lui Dan. Poteca ne scoate pe culmea dintre vai. Coborîm la confluenta si urcam costis în versantul stîng al vaii Ponor. Ajungem într-o sa de unde coborîm într-o depresiune complexa cu multe doline mari. Pe stînga se schiteaza un fel de vale care se termina într-un tau frumos la care coboara drumul. Este taul Dîmbul soimului. Dincolo de el drumul taie versantul sudic al vîrfului Paiseanu (ce ne domina în stînga) si ajunge din nou în versantul vaii Ponorului, care a ocolit un vîrf si s-a unit cu un pîrîu ce coboara din dreapta, Pîrîul Pesterelii; în continuare ea se numeste Sodoale. Dupa o sa trecem pe la primele case izolate ale satului Izbuc (locul numit Cornisor) si zarim în departare, pe fundul vaii Sodoale, acumulare compacta de case. Taind în coborîs versantul stîng al vaii ajungem în sat la niste cuptoare de var. Lasam apa sa curga la stînga si ne angajam pe ulita care se îndreapta spre est, urca putin si coboara apoi mai puternic ajungînd la drumul principal al satului Izbuc, care însoteste valea în aval. Mentionam ca ulita pe care am venit este a doua derivatie spre vest cum se vine din centru.
16. Carpinet - Izbucul de la Calugari
Posibilitati de acces; din DN 76 la km 93,3 din satul Carpinet Distanta: 11 km (Carpinet - Izbuc: 4 km; Izbuc - manastire: 7 km) Durata: 3 ore Caracteristica traseului: drum usor de care, carosabil pe timp uscat
Descrierea traseului. Portiunea Carpinet - satul Izbuc se parcurge în cca 1 ora (vezi traseul 14).
Ajunsi pe ulita principala a satului Izbuc, care urmareste firul vaii pe malul stîng, urcam în amonte printre case. Dupa 1 km casele se întrerup pentru 200 m, apoi reîncep formînd satul Ponoarele. Dupa înca 700 m în centrul satului se afla o bifurcatie marcata si de o cruce de piatra. Alegem pentru dus varianta din dreapta, urmînd sa ne întoarcem pe cea din stînga.
Urcam usor cu drumul pîna la ultimele case, loc marcat de bancuri mari de calcar în versantul din dreapta noastra, unde se afla si un izbuc amenajat. Aici drumul se bifurca din nou. Alegem ramura din stînga ce urca printre ultimele case ale satului; ea este foarte noroioasa la început, apoi se îmbunatateste cînd parasim fundul vaii. Cotind usor la stînga taiem versantul, trecem pe lînga un cuptor de var si ajungem pe o culme plata unde lasam la dreapta o ramura a drumului si o urmam pe cea din stînga, marcata si de o cruce de lemn. Drumul, foarte argilos, urmareste un timp creasta, apoi se lasa în versantul stîng unde de jos, urca ramura cealalta a drumului, cea care s-a desfacut în centrul satului. Locul, denumit Malaiste, este marcat si de o cruce de piatra împrejmuita cu un gardulet. Putin mai departe, pe creasta unui picior care se desface spre est, drumul se bifurca; va trebui sa fim foarte atenti. Nu trebuie sa continuam drept înainte, pe drumul mai mare si mai îmbietor, ci sa alegem pe cel din stînga, care coboara usor, spre larga depresiune împadurita din stînga, asupra careia avem o larga panorama. Drumul devine orizontal, taie versantul, lasa pe dreapta o dolina si ajunge pe o creasta care este de fapt cumpana de ape dintre bazinul Crisului Negru, ce ramîne în urma noastra, si cel al Crisului Alb, ce se deschide larg în fata. Drumul coboara usor taind versantul, lasa la stînga o dolina, dincolo de care, tot pe stînga, se deschide bazinul împadurit al vaii Toplita, unde este cuibarita manastirea, al carei acoperis rosu se zareste prin padure. O cruce de lemn marcheaza locul în care putem coborî direct (în 10 minute), pe poteca, la manastire, ajutati sxi de cîteva semne de marcaj, banda albastra. Daca sîntem cu un vehicul vom continua drumul, care începe sa coboare pe o culme, la început prin lastaris, apoi prin padurea tot mai înalta. Dupa ce face un cot la stînga ajunge la poarta manastirii. Pe timp ploios portiune de la cruce în jos poate crea dificultati pentru autovehicule, în special la întoarcere, drumul avînd sleauri si multa argila alunecoasa.
