Valea Pesterii...
Cînd strînsa între pereti abrupti de stînca, cînd unduita printre maluri joase de pietris, apa îsi poarta netulburata undele sale frematatoare, amestecîndu-si glasul cu soaptele fosnite în frunzisul copacilor si istorisind o poveste despre întîmplari adunate din timpuri atît de îndepartate, încît mintea omului cu greu le mai poate cuprinde. Este o poveste pe care apa însasi a scris-o, fraza cu fraza si cuvînt cu cuvînt, migalind cu truda, dar si cu pricepere, pentru a ajunge în cele din urma sa zamisleasca una din acele pagini de desfatatoare frumusete si de nestinsa încîntare spirituala care alcatuiesc împreuna marea carte a naturii.
Drumetului pornit în susul vaii pentru a cutreiera, fara temeiuri anume, tariile muntilor si doritor sa-si plece urechea la murmurul undelor, povestea apei începe sa-si dezvaluie întelesul atunci cînd, trecut de ultima cingatoare de stînci care încatuseaza valea, acesta ajunge într-un loc unde malurile se retrag în povîrnisuri mai putin repezite. Aici, în stînga, sub o streasina înalta de piatra albita, se deschide, impunatoare prin marime si impresionanta prin perfectiunea arcuirii sale, o gigantica gura de pestera. Jos, ghemuit lînga peretele umed si rece, ametit si înca buimac dupa întortocheatul drum strabatut pe tenebroase cai subpamîntene, un pîrîias rasare la lumina zilei. Abia are timp sa sclipeasca, frîngînd în licariri fugare razele de soare ce-l întîmpina, ca se si rostogoleste grabnic peste cîteva trepte lustruite în patul sau de roca si se pierde apoi pentru totdeauna în fiinta, mult mai viguroasa, a vaii care îl asteapta. Dar acest pîrîias, neînsemnat si fara nume în oricare alta parte, aduce aici cu el povestea pe care o împrumuta undelor si pe care acestea o istorisesc tot mai departe, în neîntrerupta lor calatorie : este povestea Pe# 656n1311g 1;terii Meziadului. Caci acea bolta uriasa, întunecata si muta este intrarea monumentala în labirintul de galerii subterane ce poarta acest nume si pe care aparent nevinovatul pîrîias îl strabate astazi de la un capat la altul dupa ce, vreme de sute de milenii la rînd, l-a modelat cu silinta si cu încapatînare, croindu-si scurgerea împotriva tariei calcarului.
Calatorului care poposeste în largitura vaii, surprins de neasteptata poarta deschisa atît de larg spre tarîmuri necunoscute, ca si tuturor celor care, purtînd în suflet imboldul strabun al înfratirii cu natura, vor ajunge de aici înainte în fata aceleiasi porti, autorii au dorit sa le ofere un ajutor, înmanunchind în cuvinte si imagini lamuriri care pot face ca povestea apei sa fie mai usor înteleasa.
Asa s-a nascut cartea de fata...
Dezvaluindu-si prezenta prin grandoarea si evidenta portalului sau, Pestera Meziadului a fost fara îndoiala cunoscuta de oamenii locurilor înca de la bun început si nu are în istoria sa acea "data a descoperirii" care, pentru multe alte cavitati subterane, a însemnat fie momentul de bucurie si de mari sperante al exploratorilor, fie nefastul început al unei nemiloase si inexorabile distrugeri ! Asa se face ca cei despre care stim astazi ca ar fi fost cei dintîi care au poposit la gura pesterii înainte de a se încumeta sa-i înfrunte adîncurile sînt oamenii de stiinta. Primul dintre ei este geologul austriac Karl Peters. În 1861, acesta publica la Viena un studiu de specialitate în care sînt cuprinse mentiuni privind pesterile Transilvaniei, iar printre ele, alaturi de spectaculosul Ghetar de la Scarisoara, se numara si Pestera Meziadului.
Cea dintîi descriere a pesterii, însotita de un plan întocmit, dupa cum o îngaduiau mijloacele timpului, de catre Josef Wastler, apartine Însa marelui geograf Adolf Schmidl, care cerceteaza carstul muntilor Apuseni în 1859 si 1860, dar nu îsi publica monumentala sa lucrare referitoare la masivul Bihariei decît în 1863, scurt timp înainte de sfîrsitul vietii. Explorator temerar, Schmidl reuseste sa se afunde pîna la 1150 m departare de suprafata. Cu o asemenea lungime, demna de luat în seama pe vremea aceea chiar si la nivelul întregului continent, Pestera Meziadului devine cea mai mare cavitate subterana a tarii si îsi va pastra recordul mai multe decenii la rînd, pîna în 1934, cînd va fi întrecuta de Pestera Comarnic cu doar 100 m, dupa ce galeriile descoperite între timp ajunsesera sa însumeze 3464 m !
Sa revenim însa la orinduirea istorica a faptelor, în anii 1880-1890, un alt pasionat speolog - Iuliu Czaran - îsi îndrepta pasii spre gura deschisa în malul de piatra, pentru a continua explorarile si pentru a netezi drumul viitorilor vizitatori prin instalarea primelor amenajari turistice. Sub semnatura lui vede lumina tiparului si cel dintîi îndreptar turistic în care este pomenita Pestera Meziadului, aparut în 1903 sub titlul "Ghidul excursiilor la Stîna de Vale".
