MOTTO: CREDE-MĂ, E FAPTĂ REGEASCĂ SĂ DAU AJUTOR CELOR CĂZUŢI"  - OVIDIU

Prefata

Drumetia montana este activitatea care, fara sa îmbrace aspectul sportiv sau competitiv, adauga oamenilor o educatie obligatorie a frumosului într-o maniera si într-un cadru neasemuit. Astazi, frumusetile alpestre ale Carpatilor sînt accesibile tuturor oamenilor care doresc sa le cunoasca. Dintre ele însa, natura îsi pastreaza unele curiozitati, daruindu-le spre vedere numai acelor drumeti care, prin efort si perseverenta, i-au putut învinge obstacolele.

Atractia turistica a peisajului carpatin îi este conferita de piscurile învaluite mai totdeauna în volburile norilor, de peretii provalnici, strabatuti cînd si cînd de temerarii alpinisti, de turnurile ascutite, de crestele crenelate, de lacurile statornicite prin caldarile ghetarilor de altadata, de cascadele tumultuoase, peste care, fara ezitare, îsi arunca apa cîte un pîrîu dornic sa colinde lumea, în sfîrsit, de diferitele curiozitati ale naturii, devenite prin raritatea lor rezervatii protejate de lege.

Nenumarate sînt binefacerile pe care le dobîndeste un citadin practicînd drumetia. Din pacate, unii turisti, mai putin initiati, cred ca le pot avea oricînd si pe orice vreme, chiar daca echipamentul si conditia lor fizica sînt necorespunzatoare. Cîtiva reusesc pentru ca munte/e este îngaduitor, altii nu. si atunci, cei îndurerati monteaza undeva pe creasta sau în vale acel semn ce aminteste sfîrsitul temeraului care s-a încumetat sa neglijeze legile scrise sau nu ale muntelui.

Lucrarea lui Nicolae Tiron scoate în evidenta diferitele aspecte dramatice provocate de acesti temerari, aratînd, în ace/asi timp, calitatile unor iubitori ai muntelui strînsi sub egida Salvamontului pentru a îndeplini cea mai nobila datorie, "întrajutorarea oamenilor aflati în pericol, pentru alinarea suferintelor si salvarea vietii lor".

Salvamontistii, acesti "oameni între oameni", nu cunosc refuzul, nu stiu ce-i oboseala, sînt caliti sa îndure greul, chiar si atunci cînd natura le este potrivnica. Ei stiu ca orice minut cîstigat poate însemna salvarea vietii unui om si aceasta este dorinta, dar mai ales rasplata stradaniei lor.

În ansamblu, lucrarea reprezinta o culegere de informatii si povestiri selectionate pentru a scoate în evidenta calitatile echipelor Salvamont, greutatile întîmpinate în timpul operatiilor de salvare si comportarea uneori bizara a celor salvati.

Din relatarile autorului, cititorul întelege ce înseamna pericolele în munti, intuieste, poate, cauzele ce au generat accidentul si trage învataminte folositoare pentru viitoarele sale ascensiuni.

Varietatea accidentelor, cauzele lor, exactitatea întîmplarilor descrise si stilul curgator captiveaza, dar si educa. Cititorul este avizat asupra pericolelor iernii, protectiei mediului înconjurator, abuzurilor comise de anumiti turisti pe munte si la cabana.

Astazi, Salvamontul a depasit faza pionieratului. Membrii componenti ai echipelor au urmat cursuri speciale de prim ajutor si alpinism, sînt dotati cu materiale si echipament modern (statii de radio emisie-receptie, autosanitare, posturi de prim ajutor etc.). În unele zone greu accesibile s-au construit refugii, pentru ca cei surprinsi de vremea neprielnica sa se poata adaposti. În perioadele de vîrf, iulie-septembrie, echipe speciale patruleaza si asigura în munti trecerea prin punctele periculoase. Prin aceste masuri, drumetii sînt supravegheati, îndrumati si sfatuiti cu multa competenta asupra deplasarii pe traseu; la nevoie, salvamontistii acorda primul ajutor sau conduc suferinzii la cel mai apropiat adapost. Initiind actiunea de prevenire a accidentelor, Salvamontul îsi îndeplineste adevarata sa misiune. O îndeplineste cu voluntari, cu oameni Stapîniti de sentimente alese, în fata carora noi, drumetii, ne înclinam cu respect.

EMILIAN CRISTEA

Maestru emerit al sportului

Din partea autorului

Semnatarul acestei cartulii este sinaian. Este înconjurat de munti, cu alte cuvinte, si-si îngaduie, cîteodata, în clipe de ragaz, sa escaladeze trupul lor urias înfratit cu vesnicia, îngroasa deci rîndurile armatei de turisti care calca înaltimile si în momentele acelea are senzatia ciudata ca muntele este un Gulliver pe care îl brazdeaza în sus si în jos fiinte bipede minuscule, mai mult sau mai putin constiente ca Gulliver-ul si-ar putea încreti fruntea, si-ar putea scutura pletele, s-ar putea înfiora de rîs sau de plîns, nu se stie, si atunci, vai ! Omuletul cel vajnic va fi în pericol !

Dar pe munte mai poti întîlni si un alt soi de oameni. Mai gravi, mai încordati, mai tristi putin decît semenii lor. Parca adulmeca ceva, dar fara febrilitate, cu un aer de satiu. Ei sînt salvamontistii, gata sa sara la cel mai mic apel, la primul strigat de ajutor. Sînt barbati arsi de soare, aspriti de vînt, încerrcati de dureri, masivi, cu barbil lor necochete aidoma unor copaci miraculosi, desprinsi din marginea potecii, umblatori si cîteodata si vorbareti.

Pe cîtiva dintre ei am încercat sa-i pun sa vorbeasca în paginile acestei carti. I-am adunat în jurul unei mese rotunde imaginare, cu îndemnul de a împartasi din experienta lor, de a depana povesti adevarate, de a-si mai spune si doleantele, de a mai da un sfat bun celor care viseaza sa cucereasca crestele. Marturisesc ca s-au lasat greu. Nu pricepeau de ce este nevoie de publicitate pentru o treaba pe care ei o fac benevol, în tacere, fara contracte si fara juraminte, din impulsul launtric de a ajuta la nevoie. De a întinde mîna unui nefericit doborît de avalansa, înselat de o poteca, pacalit de o piatra, tradat de o frînghie, înjunghiat de ger, pedepsit de propria lipsa de prevedere.

"Tocmai de aceea", le-am raspuns.

N. T.

Dar sa lamurim putin notiunea de "SALVAMONT". Ne putem ajuta invocînd termenul "SALVAMAR", pentru simplul motiv ca majoritatea dintre dumneavoastra frecventati cu mai multa osîrdie marea decît muntele. Prin urmare, salvamontistul este corespondentul (montan) al flacaului voinic si ars de soare, îmbracat sumar, care are misiunea de a salva oamenii din capcana valurilor. La fel de bronzat, dar echipat din cap pîna în picioare, salvamontistul are menirea de a salva, la rîndu-i, oameni, dar din ghearele... muntelui.

La ora actuala, orasele de munte cu activitate turistica intensa - Sibiu, Sinaia, Brasov, Busteni - Îsi fac un punct de onoare din a avea o echipa cît mai bine pregatita pentru actiunile de salvare a turistilor aflati în dificultate. A nu se întelege însa ca salvamontistii stati la pînda, intervenind numai atunci cînd receptioneaza un strigat de ajutor.

Activitatea lor are si un rol "profilactic" si tocmai de aceea ei desfasoara si actiuni mai "blînde", de rutina, prin care marcheaza sau refac marcajele unor trasee montane, construiesc refugii pentru turisti în zonele mai dificile, organizeaza patrulari în zilele de mare afluenta turistica.

Cu ocazia unei astfel de actiuni ,,a demarat" si cartea pe care ai avut bunavointa s-o deschizi, stimate cititor.

Sîntem în luna februarie '76 la "Campionatele europene pentru tineret-bob 2 persoane", care au loc pe noua pîrtie betonata din Sinaia. Formatia Salvamont de aici, condusa de Mihai Sîrbu, echipata complet, inclusiv cu statii de radio si sanie Akja, este prezenta la datorie. În cazul unui eventual accident, transportul ranitului se va face urgent si în bune conditii pîna la soseaua Sinaia-Cota l 400 din apropiere, unde autosanitara asteapta "sub presiune". Dar fidelitatea desenului de pe schita, cît si priceperea constructorilor pîrtiei îsi spun cuvîntul: nici un eveniment nedorit... daca excludem configuratia clasamentului final, unde echipajele noastre, "amabile" cu oaspetii, s-au clasat modest. Dar asta este o alta poveste... îi comunic lui Mihai Sîrbu intentia mea de a scrie despre salvamontisti si el se arata entuziasmat. Acelasi entuziasm îl manifesta si contabila Elena Banescu, de la Consiliul Popular Busteni, care-mi spune ca a plîns de bucurie ascultînd la radio stirea ca la "Raliul Salvamont Ciucas 1976" echipa Busteniului s-a numarat printre laureati. Numai ea stie în ce conditii au plecat baietii la concurs. Nu aveau statii ca cei din Sinaia, iar în timpul raliului le-a întins o mîna de ajutor "Predealul", împrumutîndu-le o sanie Akja. Ceea ce amplifica meritele bustenarilor.

Inutil sa mai vorbim despre necesitatea unei echipe puternice în Busteni. Se stie doar ca a coborî "Jepii" de la cabana Caraiman pîna la Busteni este astazi ca si imposibil, fiind vorba de un traseu aproape alpinistic. Totusi, sînt destui "temerari" care, coborînd, se gasesc la un moment dat în situatia de a nu se mai putea misca nici în sus, nici în jos. si atunci se da alarma. Bratu Ion, seful echipei, a trebuit nu o data sa-si întrerupa lucrul - e 24524s1821y ste un tîmplar priceput la Fabrica de Hîrtie - ca sa se echipeze în graba si, împreuna cu baietii din echipa, sa-l salveze pe "eroul" care de cele mai multe ori poarta cravata si pantofi de strada. si, bineînteles, crede ca tot ce zboara se manînca.

Probabilitatea de a întîlni turisti astfel îmbracati în vîrful muntelui este favorizata poate si de faptul ca în unele statiuni montane, la 15-20 de minute de la descinderea în gara orasului, te poti afla - datorita mijloacelor moderne de transport pe cablu - la 2 000 metri altitudine, în plin viscol, înconjurat de stînci aride si dusmanoase. Probabilitatea de a gasi turisti pe trasee inaccesibile lor este favorizata poate si de faptul ca mai sînt unele cabane unde vînzarea bauturilor alcoolice este la loc de cinste.

De cînd avem echipe Salvamont ? Prima "atestare documentara" dateaza din anul 1969 cînd, printr-o decizie oficiala, se înfiinteaza echipe Salvamont pe lînga Consiliile Populare ale oraselor de munte. Salvamontul se conduce dupa doua principii de baza: prevenirea si salvarea. Dar, din pacate, nu toti sînt dispusi sa le înteleaga.

- Nu ne numim "SALVAMORT", ci "SALVAMONT", ne spune bustenarul Ion Bratu. Menirea noastra nu este aceea de a scoate eventualele cadavre la lumina zilei, din cine stie ce prapastie. Ideal ar fi ca munca noastra sa fie o activitate de prevenire si mai rar de salvare. De fapt, activitatea aceasta de prevenire sau macar o parte din ea ar putea sa o faca orice ghid turistic calificat, dar de multe ori, ghidul este cel care face primele greseli...

si mi-a relatat imediat o întîmplare petrecuta în perimetrul lui de actiune. Apelînd si la "eroina" întîmplarii, am aflat amanunte suplimentare. Am scris cuvîntul eroina în ghilimele, întrucît adevaratii eroi sînt cei care au facut în asa fel ca tînara Petra B. din Bucuresti sa ajunga acasa teafara, în seara aceleiasi zile.

- Am plecat în ziua de 7 martie de la Busteni, dupa o petrecere cu colegii, prelungita pîna la doua dimineata, ne spune ea. Excursia s-a încropit cînd ghidul nostru ne-a propus, imediat dupa micul dejun, un drum la Poiana Izvoarelor, pe traseul Busteni- Caminul Alpin-Poiana Costilei. Am plecat imediat fara sa am nici o idee despre traseu, fara apa si, culmea, la iesirea din oras mi-am luxat piciorul. Nu ma durea prea tare, asa ca am mers mai departe. Dupa cîteva ore de mers, durerea de la picior, setea, oboseala si senzatia ca de fapt ne ratacisem m-au facut sa-mi pierd cunostinta. Spre norocul nostru, un grup de schiori plecati în urma noastra din Busteni a ajuns, desigur, pe drumul cel bun, înaintea noastra la cabana si a alertat cabanierul, implicit Salvamontul. Au venit doi flacai din Busteni, mi-au turnat pe gît lamîie si apa minerala, m-au luat pe sus si m-au dus la spitalul din Busteni. Desi îmi revenisem în urma interventiei salvamontistilor si a medicilor, am fost transportata cu Salvarea la gara, de unde am plecat la Bucuresti. Totul se terminase cu bine.

E usor de înteles ce trebuia sa faca ghidul, dar mai bine zis ce nu trebuia sa faca. Excursia si traseul se anunta din timp si ghidul este acela care hotaraste felul si cantitatea proviziilor necesare, echipamentul adecvat, traseul etc, ca sa nu mai vorbim de faptul ca un ghid adevarat nu se rataceste la cîtiva kilometri de oras, pe un traseu destul de batatorit.

O vestita calauza austriaca, Luiz Trenker, priceput alpinist, citat de prahoveanul Andrei Pandrea într-o monografie sentimentala a Bucegilor, ne transmite cîteva porunci sacre pentru un turist, din care extragem cîteva. Ce bine ar fi ca toti cei care se încumeta sa înfrunte muntele sa le cunoasca.

. Sa nu pleci niciodata într-o excursie pentru care nu te-ai pregatit si niciodata sa nu pierzi din vedere ca trebuie sa fii mai tare decît muntele !

. Alege întotdeauna un itinerar realizabil, iar în clipa în care-ti dai seama ca nu-l poti duce la bun sfîrsit, renunta !

. Sa ai întotdeauna o rezerva de timp si sa nu te întreci niciodata cu limbile ceasului !

. Sa pregatesti fiecare excursie amanuntit, cu gîndul si cu fapta !