Manastirea de la Izbuc cuprinde doua biserici, doua case, un grajd, iar aproape se gaseste o casuta a ocolului silvic Halmagiu. Asezarea este justificata de prezenta izbucului cu o deosebita reputatie, pe care si-a cîstigat-o datorita ciudatului sistem de iesire al apei: dupa o perioada de 15-20 minute în care este sec, cu un gîlgîit puternic începe sa iasa apa, care umple un mic bazin de piatra, din care iese facînd o cascada de cîtiva decimetri. Dupa cîteva minute apa înceteaza sa curga, pentru a reveni apoi dupa alte 12-20 minute. Este vorba de un mecanism tipic de golire prin sifonare a unui bazin carstic, al carui ritm este impus de cantitatea de precipitatii. Izbucul de la Calugari avea faima de a prezenta un ritm dublu, determinat de golirea succesiva a doua bazine, de capacitati diferite. Acest dublu ritm s-a pierdut acum, probabil prin deschiderea unei fisuri carstice care scurtcircuiteaza unul din bazine. Dar chiar si asa el constituie un interesant si rar fenomen carstic, fapt pentru care este si decretat monument al naturii.
Întoarcerea de la izbuc o facem pe poteca ce urca direct de la manastire în drum, si apoi pe acesta, luînd ramura de jos (dreapta) cînd ajungem la crucea de piatra de la Malaiste. Pe acest parcurs mentionam un lac carstic temporar pitoresc care se afla în sat. La cîteva sute de metri în aval se ajunge la bifurcatia din centru. De la manastire se poate ajunge în valea Crisului Alb pe traseul 17.
17. Avram lancu - Izbucul de la Calugari
Posibilitati de acces: din D N 76 se desface la km 69,4 (20 km de la Brad) drumul care duce la Ineu - Arad. La 7 km spre Ineu se afla localitatea Avram lancu (statia I.T.A.). Localitatea este deservita de gara C.F.R. Aciuta, la 5 km pe drum Distanta: 10 km Durata: 2-3 ore Caracteristica traseului: drum usor de vale, în cea mai mare parte drum forestier carosabil.
Descrierea traseului. Drumul forestier urca pe malul stîng al vaii Aciua, marginit de terenuri agricole si fînete. Dupa circa 2 km, valea face un cot în loc spre vest, pe care-l urmeaza sxi drumul forestier. Daca mergem pe jos vom scuti acest ocol de mai bine de 3 km urcînd pe o poteca din dreapta, pe un picior de deal; trecem printr-un catun si coborîm din nou în vale, la confluenta pîrîului Aciua (ce vine dinspre est) cu pîrîul Preotesei (ce vine dinspre nord). Drumul urca în continuare pe cel dintîi, de data aceasta prin padure, presarata cu poieni. Curînd valea se bifurca: înainte (spre est) continua pîrîul Aciua, la stînga noastra (spre nord) valea Toplita pe care urca drumul prin padure si printre poieni. Rare semne ale unui marcaj banda albastra (gresit facut de pionieri caci albul înconjoara de toate partile albastrul) ne indica si el calea. Dupa 2 km de la bifurcarea cu valea Aciua, lasam la dreapta o pepiniera îngradita si un afluent, apoi dupa alti 2 km ajungem la o bifurcatie: la dreapta noastra continua drumul forestier pe valea Toplita (denumita si valea Tomnatec); la stînga noastra se desface o poteca de picior ce urca pe Valea Izbucului. O cruce de piatra si semnele de marcaj ne indica acest pîrîu. Urcînd prin padure timp de 15 minute ajungem la Izbucul de la Calugari. Detalii asupra izbucului si traseul în continuare spre Vascau sînt date în traseul 16.
18. Sebis - Moneasa - Vascau
Posibilitati de acces: din soseaua asfaltata Arad - Siria - Buteni - Vîrfurile -Brad (DJ 709, DJ 762 si D N 76) la Buteni (57 km de la Arad, 80 km de la BraH) se desface drumul asfaltat ce duce prin Sebis si Dezna la Moneasa. Celalalt capat al traseului se afla pe D N 76 la km 97,6 Distanta: 44 km; Sebis - Moneasa: 20 km drum asfaltat; Moneasa - Vascau: 24 km drum forestier Durata: 1½ ora (cu masina) Caracteristica traseului: drum usor, carosabil.
Descrierea traseului. Sebis, oras situat la confluenta vaii Dezna cu Crisul Alb, este punctul de pornire în traseu. Drumul traverseaza orasul si se înscrie în valea Sebisului, pe care o urmeaza 11 km pîna la Dezna, trecînd printr-o regiune frumoasa de dealuri joase si cîmpuri cultivate. La Dezna se intra în zona montana, marcata de un pinten ce domina dinspre vest orasul.