Dupa geologi, geografi si turisti, este rîndul biologilor sa se intereseze de marea pestera a muntilor Apuseni. Mai întîi, în 1913, Erno Csiki descopera aici o noua specie de gîndaci caver-nicoli. Apoi, în 1921, Meziadul este cuprins în programul celei dintîi campanii de teren organizata de Institutul de speologie din Cluj la numai un an dupa ce marele naturalist român Emil Racovita, acelasi care semnase actul de nastere al biospeologiei, fonda aceasta institutie specializata în cercetarea stiintifica a pesterilor, prima în genul ei din lume. Echipa institutului clujean, în rîndurile careia se numara, alaturi de Emil Racovita, zoologul Rene Jeannel, hidrobiologul Pierre-Alfred Chappuis, entomologul Artur Winkler si asistenta Letitia Chevere-sanu, va revedea în doua rînduri întortocheatele galerii ale pesterii, în 1922 si 1926, adunînd o bogata recolta de animale subterane si completînd în acelasi timp observatiile facute de predecesorii lor. Darea de seama a acestei laborioase activitati este consemnata în lapidara fisa referitoare la Pestera Meziadului, inserata în prodigioasa publicatie "Enumerarea pesterilor vizitate",
În deceniul urmator, micul tapsan din fata pesterii cunoaste din nou freamatul marilor explorari. Tot un om de stiinta clujean, geologul Erno Balogh, initiaza, ajutat de clubul turistic ,,Bihorul" din Oradea, primele masuratori topografice de precizie, pe care le duce la bun sfîrsit în 1932, stabilind lungimea retelei subterane la 3464 m. Adaugîndu-le observatii privitoare la morfologia, hidrografia si evolutia pesterii, el publica rezultatele complete ale cercetarilor sale în 1969.
Istoria lucrarilor stiintifice desfasurate pîna acum în Pestera Meziadului ia sfîrsit în anul 1974, cînd sînt publicate concluziile unui minutios studiu întreprins de autorii cartii de fata, studiu a carui baza a format-o o noua ridicare topografica a galeriilor subterane. Slujita de mijloacele tehnice ale stiintei moderne, aceasta ridicare sporeste lungimea pesterii la 4750 m si asaza Meziadul pe locul 9 printre marile cavitati subpamîntene ale României. De atunci si pîna acum, aceasta ierarhie a suferit însa frecvente schimbari, deoarece avîntul, cutezanta si insistenta echipelor, din ce în ce mai numeroase, de speologi amatori au dus an de an la noi succese în cunoasterea carstului românesc, astfel încît o anume orînduire a pesterilor dupa lungimea sau adîncimea lor devine astazi cît se poate de efemera.
Eforturile tuturor acestor slujitori ai stiintei nu au ramas fara rezultat. Ele au dus nu numai la dezvaluirea secretelor pe oare le ascunde acest neobisnuit fenomen al naturii, la descifrarea unor procese care s-au desfasurat de-a lungul multor milenii în adîncurile nepatrunse ale pamîntului, ci si la trezirea interesului cu care Pestera Meziadului a început sa fie privita de cercurile largi ale iubitorilor de drumetie.
În salbaticia nativa a naturii, cînd Valea Pesterii nu lasa loc decît unei înguste poteci de munte si cînd galeriile subterane erau înca foarte putin calcate de picior omenesc, o excursie la Meziad reprezenta fara îndoiala o piatra de încercare pentru orice turist. Dar, cu toate ca aceasta stare de lucruri s-a prelungit mai multe decenii, numarul celor care se aventurau spre tariile tinutului a sporit continuu, iar Pestera Meziadului a devenit o tinta tot mai mult cautata de turistii deveniti pentru cîteva ore speologi de nevoie. Apoi pestera a început sa-si cîstige drepturile si prin anii '65 s-a deschis în lungul vaii drum de masina care sa-i apropie pe cei mai putin obisnuiti cu umbletul, s-a cladit cabana oare sa-i adaposteasca pe cei ce întîrzie mai mult prin împrejurimi, s-au asezat în pestera scari si balustrade care sa-i ajute pe cei mai putin îndemînatici, s-a ridicat dincolo de intrare zid de piatra care sa-i opreasca pe cei mai putin cugetati si s-a numit ghid care sa-i conduca pe cei mai putin stiutori. Iar astazi, 25000 de oameni se opresc în fiecare vara la gura pesterii pentru a trai o aventura neobisnuita si pentru a se întoarce acasa cu amintiri pentru multi poate de neuitat.
Drumetia catre Pestera Meziadului începe în orasul Beius. Aici ajungem daca urmarim panglica de asfalt venind dinspre Cluj sau Oradea si tot aici poposim daca trecem Biharia dupa ce am urcat Valea Ariesului pornind de la Turda sau Cîmpeni ori strabatînd Ţara Crisurilor dinspre Deva sau Brad.
Fig 01
De la Beius, soseaua se îndreapta spre inima muntilor Padurea Craiului, urmînd mai întîi cursul Vaii Rosia si taietura adînca a Cheilor Albioarei, suind apoi în serpentine strînse pe versantul de miazazi al culmii Scaunul Craiului pîna la Gugu si coborînd la sfîrsit în valea Crisului Repede, la Alesd. Pentru a ajunge la pestera, nu avem însa de strabatut decît primii 9 km caci, din comuna Remetea, cotim la dreapta pe un drum pe care acoperamîntul de asfalt va fi asternut doar de-acum înainte si care ne conduce pret de alti 9 km în lungul Vaii Meziadului, peste cîmpia întinsa la poalele muntilor, pîna în satul ce-a împrumutat numele vaii.
Rîul curge în albie larga, adîncita în pietrisul pe care apele umflate ale primaverii îl rostogolesc de prin viroage. Pe malurile sale se însiruie gospodariile oamenilor, unite într-un sir ce pare neîntrerupt, caci între oase se înalta ziduri masive din piatra ori din caramida, cu porti mari, ferecate în tabla frumos încrustata cu ghirlande de flori sau cu siluete de salbaticiuni. Din drum nu se vede mai nimic înauntrul acestor gospodarii pe care etnografii le numesc pe buna dreptate ,,cu curte închisa" deoarece ele sînt adapostite nu numai dinspre ulita, ci si pe toate celelalte laturi, unde grajdul, sura si alte constructii trebuincioase alcatuiesc împreuna o împrejmuire neîntrerupta ; gardul de uluci lipseste de pe-aici aproape cu desavîrsire.
În capatul de sus al satului drumul nostru paraseste Valea Meziadului si o ia la stînga, urcînd de data aceasta în lungul Vaii Pesterii. Numele ne vesteste apropierea de tinta calatoriei si, într-adevar, dupa numai 2,5 km, lasînd în urma doua îngustari în care valea ia înfatisarea de chei, cu pereti prapastiosi ridicati pe alocuri la peste 80 m înaltime, ajungem la cabana Meziad.