. Acela care nu stie sa-si vina singur în ajutor nu este, pe munte, decît un personaj penibil, o figura deplorabila.

. Posibilitatile celui mai slab sa fie unitate de masura pentru tot grupul !

. A parasi un om pe munte poate fi o crima !

. Nu dezonora muntele prin tentative donquijotesti !

Dupa cele petrecute la Refugiul Costila - pe care le voi povesti mai jos - nu se poate sa nu reflectezi adînc la marile adevaruri enuntate mai sus.

Într-o duminica frumoasa, un grup de turisti - alpinisti amatori - din Bucuresti, bine echipati, sosesc la Costila sa "faca" un traseu. Unul din ei, "X", vine cu o prietena, care, la rîndul sau, vine cu alta prietena. Constient de dificultatea catararii, le lasa la cabana si pleaca echipat pentru a se antrena cîteva ore în apropiere. "Y" din acelasi grup le convinge însa pe fete sa mearga cu el pentru a se initia în ale alpinismului pe Hornul Costilei, un traseu cu gradul de dificultate 4B[1]. Începe catararea. La început a mers bine. Deodata, una dintre fete pierde priza, cade si se loveste mortal. "Y" se multumeste sa anunte Salvamontul printr-un frate al sau, aflat si el pe munte în acea zi, dupa care pleaca la Bucuresti. Iata însa ca organele de militie din Busteni, în rîndul carora exista si un salvamontist, Ion Puchiu, n-au fost de acord cu aceasta maniera de a trata problema si în cîteva ore "Y" se întoarce de la Bucuresti în vederea cercetarilor asupra celor întîmplate. "Y" a gresit de doua ori: a periclitat viata unui turist neinitiat, printr-o catarare dificila; a parasit un accidentat grav, fara sa încerce un prim ajutor personal. Sînt legi nescrise ale muntelui, care se suprapun perfect peste legile omeniei.

În primele minute de la producerea accidentului se poate face mult pentru victima, poate chiar mai mult decît va reusi salvamontistul sosit cu o întîrziere inerenta sau medicii din autosanitara ori spital. În general, ajutorul premergator interventiei medicilor, acolo sus pe munte, este hotarîtor si tocmai de aceea, salvamontistii au prioritate la toate mijloacele de transport care urca spre locul accidentului. Ideale sînt masinile de transport ARO echipate, între altele, cu statii de radio.

Echipa din Baia Mare, a doctorului Ludovic Gyorgy a realizat un dispozitiv de fixare a saniei Akja în interiorul autoturismului ARO, pentru ca accidentatul sa nu mai fie transbordat. E un lucru bun, hotarîtor chiar, în cazuri de fracturi de coloana, femur sau bazin. Nu e singura inovatie a inimosilor baimareni. Ei au închipuit Akjei o roata care se monteaza în cîteva minute, pentru ca sania sa poata traversa si portiuni fara zapada. De asemenea, Akja lor, desfacîndu-se în doua bucati, poate fi carata sus de doi oameni, pe spate, ca un rucsac.

Am tot amintit acest cuvînt: "Akja". Este momentul sa o deconspiram. Akja este un fel de barca-copaie daca vreti, din tabla inoxidabila, aluminiu sau fibre de sticla, prevazuta cu cîte doua mînere la fiecare capat. Pe ea se culca ranitul, într-o pozitie propice, dupa care este coborît pîna la sosea sau teleferic. Transportarea ranitului în spinare sau pe targa ar fi la fel de incomoda si obositoare atît pentru ranit, cît si pentru salvamontist.

Pentru prevenirea accidentelor montane, salvamontistii au instituit un serviciu de patrulare în zilele de sîmbata si duminica si în zilele de sarbatoare; dar prin aceasta patrulare este greu de acoperit întreaga suprafata turistica ce revine unui centru Salvamont. Iata de ce totul pledeaza pentru "oficializarea" serviciului Salvamont si promovarea lui de la statutul de amator la cel de profesionist.

Ne gîndim zîmbind - un zîmbet sinistru - la ce s-ar întîmpla daca salvamarul n-ar fi continuu la post, ci l-am chema, prin scoatere din productie, numai la nevoie.

În aceasta directie, un cuvînt greu l-ar avea însusi O.N.T.-ul. De fapt ar fi o buna reclama pentru el însusi, ca, pe lînga hoteluri primitoare si bine utilate, pe lînga restaurante si cabane bine aprovizionate, sali de jocuri bine echipate, sa dispuna de o echipa Salvamont bine pregatita, de nadejde. Turistul se va simti în siguranta aflînd acest lucru. Cei care astazi ezita vor fi cîstigati în mod sigur pentru cauza promenadelor la altitudine, într-o excursie în munti, indiferent de vreme, sa întîlnesti într-un loc mai pustiu o patrula Salvamont este o revelatie. Chiar daca nu este cazul unei interventii efective (si nimeni nu doreste), ea îti poate fi de mare ajutor, informindu-te unde gasesti locuri de dormit, ce traseu este mai convenabil sau cum va fi vremea în urmatoarele ore. Ar mai putea, pur si simplu, sa-ti spuna ca floarea de colt, sîngele voinicului sau garofita Pietrei Craiului sînt plante rare, ocrotite prin lege, taindu-ti apetitul pentru suveniruri atît de pretioase.

"E mai bine sa supraestimam pericolul pe care-l constituie avalansele, decît sa-l subestimam l" - ne spune "maestrul cu par alb", Emilian Cristea.

- Luni, 9 februarie 1976. Am fost anuntati la serviciu, chemati de graba de catre zarnesteni pentru a scoate din impas doi studenti esuati - ne relateaza inginerul Gerald Lexen, membru al echipei Salvamont Brasov. Am plecat de dimineata la locul accidentului. Pe drum, spre Plaiul Foii, lînga cabana, pe marginea drumului, vad doua rucsacuri mari, burdusite bine. Ale cui or fi ?, ne-am întrebat. Ma uit în stînga, ma uit în dreapta si vad ca se apropie de noi doi tipi. Unul cu barba, desi tînar, si altul, evident si mai tînar. Am aflat ulterior ca aveau 23 si respectiv 18 ani. Am intrat în vorba. Ne-au spus ca vor sa faca creasta Fagarasilor. Plecînd din Piatra Craiului pîna unde pot sa ajunga. I-am întrebat daca stiu ce înseamna asta, doar e vorba de un traseu foarte greu. Tipul cu barba îmi raspunde ca au facut altele si mai si. Bineînteles nu puteam sa-i retin cu forta, desi m-am uitat, posomorîndu-ma, la bocancii care nu erau dubli, la pioletii care semanau mai degraba cu o corcitura între ciocan si tîrnacop. Le-am si atras atentia ca pioletii nu sînt corespunzatori, iar bocancii sînt de parada.

"Asta avem, cu asta mergem", au gasit ei de cuvînta sa raspunda. (Aveam sa citesc mai tîrziu în jurnalul lor ca pioletii cu pricina s-au rupt la primul sau al doilea bivuac în stînca. Au vrut sa taie niste lemne si s-au rupt cozile.) Pîna la urma, cînd am vazut ca oamenii acestia se încapatîneaza sa mearga, i-am întrebat dupa ce harta se ghideaza si daca cunosc drumul. "Avem o harta", au spus si au întins o coala cumparata dintr-o librarie. "Mai baieti, uitati care-i chestia. Noi am facut aici la Berivoi un refugiu, uite aici..." si le-am facut un semn pe harta.

Tot din jurnalele lor de zi rezulta ca au dormit chiar la refugiul indicat, dar tot din jurnal se întelege ca au înaintat cu greu. Bagajele erau foarte voluminoase. Am gasit în rucsacuri cinci litri de benzina într-o canistra, primusuri, saci de dormit, doua corturi... În fine, la despartire - noi trebuia sa mergem la accidentul semnalat - le-am urat drum bun, repetînd urarea, apasînd-o. Cel cu barba mi-a raspuns ca gaseste urarea cam sarcastica. "Luati-o cum vreti !" si cu asta ne-am despartit.

Dupa doua saptamâni, într-o duminica noaptea, vine fratele meu la mine, de fapt era trecut de ora unu, si-mi spune: "Vino repede ca au murit niste flacai în munti". Ne-am dus sus împreuna cu colegii din orasul Victoria si am amutit. Recunoscusem rucsacurile. Le-am spus sa scoata harta ca sa am certitudinea ca sînt cei doi. Iata si semnul de pe harta si jurnalul de calatorie din care am apucat sa reconstitui drumul lor spre fatalitate, spre plapuma grea de zapada aruncata de o avalansa.

Pe unul dintre ei l-am gasit imediat, pe al doilea nu.

Nenorocul nostru a fost ca atunci cînd am început sa-l cautam pe cel de-al doilea cu sonde de avalanse, am neglijat o portiune unde zapada era atît de mica, ca nu putea acoperi un om culcat. Adevarul e ca acesta, aveam sa constatam mai tîrziu, îsi gasise sfîrsitul într-un sant sapat de apa si umplut cu zapada, astfel ca era bine acoperit, iar linia de la care am pornit noi cu sondajele o trasesem deasupra, la vreo 2 metri. Venisera peste ei doua conuri de avalanse. Am gasit în schimb batista si aparatul de fotografiat al celui de-al doilea. Cînd am dezgropat aparatul - tocmai simtisem ca sonda se opreste - i-am chemat si pe ceilalti sa "pipaie", asta fiindca dupa ce sondezi ore întregi pierzi putin simtul mîinii. Am început sa sapam si-am dat de aparat. Eram siguri ca si omul era acolo si totusi n-a fost asa. N-am avut altceva mai bun de facut decît sa developam filmul. Era consumat tot, plin de imagini ale celor doi atleti. Zîmbeau si faceau ghidusii în fata obiectivului. Normal, l-am expediat familiei. Ce amintire tragica, ce amintire scumpa ! Dupa lungi cautari a trebuit sa abandonam. si în alte tari se procedeaza asa. Cînd se apreciaza - si în cazul nostru nu mai erau dubii - ca nu mai e nici o sansa ca cel cautat sa mai traiasca, se abandoneaza cautarile, ferindu-se salvamontistii de pericolul altor avalanse sau menajîndu-li-se fortele de care au nevoie în ajutorul pe care îl acorda altor turisti din zona. Dupa aprecierile noastre, în momentul cînd s-a declansat avalansa era soare, cei doi erau numai în camasi si pulovere, tot echipamentul de iarna fiind împachetat, iar în mîini aveau manusi usoare. La aceasta actiune am participat vreo sase baieti din Brasov împreuna cu Aristide Stavros, seful tuturor salvamontistilor din Brasov si împrejurimi. Cu cei din Victoria, cred ca am fost vreo 15-16 oameni.

Sa vedem ce ne povesteste doctorul Petre Tiurbe de la Victoria:

- Am fost anuntati de doi turisti ca-n fundul caldarii Sîmbata, vizavi de Stîna Dragusului, se profileaza pe zapada un rucsac cu cadru metalic. Deplasîndu-ne la locul respectiv, am gasit repede cadavrul înghetat al unui turist care avea în spate un rucsac intact. Turistul fusese surprins si îngropat în avalansa, dar la suprafata stratului de zapada. Pe zapada, la cîtiva metri se aflau doi saci fara curele. L-am transportat cu Akja la cabana Sîmbata. Pe lînga acte, am mai gasit si un jurnal de calatorie, tinut pîna în ziua de vineri 13 februarie. Fila respectiva urma sa fie completata seara, la punctul final al zilei - Cabana Sîmbata. Împreuna cu Aristide Stavros am analizat cauzele si conditiile formarii avalansei si delimitarea ei, între timp mai ninsese si în perimetrul respectiv se formasera alte cîteva avalanse mai mici. Desi, judecînd dupa echipament, nu erau niste novici, starea de oboseala si febrilitatea finisului - Cabana Sîmbata era aproape - au facut ca cei doi sa nu mai ia toate masurile de prevenire a vreunui accident, astfel ca s-au înscris la coborîre pe un jgheab pe unde vara curge un pîrîu, loc proprice formarii avalanselor.

Primul dintre ei s-ar fi putut smulge din zapada fiind la suprafata, dar epuizarea fizica i-a anulat orice tentativa. Deoarece posedau un exagerat echipament de bivuac - fiecare avea cîte doi saci de dormit - ar fi putut ramîne peste noapte pe creasta sau în vecinatatea ei, fara sa înceapa, obositi, coborîsul spre cabana, în aceeasi zi.

Dar unde este cel de-al doilea ? Primele cercetari nu au dat nici un rezultat. Am revenit cu sonde facute din fier beton si cu lopeti si ne-am pus pe treaba. Am rascolit metodic toata suprafata delimitata. Nimic. Am pieptanat toata portiunea. Nimic. Am sapat santuri la 50 centimetri unul de altul. Nimic. Nu ne ramînea decît sa asteptam primavara si am asteptat-o. Într-o sîmbata de patrulare. Nelu Alupoaie si Erich Konrad i-au gasit si pe cel de-al doilea. A doua zi la ora 5 dimineata, am sosit si noi, l-am fotografiat, l-am degajat din zapada si am luat-o la vale.

Aceasta întîmplare tragica le-a mai temperat tinerilor zelul de a porni iarna în Fagaras, ignorînd posibilitatea declansarii avalanselor.

- Draga doctore, la seminarul international Salvamont de la Busteni ai povestit o întîmplare care v-a cerut cu totul alte calitati decît se pretind unui salvamontist.