In comuna Dezna se afla confluenta dintre valea Deznei (ce vine dinspre est) si valea Moneasa (ce vine dinspre nord). Valea Deznei este urmata de o sosea forestiera ce urca pîna în marginea Platoului Vascau (traseul 14). La capatul din amonte al comunei, spre Moneasa, se afla hanul turistic "Cetatea Dezna" (camping cu casute si locuri de corturi, restaurant, elestee cu peste). De aici urca o poteca pe pintenul stîncos constituit din aglomerate vulcanice pîna la ruinele cetatii Dezna (200 m diferenta de nivel, ½ ora). Din cetatea Dezna, care dateaza din secolul al XIII-lea, nu au mai ramas decît ziduri razlete, de pe care însa vederea este cuprinzatoare si spectaculoasa.
Drumul la Moneasa urca pe valea cu acelasi nume înca 9 km. El este marginit de versanti abrupti, împaduriti, ce confera regiunii un aspect montan, în ciuda altitudinii de numai 300 m. Se trece prin satul Ranusa (la dreapta noastra se desface valea cu acelasi nume, urmata de o sosea forestiera ce ofera frumoase locuri de excursie), apoi drumul ocoleste centrul comunei Moneasa si intra în statiunea Moneasa.
Moneasa, statiune cunoscuta pentru apele sale hipotermale si climatul favorabil curei de aer, dispune de mai multe pavilioane, un hotel modern, stabiliment pentru bai, strand cu mai multe bazine, restaurant, bar. De aici se pot face excursii interesante în împrejurimi (traseul 22 cu variante).
La capatul din amonte al parcului statiunii vine dinspre nord (stînga cum urcam) valea Meghesului, urmata de drumul forestier ce urca la Izoi. Dupa ce se trece de el si de ultimele case ale satului ce a început sa se înfiripe aici, asfaltul se termina si drumul continua neasfaltat. Dupa 1,8 km de la ultimele case se desface la stînga un drum ce duce la cariera de marmura (vezi traseul 22 c). La înca 0,5 km drumul se bifurca: ramura din dreapta noastra urca pe Valea Lunga (traseul 12), cea din stînga trece de Pastravarie (canton marcat de cîtiva molizi) si lasa o ramificatie de drum ce urca la stînga pe Valea Rujii. Drumul începe sa urce ceva mai puternic, iar peisajul devine mai salbatic, mai ales din cauza stîncilor colorate ce flancheaza soseaua. Trecem prin fata gurii Pîrîului Fetii (afluent pe stînga), apoi pe la gura vaii sipotu (afluent pe dreapta). Drumul traverseaza pe malul stîng si trece prin fata gurii pîrîului Bîrlogel, marcat de un drum forestier ce urca pe el si de o casa deasupra careia începe poteca ce duce prin Ponoarele si valea Briheni la Vascau (traseul 11). Dupa putin timp drumul traverseaza apa si ajunge din nou în malul drept, trece de gura vaii Vlad, lasa pe dreapta o vale mai mica si ajunge la un loc mai larg, determinat de o bifurcatie; la dreapta noastra urca în sus valea sasa, la stînga, valea Ursului. Defrisarile puternice si constructia drumului au creat aici o poiana.
Drumul urca la început pe valea Tîrsului, face apoi un cot în loc si, traversînd botul de deal, se înscrie în versantul vaii sasa, urcînd usor pîna ce iese pe culmea Balatrucului, de fapt cumpana de ape dintre bazinul vaii Moneasa (si prin aceasta al Crisxului Alb) si bazinul vaii Briheni (si prin aceasta al Crisului Negru). Punctul culminant al soselei (cca 720 m alt.) nu permite din pacate o priveliste mai larga. Drumul coboara apoi pe o culme în Valea lugii. Ţinînd tot timpul malul stîng al acesteia, coboara o diferenta de nivel de 360 m, ajungînd în valea Crisului Varatec, pe care o urmeaza în aval. In continuare spre Vascau coborîm pe vale (vezi traseul 10 în sens invers).
19. Moneasa - Grajduri - Vascau
Posibilitati de acces: statiunea Moneasa Distanta: 24 km (Moneasa - Arînda: 12 km; Arînda - Vascau: 12 km) Durata: 8-9 ore Caracteristica traseului: poteca de creasta ou urcusuri domoale, apoi drum pe platou. Portiuni dificile din cauza defrisarilor si orientarii anevoioase în zona carstica a Platoului Vascau.
Descrierea traseului. Din statiunea Moneasa urmam drumul spre Dezna, trecem podetul de picior care duce în satul Moneasa si parcurgem capatul din amonte al satului pîna la prima straduta la stînga, foarte scurta, care începe sa urce imediat. Dupa ultimele case poteca se bifurca; cea de la dreapta conduce la Pestera Liliecilor (traseul 22 a); noi urcam pe cea din stînga, prin spatele caselor, ajungînd deasupra caselor din statiune. Un cot la dreapta si poteca s-a transformat într-un fagas ce taie costis versantul, apoi un cot la stînga; dupa un timp pe fagas curge chiar un pîrîias. Iesim din scoc si poteca ne poarta printr-o padure înalta. Cotim iar la dreapta si trecem printr-o portiune, în care poteca, foarte distincta, este napadita de balarii. Din dreapta urca o poteca, pe scurtatura, apoi alta. In cotul ce urmeaza la stînga, poteca este podita cu bîrne de lemn, acum putrede. Dupa urmatorul cot la dreapta, versantul devine abrupt, dar poteca continua sa urce lin, taindu-l. Un ultim cot la stînga, o noua zona de balarii si ajungem pe creasta larga pe care vine din dreapta noastra un drum care urca de la Ranusa.