Cei ce pornesc în aceasta excursie cu masina trebuie sa poposeasca aici, deoarece În susul vaii, spalat si ros de apele prea adesea învolburate, drumul devine îngust si anevoios, astfel încît ultimul kilometru care ne mai desparte de intrarea în Pestera Meziadului trebuie strabatut cu pasul. Pentru cei învatati cu drumetiile pe munte, aceasta reprezinta însa foarte putin. Tot ei vor fi poate aceia oare vor abandona confortul automobilului în folosul prilejului de a admira în voie frumusetile Padurii Craiului si se vor îndrepta spre pestera urmarind marcajele potecilor turistice.
Sînt doua asemenea poteci care conduc spre Meziad. Prima, însumînd doar 9 km, porneste de la modernul si cochetul motel "Lesul", din Valea Iadului ; cea de a doua, în lungime de 22 km, leaga Meziadul de cunoscuta statiune Mîna de Vale, dezvaluind drumetului multe din frumusetile pline de farmec ale plaiurilor de munte.
Pestera Meziadului se desfasoara sub o culme joasa, împadurita pe de laturi dar golasa în vîrf, pe care oamenii de prin acele locuri o numesc Gruiul Pesterii. Aceasta culme e marginita spre miazazi de Valea Pesterii, iar spre rasarit si apus de doua pîraie care pornesc de sub Vîrful Lesorul si care astazi sînt mai tot timpul seci : Pîrîul Gropilor si Pîrîul Bradului. Cu cîteva sute de mii de ani în urma, aceste pîraie îsi dadeau însa întîlnire subpamînteana, unindu-si apele în efortul lor de a-si croi drum prin labirinticele spatii ale masivului de calcar.
Este ciudat si surprinzator cum Pestera Meziadului, cu cei aproape 5 km de galerii pe oare îi cuprinde, apare în acest colt pierdut din coasta muntilor Padurea Craiului, unde calcarul - substratul material obligatoriu al acestui insolit fenomen care este geneza unei pesteri - se afla doar sub forma unor petice razlete, aproape de neluat în seama în comparatie cu marile întinderi carstice pe care le întîlnim în partile de mijloc sau de miazanoapte ale Padurii Craiului sau în Bihor. În felul acesta Însa, istoria pesterii se arata a fi cu atît mai plina de interes si de neprevazut.
Galeriile Pesterii Meziadului sînt împletite în cea mai mare parte a lor într-o retea întortocheata de goluri subpamîntene. Tot atît de întortocheata se dovedeste a fi si povestea pesterii, atunci cînd îi depanam firul în încercarea de a citi si întelege semnele pe care scurgerea apelor le-a lasat de-a lungul timpurilor si care s-au pastrat încrustate în codul nu întotdeaunai descifrat al naturii. Dar aceasta poveste, odata închegata, ne ajuta sa aflam sub imboldul caror forte si prin desfasurarea caror procese s-au deschis în trupul calcaros al muntelui salile cu bolti pierdute în înaltimi întunecate sau tunelele joase si înguste, în care omul se tîraste cu greu pe coate si genunchi, zdreliti de ascutisul pietrelor. Aceeasi poveste ne slujeste si drept calauza în drumul nostru prin adîncuri, unde picurul de lumina împrumutat de la soare sub chipul maruntei flacari a lampii de speolog va decupa în umbre fugare contururile încremenite ale alcatuirilor de calcit ce împodobesc pestera si dau farmec acestei lumi, altfel atît de austera. Este povestea pe care o murmura Valea Pesterii în calea ei fara de odihna...
Drumul pe care îl putem urmari astazi prin labirinticele galerii ale Meziadului este drumul pe care l-au strabatut, într-o îndelungata si singulara aventura subpamînteana, apele Pîrîului Gropilor si ale Pîrîului Bradului, cele doua vai care marginesc Gruiul Pesterii si a caror istorie se îngemaneaza în tot lungul existentei lor. Dar, pentru a putea întelege cu mai multa usurinta felul în care ele au sapat în piatra de calcar, deschizînd în final surprinzatoare goluri în masivitatea muntelui, vom urmari pe rînd povestea fiecaruia dintre ele.
Cam în urma cu un milion de ani, Pîrîul Gropilor a început sa atace slabiciunile malului sau calcaros, corodîndu-l în latura dreapta a albiei si patrunzînd prin galeria numita astazi ,,Pofta". Aceasta denumire s-a nascut din faptul ca turistii, ajunsi aici în cel mai îndepartat punct al traseului lor prin pestera, si-au facut obiceiul de a abandona biletele prin care îsi consemneaza vizita. Obicei ce pare destul de curios, dar care este mult mai nevinovat decît mania de a lasa în urma semne scrijelite cu cutitul sau mîzgalite cu funingine ! "Posta" este cel mai ridicat punct al pesterii, asezat cu 89 m mai sus fata de portalul de la intrare, si acest lucru ne îndreptateste sa socotim ca ea se numara si printre cele mai vechi galerii din reteaua Meziadului. Iar panta sa puternica, aspectul sau prapastios, cu numeroase blocuri si bolovani, ne arata ca, pe vremuri, aici au patruns ape venite din valea de la suprafata si pravalite în cascade spre adîncuri.
Pe unde se scurgeau aceste ape ? Din întortocheatele galerii care se aduna, se despart si iar se întretaie în aceasta parte a pesterii, drumul lor' ar fi putut fi urmatorul : prin Galeria cu sant - numita astfel din pricina unui soi de canal sapat pe timpuri în podeaua argiloasa pentru a usura trecerea pe sub bolta joasa de calcar ; prin Sa/a Izvorului - unde o siroire bogata de apa îmbraca mai tot timpul în împrastierea picurilor siluetele masive ale unor domuri stalagmitice, pentru a se aduna apoi în oglinda nemiscata a cîtorva gururi încatusate în brîie de calcit; peste Gîtul Dracului - muchie ascutita de stînca, pe care o traversezi nu fara oarecare temeri, caci prabusirile de mai tîrziu au deschis pe amîndoua laturile prapastii adînci ; prin Galeria Izvorului de Piatra - în care scurgerea apelor a decupat în roca profile de o incredibila regularitate ; si, în sfîrsit, prin Sala Liliecilor - unde o mare colonie alcatuita din aceste curioase animale înnegreste bolta cu trupurile lor catifelate iar podeaua cu o patura alunecoasa de guano, în care misuna o întreaga lume de marunte vietuitoare.