- Într-adevar, se si conformeaza doctorul. Era o zi frumoasa de vara numai buna pentru excursii. Patru tineri între 16 si 18 ani, elevi ai liceului industrial din Fagaras, originari din satul Breaza, au pornit spre cabana Urlea. Ajunsi aici, desi nu erau majori si nu-i însotea o persoana mai vîrst-nicâ, au fost cazati fara nici o problema. si greselile vor continua; au cerut si li s-a servit bautura, doi litri de vin, din care unul a fost baut pe loc, iar celalalt rezervat pentru popasul de la lacul Urlea, tinta calatoriei lor. Au sosit într-adevar la lacul Urlea si sau pus pe o "miuta" cu o minge de cauciuc. La un moment dat, mingea le scapa si se duce pe suprafata înghetata a lacului, caci, desi era vara, gheata nu se topise, lacul fiind mai tot timpul în umbra. Unul din ei se aventureaza dupa minge, dar gheata nu rezista si tînarul dispare brusc într-o copca cascata sub talpile lui. Desi diagnosticul a fost "moarte prin sufocare în timpul înecului", sînt de parere ca aici a avut loc fenomenul de hidrocutie sau hidrocutare, ca urmare a diferentei de temperatura dintre corp si apa lacului, fenomen cunoscut în literatura medicala. Se punea problema cum sa-l scoatem, ca doar nu era sa aducem scafandri de la Constanta. Salvamontistii se aflau în fata unui caz inedit. Ce era de facut ? Am improvizat o pluta din bîrne si scînduri care a fost împinsa pe gheata centimetru cu centimetru, pîna la copca. Pentru a pluti am atasat o camera de tractor, toate legate cu trei cordeline de 60 si 40 de metri. Am apelat atunci numai la voluntari deoarece apa era îngrozitor de rece. Desi gheata cedase sub greutate ,,,plutasul" înainta, cu picioarele pîna mai sus de genunchi în apa. Dupa cîteva sondaje în copca, cadavrul a fost gasit. Era în pozitie verticala. L-am scos cu mare greutate. Era teapan, înghetat sloi. Nu prezenta urme de suferinta în momentul decesului. Desi adusesem un magar pentru a-l transporta, a trebuit sa apelam iar la improvizatii pentru ca trupul nu putea fi îndoit. Din aceeasi pluta am facut o targa pe care baietii au purtat-o pîna am ajuns la locul unde familia astepta tristul cortegiu.

Doctorul Tiurbe are o echipa de inimosi, înfiintata prin 1972, sub directa sa îndrumare. El se ocupa de pregatirea fizica a echipei, o învata tehnica de catarare, îi preda notiuni medicale elementare. Baietii din echipa - cinci mecanici, doi electricieni, doi sudori, un elev si un fochist - mi-au povestit ca fiecare stie - Învatati de doctor - sa dea primul ajutor medical unui ranit sau bolnav: respiratie artificiala, masaj cardiac, curatare de plagi, interventii la degeratura, hematoze, imobilizari de membre sau coloana la entorse, întinderi, fisuri, fîneturi. Cînd este de garda la spital, doctorul îi cheama sa exerseze aplicarea de bandaje si pansamente, unul altuia.

- Cu injectiile stam mai slab. Doar vreo 3-4 baieti din echipa se pricep. E si aici o tehnica...

- Ce aveti în trusa medicala cînd plecati pe munte ?

- Fese de toate marimile, diferite ,,hapuri'', fiole de algocalmin, cofeina, apoi alcool, perogen, tinctura de iod, emetiral - un medicament bun contra raului de altitudine - si cred c-am mai uitat cîte ceva.

Adrian Kivu este înca elev. E din Brasov. Are o fata sincera, parul blond, corpul bine cladit. E un pasionat al muntelui. Indiferent ca este în patrulare sau nu, el tot pe munte-si petrece timpul liber.

- Cîteodata, îmi spune, la o actiune mai urgenta sîntem dusi o buna bucata de drum de masina Salvarii, dar aceasta se întîmpla rar. Ne-am cumparat fiecare coltari, piolete, corzi, saci de dormit, primusuri... Mie mi-au facut cadou un primus exceptional, niste polonezi. Sa vedeti, ce oameni: i-am însotit o buna bucata de drum, pe o portiune mai dificila. Cînd ne-am despartit, ne-am dat adresele ca sa ne trimitem cîte o vedere. Nu credeam sa-i mai vad, dar nu dupa multa vreme m-am trezit cu ei acasa. Mi-au lasat primusul si s-au dus fara sa primeasca nimic în schimbul lui, desi am insistat. De atunci, de cîte ori îl folosesc, ma gîndesc la acesti turisti de treaba, carora nu le facusem de fapt nici un serviciu. Pe munte oamenii se apropie, se împrietenesc, se însotesc, manînca împreuna ce se gaseste, se ajuta reciproc, se îndruma, se sfatuiesc sau, chiar daca trec unul pe lînga altul, se saluta, asa cum se saluta - cu un bun simt înnascut - oamenii de la tara, indiferent daca se cunosc sau nu.

- Spune, Adriane, ai salvat multi oameni ?

- Dupa cum ma întrebati, vreti sa stiti cîti am salvat eu singur ? De obicei, plecam cîte doi în patrulare, dar mi s-a întîmplat sa fiu si singur. Patrulam odata pe crestele Fagarasului. Era într-o sîmbata de august. La cabana Podragu am aflat de la cîtiva drumeti abia sositi ca un grup de turisti straini, cinci la numar, plecati de la cabana Sîmbata spre cabana Podragu, înca nu sosisera, desi timpul necesar parcurgerii distantei dintre cele doua cabane fusese depasit demult. Cunosteam dificultatea drumului, mai ales seara, cum era cazul acum, si începusem sa-mi fac griji.

Ies din cabana si-mi arunc ochii spre creasta: cei cinci erau acolo. Li se vedeau doar lanternele. Desi erau aproape de cabana, am plecat în întîmpinarea lor si bine-am facut. La un moment dat, grupul deviase de la poteca, intrînd în zona unei cascade. Pe buza prapastiei erau în pericol, în foarte mare pericol. Era ora noua si jumatate seara, întuneric bezna. Le-am strigat în cîteva limbi învatate la scoala, dar grupul nu dadea semne ca ar fi înteles. (Ulterior mi-am dat seama ca una dintre fetele din grup cunostea foarte bine limba engleza, dar pesemne n-a vrut sa ma ia în seama.) în fine, la un moment dat îmi vine în cap... si pe vîrful limbii un salvator "Gyere ide !". În acel moment, sesizînd probabil primejdia si auzind un strigat familiar, se întorc, revin pe poteca si-si continua drumul spre cabana.

Fusesera chiar deasupra prapastiei. Scapasera dintr-un iminent pericol de prabusire în gol. Desi totul se terminase cu bine, mi-a fost imposibil sa nu ma gîndesc la cabanierul de la "Sîmbata", care trebuia sa-i sfatuiasca pe cei cinci temerari sa înnopteze acolo si abia a doua zi sa plece spre "Podragu".

- Cum va întelegeti cu cabanierii ?

- Sînt cabanieri si cabanieri. În general, sîntem bine primiti, cu atît mai mult cu cît stiu ca nu venim sa chefuim sau sa dansam. Seara, cînd se lasa întunericul, oamenii de la "Podragu" ies afara si striga sau dau cîte un chiot. Asa i-a învatat cabanierul de acolo. Cel care se afla pe aproape, dar nu mai vede nimic în jurul lui, se orienteaza dupa aceste semnale si nu întîrzie sa vina la adapost, dupa un drum lung si anevoios.

Îmi vine sa zîmbesc la gîndul ce-mi da tîrcoale. În septembrie 1976 plec pentru cîteva zile sus în Bucegi, într-o sîmbata, pe la ora 10 dimineata, la "Padina", cabanierul de atunci I. Vila îmi spune "cu regret" ca nu are nici un pat liber, ca nu mai lucreaza decît cu O.J.T.-ul si cu B.T.T.-ul. Ba mai are si o nunta. "Asa ca va dati seama... Dar încercati la calugari", adauga el concesiv.

Nunta ?? Într-adevar e ceva insolit. Cununia la schitul "Pestera", petrecerea la "Padina". Bauturi alcoolice la discretie, în sortimente mai bogate decît ale unui restaurant de mîna întîi de la ses.

- Cu avalansele aveti des de furca ?

- Oo... destul de mult. Reputatia cea mai proasta o au Fagarasii... Avînd în vedere ca avalansele pornesc chiar si de pe pante de numai 17° înclinatie, ce sa mai zic de grohotisuri, pasuni alpine sau cornise de zapada ? În aceste cazuri, stratul de zapada pleaca brusc. În unele tari europene se iau masuri eficace împotriva lor. De exemplu, în Polonia, periodic si în special dupa ninsori puternice, versantele propice formarii de avalanse se mitraliaza din elicoptere, iar declansarea lor prin aceasta metoda da siguranta, pentru un timp, turistilor care trec prin zona. Ar fi cazul ca si la noi sa se ,,umble" putin la tehnica. Mi-aduc aminte de o avalansa buclucasa care a intrat pe ferestrele cabanei Sîmbata. Se formase noaptea, într-un jgheab din dreapta cabanei, cum te uiti spre creasta principala. A trecut printre niste brazi, i-a despuiat de crengi si a lovit lateral cabana. Sotia cabanierului si înca o angajata, care dormeau, au fost acoperite de zapada ce intrase în camera. O alta ajutoare a cabanierului a fost trezita de zgomot si în acelasi timp îngropata pe jumatate în omat. Dupa ce cabana a fost degajata si toata lumea s-a linistit, s-a constatat ca tocmai zidul aparator (culmea !) care se construise cu putin timp în urma a dirijat, ca o lama de plug, jumatate din avalansa spre cabana, lucru care nu se întîmpla în anii trecuti, cînd zapada curgea prin valea alaturata.

si-apoi nu e vorba numai de avalanse. Obsedanta e si problema încaltamintei turistilor, în special a baschetilor, preferati de toata lumea fara nici o noima. Pe zapada n-ai ce face cu ei, îti îngheata piciorul si aluneci. Pe iarba pasunilor alpine iar aluneci, pe stînca talpa ia forma pietrei pe care calci si piciorul sufera. Baschetii si muntele nu prea fac casa buna. si nu spun o noutate. Regretatul salvamontist sibian Toma Boierescu a tras demult semnalul de alarma, afirmînd ca majoritatea accidentelor mortale în munti se produc la turistii încaltati cu bascheti.

Cînd pleci cu bascheti pe munte trebuie sa te mai gîndesti si la zapada, pe care utilitatea lor este într-adevar nula. În Fagaras, de exemplu, ninge frecvent în luna august. Capriciile vremii trebuie luate în seama aici, mai mult decît în alte zone. Iar cînd se întîmpla sa te prinda o ninsoare pe creasta, simtul de autoconservare trebuie sa functioneze perfect. Distantele relativ mari dintre cabane, oboseala, frigul molesesc omul, îi anihileaza vointa de a-si intensifica efortul pentru a ajunge la adapost. Adrian Kivu a avut de-a face cu unul din acestia...

Era în 8 august 1976. Plecat de la "Sîmbata" spre "Podragu" de unul singur, un turist în vîrsta de 53 de ani a fost surprins de o ninsoare puternica. Epuizat si înghetat - purta haine de strada - si-a lasat ranita în vîrf, pe creasta si a coborît la refugiul Salvamont din Valea Rea de sub vîrful Moldoveanu. Chiar daca este izoterm si constituie un bun adapost, refugiul nu era un loc de odihna potrivit pentru turistul nostru, ud si înghetat, si situatia aceasta, pîna si refugiul s-ar fi putut transforma într-un cavou.

În urma lui, cîtiva turisti au descoperit ranita, l-au gasit apoi si pe acesta dormind, abandonat unei totale apatii si l-au obligat sa porneasca la drum. Au mers pîna sub vîrful Tarîta unde s-au întîlnit cu un salvamontist. Cetateanul obosise din nou. Refuza sa mai faca vreun pas. Era epuizat, dar mai ales descurajat. Salvamontistul i-a administrat o palma - da, ati înteles bine - si o cofeina si omul nostru a consimtit sa-si continue drumul. Toata salvarea lui era miscarea. La cabana, în timpul unui strasnic masaj, a avut loc o foarte amicala discutie în care turistul i-a multumit salvamontistului pentru tratament, pentru tot tratamentul, marturisind ca de felul sau e lipsit de vointa, ca este un om foarte comod, ca atunci cînd nu-i merg treburile abandoneaza foarte usor, asa cum, cu putin timp în urma, epuizat si înghetat, ar fi renuntat chiar la viata.

Sociologul Alvin Toffler comenteaza foarte sugestiv aceasta stare a omului pus fata-n fata cu greul, cu necunoscutul, cu noul:

...Apoi soseste si ultima faza, cea a epuizarii emotionale.

Soldatul pare sa fi pierdut pîna si vointa de a trai. Renunta sa mai lupte pentru a se apara, renunta sa se comporte rational în lupta. El devine insensibil si indiferent. Chiar si fata lui reflecta tristetea si descurajarea. Lupta pentru adaptare ia sfîrsit printr-un esec. A fost atins stadiul renuntarii totale.

(...) Chiar si oamenii cei mai echilibrati, cei mai normali si cu o buna forma fizica pot fi azvîrliti într-o stare de antiadaptare. Adesea, redusi la confuzie si indiferenta totala, ei par incapabili sa ia pîna si cea mai elementara decizie rationala (...). Pe scurt, observatiile facute sugereaza ca suprasolicitarea poate duce la o comportare bizara, care împiedica orice adaptare."

- De cînd aveti echipa Salvamont în Victoria, doctore Tiurbe ?