Culmea pe care ne aflam separa valea Moneasa si apoi afluentul ei Valea Lunga (la stînga), de bazinul vaii Ranusa cu vaile Cretul si Fumuri (la dreapta). Grija noastra este aceea de a urma fidel aceasta cumpana de ape, desigur cu ocolisurile pe un versant sau pe celalalt pentru evitarea unor urcusuri inutile.
Dupa o scurta odihna, meritata în urma urcusului continuu de 30-45 minute, ne angajam pe versantul stîng al culmii, ajungem din nou într-o sxa, urmam apoi creasta si dupa 15 minute poteca se transforma într-o alee larga ce tine exact linia de culme. Pe dreapta raritura de padure ne permite sa întrezarim fragmentar peisajul, iar dupa înca 15 minute, pe dreapta, începe o mare poiana în care merita sa facem o mica incursiune, deoarece de aici ni se ofera o vedere larga asupra ansamblului de creste si vai din bazinul Ranusei. Sîntem aici pe vîrful Zelea Neagra (alt. 560 m), de unde putem întrezari, spre est, etapele urmatoare ale drumului nostru, respectiv un vîrf proeminent, defrisat, pe dupa care vom trece.
Din vîrful Zelea Neagra continuam sa tinem poteca de creasta, cu un ocolis prin stînga unui vîrf; dupa 20 min. de urcus mai accentuat ajungem sub vîrful Cretului, pe care îl ocolim prin stînga. Aici încep sa se anunte neplacerile urmatoarei portiuni cu taieturi de padure. Trecem printr-o zona cu balarii si urzici, apoi, coborînd usor, ajungem într-o taietura recenta, ce ne va urmari mult timp pe dreapta, care trece si peste creasta, pe stînga, distrugînd poteca. Dupa circa 500 m de la primele taieturi ajungem într-un impas caci creasta se bifurca, iar taietura a sters urmele potecii. Cotim putin la dreapta si dupa scurt timp regasim poteca, pe care coborîm usor printr-un arboret. (Un bun reper este aici borna silvica nr. 187 pe lînga care trebuie sa trecem). Dupa 30 de minute de la Vîrful Cretului începe un urcus greu printr-un scoc invadat de rugi de mure, urzici si balarii, flancat de lastaris si de o plantatie de pini. Trecem apoi printr-un arboret care urca pe culme si ocolim prin stînga un vîrf. Versantul lui nordic a scapat de defrisare; el ramîne o mostra de frumusete a acestui traseu, acum disparuta. Ajungem din nou pe creasta pe un vîrf de unde avem privelistea traseului urmator: în fata un vîrf cu padurea taiata, iar mai departe, mai înalt, un altul, tot fara padure. Cel din urma este vîrful Pietroasa (808 m).
Din vîrful cu o larga priveliste coborîm putin, apoi începem sa urcam lin contrapanta printre balarii joase, apoi mai accentuat prin padure rara dar frumoasa. Un semn distinctiv aici este subsolul. Pîna acum el a fost constituit din diverse roci (gresii, bazalte, riolite), dar acum este format din cuartite dure care au muchii ascutite si care scîrtîie cînd pasesti. Ocolim prin dreapta vîrful urcînd tot timpul prin padure rara de mesteceni si fagi, padure care ne permite o vedere mai ampla înapoi asupra bazinului vaii Ranusa, aproape complet defrisat. Ajungem astfel, dupa o ora din Vîrful Cretului, într-o sxa, din care urcam spre vîrful Pietroasa prin stînga lui, prin padure batrîna, dar deosebit de frumoasa. Fara sa ne dam seama depasim vîrful trecînd pe sub el si ajungem din nou pe culme. Vîrful este despadurit încît permite o larga vedere asupra întregului bazin al vailor Ranusa si Moneasa, precum si asupra crestei principale a Muntilor Codru. Pentru a ne bucura de frumoasa panorama care se desfasoara, trebuie însa sa parasim drumul nostru pentru 20 minute si sa urcam la dreapta înapoi, pîna la vîrful defrisat.
