PEsTERA FUNDATA (M. POSTĂVARU)
Ica Giurgiu
clubul de speologie "Emil Racovita" Bucuresti
Localizare, drum de acces
Plecam din centrul orasului Rîsnov (jud.Brasov) pe drumul asfaltat ce urca spre Poiana Brasov. Dupa circa 1 Km ajungem la motelul Cetate iar dupa alti 1000 de metri trecem printr-o cheie. La cîteva sute de metri mai departe un pod de beton, fara parapet, traverseaza valea Cetatii. Mergem circa 50 de metri pe malul stîng al apei si din dreapta apare un afluent. Suim pe el, circa 15 minute, întîi printre pereti apropiati, apoi malurile se largesc într-o poiana; dupa o noua îngustare a vaii observam în stînga intrarea aval a pesterii. Parasim afluentul, urcînd spre est, abrupt, chiar pe lînga versant, circa 5 minute si ajungem în poienita Dracului, o treapta antitetica. Aici se pierd, migrînd în functie de anotimp, debit si debit solid transportat, sosind dinspre V si NV, doua ape. Ambele vin de pe cristalin si curg pe calcar pe o scurta distanta înainte de a se pierde în subteran. Singurul loc deocamdata penetrabil odata cu apa ce paraseste lumina zilei este intrarea B a pesterii. O mica parte din debitul ce vine aici o vom reîntîlni circulînd pe galeria temporar si partial activa (G.A.) din partea de vest si nord a pesterii. Restul de apa alege o cale mai noua si mai joasa decît talpa pesterii iar locul ei de aparitie nu a fost înca identificat. Spre aceasta noua conducta subterana 818f59i se orienteaza dealtfel si apa ce trece din sala K spre galeria G.A. ea de obicei nemaiajungînd sa curga aval de cota -15m. Intrarea de cota zero a pesterii (A) este situata la 825 m altitudine si este permanent fosila. Prin ea patrund anual mari cantitati de frunze uscate care tapiseaza cu un strat gros de zeci de centimetri galeria ce coboara, în sala G.A. si de fiecare data acest strat se macereaza.
Istoricul explorarii
Deschiderea inferioara a pesterii a devenit vizibila în toamna lui 1949 cînd o explozie hidraulica a îndepartat umplutura ce o astupa. În 1954 un grup de tineri din Rîsnov a patruns pe aici în cavitate. În 1958 Margareta Dumitrescu si Traian Orghidan au publicat descrierea si schita pesterii; se indica o lungime de 270 m.
La 5 noiembrie 1969 se înfiinteaza cercul de speologie "Emil Racovita" Bucuresti si în aceeasi luna, la îndemnul adresat de Margareta Dumitrescu si Traian Orghidan pestera Fundata este prima cavitate vizitata.
In cartea lui Marcian Bleahu "Omul si pestera" aparuta in 1978 la editura Sport-Turism sînt publicate si doua fotografii realizate în p. Fundata de Dima stefan si Ica Giurgiu, Imaginile reprezinta practic acelasi loc, imediat aval de sala K, dincolo de saritoarea ascendenta de 1,5 m. Pe 15 martie si 29-30 iulie 1981 echipa clubului de speologie "Emil Racovita" din Bucuresti compusa din Gabriel Silvasanu, Ilie Boloveschi, Adriana Nita, Aurel Carabus, Adrian Slihalce si Radu Iancu topografiaza 857 de metri dispusi pe 36 (-35,5/+O,5) m denivelare.
Pe 13 martie 1988 Ica Giurgiu si Gabriel Silvasanu mai adauga 63 de metri la dezvoltare si stabilesc denivelarea la 38,5 (-35,5/+3) m. La 25-26 februarie 1989 Ica Giurgiu, Adrian Mitrica, Petre Terescenco si Monica Dascalu mai carteaza 38 m si dezvoltarea urca la 958 de metri; se fac observatii privind morfologia si geneza galeriilor, se masoara temperatura. Pe 30 iulie si 26 noiembrie 1989 Ica Giurgiu si Mircea Vladulescu fac masuratori de temperatura si umiditate.