- Ma ocup de patru ani de treaba asta. Eu sînt aradean de origine. Cînd am venit am gasit o echipa care figura doar pe hîrtie, înca de la început umblam pe munte, ca-mi placea. Nu cunosteam pe nimeni în Victoria, într-o buna zi ma cheama directorul spitalului si-mi propune sa ma ocup eu de formatia Salvamont. Cei pe care i-am gasit în echipa nu erau oameni de munte. Erau pescari amatori care mai cunosteau cîte o vale pe lînga oras si atît. Am început sa formez echipa din oameni care iubeau cu adevarat muntele. I-am cautat pe cei mai reprezentativi, fara sa pretind ca nu este loc pentru mai bine. A urmat apoi Simpozionul de la Sibiu unde, din lipsa de echipament - eram la 80 de kilometri de Brasov, oarecum lateral fata de artera feroviara - nu am fost primiti de Aristide Stavros, care se ocupa de Salvamontul judetului Brasov. Un baiat din echipa cu limba prea ascutita a fost dat afara. Fiindca aveam nevoie de acest om, am conditionat participarea mea la "Salvamont" de prezenta lui în echipa. Pîna la urma, cazul s-a rezolvat. Am avut totusi si avem probleme mari în ceea ce priveste scoaterea oamenilor din productie cînd prezenta noastra este necesara pe munte. Toti baietii mei lucreaza la Combinat. Bineînteles ca sefii lor directi sau directorul Combinatului raspund si dînsii de realizarea unor cifre de plan sau a anumitor indicatori printre care nu figureaza si nici nu are cum sa figureze activitatea "Salvamont". Fara sprijinul Combinatului ne va fi greu sa-i recuperam pe cei care au nevoie de ajutor. Cînd se da alarma, filiera aprobarilor fiind lunga, obositoare si sîcîitoare, întîrzierile devin inerente. De exemplu, ieri (n.a. 5. II. 1977) de la ora 11, cînd s-a primit apelul de alarma si pîna la ora 14, s-au plimbat niste hîrtii. Alt aspect: cînd pleci pe munte în ajutorul unui turist te afli în situatia pompierilor, pornesti în graba, uneori nici nu mai respecti regulile de circulatie pe sosele, nu mai stai sa-ti cumperi mîncare, iar daca pleci de la serviciu se întîmpla sa nu ai nici bani la tine. Actiunea se poate prelungi mai multe zile si atunci ce manînci ? La cabane nu ti se da pe gratis, e si normal din punctul de vedere al cabanierului. Iata unde poate interveni mai activ Consiliul Popular, înteleg sa aducem un om cu un picior rupt din munte pe poteci sau prin locuri inaccesibile vreunui mijloc de transport, dar odata ajunsi într-un drum fie si forestier, trimite dom'le o masina, cruta omul, ca nu gasesti pe toate drumurile altii dispusi sa plece în puterea noptii pe munte la cea mai mica alarma.[2]

Dupa discutii si interventii de tot felul ti se poate da o masina, dar soferul spune ca nu poate lua mai mult de patru oameni, ca-s "harcurile" proaste. Atunci, restul ne ascundem pe dupa copaci si, la plecare, cei din masina deschid usa si ne urcam toti fara stirea soferului. Concret: avem o sarcina foarte grea. Sa vii cu Akja de sus, cu un om în ea, nu e o treaba chiar asa de banala. Pe drum, unul din baieti poate face o entorsa, cum s-a si întîmplat dealtfel, sporind subit numarul "pacientilor".

Akja se poate prabusi în prapastie în fiece moment. Dupa 6-7 ore de lupta cu muntele, înca doua ore de asteptare a Salvarii, în cazul ca vine, devin infernale. Uneori ma gîndesc ca este un adevarat miracol ca în Victoria mai exista o echipa Salvamont. Meritul este numai al baietilor. Sufletisti suta-n suta. Se stie ca zona noastra e foarte dificila. Dealtfel, între "Podragu" si "Sîmbata" circula multi turisti, majoritatea veleitari, atrasi de mirajul de a triumfa asupra unui traseu recunoscut ca dificil.

Avem în aceasta zona doua refugii care, bineînteles, n-au statut de cabana, dar înseamna foarte mult pentru turisti. Unul e cel din Valea Rea a Moldoveanului, deci pe partea sudica, altul pe versantul nordic, astfel ca daca te surprinde timpul rau sau oboseala pe creasta, între "Sîmbata" si "Podragu" poti coborî ori spre sud, ori spre nord, la adapost.

Am avut si o sala de sport la dispozitie. E vorba de sala de gimnastica medicala de la policlinica. Acolo am primit, aprobarea sa facem antrenament, pîna cînd un "binevoitor" ne-a reclamat ca n-avem ce cauta acolo si am ramas si fara sala. Cineva a omis ca, pentru a putea duce cu spatele sau cu targa 70-80 de kilograme, prin vagauni, trebuie sa fii în forma, trebuie sa ai forta unui halterofil, rezistenta unui fondist si agilitatea unui gimnast.

Ne-am organizat în asa fel, încît ne gasim timp sa facem patrulare dupa un grafic în toata regula. Cînd e ceata sau în general timp nefavorabil, nu permitem turistilor sa se înscrie pe potecile periculoase, care duc spre creasta.

Odata, un grup de turisti bulgari sosit în Fagaras se opreste la "Fata padurii". Vremea era mohorîta. Aflînd ca sînt acolo, ne-am dus sa vedem ce au de gînd. La noi, cînd vin bulgarii au ei un traseu al lor: Vîrful Moldoveanu (l-au aflat probabil din cartile de geografie) si înapoi. Nici acestia n-au facut exceptie. Era un grup bine organizat, condus de un profesor conferentiar de la Academia de Constructii Navale din Vama. Le-am spus ca drumul e greu, dar ca le dau un ghid, cu conditia ca acesta sa fie ascultat orbeste ca sa nu se-ntîmple vreun necaz. N-au prea vrut. Cînd le-am precizat ca ajutorul nostru este benevol, s-au înduplecat, în fine. Dupa ce-au ajuns acasa, am primit o scrisoare de multumire din partea facultatii lor, prin care eram invitati la Varna. Promiteau, de asemenea, ca vor mai veni pe meleagurile noastre.

În general, am observat ca tineretul e mai receptiv la apelurile noastre si la eforturile pe care le facem de a preveni accidentele.

Au fost cazuri cînd ni s-au oferit bani pentru ca am salvat o persoana. Un medic din Sibiu, tatal unui baiat salvat de noi, care se alesese cu o fractura, pe undeva pe la ,,Sîmbata", a crezut ca face bine daca ne rasplateste în acest fel. N-am primit, dar nici nu ne-am suparat. Era tata si-l întelegeam. Daca pe fetita mea, Anca, ar fi salvat-o cineva, poate ca as fi reactionat la fel. Singura noastra satisfactie era faptul ca facusem o treaba buna, ca ne îndeplinisem misiunea. Plecasem noaptea, îl gasisem pe baiat repede si-l adusesem de graba, asa încît nu fusese nevoit sa-si petreaca o noapte în munte în starea în care era. Ca sa fiu sincer pîna la capat, recunosc ca n-am scapat de tatal baiatului pîna nu am acceptat o invitatie la masa. Adevarul e ca venisem flamînzi si obositi de sus. Ne-am despartit ca doi buni prieteni. Nu acelasi lucru as putea spune despre cetateanul pe care l-am gasit odata în Valea Sîmbata. Nu-i convenise aspectul de local al cabanei Sîmbata si si-a zis ca e bine sa mearga la "Podragu". Nici nu stia barem unde e cabana. Purta un costum de tergal si pantofi de oras. Cînd l-am gasit, umbla prin zapada bîjbîind dupa marcaje. Va dati seama ? Acest om nu era decît un candidat la moarte în cautarea directiei care sa-l duca în bratele ei. Cînd l-am întors înapoi, explicîndu-i ca are de strabatut un drum de vreo zece ore, în cazul ca va ajunge vreodata, a început sa vocifereze si sa-mi reproseze ca ne facem de cap pe munte, ca oricine are dreptul sa mearga unde doreste, mai-mai sa sara la bataie. Bineînteles ca nu m-a convins, iar despartirea n-a fost prea amicala.

Iata doar un episod din multele în care salvamontistii trebuie sa faca pe "paznicii" muntelui, curatindu-l de amatorii de alpinism în pantofi de strada sau cu sîngele clocotind de curajul pe care ti-l da o sticla de bautura.

O zi din viata unui salvamontist. Duminica de octombrie. Soare, cald, senin, poate ultima duminica de acest fel, înaintea ploilor, lapovitelor, viscolelor. Il gasesc pe Catalin Manoliu în fata cabanei Omul. Este salvamontist al centrului "Sinaia", dar serviciul lui de meteorolog la cea mai înalta statie din tara îi confera o pozitie speciala, aceea de soldat în prima linie, în batalia cu muntele lacom de victime. Il întreb daca are des de furca cu accidentele.

- Destul de des. Depinde de sezon. Vara mai putin. Uite, am facut ca pilotii de vînatoare care-si pun un semn pe avion cînd doboara vreun inamic. Am 264 de persoane salvate la activ.

- Îmi închipui ca ai primit un teanc de scrisori de multumire de la acesti 264 de oameni, îl încerc eu, stiind bine ca de fapt nu prea se întîmpla asa.

- Da' de unde ? Daca mi-au scris vreo doi. Un marinar din Constanta cu o fractura de coloana si o fetita din Bucuresti. N-avea decît 12 ani pe atunci. S-a întîmplat în urma cu doi ani, pe platoul Bucegilor. Stop respirator. I-am facut respiratie gura la gura, si a scapat. La cîtva timp m-am trezit cu o vedere pe care scria doar atît: NENEA CĂTĂLIN. "SALVAMONT", BUsTENI. MULŢUMESC. Cei de la Busteni au îndrumat-o spre Sinaia si într-o zi ma cheama tov. serbulea de la Consiliul Popular Sinaia sa-mi înmîneze acel veritabil trofeu. Am fost impresionat ca fetita nu l-a uitat pe ,,nenea" Catalin. De atunci, în aceeasi zi, ziua salvarii ei, în fiecare an, îmi trimite cîte o vedere si tot de-atunci unii îmi spun "nenea" Catalin. si am mai avut o porecla: "All right". Asta mi se trage de la o chestie mai veche.

Eram monitor de schi în Poiana Brasov, la turistii de limba engleza. Aveam mai multi colegi, repartizati pe "limbi", fiecare lucrînd cu 6-7 persoane. Odata, mi s-a repartizat un grup de danezi. Erau vreo 36 si toti începatori în ale schiului. Voiau neaparat monitor de limba engleza, asa ca mi s-a facut mie aceasta "bucurie". Strigam cît puteam ca sa ma fac înteles de întreg grupul de 36 de oameni. La urma întrebam daca au înteles indicatiile mele.

"All right ?" strigam ca un muezin... "All right !", raspundeau ei.

Colegii mei, auzindu-ma tipînd toata ziua "all right", mi-au zis "All right" si asa mi-a ramas porecla mult timp. Pîna si strainii îmi ziceau tot asa.

- Asadar, monitor la schi, salvamontist, meteorolog...

- Adauga paznic de rezervatie, cabanier si o sa-ntelegi ca asta-i viata mea: muntele. Nici n-o sa-ti vina sa crezi, dar stau pe "Omul" ca într-un foisor imens si scrutez, în zilele senine de iarna, zarile. În acele clipe, muntele ma rasplateste probabil pentru necazurile pe care mi le face cînd ma trimite dupa cei în pericol. Admir privelisti unice, rezervate, mi se pare atunci, numai mie. Vad Rodna, Ceahlaul, Fagarasii, chiar si Dunarea. Am zarit o data si Balcanii, iar unii mi-au spus ca au vazut chiar Marea Neagra. Nu-i contrazic, dar ai nevoie de sansa uneia din putinele zile extrem de limpezi, pentru ca altminteri ,,Omu" se înveleste mai mereu cu o mantie de ceata. Apropo de ceata... Era pe la începuturile meteorologiei organizate, la noi. Un înaintas al meu, meteorolog, nu-i stiu numele, caci eram copil cînd am auzit întîmplarea, intra în serviciu pe o ceata de nu se vedea la 4 metri. Buletinul meteo îl dadea prin radio din trei în trei ore. Dupa ce transmite CEAŢA, da pe gît o dusca buna de rachiu si se culca. Dupa trei ore se scoala si, fara sa se uite afara, repeta mesajul. În camera caldut, rachiul - rachiu, se culca din nou. Dupa alte trei ore se scoala si da acelasi verdict: CEAŢA. Noroc ca colegul de la Predeal, care era pe frecventa, îl apostrofeaza:

"Unde naiba o fi ceata aia ma, ca eu te vad de aici din Predeal, perfect ?". Omul nostru se scoala, se uita pe fereastra si surpriza... Era perfect senin. "Da dom'le, ai dreptate, dar vezi... erau geamurile aburite."

Era greu pe atunci. Nici acum nu-i usor, dar trebuie sa faca cineva treaba asta. Am aici lemne, mobila, televizor, provizii. si-apoi vine ea, iarna. Abia astept sa cobor cu schiurile pe Drumul Granicerilor pîna la Pestera. E si o borna undeva pe aproape de pe vremea cînd era granita aici. Uneori se cheama ca fac "contrabanda". Cumpar apa minerala din Sinaia si o trec peste munte cum s-ar spune, pentru ca vin turisti din Fagaras sau Bran si nu ma rabda inima sa nu le dau un pahar de apa daca nu are cabana. Tot asa procedeaza si Nea Brasov... Nu te mira, asa îl cheama. E un nume ca oricare altul. A venit odata un inginer, daca tin bine minte de la Consiliul National al Apelor, cu treburi pe la noi. Colegul meu se prezinta: Brasov. În acelasi timp aproape, oaspetele nostru se prezinta si el: Giurgiu. S-au uitat unul la altul strîmb, fiecare gîndind ca celalalt îsi bate joc de el. Am intervenit, intuind ca fiecare si-a spus numele. Cînd au înteles au izbucnit într-un rîs homeric...

- În afara activitatii de prevenire a accidentelor, de salvare a celor în dificultate, stiu ca aveti sarcini precise în ceea ce priveste protectia naturii.

- Într-adevar, odata iesiti de sub streasina padurilor, sîntem buni la toate. Acum vreo 2-3 ani, cînd am primit statiile de radio, nu cele de acum, ci niste radiotelefoane mai slabe ca putere, dar foarte practice, tov. serbulea de la Consiliu a desfacut doar doua din ambalajul lor, ca sa învatam sa le folosim. Am iesit afara din cladirea consiliului, tot vorbind pe canalul pe care-l reglasem.

"Tovarase serbulea, zic eu, sînt de parere sa luam «cabina» si sa verificam cum ne auzim de la 2 000 metri." "De acord."

Am plecat cu Mihai Sîrbu sus. Înainte de a ajunge la capatul cablului, tov. serbulea ne cheama pe unde.

"Mai, voi ati vazut ce e sus ? Arde la Piatra Arsa, probabil jnepenisul."