Dupa ce ne întoarcem de pe vîrf continuam traseul pe creasta, care coteste usor la stînga. Coborînd usor ajungem într-o sxa, importanta din doua puncte de vedere. Aici este o limita geologica caci înceteaza cuartitele si încep rocile carbonatice, adica calcarele si dolomitele, deci carstul, cu relieful sau specific. In al doilea rînd aici poteca se bifurca si putem sa urcam spre Platoul Vascau atît prin stînga, cît si prin dreapta. Alegem poteca din dreapta; dupa un urcus usor ajungem în zona de obîrsie a unei vai care vine din dreapta noastra. Pe fundul ei urca un drum de tractor, nu singurul, caci regiunea este brazdata de urmele activitatii silvice si miniere. Vom avea grija ca sa nu ne lasam furati de drumurile ce se îndreapta spre sud, ci vom încerca sa înaintam numai spre est, la nevoie cu busola, chiar fara drum. Locurile sînt în general netede, cu urcusuri si coborîsuri de mica amploare, asa ca din acest punct de vedere nu sînt greutati. Ele sînt create de relieful haotic, cu doline si muchii nedistincte si de padurea care acopera totul, lasînd doar ici-colo poieni, strabatute de poteci în toate directiile. Indicatii suplimentare pentru drum putem obtine de la oamenii care lucreaza în zona, taietorii de padure, mineri sau cosasi. Punctul reper, denumit Grajduri, este marcat acum doar printr-o baraca si o veche vararie, loc spre care converg multe poteci si drumuri de care. Este o frumoasa poiana înconjurata de padure rara de stejar si una mai compacta de fag. De aici se îndreapta spre est un drum larg de care, noroios, care strabate poieni, apoi un ultim pîlc de padure si iese într-o vasta depresiune carstica, denumita Arînda, un bazin închis ciuruit de doline, ocupat de fînete. Drumul ne duce pe creasta separatoare dintre Arînda si urmatoarea depresiune din nord-vest, Boitos, si, cotind usor la dreapta, se înscrie în versantul dealului ce margineste spre est bazinul Arînda. Trecem aici pe lînga un mic izvor în stînca (Fîntîna din Drum), facem cu drumul un cot la stînga si iesim spre dreapta pe culme, în saua dintre vîrfurile Banisoara (sud) si Rontaru (nord), denumita Poieni. De aici avem o remarcabila vedere asupra întregii salbe de depresiuni închise, ocupate de poieni, din marginea vestica a Platoului Vascau, dincolo de care se zareste, la orizont, creasta mare a Muntilor Codru, In continuare, coborîm pe valea de doline Dosul Poienii, ajungem la Taul Ponorului si apoi în drumul de la cariera de calcare de la Cîmp-Moti, drum care ne conduce la Vascau. Pentru portiunea Arînda - Vascau vezi traseul 12, descris în sens invers (Vascau - Arînda).
20. Moneasa - Poiana Tinoasa - vîrful Izoiu (prin valea Meghesului)
Posibilitati de acces: din centrul statiunii Moneasa Distanta: 5 km Durata: 1½ ora Caracteristica traseului: drum forestier, în parte deteriorat.
Descrierea traseului. Drumul urmeaza cursul inferior al vaii Meghesului, afluent al pîrîului Moneasa, apa care se varsa în amonte de statiune, în fata lacului artificial, imediat dupa cantina si restaurant. Drumul urmeaza malul stîng al vaii si timp de 40 minute nu avem de semnalat decît trecerea prin fata gurii pîrîului Meghesul Sec, afluent pe stînga al Meghesului. La 2,5 km de la intrarea pe vale ajungem la o bifurcatie: înainte o ramura a drumului forestier continua pe valea Viezuroi, cealalta ramura coteste la stînga pentru a urma valea Meghesului. O luam pe ramura din stînga, ce tine tot timpul malul stîng si dupa înca 15 minute ajungem la un pod unde drumul paraseste valea si începe sa urce pe versantul drept. Pe vale o poteca ne conduce la un izbuc cu apa buna de baut ce se gaseste în malul drept.
De la podul de peste Meghes drumul urca, la început mai greu, apoi tot mai domol, coteste la dreapta treptat si iesind din padure ne scoate pe versantul defrisat al muntelui. Dupa 30 minute de la pod, lasam la dreapta o cariera de calcare, apoi niste cuptoare de var, iar pe stînga o baraca. Pe deasupra cuptoarelor se desface o ramura secundara a drumului forestier care, cotind la dreapta, urca prin raristea de padure. Aici trece traseul 21 spre Tarcaita, care soseste, urcînd din stînga de la Moneasa, pe piciorul Izoiu.
Dincolo de vararii, la dreapta noastra se deschide Poiana Tinoasa, o depresiune carstica plana, închisa, acoperita de o frumoasa pasune, marginita de paduri dese. Ea este strabatuta de poteci ce conduc în cealalta poiana, si mai mare si mai frumoasa, Bratcoaia (vezi traseul 1 d).