Blocul de calcare în care se dezvolta pestera Fundata este de vîrsta jurasica. Pozitia lui fata de elementele geologice cu care se învecineaza nu a facut pîna în prezent obiectul unui studiu.
Formele exocarstice observate pe aceste calcare si în imediata lor vecinatate sînt: lapiezuri (deasupra si aval fata de intrarile superioare ale cavitatii), treapta antitetica (imediat aval fata de intrarile superioare), ponoare (temporar sau permanent active) (în zona amonte fata de intrarile superioare), vale oarba si depresiune de captare carstica (amonte de intrarile superioare), vale cu aspect de cheie (aval de intrarea aval).
Patrundem prin intrarea A si remarcam fara surpriza aspectul subteran caracteristic unui fost ponor, formele de sapare sub presiune. Aval de sala S.I. talpa galeriei pastreaza clar urmele curgerii cu nivel liber. Din sala K, de la cota - 9 apa ajunsa temporar aici prin intrarea B (de cele mai multe ori practic impenetrabila din cauza aluviunilor si resturilor vegetale) parcurge galeria G.A. si se pierde de obicei în zona salii de speleoterme aflata la aproximativ mijlocul acestei ramuri.
Tot de la cota - 9 continua spre vest galeria principala a pesterii. Tronsonul ce urmeaza pîna la cota -15 nu este alimentat (direct) de apa ce se pierde prin intrarea B; totusi infiltratiile încropesc un fir de apa ce lasa în urma sa numeroase baltiri. Ajunsi în sala L remarcam amploarea modelarii prin coroziune si eroziune a succesiunii de diaclaze pe care a evoluat galeria principala; spre stînga o panta cu argila abundenta si umeda urca sustinut pîna la cota -9. Înspre aval apar încastrati între pereti mari bolovani ce jaloneaza o terasa a carei dezvoltare devine maxima în sala S.2. Pentru a patrunde în aceasta sala calea cea mai comoda este chiar pe sub tavan; prin dreapta galeriei apa a sapat un canion adînc, foarte îngust, ud si meandrat în zona L1. În sala S2, terasa din malul stîng este acoperita cu multa argila.
Fig 22
Aval de cota -21 se avanseaza de preferinta pe nivelele de eroziune ce permit evitarea strîmtorilor prin care conduce talpa îngusta a galeriei. Sectiunea transversala este ocupata în multe locuri de blocuri mari. Un meandru strîmt debuseaza la cota -25 în sala Mare. La stînga si la dreapta din acest punct se desprind doua sisteme de galerii ce jonctioneaza în mai multe puncte cu sala Mare; sectiunea lor este foarte variata. Sala Mare, cel mai important spatiu din pestera, atinge 58 metri pe directia VE si 42 m pe directia aproximativ perpendiculara.[1] În zona cotei -27 distanta dintre talveg si tavan este de 20 de metri. Sala este parcursa temporar de apa de la SE la V sedimentul jaloneaza din abundenta aceasta directie. De la cota -27 spre est podeaua este în întregime concretionata pîna în ramificatia de la cota -15. Concretiunile de pe podea se extind si în ramura vestica a salii oare adaposteste sub o zona cu tavan jos un laculet de 1 m diametru si adînc de 30 de centimetri. Tavanul salii Mari si-a pastrat relativ intacta gama de stalactite, diverse ca aspect si dimensiuni. Peretii sînt acoperiti în general cu scurgeri de calcit. În jumatatea SV a salii exista mari blocuri prabusite.
Remarcam în sala Mare, între locurile de aparitie si disparitie a cursului temporar resturile unui planseu stalagmitic, cu grosimi de 10 - 40 cm, situat între cotele -24 (în amonte) si -31 (în aval).