Nu stiu daca ma crezi, doar stii drumul, am facut numai 20 de minute pîna acolo, în goana, într-adevar, ardea jnepenisul, dar nu la Piatra Arsa, ci spre Schiel, în zona pe unde-si avea cu ani în urma traseul fostul funicular care cara busteni la vale. Moiceanu si grupul de sportivi care erau cantonati la "Piatra Arsa" intrasera deja în actiune. Era foarte important sa salvam acest monument al naturii. Ne-am înarmat si noi cu ce-am gasit: topoare, cazmale, lopeti. Au pus mîna si cîtiva turisti care se gaseau pe acolo si am localizat incendiul. Nu zic ca nu ne-a ajutat si natura. Poteca era înca plina de zapada si aceasta a însemnat un brîu de care focul n-a mai trecut. Fapt e ca la sosirea pompierilor din Sinaia, care au fost nevoiti sa o ia pe drumul spre Tîrgoviste si sa ocoleasca muntele, distanta nu gluma, noi localizasem focul si tocmai stingeam ultimele cuiburi rosii. Eram si bucurosi, dar si tristi ca totusi, o parte din jnepenis arsese. E greu sa fii în continuu la post si sa nu se întîmple ceva. Cînd vad cum se culeg florile de rododendroni în saci de plastic, îmi vine sa turbez. Acum ne ajuta si legea: între 200 si 800 de lei amenda. Culmea e ca oameni cu pretentii, medici, profesori îti reproseaza gestul prin care scoti carnetul de amenzi, spunînd ca ei nu distrug, nu rup ramuri, ci numai culeg florile. Pai cum si-or fi închipuind ca se înmultesc acesti rododendroni daca le rupi florile ? Or fi crezînd ca fac cepe ca lalelele si vine un gradinar sa se ocupe de înmultirea lor ? De fapt, afara de aroma pe care o poate da unei dulceti sau unui ceai, floarea de rododendron nu are nici un efect terapeutic, chiar sub forma de sirop, cum sustin unii. În urma cu 10-15 ani, vara, prin iunie-iulie, din Sinaia vedeai muntele rosu de flori de rododendroni. Am vrea sa fie si acum tot asa, dar numai cu ajutorul drumetului se poate face treaba asta !

- Te-ai gîndit, Cataline - esti de cîtiva ani buni numai pe munte - sa te stabilesti odata si odata în oras ?

- M-am gîndit, am si încercat, n-a mers. Viata mea e sus. Uite, am o facultate, o mama în Bucuresti, un frate tot acolo, o sora plecata cu serviciul la Palatul Natiunilor Unite, la New York, dar eu tot cu singuratatile, cu muntele. Pentru securitatea zborurilor avioanelor, pentru prevenirea cu un ceas mai devreme a calamitatilor naturale, pentru salvarea turistilor înghetati, epuizati de oboseala, raniti. Locul meu e aici. De coborît mai cobor, dar tot mai rar. Ma gîndesc la proverbul: "Cerbul care s-a-nvatat sa coboare ca sa bea numai roua de pe ferigi, pîna la urma da peste un vînator."

Desigur, v-ati dat seama ca oaspetii acestui capitol vor fi salvamontistii din Sinaia si asta nu pentru ca zona "Bucegi" le-ar apartine în exclusivitate. Cînd vorbesti de Bucegi incluzi si centrele Salvamont Cîmpulung, Predeal, Busteni, însa cînd vorbesti de "Platoul Bucegilor", numai la sinaieni trebuie sa te gîndesti. E o zona grea. E grea nu pentru ca distantele dintre cabane sînt mari sau pentru ca avalansele vin cu zapada multa, ca-n muntii Fagaras, nu pentru ca pîrtiile de schi sînt foarte, foarte aglomerate, ca la Predeal (Clabucet), nu pentru ca portiunile de abrupt sînt grele si periculoase, ca-n Piatra Craiului, ci pentru ca mai tot timpul anului turistii prefera Bucegii. Trenurile si soselele accesibile reprezinta o invitatie permanenta la drumetie.

Unii dintre ei, departe de a fi bine echipati, îsi pun în pericol viata. În fuste scurte, în pantofi cu toc, ciorapi de nailon, costume si cravate, balonzaide si paltoane, cu capul descoperit, uneori cu geamantane, valize, sacose de mîna, acesti turisti reprezinta un dublu pericol: încurca buna desfasurare a activitatii montane si îsi pericliteaza existenta proprie. Ei nu înteleg ca nu mai sînt în mijlocul orasului ca sa se adaposteasca de ploaie sub prima streasina sau sa se arunce într-un taximetru, ci se afla într-un loc în care frumosul presupune tocmai lipsa celor de mai sus, liniste, aer curat, miscare neîngradita. si daca la opera sau la teatru nu se duc în hanorac sau bocanci de schi, trebuie sa înteleaga ca nici pe munte nu ai ce cauta cu costum sau rochie sic.

Ca în orice zona alpina din tara, salvarea si, în mai mica masura, prevenirea s-au facut dintotdeauna de cînd se urca pe munte, de cînd sînt cabanieri, de cînd se practica sporturile de iarna.

Am chemat în aceste pagini doi dintre veteranii muntilor Bucegi, Emilian Ionescu, vechi om de munte din Sinaia, multi ani angajat al institutiilor de turism din oras, actualmente presedinte al clubului "Vointa" din Sinaia si "nea" Sandu Simionescu, de la întreprinderea de Mecanica Fina din oras, fost cabanier la "Zanoaga", om de munte priceput, bun cunoscator al Bucegilor, saritor la nevoie în toate cazurile de urgenta de pe Bucegi.

- Eh, cunosc multe întîmplari de munte, unele chiar dramatice, povesteste Sandu Simionescu. Accidente uneori absurde, absurde pentru ca, practic, nu exista motivul real, serios ca sa se poata produce. Bunaoara, mi-aduc aminte de un grup de turisti, toti functionari ai Bancii Nationale de la Bucuresti, care au venit sa-si petreaca vacanta la cabana Zanoaga. Printre ei si un baietel, fiul contabilului sef care, ramînînd acasa, îl încredintase colegilor. În prima zi au facut o excursie la Scropoasa. Acolo sînt niste stînci destul de periculoase pentru un copil, stînci printre care curge un suvoi de apa. Nu stiu cum a reusit, dar tocmai el a cazut, a fost luat de apa si bagat sub o stînca.

Grupul i-a observat lipsa abia cînd a ajuns la "Zanoaga". Unde e copilul, unde e copilul ? Au început sa-l caute. Am intrat în rol bineînteles. Aveam un cîine lup, fugit de la fostul stapîn, un carutas care, ori de cîte ori se îmbata, îl batea, pretinzîndu-i sa duca caii acasa. Probabil ca se saturase de asa stapîn si-acum se aciuise pe lînga cabana. Era foarte istet, asa ca l-am luat si pe el, dar n-am gasit nimic. A trebuit sa cobor în Sinaia sa anunt Militia. A venit capitanul Ionescu cu un cîine "salarizat". Din nou cautari zadarnice. Dupa vreo doua zile apare un cioban, care mai mi-aducea mie niste brînza. Din vorba-n vorba, ciobanul zice: "Eu am vazut de departe copilul, era pe o stînca, dar n-am stiut ca e cautat. Asta acum doua zile".

A venit si el cu doi cîini ciobanesti, care, într-adevar, ne-au dus pîna la stînca. Acolo s-au oprit latrînd. Mi-am adus aminte atunci ca lotul national de natatie e cazat la "Pestera". Am oprit un camion care cara busteni, dar acum facea cursa în gol si l-am trimis dupa sportivi. Au venit toti, s-au dezechipat si, desi apa era foarte rece, au început sa-l caute si, nu dupa mult timp, l-au gasit prins sub stînca, umflat de apa. L-am învelit într-o patura si l-am bagat într-o magazie. A doua zi de dimineata au venit parintii copilului, dar fiecare în alta masina. Erau despartiti, nu traiau în acelasi oras. Poate si asta fusese o cauza a accidentului. Grupul cu care venise copilul nu putea tine loc nici de mama si nici de tata. seful contabil s-a oferit sa dea 2 000 de lei sportivilor pentru ca scosesera corpul din apa, dar toti au refuzat în tacere, tristi. Dupa doua saptamîni am fost chemat la Bucuresti pentru declaratii. Ce puteam sa spun decît ca grupul plecase din cabana fara sa anunte macar în ce directie, contrar indicatiilor afisate pe peretii cabanei. Dar asta nu era ceva neobisnuit. si azi, multi, cei mai multi procedeaza la fel.

Nu spun ca si noi, oamenii de munte, nu facem greseli, recunoaste nea Sandu. S-a-ntîmplat sa plec dupa o noapte de chef, iarna, pe un timp nefavorabil spre Sinaia. Acum n-as mai face asa ceva sau 1-as apostrofa pe turistul care ar proceda în acest fel. Era dupa un revelion, pe data de 2 ianuarie. Veneau contabilii si faceau inventarele. La mine a venit tovarasa L., o fata draguta, afabila, careia îi placea muntele. Facem inventarul si ne îndreptam spre "Babele", unde urma sa se sarbatoreasca revelionul cabanierilor, primul revelion al cabanierilor. Pe munte erau putini turisti. Trecem pe la "Bolboci" sa-l luam si pe cabanierul de acolo si ne îndreptam spre ,,Babele". Revelionul a fost minunat, dar ne-am.,ambalat" peste masura. A doua zi pe la ora prînzului, bine dispusi, am plecat spre Sinaia, ca aveam liber cîteva zile. Eram vreo 13 persoane. Am trecut pe la ,,Piatra Arsa" unde nea Rîsnoveanu ne-a primit cu pîine si sare - o gluma dupa care se ascundea invitatia la abstinenta, la pondere - dupa care ne-am îndreptat spre "Vîrful cu Dor". Dar vremea nu era grozava, chiar se întunecase putin. Ajunsi aproape de "Vîrful cu Dor", la un moment dat, domnisoara L. cade zdravan. Se loveste si la cap si la un umar si, pentru ca aluneca la vale, am prins-o de picior în ultima instanta, într-o pozitie incomoda, încît i l-am luxat. Adevarul e ca mergeam cu totii nepermis de de contractati, iar reflexul meu de a prinde pe cea care cazuse a fost greoi, aproape tardiv. În fine, unul din noi a plecat înainte spre Cota l 400 sa faca rost de o masina, ca sa coborîm în Sinaia. Noi, ceilalti ne-am împartit merele si portocalele ramase de la revelion si, încet-încet, am ajuns si la Cota l 400. Acolo, dupa o jumatate de ora de asteptare, vine un LM.S. sa ne ia. N-a vrut nimeni sa ramîna pe jos, asa ca ne-am suit cu schiuri si rucsaci, toti treisprezece. Numai noi stim cum am ajuns jos, dar am ajuns. Dupa ce am dus fata la spital, am plecat acasa sa ma odihnesc. Era ora 1,30 noaptea si aveam si încasarile în rucsac. În fine, a doua zi, la birou, directorul statiunii m-a felicitat pentru bunul mers al cabanei în general si pentru reusita revelionului în special, unde eu fusesem printre animatori, dar n-a scapat ocazia sa-mi aminteasca de boroboata de la coborîre. ,,Nea Sandule, ce-ai domnule, cu tovarasa L. ? Înteleg ca alunecase si-ai prins-o de picior, dar acum vezi, are piciorul ca un butuc !".

A trecut vremea. Peste vreo doua luni a urmat un nou inventar la "Zanoaga" si cine credeti ca a venit sa-l faca ? Tovarasa L. Abia se vindecase, dar atractia muntelui a fost mai puternica. Dupa terminarea inventarului, fata a plecat cu o masina care s-a rasturnat nu departe de cabana. N-a patit nimic, dar a doua zi, la tov. director, am primit alt bobîrnac: "Mai, nea Sandule, ori de cîte ori esti dumneata prin preajma, tovarasa L. are numai necazuri".

Dar sa-l invitam si pe nea Milica (Emilian Ionescu) sa ne povesteasca cîte ceva, fiindca stie o groaza de întîmplari de pe munte, auzite si vazute.

- Se pornise un viscol puternic, se conformeaza Emilian Ionescu. Nu mai stiu prin ce an. stiu ca foarte multi sportivi de la "Dinamo" se aflau în cantonament la "Pestera" si "Padina". O doctorita din lot a plecat însotita de trei oameni spre "Vîrful cu Dor", spre Sinaia. Dupa vreo ora am plecat si eu, de la "Pestera" prin valea Dorului, spre cabana "Vîrful cu Dor". Vazînd ca urmele celor din fata mea se rasfira, mi-am dat seama ca oamenii erau în dificultate. Am grabit pasul si i-am ajuns din urma.

Femeia nu mai putea merge, iar cei trei o carau pe rînd în spate. Erau aproape pierduti. Cabana era înca departe. I-am ajutat cum am putut, i-am calauzit pîna la cabana. Femeia nu mai vorbea. Ajunsi la cabana, am condus-o în hol, nu direct la caldura, i-am dat un ceai fierbinte si, în fine, si-a revenit. Putin mai tîrziu, stînd de vorba cu ea, i-am spus ca povesti am auzit multe si tocmai de aceea as ruga-o sa-si aminteasca exact cum a fost. "Întîi mi-a fost groaznic de frig, nu mai puteam rezista, am început sa plîng. Dupa aceea mi s-a facut cald. Ma simteam foarte bine. Eram fericita, niciodata n-am simtit atîta fericire". Am insistat sa fie foarte sincera si foarte serioasa. si-a dat cuvîntul de onoare ca nu improvizeaza.

Iata deci ca ceea ce banuiam ca sînt niste povestiri fara suport se confirma a fi un adevar general. Moartea prin înghetare are deci..frumusetea" ei. Sumbra compensatie. Pomana muntelui. Dar cine are nevoie de ea ? Brrr...

si pentru ca l-am auzit adineauri pe nea Sandu ca si-a facut autocritica, hai sa va povestesc foarte pe scurt ce mi s-a întîmplat si mie.

M-am avîntat sa culeg o floare de colt, mare cît palma, ce crestea sus la Crucea Eroilor, într-un loc periculos. Am coborît si, cînd am observat unde sînt, m-au trecut sudorile. Sub mine se casca prapastia. Se vedeau Bustenii. Am încercat sa urc încet înapoi. N-aveam decît sa ma catar 4 metri ca sa fiu în siguranta, dar acesti patru metri i-am facut în doua ore. Cu toata priceperea si bunavointa lor, ce ar putea face cabanierii pentru turistul care ar avea ideea fixa de a culege o floare de colt mare cît palma, într-un loc impasibil ?

În tineretele mele, cînd nu exista Salvamontul, cabanierii îsi comunicau unii altora numele turistilor care plecau seara la drum. Daca se pierdea vreunul îl cautau toata noaptea. Mi-aduc aminte de cazul unui turist care a plecat de la cabana "l 500", un fel de coliba pe locul unde se afla actualul "Popas Alpin". A fost gasit la ora patru dimineata - ratacit în padurea Cocora - de un ajutor de cabanier de la "Pestera". Existau cabanieri, oameni unul si unul, cunoscatori ai muntelui, între timp a aparut obligatia cabanierilor de a realiza un plan si planul nu se realizeaza numai cu ceai fierbinte, ceai cu care erai întîmpinat la orice ora din noapte. si daca ai plan nu mai ai timp sa cutreieri padurea din jurul cabanei, sa-i aduni noaptea pe întîrziati. si-apoi nici cabanierii nu mai sînt aceiasi. Multi au devenit simpli responsabili de unitati comerciale.