De la vararii observam în fata noastra un vîrf împadurit proeminent, Dealul Mare. Drumul forestier se strecoara între el (stînga) si Tinoasa (dreapta). Dupa ce am depasit gura Tinoasei trecem într-un cot al drumului pe lînga un canton silvic, fosta tabara de pionieri. În dreapta, în padure, se afla un izbuc cu apa buna, la care ajungem în 5 minute, urmînd firul de vale în amonte. In aval apa se pierde într-un ponor. Continuam traseul pe drumul forestier si cotim usor la dreapta pe dupa botul de deal; la stînga noastra, jos în poiana, se afla fosta cabana Izoiu, transformata acum în statie meteorologica. Inca 200 m si iesim pe un bot de deal fara padure pe care drumul face un cot la dreapta. De aici, la stînga, putem coborî la Moneasa (pe traseul 1 f) (de la vararii pîna aici s-au scurs 20 minute). Drumul forestier continua în sus pe vale, se înscrie în versantii de la obîrsia Pîrîului Pietros (si aici o poteca la stînga ne conduce la Moneasa), apoi ajunge pe o culme, care nu este alta decît creasta principala a Muntilor Codru, coteste cu creasta la dreapta, urca pieptis si apoi se termina. De aici se poate face o excursie spre vîrful Izoiu, de unde se deschide o frumoasa panorama în toate directiile (vezi traseul 1 f). De la varariile din Tinoasa pîna la capatul drumului am parcurs 45 minute.
21. Moneasa - Poiana Tinoasa - Tarcaita (prin valea Rîpoasa)
Posibilitati de acces: din centrul statiunii Moneasa Distanta: 20 km (Moneasa - Tinoasa: 4 km; Tinoasa - Tarcaita: 16 km) Durata: 6-7 ore Caracteristica traseului: poteca de picior cu urcus greu, apoi pe drumul forestier.
Descrierea traseului. Traseul Moneasa - Poiana Tinoasa poate fi parcurs pe doua variante: pe drumul forestier de pe valea Meghesului (traseul 20) sau pe poteca de pe piciorul Izoiu.
Pentru ultima varianta - traseul nostru - urmam culmea ce separa Izvorul Bailor (vest) de valea Meghesului (est) care începe chiar în statiune. Pentru a ajunge pe ea intram pe valea Meghesului, unde cîteva semne de marcaj (banda rosie) ne conduc pe lînga camping. Din pacate dupa trei semne marcajul înceteaza, lasîndu-ne sa urcam pe unde o fi, la stînga, prin padure, pentru a ajunge pe creasta. Pentru o buna orientare este bine sa urcam pe culme, chiar din parc, înainte de primul semn. Pe culme, poteca se precizeaza; ea ne poarta în urcus pieptis cale de 30 minute pîna iese în prima poiana. De aici drumul ne conduce prin raristi de padure si poieni, tot pe culme, cu rare semne de marcaj. Dupa 10 minute de la iesirea în poiana, poteca se bifurca; urmam ramura din dreapta, care continua sa urce; trecem pe lînga niste mari doline ce ramîn în stînga, în padure. În timp ce pe dreapta avem o rariste de taietura. La circa 540 m lasam pe stînga gura destul de larga a avenului din Izoiu, de a carui buza este bine sa nu ne apropiem prea mult si continuam urcusul prin padure 100 m diferenta de nivel (20 minute de la aven). Poteca ne conduce putin la dreapta, apoi în sus pîna iesim din padure. In fata noastra se deschide o vale de doline, urmata de o poteca ce ne conduce la fosta cabana Izoiu (azi statie meteorologica). La dreapta se desface un drum de care, mai larg si mai îmbietor, de fapt un vechi terasament de cale ferata forestiera. Urmîndu-l lasam în stînga noastra un vîrf proeminent, Dealul Mare, iar în dreapta obîrsia vaii Meghesul Sec, Dupa 40 minute de la aven ajungem la marginea Poienii Tinoasa unde întîlnim drumul forestier care trece prin fata noastra. La dreapta se gasesc cuptoare de var si o baraca. In spatele cuptoarelor începe un alt drum forestier secundar pe care urcam domol, la început prin poiana si rariste de padure, apoi prin padure compacta. Dupa 15 minute de urcus continuu drumul coboara putin si coteste la dreapta. Drept înainte se desprinde un drum secundar, marcat de fagase de tractor, pe care îl urmam, fara sa ne lasam furati de drumurile de caruta ce o iau la stînga costis, sau de cele, mai vagi, ce o iau la dreapta. Urcam astfel 15 minute pîna ajungem pe o culme, dincolo de care se adînceste spre dreapta o vale. O ocolim pe la obîrsie si continuam sa urcam pieptis la stînga, condusi de sleaurile drumului si, din cînd în cînd, de un semn de marcaj. Dupa alte 15 minute ajungem într-o sa larga împadurita (cca 820 m alt). De la vararii pîna aici am facut în total 45 de minute.