Din extremitatea apuseana a salii Mari pleaca spre SV o galerie ce se transforma în curînd în tub de presiune cu tavanul si peretii pline de forme de sapare prin coroziune. Podeaua este acoperita cu nisip si pietris; în imediata apropiere a intrarii observam pietre angulare si resturi vegetale. Portiu nea cu tavan foarte jos din apropierea intrarii inferioare devine uneori inabordabila în sezonul rece din cauza depunerilor de gheata iar dupa viituri puternice la exterior din cauza apei ce debuseaza pe aici.
Pestera Fundata are o extensie de 200,6 m si indicele de ramificare 4,77. În catalogul sistematic al pesterilor din România (1981) are codul 1230/9.
Sedimentul din cavitate este foarte variat ca dispunere, compozitie si stare si se afla pe aproape întreaga lungime a pesterii. Acumularile cele mai importante se întîlnesc la sala S.2. si în sala Mare. Elementele oare compun sedimentul au marimi de ordinul milimetrilor, centimetrilor sau decimetrilori argila, pamînt, nisip, pietris, bolovani. Rulajul particulelor dure este diferit, la fel si tipul de roca din care provin. Sedimentul se gaseste în stare libera (de exemplu pe galeria 6.A.), în acumulari ramase în urma trecerii de la curgerea sub presiune la cea cu nivel liber (de exemplu în sala S.2.) s-au acumulat, cimentat, tasat de un planseu si apoi partial sapat de apa (în sala Mare).
Din sedimentul existent în sala Mare bibliografia ne informeaza ca s-au scos piese de Ursus spelaeus. Fauna actuala evidenta este reprezentata de lilieci si de diverse mici vietuitoare ce pot fi observate în special în zonele situate aproape de intrari. Portiunea de dupa intrarea inferioara este folosita ocazional de rapitoarele cu blana.
Hidrologie, evolutia pesterii
Cavitatea este temporar activa. Cea mai mare parte din apa ce patrunde prin intrarea B se pierde practic în zona imediat urmatoare, acesteia coborînd la un nivel deocamdata impenetrabil. Pe valea Fundata la distanta nu prea mare de la confluenta cu valea Cetatii exista un izvor permanent despre care nu ne putem da seama daca este alimentat de pierderea din zona intrarii B; oricum debitul sau este mult redus fata de cel ce se pierde în locul mai sus amintit.
Fig 23
Apa care continua sa curga prin pestera dincolo de ponorul de la intrarea B trece prin sala K si ajunge în galeria G.A. pe care deobicei o parcurge pîna în zona salii S.l.
In functie de debitul care patrunde pe galeria G.A. si în functie de puterea de absorbire a punctelor de pierdere situate pe traseul dintre zona salii S.l. si intrarea aval a pesterii apa ajunge temporar mai jos de cota -15 sau chiar strabate sala Mare si paraseste pestera prin intrarea de la cota -35,5. Ar fi interesant de urmarit în cazul unor debite mari puntele de pierdere de pe traseul subteran distributia lor ne-ar putea poate furniza informatii suplimentare despre conducta activa ce exista sub nivelul cavernamentului actual cunoscut.
Infiltratiile de apa din cavitate sînt numeroase si dispuse pe toata reteaua de galerii. Cantitatea de apa ajunsa în pestera în acest mod variaza în functie de sezon.
O anumita cantitate de apa se datoreaza fenomenului de condensare la contactul aer-pereti.
Pestera din valea Fundata a avut într-o prima faza galeriile umplute cu apa. Coroziunea a largit spatiile lor dupa trecerea la curgere cu nivel liber eroziunea a modelat pe verticala. S-au depus aluviuni, apoi acestea au fost acoperite cu un planseu stalagmitic (în sala Mare). A urmat faza de adîncire a cursului de apa în sedimentele asezate iar apoi cursul subteran a trecut la pierderea treptata înspre amonte catre o cale pe care astazi tinde sa o urmeze în exclusivitate.