Cel care a alcatuit pentru prima data o echipa permanenta si organizata a fost Mihai Sîrbu.

- În 1967 m-am angajat la Vîrful Omu, iar în 1969 s-a înfiintat Salvamontul. Primii oameni ? Tovarasul serbulea, ca oficial din partea Consiliului Popular, Nicu Soare, nea Filicâ Pascu, Victor Pascu, nea Sandu Simionescu de la "Zanoaga" si alti cîtiva, toti sub conducerea fratelui meu. Au avut ei ceva actiuni în vremea aceea. Conducerea am preluat-o prin '71, bineînteles cu o baza materiala proprie unui început, încet-încet, s-a dovedit ca membrii echipei nu prea mai puteau face fata. Erau mari iubitori ai muntelui, buni cunoscatori, dar vîrsta era un handicap mare, "experienta" fiind criteriul primordial la selectia initiala pentru Salvamont. În ultima instanta, totul era o chestiune de pregatire fizica, deficitara la veteranii nostri, din moment ce nu veneau din prima tinerete cu un antrenament specific, profesional as zice. Am sa va dau un exemplu, paradoxal la prima vedere.

Eram în Polonia în urma cu cîtiva ani, la un concurs de profil si sa vezi ciudatenie: la grupa de 18-30 de ani erau doar patru concurenti, la 30-45 ani, grupa în care s-a inclus toata echipa noastra, eram vreo 30 de concurenti, iar la grupa de peste 45 de ani, 80 de concurenti, dar acesti oameni în vîrsta se prezentau foarte bine, pentru ca faceau "Salvamont" de cînd se stiau. Bineînteles ca oamenii mei, deveniti salvamontisti la vîrsta maturitatii, s-au clasat în urma "batrînilor".

Asadar, s-a pus problema reîmprospatarii echipei. De fapt, oamenii singuri si-au dat seama ca nu mai pot face fata, desi un om ca regretatul Filica Pascu, mare cunoscator al Bucegilor, ar fi fost foarte necesar echipei mele de acum. Am început cu oamenii de la telecabina. Au fost perioade lungi de cautari, de pregatiri, vreo doi ani de antrenament numai de stînca. Am intentionat sa pregatesc cît mai multi conducatori, adica persoane capabile sa conduca o actiune. Dupa gravitatea cazului, poti apela la toti oamenii de pe munte, salariati de la teleferic, cabane etc, dar un conducator nu poate fi substituit. El poate si trebuie sa pretinda ascultare de la oricine, indiferent de vîrsta, studii, echipament. Este omul care trebuie sa ia decizii ferme, caci el hotaraste prioritatea actiunilor în cazul producerii mai multor accidente. Toata treaba aceasta se bazeaza pe acumulari de ani de zile, pe antrenament, pe talent.

În ultima vreme au venit vreo trei baieti noi. Au adus cu ei entuziasm, multa bunavointa, dar se adapteaza greu, au dificultati chiar la o preactiune, adica turul de forta, marsul, alergatura, cautarea unui grup ratacit. Talentul si posibilitatile fizice sînt esentiale. Ca sa nu mai vorbesc de dîrzenie. Sînt cazuri cînd îti vine sa urli: "nu mai pot", "nu mai stiu unde sînt", dar trebuie sa strîngi din dinti...

Eram odata cu totii pe Platou. Mergeam spre "Piatra Arsa", cînd auzim în statie discutia dintre "Padina" si "Babele" despre sapte turisti plecati de la "Padina" spre Horoaba, pe la noua dimineata. Era o vreme ciudata, cu ceata "stropita" de o burnita deasa, în orice caz nu chiar o vreme care sa te faca sa nu mai pleci la drum. Ajunsi la "Piatra Arsa", cerem amanunte, discutam putin cu "Padina" si "Babele" si pornim sa cotrobaim Horoaba. Urcam repede la "Babele", de acolo spre "Omu", trecînd pe sub Ceardac si iata-ne deasupra Mecetului Turcesc. Vremea se înrautatise. Mîncare nu prea aveam. Ţin minte ca am scos o felie de pîine, o bucatica de slanina si un ardei gras. Toate acestea le-am împartit în patru. Aveam legatura radio permanenta cu cele doua echipe care plecasera de la "Babele" si de la "Padina". Am urcat pe vîrful Doamnelor si am facut tot Drumul Granicerilor pe un viscol inimaginabil. Din cauza lapovitei, pe jos se asternuse un covor de gheata. Stînca era si ea acoperita cu o pelicula de gheata. Vîntul era infernal. Ne-am dat întîlnire cu ceilalti la ora unu noaptea deasupra Horoabei. Cautam, strigam, fluieram. Datorita viscolului nu erai niciodata sigur ca a raspuns un om sau a suierat doar vîntul, întîlnirea de la ora unu nu s-a produs. Noi am ajuns pe la doua si, cum nu se putea sta în loc mai mult de 5 minute, ne-am zis ca ceilalti plecasera. Din cauza frigului, lanternele erau aproape inutilizabile. Bateriile "cadeau" repede. Le bagam la piept sa-si mai revina. Becurile de la Fieni sau poate de la Electro Banat, vreo patru la numar, s-au ars rînd pe rînd. La un moment dat auzim jos un latrat. "Am ajuns deasupra Padinei" ne-am zis. Am început sa coborîm. Deodata, auzim din nou latratul, dar de data asta sus, în spatele nostru. Ceea ce luasem drept cabana era doar un cîine vagabond care se plimba de ici colo, lucru aproape incredibil pe asa vreme. Pîna la cinci dimineata ne-am învîrtit în viscol, trecînd de fiecare data printre stîlpii marcajului. Decebal mi-a spus într-un rînd: "Daca nu gasesc apa fac coma hepatica". El avusese hepatita în urma cu cîtiva ani. Nu eram deloc pregatiti pentru asemenea vreme. Fara apa, fara piolet, fara mîncare, fara cort, am petrecut o noapte infernala. Simteam sudoarea absolut pe tot corpul. Pe la cinci si jumatate dimineata am ajuns la "Padina". Hainele erau tepene pe noi. Abia le-am dezbracat. Am aflat ca grupul nu fusese gasit. Erau sapte oameni între 12 si 63 ani. Îti dai seama ? sapte ! Orice accident care se soldeaza cu peste doi morti se considera catastrofa si se raporteaza pîna la seful statului. Se facusera aproape 24 ore de cînd parasisera cabana. Am dormit o jumatate de ora si am plecat din nou. În acelasi timp, am trimis pe cineva cu un autobuz pîna la Zanoaga, de unde ni s-a comunicat ca cei sapte trecusera pe acolo. Am plecat imediat cu o masina. ,,Încotro au luat-o ?". "Spre Scropoasa". Repede la Scropoasa. si aici fusesera vazuti, dar nu se stie încotro se îndreptasera. Erau zeci de posibilitati. Ne trebuiau oameni multi. Am luat legatura cu tovarasul serbulea, la Sinaia, pentru a-1 ruga sa ceara ajutorul militarilor de la Predeal. În momentul cînd am fost anuntati ca masina cu militari a plecat spre noi, cei sapte indivizi si-au facut aparitia. Vii, sanatosi, total nevatamati. Se adapostisera în Valea Horoabei, într-o alveola, lînga cascada, ceea ce explica de ce nu ne-au auzit cînd am strigat. Doar trecusem pe acolo. Pe la ora prînzului, cu o frînghie de ti-ar fi rusine sa întinzi rufe pe ea, au facut recuperarea si au iesit la loc deschis. Tot grupul era din Orsova. S-au mirat cînd au auzit ca fusesera cautati cu disperare toata noaptea.

Acesta reprezinta un gen de actiune în care Salvamontul nu a facut nimic pentru salvarea oamenilor, ci doar a cautat cu înversunare un grup, considerat ratacit. Mai sînt situatii cînd trebuie sa cauti un om decedat. Aici exista o serie de implicatii. Actiunea devine mult mai periculoasa, pe de-o parte fiindca cel decedat, de obicei, se afla într-o prapastie, într-un horn, deci într-o zona grea, pe de alta parte, pentru ca "obiectul" actiunii nu mai poate ajuta cu nimic la propria recuperare. În astfel de cazuri e imposibil sa nu te gîndesti ca risti o viata sau mai multe, ca sa recuperezi un corp neînsufletit. E o dilema asemanatoare aceleia existente în grefele de inima. Cînd se poate considera donatorul mort, cînd nu mai bate inima sau cînd nu mai functioneaza creierul ? E oportuna sau nu operatia pentru primitor ? Daca operatia nu reuseste, nu cumva omul ar fi trait mai mult cu inima sa cea bolnava ?

Pentru salvamontisti am spus ca e o dilema, dar numai teoretica. Niciodata nu se transforma în ezitare. Daca eziti te ratezi ca salvamontist, te autoelimini. Aceasta selectie naturala face ca în Salvamont sa nu întîlnesti nici oameni slabi de înger si nici lichele. Sau daca apar au o existenta cu totul si cu totul pasagera. Echipa îi simte. Ironia soartei a facut sa am parte si de întîmplari comice, chiar pe fondul sinistru al evacuarii unui mort dintr-o prapastie. Coborîsem dupa el împreuna cu colegul Ene, care pîna atunci nu avusese de-a face decît cu supravietuitori. Era la primul caz de acest fel. Dupa ce am legat fedeles corpul neînsufletit, înainte de a începe ascensiunea am p: opus o tigara, ca sa ne linisteasca nervii. Pîna atunci Ene se tinuse tare, dar cînd i-am dat tigara si-am vazut ca nu nimereste gura, mi-am dat seama ca era extrem de emotionat. Mai tîrziu, cînd am ajuns sus, trebuia sa transportam povara, însa din cauza oboselii si a gerului treaba nu mergea deloc. Legasem "coletul" cu cordeline, dar nici unul nu tragea cînd trebuia. Am început sa ne enervam. Se enervasera si cei care trageau, si cei care ridicau "pachetul". Noroc ca militianul care venise sa asiste la recuperare, desi era micut, slabut, rebegit de frig, a avut un gînd salvator pe care l-a exprimat cu voce tare: "Ajungem la cabaana si bem o tuica fiaarta..." în secunda urmatoare, toti ne-am revenit; ne sincronizam perfect, eram odihniti ca la început, înaintam repede. Cînd am ajuns la masina, lui Moiceanu nu-i pornea motorul, însa noua nu ne mai pasa. Ne revenisem complet, redevenisem oameni de munte care pot sta ore-n sir în viscol si ger, în slujba unui seaman. Nu crezi ca suna fals ?

- Nu, pentru un om de munte nu cred. Continua, te rog.

- Înainte de a trimite masina jos, în Sinaia, ne-am oprit într-adevar la cabana la o tuica fiarta. Masina am tras-o în spatele bucatariei în dreptul geamului, ca era lumina. Am lasat trapa din spate a IMS-ului, de i se vedeau picioarele mortului. Era seara. Apare deodata un turist de la Costila: "Buna seara", "Buna seara''. "Ce ger e !". "Într-adevar, e un ger naprasnic". În fine, chestii de-astea. "Da' de ce-l lasati pe ala afara dom'le ?". "Eeh, e... mort". A stat el cîteva clipe, nu prea a-nteles, e cumva beat-mort sau e mort cu adevarat ? Avea de gînd sa plece, dar cînd a priceput despre ce e vorba a ramas si-a zis ca se-mbata. si s-a tinut de cuvînt.

- Nu stiu cum, continua Decebal Mehedinti, cadru sanitar, "medicul" echipei, dar întîmplarile care ne ramîn în minte sînt tot de-acestea, cu substrat tragic. Sa nu credeti ca întîlnim numai astfel de cazuri. Sînt zeci si sute de tineri si vîrstnici adusi de noi de pe munte cu o criza de apendicita, ficat, fracturi etc. Aproape ca le uitam. Dar cînd ti se anunta de pilda "grup de 11 oameni disparuti" nu mai e de joaca.

Era într-o duminica, prin '71, de l martie. Urcam împreuna cu Mihai, Ene, Dan Trif, colegii nostri si doctorul Liviu Cornea de la Bucuresti. Se daduse alarma. Un grup de 11 studenti din ultimul an al Facultatii bucurestene de arhitectura plecasera cu o zi înainte de la "Vîrful cu Dor" spre "Padina". Dimineata fusese timp frumos, dar spre amiaza vremea se zburlise. De la telescaun li se spusese sa nu mai plece, totusi... Am alcatuit imediat doua echipaje, fiecare cu cîte o sanie Akja. Timpul era mizerabil.

Vînt foarte puternic, vizibilitate extrem de scazuta. Cred ca erau conditii clasice pentru îndeletnicirea noastra: vînt de peste 30 metri pe secunda, ceata, frigul care crestea cu fiecare metru urcat. Se facuse aproape întuneric din cauza negurii. Cel care tinea de coarnele din spate ale saniei nu-l vedea pe cel de la mînerele din fata si o Akja n-are decît lungimea unui om, plus mînerele. Prima Akje era goala, cea de-a doua transporta echipamentul de salvare. De la Cota 2 000 am hotarît sa întretaiem firul funicularului, pe directia est-vest. Iata însa ca din cauza cetii am reusit performanta de a ajunge acolo unde se afla acum statia de jos a telefericului de pe Valea Dorului, adica exact la 90° sud, deviere, oarecum pe adevaratul si vechiul drum "Vîrful cu Dor" - "Padina". Vizibilitatea era atît de slaba, încît cel din fata saniei-barca anunta "stînga" sau "dreapta", iar cel din spate se conforma. Dupa o ora de mers, vîntul a scazut si, ca prin miracol, a aparut soarele. Cînd am ajuns la linia de funicular în punctul pe care-l numim "Crucea" (este într-adevar o cruce, acolo a murit un muncitor în 1928) a început sa se umple si a doua Akja. Pe un stîlp de marcaj am gasit un rucsac. În el, un magnetofon "Grundig", o ciocolata mare, o sticla de coniac, cîteva obiecte de îmbracaminte, apoi la 20 metri în stînga o pereche de schiuri, la cinci metri mai departe alta pereche, si-asa, treptat, s-a burdusit Afcja. Inventarul: 10 perechi de schiuri, plus rucsacul. Ajunsi sus, în drumul de "Babele", am luat-o la vale prin bradet spre "Padina". Ninsese si zapada era foarte mare si pufoasa, îti dai seama ce înseamna un sfîrsit de viscol în padure ? Zapada mare, iar sub brazi, gaura. Trecînd în amonte de o astfel de pîlnie, zapada a cedat, într-o secunda Akja nu se mai vedea de zapada. Mi-am zis ca o dezgrop singur. Mi-am desfacut legaturile de la schi, dar în momentul urmator eram pîna la barbie îngropat în zapada. Grupul se ducea, eu nu ma puteam misca. Cînd si-au dat seama ca nu mai sînt cu ei, s-au întors si m-au scos. În fine, ajungem la "Padina". Acolo am gasit zece degerati în stare destul de grava: sase fete si patru baieti. Toti fusesera salvati de echipa cabanierului Ion Vila. Noi fusesem chemati, de fapt, ca sa-l gasim pe al unsprezecelea, omul care se sacrificase pentru ceilalti zece. Daca vreti, un erou. Un erou caruia ar trebui sa i se ridice un mic monument, acolo, în smeurisul de lînga padure.