Aici, în Sala Liliecilor, Pîrîul Gropilor a întîlnit apele patrunse sub pamînt ale Pîrîului Bradului, a carui istorie o vom depana ceva mai tîrziu. Cu forte unite, cele doua cursuri au sapat împreuna vastul spatiu al salii, care se desfasoara pe aproape 100 m lungime si ale carei arcade se ridica pe alocuri pîna la 15 m înaltime. Dar acestea sînt dimensiunile de astazi. Oricît de greu ne-ar veni sa credem, lungul traseu subteran al Pîrîului Gropilor nu a avut la început decît înfatisarea unei conducte sinuoase si joase, uneori ascendenta, prin core 'apele, umplînd-o în întregime, înaintau împinse de propria lor presiune. Urma acestei conducte din copilaria pesterii se mai pastreaza si acum în bolta unor galerii, sub forma unei elipse larg deschisa în partea de jos, dar frumos arcuita pe laturi.
Aceasta faza de excavare din multimilenara istorie a pesterii nu a fost continua. Cînd timpurile s-au schimbat, cînd clima a devenit mai uscata, cu ploi mai putin îmbelsugate, apele n-au mai fost în stare sa transporte pîna la capat sarcina de pietris pe care îl rostogoleau în albie si, obosite, l-au presarat pe drum. Galeriile pesterii au început sa se umple încetul cu încetul iar stratul de pietre si nisip s-a îngrosat tot mai mult, atingînd deseori bolta. Asa se face ca, aflîndu-ne dincolo de Galeria cu sant, spre "Posta", si saltîndu-ne privirea spre ascunzisurile tavanului, zarim si astazi gramezi de pietris cimentat prin nise. Avînd însa în minte întîmplarile trecute din istoria Meziadului, nu mai trebuie sa ramînem uimiti de o asemenea aparenta ciudatenie.
Colmatarea, umplerea aceasta a spatiilor subterane, a avut doua urmari, pe cît de firesti pe atît de importante.
Mai întîi saltate pe noul lor pat de pietris, apele au ajuns, ca si în primele momente ale formarii pesterii, sa ude iarasi tavanul si sa-si continue astfel opera întrerupta odata cu adîncirea galeriei. Formele ce începusera atunci sa fie modelate sînt amplificate si din masa de calcar se desprind iesinduri sub forma de pan-dante, de lame, de turturi sau chiar de stîlpi, totul fasonat în muchii rotunjite si în fete lustruite, asa cum ramîne întotdeauna piatra dupa ce peste ea a trecut unealta slefuitoare a coroziunii.
În al doilea rînd, îngustînd pîna la completa lor strangulare caile scurgerii subterane, Pîrîul Gropilor si-a reluat coborîrea prin vechea sa albie de la Suprafata, fara sa renunte însa nici o clipa la treaba de care se apucase. Dimpotriva, perseverent si tenace, el a cautat sa descopere noi slabiciuni ale masivului de calcar si le-a gasit de data aceasta nu într-un singur loc, ci într-o însiruire de fisuri alaturate, dînd nastere unui evantai de galerii : Galeria Pragurilor, a carei podea este acoperita cu cascade împietrite de calcit sclipitor, Galeria Noroioasa, unde un strat gros de argila îmbibata cu apa ine pune la grea încercare simtul echilibrului în cumpanirea peste blocurile pe care le întîlnim în cale, si Galeria cu Horn, care continua sa fie strabatuta si astazi de un firicel de apa si al carui capat, terminat cu un put vertical cu pereti lustruiti, ajunge chiar sub valea Pîrîului Gropilor.
La început înguste si prapastioase, aceste trei ramificatii ale pesterii se aduna apoi - ca în rasuflarea de usurare ce urmeaza unui efort încordat - în spatiul larg, orizontal si odihnitor al Salii Gururilor. O suta de metri de podea încrustata în brîie înalte de calcit, ale caror creste rotunjite se împletesc într-o retea fara de sfîrsit, strîngînd între ochiurile ei bazine de cele mai felurite chipuri si marimi. Aceasta este Sala Gururilor ! Acum ea este parasita de ape si uscata ; dar ce tablou feeric trebuie sa fi înfatisat cu ani în urma, cînd multimea acestor cupe cu pereti cristalini Scînteia sub oglinda ireal de imobila a apei !
Iata asadar cum, raspunzînd schimbarilor capricioase ale timpurilor, Pîrîul Gropilor a dat nastere unuia din cele mai frumoase sectoare ale Pesterii Meziadului. Nu însa si celui din urma.
Cu forte sporite într-o noua perioada de ploi mai abundente, apa pîrîului se întoarce împotriva obstacolului pe care ea însasi si l-a ridicat în cale si începe sa roada si sa submineze, la început timid, apoi din ce în ce mai brutal, dopul de pietris cu oare astupase vechile galerii, curatindu-le pîna cînd ajunge pentru a doua oara la confluenta cu Pîrîul Bradului, în Sala Liliecilor.
Ce a reusit între timp sa foca acest frate geaman al Pîrîului Gropilor ?
Pe vremea cînd se deschidea în galeria "Postei" cea dintîi poarta prin oare apele patrundeau în tarîmul fara de umbre, Pîrîul Bradului îsi croia la rîndul sau cale de scurgere subterana, scobind în calcar pîna cînd a largit Galeria Prabusirilor. Numele acesteia evoca aspectul care apare peste tot acolo unde pestera se apropie mult de suprafata. Acum însa, înfatisarii aparte a galeriei i se adauga si faleza care, cam în dreptul capatului ei, se ridica în malul stîng al vaii si care seamana prea mult cu un ponor uitat de ape pentru a nu face legatura cu golurile subterane ce-i vin în întîmpinare. Ajungînd foarte curînd în Sala Liliecilor, la locul de întîlnire cu apele ce veneau dinspre valea Gropilor, Pîrîul Bradului îsi continua drumul sau pe sub pamînt, deschizînd o alta însiruire de sali si de galerii. Urmîndu-i sensul de scurgere, întîlnim mai întîi Sala Turnurilor, care apare ca o continuare maturata a Salii Liliecilor si în care greoaie domuri stalagmitice se ridica în trepte rotunjite, ca o marturie muta, dar impunatoare, a îndelungatului timp care a trecut âe cînd pe aici crestea rasfrînt în ecouri vuietul apelor subterane. Trecem apoi peste Podul Natural, unde în locul peretilor se casca azi largi prapastii prabusite spre adînc si numai cîtiva piloni albind în întuneric mai sprijina arcadele uriaselor ogive. Dincolo de acestea, spatiul se îngusteaza brusc în Galeria Tulnicului, la intrarea careia strajuieste ciudata formatiune care i-a împrumutat numele si oare a devenit de-a lungul anilor aproape un simbol al Meziadului : ,,Tulnicul lui Avram Iancu".