Cum s-a rupt planseul din sala Mare
Primii cercetatori ai pesterii, Margareta Dumitrescu si Traian Orghidan, au lansat în 1958 o ipoteza privind cauza exploziei hidraulice care a redeschis evident intrarea de cota inferioara a pesterii Fundata. Ideea lor a fost reluata si în materialele ulterior publicate. Asa cum este prezentata în desen si în cuvinte, aceasta presupunere lasa în primul rînd sa se înteleaga ca lacul acumulat pe suprafata planseului din sala Mare a determinat, în toamna lui 1949, prin greutatea volumului de apa ruperea planseului stalagmitic si evacuarea aluviunilor oare ocupau în întregime conducta dintre sala Mare si intrarea de la cota -35,5. În lucrarea publicata în 1984 Traian Orghidan precizeaza ca la un moment dat nivelul lacului, asa cum aratau urmele de pe peretii salii Mari, ajunsese la o înaltime de 8 metri.
Dupa 30 de ani, aparent o perioada lunga pentru o sala cu peretii supusi concretionarii prin prelingere si curentilor de aer destul de importanti, la lumina alba a unul bec halogen de 70 de wati nu am regasit urmele lacului al carui nivel superior ar fi fost undeva în jurul cotei -22.
Încercînd sa ne lamurim asupra puterii latente de rupere înmagazinata de un volum de apa am pus problema în felul urmatori tinînd seama ca o pestera cu un profil ca Fundata, sau un tronson din ea, are o denivelare cunoscuta si ca nivelul apei din respectivul volum a urcat.(din cauza unui dop de aluviuni format la intrarea inferioara) pîna la o cota anume, atunci care este lungimea maxima a dopului de aluviuni pe care apa îl poate rupe ?
La operatia de stabilire a unui model matematic cît de cît satisfacator pentru aceasta problema au participat mai multi colegi de club dar interesul cel mai pronuntat a fost manifestat alaturi de subsemnatul de catre Andi Selischi, Traian Dumitrica si Andrei Sebe cu care am purtat lungi si agitate discutii si carora le multumesc pentru efortul depus si pe aceasta cale, Dintre solutiile dezbatute am adoptat-o în cele din urma pe cea mai simpla în calcule, rezultatul reprezinta o valoare larg acoperitoare a cazului real.
Fig 24-26
Sa reamintim ca formula (5) a rezultat în urma unor aproximari mult acoperitoare fata de cazul real si sa punctam cîteva dintre ele; prezenta pietrisului si bolovanisului duce la marirea numitorului din (5); gradul de rugozitate al peretilor, neuniformitatea sectiunii galeriei, prezenta resturilor vegetale si a argilei implici si ele scaderea lungimii dopului ce poate fi împins de apa; în fine, si nu în ultimul rînd, existenta grosului planseu depus pe suprafata aluviunilor ar însemna învingerea unei forte oponente importante.
Toate cele de mai sus ne arata ca rezultatul obtinut din formula (6) este satisfacator si ca daca nivelul lacului ar fi fost la cota -22 atunci lungimea dopului ce putea fi împins era de 37,9 m, lungime mult mai mica decît cea de la intrarea inferioara în pestera pîna sub planseul astazi rupt.
Trebuie sa mai spunem ca pe tot traseul rîului temporar ce trece prin sala Mare, desi resturile de planseu sînt evidente în malurile sale, nici în aceasta zona, nici pe galeria ce duce din sala Mare pîna la intrarea de cota -35,5 m si nici pe portiunea de vale pîna la confluenta cu valea Fundata nu a fost observat nici-un rest din planseul rupt !