Erau înca departe de "Padina" cînd drumul nu a mai putut fi continuat. Acest om i-a carat în spate, pe rînd, cîte zece metri, pauza, iar zece metri, tot asa pîna la liziera padurii, unde au fost auziti de cabanier la patru dimineata. Sa spuna Decebal în ce stare erau. Degeraturi între gradul I si III. Sotia celui care lipsea se afla într-o stare psihica deplorabila. Erau casatoriti de cîteva luni. Cu greu am scos cîteva cuvinte de la ei. Mai mult am dedus ca, dupa ce fusesera carati de colegul lor, nimeni nu s-a mai gîndit la el. Era si întuneric. Zapada l-ar fi acoperit, acolo unde cazuse sfîrsit de oboseala. L-am lasat pe Decebal sa se ocupe de suferinzi si în sala de mese am facut un fel de sfat.

Am iesit pe o vreme care devenise splendida si-am început sondarea cu betele de schi. Asadar, eram noi, înca vreo 50 de vînatori de munte din Predeal, alertati si ei, cîtiva meteorologi veniti pentru niste studii de clima, si un cetatean care s-a atasat de noi, putin bîlbîit, un om de o rara cumsecadenie, care ardea de dorinta de a face un bine. Am "greblat" terenul cu cea mai mare minutiozitate. Dupa ore de cautare, tocmai ne adunasem într-un sfat sa hotarîm daca mai chemam si alti militari, cînd "civilul" nostru care se împotmolea la vorbire, pipaind cu batul de schi, zice: "Aaaa... cccautati aici, ccca eu nu ma uit". La zece centimetri sub zapada, l-am gasit. Nu l-am mai dus la cabana. L-am transportat direct la Sinaia.

A doua zi am încarcat în rucsaci pîine, medicamente si am plecat din nou spre "Padina", pe o vreme din nou rece. Între timp, la cabana, telefonul zbîrnîia continuu. De la presedintia Consiliului de Ministri si Cezar Lazarescu - decanul sau rectorul de la Arhitectura, pîna la prieteni si rude, toti s-au interesat de starea grupului. S-a pus problema daca e posibil sa se faca interventii chirurgicale mai mici - pentru ca era nevoie de asa ceva -, dar praful din cabana a exclus imediat orice tentativa. Devenea necesar transportul celor zece la Sinaia. Cea mai buna solutie era elicopterul. Bucurestiul, Ploiestiul, Brasovul nu l-au putut trimite din cauza vremii nefavorabile. Ne-a trimis însa Clujul un elicopter. A facut doar 40 de minute pîna la noi, dar pentru aterizare ar fi fost necesara o platforma de 15x15 metri curatata de zapada pîna la sol. Ce puteam face noi cu 3-4 lopeti de la cabana, în 40 de minute ? Am zgîriat putin acea imensitate de zapada. Cu hanoracele noastre rosii, am marcat un simulacru de platforma de aterizare, si, ca atare, îmbarcarea s-a facut la înaltimea de l-2 metri de sol si numai cîte trei, cîte trei, pentru ca era un elicopter mititel. Au fost dusi cu totii pe "aeroportul" orasului Sinaia - stadionul Carpati, exact pe locul unde se afla acum hotelul Sinaia. Dupa patru aterizari, lumea s-a strîns buluc. Un neavizat ar fi putut crede ca se disputa un meci. Ultimii adusi am fost noi. Cîteva batrîne venite la odihna ne compatimeau: ,,Ia uite draga, nici pantaloni lungi n-au, saracii, si-s tineri, de ce n-or fi stînd acasa ? Bine ca i-a adus si pe ei.

Seara de martie. Ploua cu galeata, fulgere, tunete. Interlocutorii (mei, Mihai Sîrbu si Decebal Mehedinti, se încalzisera:

- De povestit îti povestim pîna dimineata, ca avem ce povesti. De ne prinde foamea îti rontaim pestii din acvariu.

- Nu-i nimic, merita, zic, aruncînd o privire vag îngrijorata spre pestisorii exotici care se zbenguie fara grija.

- Da, continua Mihai, era pe 3 ianuarie, cînd am fost anuntati ca pe Valea Caraimanului striga cineva dupa ajutor. Ger naprasnic, soare. Actiunea a-nceput-o Nelu Amuza cu "Gloaba". Drept sa-ti spun, nu-i stiu numele, e un om de munte, economist de meserie, un mare sufletist, iubitor de drumetie, cunoscator al Bucegilor. I se spunea "Gloaba" pentru ca duce în spinare o gramada de materiale, ale lui sau ale altora, ori de cîte ori este solicitat[3]. Deci, cei doi, plus un baiat din Busteni, îsi leaga fiecare coarda, dar nu ajunge. Vine si de la Costila un om cu o coarda, tot nimic. Eu ma aflam la Consiliul Popular din Sinaia, unde tocmai întîlnisem trei salvamontisti de la Busteni care venisera sa reclame ca nu sînt primiti în teleferic, desi aveau de facut recensamîntul pe munte. Pe Decebal l-am trimis la Busteni sa urce pe acolo, pentru a mentine cu el legatura radio. Am ajuns sus, ne-am legat corzile si-am început sa coborîm. La un moment dat îmi apare în fata ochilor o femeie. "Ce faci aici ?", o întreb prosteste fara sa ma gîndesc. Statea de 26 de ore acolo. Am dat-o pe mîna lui Giorgio Ciutacu. Mai jos era alta femeie. Urcase putin, îsi facuse prize cu unghiile, cred, pentru ca i-am gasit manusile roase pîna la jumatate, nu mai avea degete. Era în pantofi si tremura toata.

- si purta o blana mirobolanta, din care i-as dori nevesti-mi una, completeaza Decebal descrierea.

- Ce m-am chinuit ! La fiecare pas spunea ca nu mai poate. Abia am ajuns la baza hornului cu ea. Am cerut la "Caraiman" sa ni se trimita o sanie Akja. Între timp a venit si Decebal, i-a facut niste injectii întaritoare, dar cred ca mai mult aerul lui sigur de "doctor cu experienta" a pus-o pe picioare, de fapt nu pe picioare, ci în Akja. De aici a început munca tragatorilor de coarda. Undeva, pe traseul de urcare se facea un unghi si, pentru ca sa nu se frece coarda de stînca, m-am asezat acolo pe post de scripete. La un moment dat trece un nod de coarda prin fata mea. Am înghetat, si la propriu, si la figurat... Era un nod mizerabil facut. Nu stiu de cine, dar eram toti în pericol de prabusire.

- Era un nod din acela marinaresc, sari Decebal, cu care, de pe vas, prin smucituri, se poate desface parîma ce leaga vasul de tarm. Cît timp coarda era întinsa, mergea, dar daca se slabea putin, s-ar fi desfacut nodul. Aveam niste corzi "de sinucigas", cum se numesc, fabricate în R.F. Germania. Ei însisi le interzic pentru alpinism, ca dealtfel si cehii si polonezii. Înca de la seminarul din '71 ni s-a spus de corzile acestea. Mircea Noaghiu de la Salvamontul din Brasov, care e o personalitate în materie de alpinism si testare de materiale, a dat alarma, în urma a doua accidente mortale în Cheile Bicazului provocate de ruperea corzilor. Cehii si polonezii de la seminar s-au mirat: "Cum, cu "Dederon" lucrati ?". Noi le aveam din '71, pune la socoteala procesul lor normal de îmbatrînire, frecusul de zi cu zi, antrenamentele.

- În fine, nodul a trecut de toti. Am reusit sa aducem Akja cu femeia sus. În valea de lînga cabana ne asteptau de-acum 80 de ajutoare, cursanti ai unei scoli de ghizi.

- Sus la cabana, continua Decebal Mehedinti, o studenta foarte priceputa i-a aplicat victimei tratamentul necesar. Colegul nostru, Mihai Pricop, a plecat din Sinaia spre noi, cu niste medicamente de prima urgenta. Culmea, Spitalul din Sinaia n-a putut sa intervina la fel de prompt ca noi. Am facut o ora si 20 de minute de la "Caraiman" la "2 000" si înca o ora si jumatate am asteptat ca soferul de la Salvare sa vina cu targa sus, pentru ca Akja nu intra în cabina telefericului. Am stat în holul telefericului tot acest timp, cu cele doua femei în stare grava.

În noaptea dinspre 3 spre 4 ianuarie am fost din nou alertati. Viscol strasnic, noi eram la cabana la "Piatra Arsa". Amuza, cabanierul de la "Caraiman", se simtea rau, astfel ca a fost nevoit sa ramîna peste noapte împreuna cu noi. Pe la 12 noaptea se anunta prin telefon ca la "Caraiman" vîntul a smuls acoperisul. Lui Amuza nu i-am spus pîna dimineata. Medicii loturilor de scrima si handbal care erau la cabana i-au acordat îngrijirea necesara. La "Caraiman", vîntul smulsese cam o treime de acoperis, fara a produce însa pagube speciale. Se stie ca aceasta cabana este legata cu ancore din cabluri de otel, de locul pe care, cam neinspirat, a fost amplasata.

- Ţi-aduci aminte Mihai ? în ziua aceea am mai avut trei cazuri: un cetatean a cazut... din pat si s-a ranit grav (asa credeam noi). Cînd urechea sîngereaza se presupune o fractura de craniu sau de ureche interna, dar pîna la urma s-a dovedit a fi un banal traumatism cranian. Un alt cetatean deprins cu muntele a facut o fractura, chiar în fata cabanei "Babele" pe o portiune de pamînt, iar o fata care se hîrjonea cu grupul ei pe zapada s-a lovit de un pietroi ascuns...

- Îmi închipuiam ca nimic nu poate fi mai banal decît sa te tai cu cantul schiului la picior, dar vad ca aveti de-a face si cu caderi din pat.

- Ei, pai sa-ti arate Mihai ce-a patit la picior, daca tot vorbiti de asta. Are o cicatrice frumoasa de tot.

- Pai, totul a pornit de la o vizita a lui Marin Niculescu, care a venit pe la mine prin 1968, cînd lucram la "Omu". Zice cu glasul lui grav: "Bai, Mihai, pe aici, acum 20 de ani se facea "kilometru lansat". Nu era pic de zapada atunci, însa la venirea iernii mi-aduc aminte de spusele lui. Ma duc si eu nu prea sus si ma lansez. Aveam un "Olimpic" de 2,10 metri si-am dat cu cozile de stînca. M-am dezechilibrat si ce-a urmat este lesne de închipuit. Prietenii cu care schiam erau relativ departe si nu m-au vazut. Am stat, pîna au venit, o buna bucata de vreme pe spate, cu capul spre vale, cu un schiu pierdut si altul înfipt cu vîrful în jos, deci cu piciorul torsionat, rupt, plus o taietura cu schiul.

Sîngele curgea din abundenta si se prelingea pe tot corpul. Cînd m-au gasit, aproape ca aiuram. M-au dus la "Omu". Mi s-au pus tot felul de sîrme si bretele drept garou, pîna a venit nea Gore (n.a. Grigore Spiridonescu), meteorologul, care mi-a presarat pe rana o cantitate apreciabila de sare. Nu stiu cum de nu m-am suit pe pereti, dar dupa trei minute sîngele s-a oprit. Atunci l-am cunoscut eu pe Liviu Cornea de la Federatie. Colegii de la "Omu" au solicitat Predealului (era singura legatura pe care o aveam) sa ia legatura cu "l 500" si de acolo sa se întrebe toate cabanele daca au vreun medic "ca Mihai a patit ceva la os". Din cauza atîtor legaturi radio si telefonice, receptia s-a alterat la un moment dat si s-a înteles ca "Mihai are ceva la ochi".

Liviu Cornea era la "Piatra Arsa" cu sportivii. Pe la ora 10 seara a primit mesajul, dupa care a plecat spre "Omu" cu o trusa special alcatuita pentru o afectiune oftalmologica. Nu stiu ce mi-a facut la picior, cert e ca dimineata ma simteam bine.

Dupa unsprezece zile vine fratele meu. Era o vreme splendida, dar geroasa. Ies afara sa-l vad cum schiaza. Aveam un bandaj gros pe picior si nu am simtit gerul care mi-a ciupit rana. Noaptea urmatoare muscam tencuiala de durere. Vine nea Gore, se uita la picior si zice "Hai la Sinaia". Am plecat pe o vreme cumplita. Pe la ora 14 am ajuns la "Piatra Arsa". Nu mai puteam. Am vorbit cu nea Marin de la telescaun daca poate sa ma astepte. Fratele meu s-a întîmplat sa fie acolo si mi-a iesit în întîmpinare. Am ajuns la Sinaia la spital. Timp de 8 zile ziceau ca-mi fac pregatire pentru operatie. Ma bombardasera cu injectii, dar piciorul continua sa supureze, într-o zi îl prind pe doctorul Nichifor, de serviciu: "Doctore ne-a venit o inspectie de la reteaua meteo si trebuie sa ma duc, ca astia nu stiu de gluma.

Ma duc la «l 500» sa vorbesc cu ei." "Bine, dar vii..." "Vin, cum sa nu".

Sar în primul tren de Bucuresti si glont la un spital, la o cunostinta a mea. "Repede în sala de operatii !". La întoarcere ma asteptau în gara prietenii. Scapasem de necaz.