saua se afla pe cumpana de ape principala a Muntilor Codru, caci separa bazinul vaii Moneasa, (deci al Crisului Alb - sud) de cel al vaii Tarcaita (deci al Crisului Negru - nord). Coborîm din sa în cea din urma, cotind usor la dreapta, apoi la stînga si dupa 10 minute iesim din padure într-o poiana unde se afla capatul drumului forestier de pe valea Rîpoasa (de fapt obîrsia vaii Tarcaita). Drumul coboara la început pe malul drept pîna într-o poiana, unde se gaseste si o casa; trecem apoi pe malul stîng, pe care-l tinem mult timp. Drumul trece printre versanti complet defrisati. Dupa 4 km de la capatul drumului ajungem la o bifurcatie: la stînga urca în versant drumul ce duce în valea sasa (traseul 7, înainte); în jos, pe vale, drumul la Tarcaita ce tine tot timpul valea (traseul 7, în sens invers). Din saua Rîpoasa pîna aici am facut 1¼ ora. De aici la Tarcaita, pe jos, mai sînt 3 ore, Nu este exclus ca pe parcurs sa întîlnim ocazii cu masinile forestierilor.
22. Excursii în jurul statiunii Moneasa
Prezentam, în cele ce urmeaza, cîteva scurte excursii ce pot fi facute din statiunea Moneasa, mai ales în atentia celor aflati aici la odihna si cura.
a) La Pestera Liliecilor
Durata: 1 ora
Plecam din centrul statiunii pe soseaua asfaltata spre Dezna pîna dincolo de ultima vila unde un pod de lemn da acces (numai pentru pietoni) spre comuna Moneasa. Trecem podul si urmam strada pîna la primul colt pe stînga unde o strada scurta urca spre coasta dealului. O urmam si, trecînd de case, începem sa urcam la stînga, apoi un cot spre dreapta ne aduce în coasta dealului. Urcam treptat, tot distantîndu-ne de casele din Moneasa, prin padure, cu rare poieni din care mai avem cîte o vedere în jos. Dupa circa 15 minute poteca se bifurca. Urmam ramura de jos, care începe sa contureze sinuozitatile versantului. Mai facem cîteva serpentine, traversam doua funduri de vale, tot timpul prin padure, si apoi iesim pe o culme mai proeminenta. Dincolo de ea coborîm cîtiva metri si ne aflam în fata unui perete de calcar în care este sapata gura pesterii. Aceasta nu are mai mult de 10 m si este lipsita de formatiuni.
b) La Grota Ursilor
Durata: 10 minute
Urmam Aleea Bailor, cea care urca de la bar în sus pe valea Izvorul Bailor si duce la pavilionul de balneologie. Trecînd de el pe marginea pîriului, lasam pe dreapta pavilionul cu bazin închis si, urcînd înca cîtiva zeci de metri, ajungem în dreptul unui perete de calcar, aflat la dreapta noastra, de la piciorul caruia iese apa pîrîului. Aici este scobita intrarea unei pesteri debitoare, inaccesibila deoarece este inundata. Dealtfel nici nu ne putem apropia de ea caci izvorul este îngradit, fiind captat pentru alimentarea cu apa a statiunii. Apa care iese aici este cea care se pierde într-un ponor sub fosta cabana Izoiu. Drumul subteran mult prea scurt, facut pe canale carstice, nu asigura desigur filtrarea si purificarea ei. De la izvor se poate urma în continuare valea, drept în sus. Urcusul pieptis, prin padure, ne scoate într-o frumoasa poiana, de la care ajungem într-un drum pe care-l putem urma apoi înapoi, în jos. El urmareste culmea dealului dintre Izvorul Bailor si Pîrîul Pietros si coboara, în final, în cel din urma. De aici, pe strada Calea Pietroasa, ajungem din nou în statiune.
c La cuptorul de fier (smelt) si la izvorul Piatra cu Lapte
Durata: 10, respectiv, 20 minute
Pornim pe sosea în sus pe vale si intram în cartierul smelt. Sîntem atenti la un pod pe care putem trece în versantul stîng unde, între niste case, se afla ruina unui vechi cuptor de ars fierul. El dateaza de mai bine de 100 ani, de pe vremea cînd se exploata fierul în Platoul Vascau, fiind astfel un interesant document al mineritului de altadata.
