PESTERA VIRSECI

Cine îsi propune sa rataceasca pe cararile Bihorului, inevitabil se va afla la un ceas al vreuna zile în Poiana Florilor. Poate va ajunge la vremea amiezii si-si va astîmpara setea cu apa izbucului din mijlocul poienii. Cîteva minute de odihna vor fi binevenite, timp în care ochii vor alege, spre desfatare, frumuseti din cele pa 656k109g tru zari. Rasaritul se ascunde la dreapta Pietrei Galbenei, din vîrful careia se deschid largi privelisti. Miazanoapte se ghiceste în spatele culmilor împadurite. Spre apus se deschide Valea Galbenei, taietura adînca în pieptul muntilor ce o strajuiesc. Dinspre miazazi se contureaza linia Vaii Seci, pîna la confluenta cu Valea Galbenei. Locul este dominat de Dealul Vîrseci, împadurit pîna spre crestet. Aproape de vîrf, însa, frînturi din albul calcarului se întrezaresc printre trunchiurile copacilor, contrastînd cu verdele vegetatiei. Acolo, o gura de pestera se deschide ca o fereastra în munte. Este Pestera Pacii, dar oamenii Bihorului, cunoscatori ai locului, îi zic ce-au apucat: Pestera de la Vîrseci. Spre acel loc te îndemn sa urci calatorule!

Amina-ti plecarea pe a doua zi, întinde-ti deci cortul pe tapsanul aflat putin mai la vale de izvor. Iar daca ai ajuns seara în Poiana Florilor, programeaza-ti drumul de a doua zi si o incursiune spre pestera, si nu vei regreta cele doua ore necesare vizitarii pesterii, deoarece vei avea o îndoita placere: de a strabate un drum mai putin accesibil si de a descoperi înca una din comorile pe care natura le ascunde cu dibacie. Pentru a ajunge la pestera, vei coborî prin Poiana Florilor, urmînd fagasele unui drum de caruta si vei trece un pîrîias ce se grabeste la întîlnirea cu Galbena. Pe malul drept, un drum vechi de tara, duce spre satul Pietroasa care, pe harti, este însemnat cu triunghi galben. Nu mergi pe el mai mult de cîtiva pasi, cobori spre stînga pe un mic platou cu iarba înalta si, posibil, înmlastinat pe alocuri. Strabati pajistea pîna în marginea padurii în care nu intri pîna ce nu gasesti marcajul cu semn rosu, de pestera. Îl vei zari, caci este destul de bine pastrat, iar poteca este suficient de conturata. Urmareste în continuare marcajul, cu atentie, sa nu-l pierzi cînd te apropii de apa Galbenei, catre care poteca face cîteva serpentine. Daca ai reusit sa te tii de marcaj pîna ai ajuns în albia Vaii Galbena vei zari semnul dorit pe malul opus, pe un copac doborît. Acea pretios indiciu nu este din pacate sigur, caci este foarte posibil sa nu mai gasesti copacul cu pricina. Peste el poate au cazut altii sau poate si-a gasit mormîntul în grohotisul de calcar ce se scurge de pe coasta, ori, tot atît de posibil sa fi fost rasturnat de viiturile Galbenii. Singura masura de siguranta pentru a regasi poteca este respectarea marcajului pe portiunea de pîna la rîu. Poteca se continua deci imediat pe malul opus, de la copacul doborît (!) drept înainte, înaintarea este dificila, dupa ce vei înfrunta raceala de gheata a Galbenei, va trebui sa escaladezi malul abrupt, ajutîndu-te cum poti. Daca ai cutit sa te ajuti pe buza malului, înaintezi prin urzicile înalte, usturator de neprietenoase, suind panta înclinata pe grohotisul de calcar. Semnul de marcaj îl vei regasi ceva mai sus, daca nu pierzi poteca între timp, dupa un urcus care-ti scoate putin sufletul. De aici, poteca îti este ghidul cel mai sigur caci ea este marcata si foarte clara. Vei fi solicitat de dificultatile cazate de panta abrupta si de terenul extrem de accidentat. Înca un mic efort pentru a te catara printre bolovanii de calcar ce înghesuie poteca la baza unui perete vertical din aceeasi roca; faci un cot la dreapta si ai în fata gura pesterii.

Întîlnirea este destul de glaciala. Impresionat si de dimensiunile deschiderii pesterii, te simti înfiorat si de curentul de aer rece si umed ce vine dinauntru. Poti sa-ti acorzi o clipa de ragaz si sa-ti aduni curajul de a înfrunta întunericul si neprevazutul. Aprinzi lanterna si patrunzi într-un culoar usor cotit, mai întîi spre dreapta apoi spre stînga, larg si, în general înalt, într-un singur loc, tavanul se apropie la aproape un metru, poate si mai putin, de podea, amenintîndu-te cu o perie de turturi de calcit, încearca sa te strecori fara a-i atinge. Tavanul, în special, dar si peretii, si pe alocuri si podeaua, sînt împodobite felurit si curios. În rest îti las placerea de a constata singur ce arhitect de geniu este natura.

La întoarcere, drumul nu mai pune probleme de orientare, îti da ragazul de a rememora tot ce ai vazut. Te vei fi gîndit initial ca marcajul ar fi trebuit refacut, dar dupa ce ai vazut podoabele pesterii întinate cu nume si ani sau frînturile de stalactite st stalagmite zacind rupte si zdrobite pe podea, vei zice în sinea ta, ca este de preferat starea de salbaticie a acestui loc, paznic de nadejde al comorilor. Acest gînd trist nu va umbri însa impresiile lasate de dificultatile drumului, dar mai ales de frumusetile pesterii.