Iesirea la zi a apelor - caci oricît de lung si de întortocheat ar fi drumul unor ape patrunse sub pamînt, el tot trebuie sa aiba odata si odata sfîrsit - aceasta iesire la zi s-a facut la început prin galeria denumita "Capela", care se îndreapta În mod vadit spre versantul Vaii Pesterii, unde patina timpului a acoperit însa cu brazde înierbate urmele oricarei activitati carstice,
Fenomenele si etapele care s-au succedat în existenta subterana a Pîrîului Gropilor s-au repetat, în aceeasi ordine, si în evolutia acestui al doileta sector al Pesterii Meziadului. De fapt, apropierea dintre cursurile de apa care s-au înfratit în nasterea ei este prea mare pentru ca acestea sa nu aiba, mai ales la scara timpurilor geologice, o istorie purtînd amprenta acelorasi întîmplori.
Asa se face ca si Pîrîul Bradului a cunoscut un rastimp de slabiciune, al carui rezultat a fost colmatarea propriei sale albii subterane. Vestigiile acestui fenomen se pastreaza mai ales în Galeria Tulnicului, sub forma unor fragmente de podea stalagmitata, suspendate la vreo 2 m înaltime pe perete, ca marturie a unei perioade cînd întreg golul de sub ele trebuie sa fi fost umplut cu pietrisul abandonat de ape. În acelasi rastimp si prin aceleasi mecanisme care au dus la aparitia manunchiului de galerii din prelungirea Salii Gururilor, a putut sa se constituie si Galeria Casetelor, al carei nume a fost sugerat de sapaturile facute de paleontologi, în cautarea lor plina de sperante a unor fosile conservate în depozitul gros si promitator de pamînt ce-i acopera podeaua, si al carei capat înainteaza pîna aproape de patul vaii de la suprafata.
În sfîrsit, atunci cînd apele au revenit, încercînd sa reînnoade o înfatisare vremelnic rupta, pe drumul pe care îsi consfintisera prima lor victorie asupra calcarului, ele si-au întregit opera deschizînd Galeria înnegrita, care a functionat fara îndoiala tot ca loc de izvorîre a cursului subteran si care ni se înfatiseaza ca o încercare a acestuia de a scurta în linie cît mai dreapta traseul sau întortocheat, de a razbate cît mai curînd la lumea pe care o parasise de cealalta parte a dealului.
Astfel a luat nastere, în liniile sale generale, nivelul superior al Pesterii Meziadului, care, însumînd 3208 m de galerii, reprezinta mai bine de 2/3 din întreaga cavitate, înscris în relieful subteran ca un urias arc cuprinzîind între capetele sale o lungime de aproape o jumatate de kilometru si orientat dupa directiile principale de fisurare a calcarului, acest nivel porneste de la o inextricabila retea de spatii, în care vizitatorul neinitiat se poate lesne rataci învîrtindu-se la nesfîrsit în jurul acelorasi piloni masivi si neregulati, si se termina într-o simplificare progresiva, care culmineaza cu galerii unde ramificatiile sînt prea neînsemnate pentru a ne mai putea complica drumul. Acest nivel adaposteste, îni plus, si cele mai multe din tainuitele frumuseti ale Meziadului, care se constituie într-o rasplata meritata a efortului si a cutezantei de a depasi greutatile unei aventuri subpamîntene si pe care fotografiile acestui album s-au straduit sa le redea în cîteva din ipostazele lor cele mai graitoare.
Dar istoria nu se termina aici.
Îndelungata evolutie a Pesterii Meziadului se conformeaza, cu doar cîteva mici si neînsemnate exceptii, modelului general pe care cercetarile perseverente si nu rareori controversate ale speologilor l-au conceput pentru a explica geneza cavitatilor subterane. Raspunzînd tendintei permanente de coborîire pe care o vadeste orice curs de apa, cele doua pîraie a caror poveste am desfasurat-o pîna acum au cautat la rîndul lor, cu migala si cu rabdare, sa-si croiasca drum tot mai afund de scurgere prin trupul calcaros al muntelui, urmînd adîncirea Vaii Pesterii, catre care razbateau în cele din urma. Tendinta aceasta s-a împlinit în mai multe rînduri si în mai multe locuri, iar rodul împlinirii ei a fost nasterea nivelului inferior al Meziadului.
Acest nivel este atît de diferit de tot ceea ce am vazut pîna acum încît mai ca nici nu ne vine sa credem ca face parte din aceeasi pestera. În locul labirintului creat de nenumaratele coridoare, piloni si pereti falsi care fragmentau spatiul etajului superior, aici se desfasoara o galerie cu foarte putine ramificatii si care impresioneaza în primul rînd prin dimensiunile sale neobisnuite, începînd cu cei 15 m înaltime ai portalului si cu cei 70 m latime ai Salii Mari, ea se afunda în adîncuri cu pereti departati mult timp la 20-30 m si cu bolta ridicata pe alocuri la 15-20 m. Nu este deci de mirare ca Pestera Meziadului nu are o data a descoperirii ! Abia dupa vreo 400 m de la intrare, spatiul se îngusteaza simtitor si, parca pentru a recumpani balanta proportiilor, sfîrseste printr-un tunel atît de jos si de îngust încît face trecerea aproape imposibila.