Ne reîntoarcem în drum si îl urmam mai departe în amonte. Dupa ce se termina asfaltul, drumul trece prin poieni multicolore vara si dupa 10 minute observam în malul opus (est) un perete de calcar de 15 m inoitime. La piciorul lui tîsneste apa unui puternic izbuc. Este izvorul de la Piatra cu Lapte, un placut loc de popas, cu atît mai mult cu cît o masa si banci de lemn, asezate sub un batrîn copac, ne îmbie la odihna.
d) La izvorul Boului
Durata: 45 minute
De la izvorul Piatra cu Lapte continuam drumul în amonte. Trecem prin fata cantonului silvic ce ramîne pe stînga, lasam tot la stînga, derivatia drumului ce duce la cariera de marmura si continuam înca 500 m, pîna la confluenta cu Valea Lunga. Pe aceasta patrunde o ramura a drumului forestier (la dreapta); noi pornim înainte, pe malul drept, în care am trecut între timp. Chiar la gura Vaii Lungi se afla casele de la Pastravarie. Trecem aici, pe o punte, în malul drept al vaii Moneasa si, trecînd pe lînga case, urmam o poteca ce ne duce pasii în lungul apei pîna la o stînca de cîtiva metri înaltime unde se afla izvorul. Este un mic izvor carstic, cu apa limpede ce iese dintr-o gura strîmta de pestera, impenetrabila. Izvorul este amenajat cu bîrne de beton. Dincolo de izvor putem trece apa în malul drept pe un pod, unde ne aflam la gura Vaii Rujii si unde reîntîlnim drumul forestier pe care ne întoarcem la Moneasa
e) La cariera de marmura
Durata: 45 minute
De la izvorul Piatra cu Lapte urmam drumul forestier pe apa în sus 700 m, depasim cantonul silvic si o luam pe derivatia din stînga drumului, ce trece apa pe un pod. Drumul de exploatare industriala este bine întretinut. El taie costis versantul drept al vaii Moneasa urcînd treptat, face un cot la dreapta si traverseaza o vale seaca unde se afla primul front de exploatare a marmurii. Drumul urca în continuare facînd un cot la stînga, trece pe sub niste case si, cotind la dreapta, se termina în frontul mare de lucru al carierei.
Cariera de la Moneasa este remarcabila prin metodele moderne de exploatare a rocii si prin calitatea acesteia, dar mai ales pentru peisajul impresionant pe care-l ofera marele front în trepte. In baza frontului se exploateaza marmura neagra, iar deasupra, marmura rosie. De fapt ambele sînt calcare jurasice, destul de putin metamorfozate. Aici în cariera au fost descoperite în cursul exploatarii mai multe pesteri, din pacate astazi distruse si inaccesibile.
Cuvînt înainte
I. CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICĂ
Asezare si limite
Alcatuire geologica
Relieful
Conditii climatice
Vegetatia
Fauna
Locuitorii si activitatile umane
II. TURISM
Cai de acces
Localitati si puncte de pornire
III. TRASEE TURISTICE
1. Creasta principala a Muntilor Codru
a. Accesul prin satul Dumbravita de Codru - vîrful Balateasa
b. Accesul prin valea soimu - vîrful Balateasa
c. Vîrful Balateasa - Poiana Vîrfului
d. Coborîrea la Moneasa prin Bratcoaia -Tinoasa
e. Coborîrea prin Bratcoaia la Tarcaita
f. Poiana Vîrfului - vîrfurile Plesul Mic si Izoiu - Moneasa
2. Valea Soi m u - Cantonul soimi - Valea Zarzagului
3. Dumbravita de Codru - Pestera din Lunca
4. Uileacu de Beius - valea Ormanului -dealul Ţiclau-Pacau - Uileacu de Beius
5. Valea Finisului - Groapa Balateasa Poiana Bratcoaia
6. Finis - cetatea Finis - vîrful Varatec -valea Tarcaita
7. Valea Tarcaita - Poiana Bratcoaia -Moneasa
8. Rîpele Mierag
9. Cusu.us (sat) - Muntele Claptescu - valea Tarcaita
10. Valea Crisu Varatec
11. sustiu - valea Briheni - Ponoare - Moneasa
12. Vascau - Cîmp-Moti - Valea Lunga -Moneasa
13. Vascau - Pestera Cîmpeneasca
14. Carpinet - Taul lui Ghib - Ponoras -Dezna
15. Valea Ponorului - satul Izbuc
16. Carpinet - Izbucul de la Calugari
17. Avram lancu - Izbucul de la Calugari
18. Sebis - Moneasa - Vascau
19. Moneasa - Grajduri - Vascau
20. Moneasa - Poiana Tinoasa - vîrful Izoiu (prin valea Meghesului)
21. Moneasa - Poiana Tinoasa - Tarcaita (prin valea Rîpoasa)
22. Excursii în jurul statiunii Moneasa
a) La Pestera Liliecilor
b) La Grota Ursilor
c) La cuptorul de fier (Smelt) si la Izvorul Piatra cu Lapte
d) La Izvorul Boului
e) La cariera de marmura
|