Toate considerentele facute pîna aici ne permit sa evaluam în modul urmator evolutia în timp a salii Mari dupa ce a fost format planseul. Chiar daca la un moment dat s-a acumulat apa asupra aluviunilor prinse sub crusta groasa de calcit aceasta situatie nu a putut avea un efect distructiv major. Numai infiltrarea apei pe sub planseu si începerea spalarii si evacuarii materialului de aici a dus la restabilirea profilului initial al galeriei pîna la iesire; la un moment dat planseul s-a prabusit sub propria greutate si a trecut multa vreme de atunoi, dovada ca partile sale cazute, astazi nu mai sînt vizibile. Intrarea inferioara a pesterii Fundata a putut fi de mai multe ori colmatata si redeschisa; fie din cauza profilului redus al galeriei în apropierea cotei -35 si a aluviunilor transportate prin subteran, fie din cauza prabusirilor de pe versantul de deasupra intrarii inferioare - din acest loc pîna la confluenta cu valea Fundata exista o vale în fund de sac.
Asadar explozia hidraulica din 1949 nu este neaparat sa fi fost prima din evolutia pesterii; si în nici un caz nu putem pune pe seama ei, si am vazut de ce o modificare atît de importanta a partii inferioare a salii Mari.
Observatiile au fost facute pîna în prezent pe parcursul a trei deplasarii 26.02, 30.07 si 26.11.1989. De la numai 6 masuratori de temperatura la început s-a ajuns în cea de-a doua tura la 17 temperaturi notate si 14 valori înregistrate pentru umiditatea relativa iar în ultima la 17 valori pentru temperaturi si 12 pentru umiditate. S-au folosit pentru determinari un termometru pe scala caruia se puteau aprecia 0,2 si un higrometru.
Valorile termice corespund modelului asteptat la o pestera cu ventilatie unidirectionala; începînd de la intrarea inferioara ele sînt din ce în ce mai ridicate atît iarna cît si vara. În sala Mare între temperaturile extreme ale unui set de masuratori este o diferenta maxima de 3,2° în februarie si numai 1o în iulie. Surprinde deocamdata diferenta de 0,2° între înregistrarile de la cota -15 din SE salii Mari între februarie pe de o parte si iulie si noiembrie 1989 pe de alta parte; dar daca aceasta galerie functioneaza ca o capcana pentru aerul cald atunci valorile devin plauzibile.
Fig 27-28
Curentii de aer sînt descendenti vara si ascendenti iarna. Remarcam pentru sezonul rece prezenta unui curent mai slab si de sens contrar cu cel principal, înregistrat în zona cotei -34,8; acolo unde se produce o reducere brusca si esentiala a sectiunii galeriei. Dar prezenta acestuia din urma este si ea explicabila datorita faptului ca în februarie zapada micsoreaza mult dimensiunile intrarii de cota zero iar galeria dintre cotele -25,5 si -34,8, datorita si denivelarii brusc ascendente din zona punctului T, functioneaza ca o cavitate cu ventilatie bidirectionala permanenta.
Referitor la valorile înregistrate pentru umiditatea relativa, netrecînd cu vederea gradul de imprecizie al unui higrometru putem spune ca în conditiile unei zile ploioase si a unei cavitati cu doua deschideri aflate la 3515 m denivelare una de alta, în iulie 1989 acest parametru climatologic era cuprins între 90 si 95% în subteran încadrîndu-se si el în valori asteptate pentru o cavitate cu ventilatie unidirectionala.
Dan Balteanu, Nicolae Bacaintan - Postavaru - colectia Muntii Nostri, ed.Sport-Turism, 1980
Marcian Bleahu, Vasile Decu, stefan Negrea, Cornel Plesa, Ioan Povara, Iosif Viehmann - Pesteri din România - ed. stiintifica si Enciclopedica, 1976
Traian Orghidan, stefan Negrea, Gheorghe Racovita, Cristian Lascu - Pesteri din România - ed. Sport-Turism, 1984
Gheorghe Racovita - Climatologia subterana - ISSB, BTT, Bucuresti, 1985
Teodor Rusu - Carstul din muntii Padurea Craiului - ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1988
|