Înfatisarea galeriei inferioare este strîns legata de felul în care a luat ea nastere, pestera fiind cu atît mai larga si mai încapatoare cu cît a început sa se formeze cu mai mult timp în urma. Or, în pofida asteptarilor, nivelul inferior a luat nastere nu din amonte înspre aval, ci invers, de la gura catre strafunduri.
Apele au coborît mai întîi prin Galeria Descendenta, al carei planseu alcatuieste un adevarat tobogan, întins pe-o diferenta de nivel de 20 m. Apoi au sapat în locul în care, peste galeria inferioara, se arcuieste Podul Natural, gasind aici mai multe cai de afundare, dintre care Galeria de Jonctiune pare a fi cea mai importanta. Acelasi lucru s-a petrecut, în al treilea rîmd, la Gîtul Dracului, unde cîteva uriase prapastii marcheaza treptele fostelor cascade, si, în sfîrsit, în mijlocul Salii Oaselor unde, printre stîncarii si maluri înalte de nisip, se deschide intrarea usor de trecut cu vederea a Galeriei Scunde, ultima si cea mai noua ramificatie a nivelului inferior.
Din acest moment, în viata celor doua pîraie aflate la originea Meziadului nu se mai produce decît o singura întîmplare mai de seama : prabusirea si apoi astuparea pentru totdeauna a ponoarelor prin care ele, pe la "Posta" si prin Galeria Prabusirilor, patrundeau sub pamînt. Aceasta întîmplare nu a însemnat însa si sfîrsitul existentei lor carstice, pentru ca amîndoua au perseverat în tendinta neîntrerupta de a strapunge noi deschideri în coastele calcaroase ale vailor. Pîrîul Gropilor a largit gura de pestera cu doar vreo 35 m mai jos de "Posta", dînd nastere Galeriei Ponorului, care se leaga de vechile goluri ale cavitatii printr-o cascada de 9 m înaltime. Pîrîul Bradului si-a infiltrat la început apele în pietrisul din patul sau, aparînd în pestera prin Galeria Turnului Alb, apoi a perforat peretele Salii Mari, arcuind ogiva unei a doua intrari, sora mai mica a impunatorului portal. Galeria Ponorului si aceasta a doua intrare sînt ultimele produse ale celor doua modeste cursuri de apa, roadele cele mai noi ale neostenitei lor înclestari cu masivul de calcar. Dar cît de vechi sînt aceste roade "noi" ne-o spun pragurile care bareaza vaile de la suprafata în dreptul fiecareia dintre ele, caci, definitiv captate sub, pamînt, apele nu si-au mai putut adînci matca decît în amonte de locul în care îsi parasesc malurile însorite pentru a începe neobisnuita lor aventura. Iar aceste praguri masoara cîtiva metri în înaltime...
Ajunsi în acest punct pe drumul apelor subterane, am putea crede ca totul s-a terminat si ca peste istoria Pesterii Meziadului a cazut cortina. Dar ne-am însela...
CE SE ÎNTÎMPLĂ ASTĂZI
În timpuri care se mai conserva înca în memoria generatiilor de azi, cursul subteran al pesterii îsi primea apele mai ales din Pîrîul Gropilor. Ele patrundeau prin Galeria Ponorului, cadeau în cascada în Galeria Postei, traversau Sala Oaselor si, prin Galeria Scunda, ajungeau în Galeria Inferioara, pe care o parcurgeau în tot lungul ei, iesind din nou la zi pe sub portalul de la intrare si sfîrsindu-si drumul în Valea Pesterii. Acum lucrurile nu mai stau asa decît în perioadele de viitura, deoarece, încetul cu încetul, pestera a început sa-si piarda apa si sa ramîna seaca în cea mai mare parte a anului. Unde se ascunde oare pîrîul subteran ?
În latura dreapta a Galeriei Inferioare, imediat dupa Podul Natural, se deschide Galeria Lacului. La capatul ei, un ochi întunecat si nemiscat de apa; prins între maluri de argila, blocheaza net înaintarea. Tot în Galeria Inferioara, nu departe de Gîtul Dracului, podeaua este strapunsa de o groapa larga, pe fundul careia luceste de asemenea oglinda muta a apei. În sfîrsit, daca urcam pîna la ponorul din valea Pîrîului Gropilor, vedem cum apa nu se mai scurge prin galeria ce se afunda în pestera, ci se strecoara grabita printre bolovani si dispare furisata într-o crapatura din perete. Raspunsul la întrebarea pe care ne-am pus-o vine acum de la sine : pîrîul se ascunde în adîncuri si mai nepatrunse ale muntelui.
Fidela aceleiasi vesnice tendinte de coborîre - chiar si dupa ce a lasat în urma ei o retea subterana de aproape 5 km lungime, închegata într-o munca de sute si sute de mii de ani -apa continua si astazi sa corodeze calcarul, sa largeasca fisurile rocii si sa sculpteze contururile unei lumi deocamdata interzisa omului : cel de al treilea nivel al Pesterii Meziadului.
Este o lume înca interzisa omului pentru ca apa, înecînd complet spatiile prin care se scurge si care sînt prea strîmte pentru a mai lasa loc si curiozitatii umane, ramîne astazi stapînul ei unic si absolut. Va veni însa o zi cînd, undeva, poate sus, în Pîrîul Gropilor, sau poate într-un cotlon ascuns al cavernei, se va produce o prabusire care va deschide drumuri noi, acum doar banuite, iar dorinta mereu vie a speologilor de a înfrînge oprelistile în folosul cunoasterii le va purta cei dintîi pasi pe aceste tarîmuri nestiute si va aduce cu sine cei dintîi picuri de lumina în acest univers al întunericului.
Dar oare cînd se va petrece aceasta ?
Vizitatorul care poposeste la gura Pesterii Meziadului într-o zi de toamna tîrzie va fi poate surprins auzind în linistea înaltelor bolti un tiuit strident si aproape continuu ce razbate din adîncuri. Apoi, afundîndu-se În largile galerii, pîna cînd lumina pe care o poarta va putea alunga întunericul din] tavan, si descoperind maruntele siluete care pateaza albeata stîncii, va întelege de unde vine acest zgomot neobisnuit : sînt liliecii.
Îi gasim împrastiati cam în tot lungul Galeriei Inferioare si prin Galeria Tulnicului, cînd izolati, cînd în grupuri restrînse. Dar concentrarea cea mai mare apare în locul caruia i-au împrumutat mumele - Sala Liliecilor - si în care se strîng într-o adevarata colonie. Se pare ca aici, în tavanul boltit al salii, unde aerul cald se aduna ca într-o punga, agilele zburatoare gasesc conditii mai prielnice decît în galeriile strabatute de curenti de aer umezi si racorosi ai pesterii.
Liliecii sînt deseori oaspeti ai cavitatilor subpamîntene. Ei îsi gasesc aici adapost pentru somnul lor de peste iarna, cînd frigul si înghetul de-iafara îi vaduvesc de hrana, caci - în pofida proastei reputatii pe care o au - aceste nevinovate vietati nu vîneaza decît insecte. si cum sa traiesti fara mîncare altfel decît dormind ?!
Cu toate acestea, liliecii nu pot fi socotiti animale cavernicole în adevaratul înteles al cuvîntului, deoarece nu vietuiesc tot timpul sub pamînt. Ei fac parte din categoria locuitorilor obisnuiti dar nu si obligatorii ai pesterilor, adica a animalelor numite troglofile. Asemenea fiinte se întîlnesc cel mai adesea În vecinatatea intrarilor si nu lipsesc nici din Sala Mare a Pesterii Meziadului. Pe fondul cenusiu al peretilor se decupeaza pe alocuri triunghiul negricios al aripilor unui fluture - Triphosa dubitata. Prin ascunzisuri si crapaturi îsi tese pînza saraca un paianjen - Nesticus biroi - care asteapta cu rabdare ca zborul vreunei musculite sa se frînga în firele perfidei capcane. Cocotat pe picioarele sale nefiresc de lungi, un opilionid -Gyas annulatus - se misca alene, aflat si el în cautarea unei minuscule prazi.
Apoi, mai în adîncul pesterii, putem avea norocul sa întîlnim si alte specii. Pe malurile de nisip ale pîrîului subteran si mai ales pe bucatile de lemn ce putrezesc în umezeala pesterii zarim trupul alburiu si alungit dl unui crustacei! izopod - Mesoniscus graniger - care înainteaza parca alunecînd pe numeroasele saie picioare, sau picurul de bronz al unui gîndac - Duvalius redtenbacheri biharensis - ale carui falci puternice tradeaza apucaturile sale carnivore. Acesta din urma a devenit astazi o prezenta rara, dar cu mai. bine de 50 de ani În urma, Rene Jeannel îl gasea în numar mare în Galeria Inferioara, pe atunci mult mai bogata în resturi lemnoase.
Cercetate mai îndeaproape, Mesoniscus si Duvalius se dovedesc a fi vietati ciudate, oarbe si depigmentate, pe care o îndelungata evolutie le-a adaptat miraculos la traiul în aceasta lume austera, în acest desert de piatra unde viata pare o adevarata caricatura. Atributul de troglofile le este acordat doar pentru faptul ca le putem gasi si în afara pesterilor, în locuri asemanatoare acestora prin întuneric, umezeala si racoare, cum sînt frunzarul mort si patura de sol a padurilor alpine. Altfel, prin întreaga lor înfatisare, aceste animale mu se deosebesc cu nimic de locuitorii permanenti ai pesterilor, de acele specii pe care evolutia le-a sortit adîncurilor subpamîntene si pe care le numim troglobionte, iar la altitudinea de numai 435 m a Meziadului clima este prea calda si prea uscata pentru a le îngadui sa paraseasca refugiul pe care li-l ofera pestera.
Reprezentantii propriu-zisi ai acestei ultime categorii de animale sînt mai putini la inumar în Pestera Meziadului, mai ales în rîndul fiintelor care traiesc pe uscat. Ochiul descopera cu greu saltul marunt si alb al unei insecte primitive, lipsita de aripi - colembolul Onychiurus meziadicus - al carei nume ne spune ca a ajuns cunoscuta stiintei chiar din pestera noastra. Galeriile subterane, strabatute în cea mai mare parte de curenti de aer care, ce-i drept, se face abia simtiti, dar care sufla tot timpul anului, par sa nu ofere, pentru specii mai pretentioase, conditii pe masura sensibilitatii ajunse la paroxism a troglobiontelor. Poate tocmai de aceea, veritabilele cavernicole sînt mai numeroase printre vietatile care populeaza apa cristalina a gururilor. Aici putem observa un racusor ceva mai mare de 1 cm, cu corpul încovrigat, care înoata în mod obisnuit culcat pe o latura dar care dispare, stîrnind în urma un norisor de mîl, într-unul din ascunzisurile pe care si le sapa în argila de pe fundul apei, de îndata ce se simte în primejdie : este crustaceul amfipod Niphargus foreli bihorensis. Tot din neamul crustaceelor fac piarte si alte animale care traiesc în apa gururilor, dar care sînt prea mici pentru a mai putea fi vazute cu ochiul liber : copepodul Spelaeocamtus spelaeus, al carui nume ni-l dezvaluie în întregime consacrat domeniului subteran, si sinoaridul Bathynella chappuisi, relict stravechi care da si astazi multa bataie de cap zoologilor in stradania lor de a-i lamuri obîrsia si înrudirile.
Pentru a încheia aceasta însiruire - dealtfel departe de a avea pretentiile unei liste complete - a vietuitoarelor care aduc miscare în universul imobil al Pesterii Meziadului, mai trebuie sa amintim animalele care misuna în stratul de guano strîns an de an sub colonia din Sala Liliecilor. Spre deosebire de speciile cu care am facut cunostinta pîna acum, acesti locuitori ai guano-ului sau, mai bine zis, acesti mîn-catori de guano nu sînt legati de pestera decît prin simplul fapt ca si guano-ul se afla în interiorul pesterii, mediul cavernicol fiindu-le altfel perfect indiferent, îi numim din aceasta pricina guanobionti pe cei cum sînt colembolul Xenylla spelaea, dar mai ales miriadele de larve de diptere care parca împrumuta viata întregii mase de guano. Alaturi de acestea, profitînd de prada pentru care nu mai trebuie sa alerge pentru ca o au la îndemîna, traiesc animale rapitoare, printre care se numara gîndacul stafilinid Quedius mesomelinus.
Iata asadar cum Pestera Meziadului, tarîm al pietrei nude si al întunericului, unde viata n-ar putea fi conceputa decît cel mult ca o ipoteza fantezista, ne demonstreaza o data în plus ca posibilitatile naturii sînt infinit mai largi decît ar impune-o aparentele universului imediat în care ne-am obisnuit sa traim. Iar în urma cu vreo 15 pîna la 30000 de ani, larga putere de adaptare a vietii era demonstrata nu numai de plapîndele vietuitoare ascunse în cotloanele pesterii, ci si de un animal mare si puternic, a carui istorie suscita multe discutii în rîndul specialistilor : ursul de caverna.
Pestera Meziadului face parte din acele cavitati subterane care, din pricini nu tocmai bine lamurite pîna acum, conserva numeroase fosile apartinînd acestui stravechi locuitor al cavernelor. Au fost gasite cu precadere în locul numit tocmai pentru acest motiv Sala Oaselor, unde sapaturile paleontologilor au scos la iveala o mare cantitate de resturi scheletice, îngropate de-a lungul timpurilor sub straturile de nisip si pietris adus de ape.
Cum a ajuns pîna aici greoiul mamifer, care întrecea în marime actualul urs carpatin ? Ce-l determina sa se afunde atît de mult prin galeriile subterane ? De ce anumite pesteri, cum este si Meziadul, concentreaza un numar atît de mare de fosile ? lata întrebari al caror raspuns este înca nesigur, în pofida unor investigatii minutioase. Se stie însa ca ursul de caverna a constituit o prezenta comuna în fauna cuaternara si ca a avut obiceiuri accentuat troglodite, disputîndu-si adapostul oferit de pesteri cu stramosii nostri din epoca de piatra. A disparut apoi brusc în cursul ultimei glaciatiuni, lasînd în urma doar oasele ce se pastreaza în pesteri si o problema în plus ridicata stiintei.
Paginile pe care le-am rasfoit pîna acum ne-au vorbit despre cercetatorii ale caror stradanii au dus la dezvaluirea tainelor pesterii, ne-au purtat pe cararile ce-si dau întîlnire în fata portalului deschis în malul stîncos al vaii, ne-au lamurit istoria calauzitoare a galeriilor subterane si ne-au adus sub priviri maruntele vietuitoare ce traiesc în adîncuri, într-un cuvînt, ne-au depanat povestea pesterii, asa cum a scris-o natura si au talmacit-o oamenii pîna în clipa de fata. A venit deci timpul sa ne punem fireasca întrebare : cum va continua aceasta poveste de-aici înainte ?
Cunoscuta din vremurile cele mai îndepartate, oferindu-si cu darnicie largimea galeriilor si ispitind prin frumusetea peisajului subteran, Meziadul este unul din cele mai vechi obiective turistice în rîndul pesterilor. De-a lungul anilor, sute de mii de oameni si-au oprit pasii sub boltile arcuite în înalturi, sute de mii de suflete au simtit emotia unei reîntîlniri cu natura. Dar nu toti cei ce au trecut dincolo de hotarele luminii au avut în ei acel simtamînt de piosenie pe care ti-l trezeste aceasta monumentala îmbinare între masivitate si finete, între vastitatea spatiilor si gingasia concretiunilor. S-au gasit, din pacate, si spirite nocive care sa pîngareasca integritatea pesterii si care sa curme viata fragilelor stalagmite. Chiar daca nu au fost multe, ele au lasat urme adînci si urîte în trupul altadata imaculat al pesterii. si continua s-o faca si astazi...
Pestera Meziadului se afla deci în pericol !
În numele respectului pe care îl datoram naturii, în numele obligatiei etice pe care o avem fata de urmasii nostri de a le transmite întregi toate bogatiile de care noi însine ne-am putut bucura, acest pericol trebuie îndepartat si este în puterea noastra s-o facem !
Sînt pesteri care, pentru a putea fi ocrotite, trebuie ferecate cu bare de otel. Sînt însa si pesteri pentru care, oricît de paradoxal ar parea, cel mai bun mijloc de prezervare îl constituie exploatarea lor turistica, cu conditia ca aceasta exploatare sa fie rationala si stiintifica. Or, Pestera Meziadului se numara printre acestea din urma, deoarece galeriile sale spatioase si în mare parte usor de strabatut se preteaza amenajarilor turistice, daca prin "amenajare turistica" întelegem înlesnirea accesului tuturor oamenilor, indiferent de vîrsta si de pregatirea lor fizica, si nu adaptarea cadrului subteran la pretentiile dubioase ale unui confort exagerat sau ale unor efecte de senzatie.
Faptul ca exploatarea turistica poate constitui solutia ceruta de conservarea unei pesteri este usor de înteles atunci cînd avem în vedere ca ea asigura cel mai înalt si mai eficient grad de control asupra prezentei omului. Acestui cîstig de siguranta i se plateste fara îndoiala un tribut : modificarea iminenta a parametrilor naturali, ca urmare a circulatiei intense, a iluminatului electric si a celorlalte atribute ale amenajarilor subterane. A modifica nu înseamna însa implicit a distruge, iar faptul ca marile pesteri turistice ale lumii si-au pastrat intact întregul lor decor constituie un argument infailibil. Daca, în plus, în cuprinsul aceleiasi pesteri se instaureaza si o zona de rezervatie stiintifica, în care sa se mentina nealterate toate elementele caracteristice pesterii, problema ocrotirii ei complexe se afla pe deplin rezolvata.
Prezenta dintotdeauna în constiinta oamenilor, Pestera Meziadului va putea continua sa existe în anii care vor veni sub doua alternative : aceea a unui colt de natura peste care a trecut tavalugul distrugator al necugetarii, sau aceea a unui monument conservat cu grija în folosul cunoasterii si al spiritualitatii. Depinde de noi în care din aceste doua ipostaze se va vorbi despre Pestera Meziadului la timpul viitor !
|