- Se stie ca sînteti niste oameni aparte. Mai tunsi sau mai putin tunsi, mai barbieriti sau mai putin barbieriti, faceti o treaba foarte utila care nici nu se numeste barem "serviciu". O faceti pentru ca vreti sa o faceti. Ce parere au oamenii despre voi ?

- Întrebarea asta as putea sa o pun eu. stiu ca nu "faci" muntele la modul insistent în care-l "facem" noi, salvamontistii, dar mai stiu ca nu vii din Mangalia sau din Giurgiu ca sa scrii despre oamenii de munte. Indiferent de parerea oamenilor, noi ne facem datoria. si daca acea sotie de medic primar din Ploiesti, care a spus odata ca prefera sa moara decît sa fie salvata de niste barbosi ca noi, va avea vreun accident, o asigur ca putin ne va pasa de dorinta domniei sale de a muri. O vom lua pe sus si nu vom fi linistiti decît atunci cînd o vom preda în mîinile personalului medical calificat. Nu avem nevoie de osanale pentru ca probabil nu am avea timp sa le digeram. Totusi, îmi e greu sa alung din memorie întîmplarea de la Piatra Arsa, cînd am avut de-a face cu sute de "pacienti". Era o perioada cînd se interzisese accesul pe munte. Conditiile meteorologice erau atît de vitrege ca numai excursie nu se putea numi, nemaivorbind ca vietile turistilor erau expuse. Din cei 500 de turisti intrati totusi pe Platou, 200 s-au ales cu degeraturi. Cei mai multi, dupa primele îngrijiri, au devenit transportabili, dar vreo zece au ramas la "Piatra Arsa" pentru cîteva zile de tratament. Noua dintre ei erau B.T.T.-isti, deci niste turisti asigurati: ghid, organizator... La "Piatra Arsa" era un adevarat spital, al carui director, Decebal, îsi ducea pacientii în spinare si le mai si dadea sa manînce cu lingurita. Bietul Decebal ! Dupa ce i-a doftoricit ca o moasa pe cei noua tineri, nu s-a ales nici macar cu un cuvînt de multumire. Mai sensibil s-a dovedit al zecelea, un barbat trecut, ratacit prin grup, pe nume Marin. Neavînd nevoie de mari îngrijiri, mai mult a ajutat la treaba. Cînd a ajuns acasa, a fost singurul care a trimis o vedere.

Dar cu B.T.T.-ul am mai avut noi necazuri. Voi aminti doar asa-numita "actiune de la Stînca Rosie".

Dupa-amiaza de duminica, viscol si lume multa pe munte. Grupurile se cam retrageau spre Sinaia. Ghidul unui grup îmi spune ca un coleg al sau, ghid si el, a ramas în urma cu înca doua persoane din grup. Începuse sa nu prea mai vina lume de sus, cei trei întîrziau nepermis. Anunt pe baieti prin statie sa ramîna pe receptie, ca s-ar putea sa avem necazuri, îl trimit pe Decebal sa verifice daca ghidul cautat de noi nu a ajuns totusi în gara. Sa cauti un om în furnicarul de pe peron, într-o duminica seara, e aproape imposibil. Totusi, dupa un timp. Decebal îmi transmite: "Mihai, în gara nu sînt. Am verificat cu mare greutate, din om în om." Atunci am luat lucrurile în serios. Am oprit pe munte corpul de control al B.T.T.-ului sa ma ajute, erau doar obligati prin regulamentul lor. Am facut trei echipe de cîte patru oameni. O echipa a luat-o pe Carp spre Papagal, alta spre valea Papagalului, a treia spre valea Zgarburei, a patra s-a dus la Stînca din Colt. Între timp, primesc stirea ca ghidul cautat se afla la "l 500".

L-am gasit înghetat, incapabil sa scoata vreun cuvînt. Am facut o schema a zonei si cu cuvintele DA si NU am reusit sa localizez aproximativ zona unde se puteau afla ceilalti doi. un baiat si o fata. Prin radio am dirijat echipele spre Stîna din Colt.

- Decebal, spune tu, te rog, mai departe !

- Cautarea prin viscol continua, într-un rînd am observat un animal cu patru picioare, cu ochi sticlosi care se tinea de noi continuu, la aceeasi distanta. În fine, cu greu si cu lupul singuratic dupa noi i-am gasit pe cei trei, spun trei pentru ca li se mai alaturase un individ la "Vîrful cu Dor". Era seara, pe la 9-10. Cei doi baieti erau convinsi ca fata a murit. Zaceau toti trei în zapada. Cînd ne-a auzit, fata a ridicat capul: "Traiesc". Am facut drumul pîna la cabana "l 500" însotiti de acelasi animal cu ochi sticlosi. Cînd am ajuns, unul din baieti a intrat în stare de semicoma. Am cerut masina de la Sinaia.

- Cabanierul, prelua Mihai "stafeta", ne daduse o camera si se culcase. Aveam nevoie însa de ceai fierbinte. Ne-am dus la usa meteorologului si am batut. Cabana uruia ca un tanc din cauza viscolului si n-am fost auziti. Atunci, sa vezi inventivitate, am vorbit prin radio cu Stanescu, soferul ARO-ului care tocmai sosise la Cota l 400. El a intrat la receptie si de acolo i-a telefonat meteorologului care ne-a deschis usa.

Dupa cîteva minute ni s-a oferit o oala mare cu ceai fierbinte. Pe la ora 12-l, toti erau în afara de orice pericol.

Nu este lipsit de interes nici cazul acelui barbat inconstient, sot al unei femei care trebuia sa aduca pe lume un copil.

Baietii îsi terminasera tura de sîmbata seara. Timp destul de bun, început de ianuarie. La "Vîrful cu Dor", pe treptele cabanei, o femeie plîngea. Întrebat, cabanierul a raspuns ca sotul ei plecase în calitate de sef de coloana al unui grup, spre Zanoaga. Jos, în Vîlcel, si-a expediat sotia înapoi, împreuna cu doi oameni din grup. I-a mai lasat si o sacosa de plastic mare si grea. O cam bagasem pe mîn'eca. La nasteri nu ne pricepeam. Am plecat cu femeia spre Cota l 500. Lunecus mare. La fiecare cazatura, icnea din greu. La cabana "l 500", de fapt.,Valea cu brazi", avea loc un revelion întîrziat al personalului de la "Adesgo". Chitarele zdranganeau, toata lumea era în priza, exuberanta, veselie. Prietenul nostru, Milica, era cap de coloana. "Mai, uite ce e, nu-ti stricam cheful, dar îti lasam aici o femeie care ar putea sa nasca". "Aiii", a sarit el în sus, dar s-a linistit repede pentru ca femeia extenuata a-nceput sa sforaie sanatos.

- Mi-ati ramas datori cu actiunea de la "Caraiman".

- Ei da, începu Decebal. Eu faceam pomul de iarna, chiar eram pe terminate, aveam si musafiri.

- Eu, continua Mihai, eram tot acasa, cînd primesc mesajul de la tov. serbulea ca trebuie sa plec la "Caraiman", ca e ceva în neregula. Vorbesc cu "Caraimanul", cei de acolo îmi spun ca din fundul vaii Caraimanului, de fapt de pe un perete al vaii, se aud strigate. Dau alarma prin radio. Raspund Decebal si Dragos Stoica, varul lui Decebal, un sufletist care ori de cîte ori îsi face timp vine de la Brasov ca sa ni se ala ture noua, salvamontistilor. Grupare rapida La Consiliu. Decebal îsi ia si musafirul, interesat oarecum în aceasta problema, un fel de sef al ghizilor din cadrul B.T.T.-ului. Am plecat în graba la Busteni. Nu mai era timp sa-i anuntam pe baietii de aici. Erau toti în productie. Dealtfel, treaba nu parea peste masura de grea. În mod normal, cum urcam din Busteni, la iesirea din padure ar fi trebuit sa dam de cei doi. Deodata, sîntem anuntati prin radio ca cei doi striga ca nu mai pot rezista si au de gînd sa-si dea drumul pe valea extrem de înclinata. Am intensificat ritmul, între timp, doctorul Noaghiu de la Brasov, care schia în zona, a reusit sa-l fixeze pe cel esuat mai sus. Erau doi pustani, dintre care unul cazuse pe o brîna lata de un metru, cu putina iarba pe ea. Parca fusese asezat cu elicopterul acolo si pe deasupra zbiera ca are o mîna rupta. Asta era foarte rau. Sa scoti din perete un om care nu te poate ajuta cu nimic e foarte dificil, în conditiile în care aveam de strabatut un perete lateral si un horn cu totul neprietenos. Cînd am ajuns lînga primul, cel mai de jos, acesta mi-a zis, constient probabil de prostia pe care o facusera: "Va rog sa nu dati în mine !". "Nu dau, ca am venit pentru alte treburi pe aici". M-am linistit constatînd ca nu avea mîna rupta. N-aveau caciulite, nici manusi. I-am scos greu. Se înnoptase. Cabanierul Amuza, care ne iesise în întîmpinare, ne-a condus la cabana. Pustii nici acum nu-si dadeau seama de pericolul prin care trecusera. Ba chiar ne-au luat peste picior cînd le-am cerut cîteva date personale pentru jurnalul nostru de la Consiliu. A doua zi, la plecare, se uitau lung, doar, doar îi vom saluta noi, dar... ne-am tinut tare. Dupa cîteva zile, Ion Preda de la "România Pitoreasca" s-a dus sa le ia un interviu, se întelege nu ca unor eroi, ci ca unor turisti recuperati. Cu aceasta ocazie a constatat ca parintii lor habar nu aveau de întîmplare.

- În comparatie cu alte centre Salvamont din tara, am impresia ca dotarea voastra materiala pare corespunzatoare.

- Într-adevar, avem statii de radio, masina, am facut rost de doi cîini Saint-Bernard pe care îi crestem. Unul e la Decebal, altul la mine.

Vizitîndu-l odata pe Mihai Sîrbu, l-am surprins cînd dadea cîinelui medicamente cu lingurita, penfru a-i stimula pofta de mîncare. Nu stia sa muste, nici sa mîrîie, dar muntele "îl facuse" zi de zi, la început în rucsac, apoi pe propriile picioare. Decebal Mehedinti pretinde ca Saint-Bernardul lui e mai inteligent. Este o catelusa si o cheama Babette. Pe al lui Mihai îl cheama Barry, numele cîinelui erou care în Alpii Italieni a salvat, La o avalansa, saptesprezece oameni. Cînd s-a întors sa-l salveze pe al optsprezecelea, acesta, speriat, crezînd ca e un lup, l-a împuscat. Sînt primii cîini Saint-Bernard din tara, crescuti si dresati pentru operatiunile de salvare, si se spera ca vor fi foarte utili pe munte. Vor fi învatati sa descopere orice om surprins de caderea de zapada. Spre deosebire de om, care poseda circa 5 milioane de celule olfactive, cîinele are în jur de 200 de milioane.

I-am întrebat pe baieti ce trebuie sa cunoasca un bun salvamontist. "De toate" - mi-au raspuns si desigur ca au dreptate, desi fiecare se poate lauda cu o "specialitate". În orice echipa este nevoie de un om ca Decebal care e medic, de un bun schior ca Dan Focseneanu, de un om de icuraj si de actiune, ca Gheorghe Ciutacu, de un om energic, bun alpinist si cu mare experienta, ca Mihai Sîrbu, de un Catalin Manoliu, întreprinzator si harnic, chiar si de învatacei supusi si destoinici, ca fratii Constantin si Mircea Stoica, unul strungar, celalalt electrician, azi ucenici, mîine salvamontisti de nadejde.

- Indiferent de calitatile care-l impun, fiecare om din echipa trebuie sa aiba suflu si muschi buni la picioare, pentru a asigura rapiditatea operatiunii, spune Mihai Sîrbu. Hai sa ma laud putin cu o performanta în acest domeniu. S-a-ntîmplat iarna trecuta. Era imediat dupa l ianuarie. Pe la ora prînzului "maturam" platoul. Ce înseamna "a matura" platoul ? Cu doua ore înainte de a se întuneca, deci iarna cam pe la 2-3 dupa-amiaza, la "Babele", la "Caraiman", îi întrebam pe turisti: "Dumneavoastra unde mergeti ?". "La Sinaia." "Atunci va rugam sa plecati, ca se întuneca." "Dumneavoastra ?". "Noi ramînem la cabana." "Bine... La revedere." "Dumneavoastra ?". "Noi mergem la "Padina." "Ei, pai atunci pregatiti-va de plecare !". Noi plecam ultimii din cabana. Treaba asta o facem.duminica dupa-amiaza sau la sfîrsitul unor zile libere, cu ocazia sarbatorilor legale. Pretindem ca noi sîntem initiatorii acestui sistem de prevenire a accidentelor. Asadar, în ziua aceea "maturam" platoul. Terminasem cu "Babele" si cu "Caraimanul" si eram aproape de "Piatra Arsa" în firul vaii Izvorul Dorului. La un moment dat, un cetatean ma anunta ca colegului sau îi e rau. Ne-a condus la el. Era tînar.

- Continua, Decebal, te rog, pe limba ta !

- Acuma... la un tînar te astepti la indigestii, intoxicatii, în fine la banalitati, dar în nici un caz la o peritonita prin perforare gastrica, o afectiune foarte grava ce necesita interventie rapida. Durerea o simtise înca de la Pestera. Efort la drum, consum de alcool, o noapte cam zbuciumata, toate acestea i-au agravat starea sanatatii. Dupa puls nu-i putusem pune un dignostic, caci avea un puls normal. I-am dat un scobutil si un algocalmin. La cabana a aparut un simptom caracteristic: asa-zisul "abdomen de lemn" (abdomenul se întareste, orice miscare provoaca dureri, pulsul devine filiform, începe cianozarea extremitatilor). La cabana se afla si medicul lotului de scrima, care i-a administrat cîteva calmante usoare. Dupa aceea, am plecat cu el de urgenta spre Sinaia, într-o cursa contracronometru. Între timp s-a luat legatura cu spitalul, deoarece era duminica dupa-amiaza si s-ar fi putut sa nu fie pregatiti, ca-n orice zi, pentru interventii chirurgicale. Cred ca atunci am realizat recordul nostru de viteza în transportarea unui om în suferinta. Cu totul a durat 50 de minute. Deci, nici o ora de la Piatra Arsa peste Vîrful Furnica pîna la Cota 2 000 si de-acolo la Sinaia cu telefericul, unde ne astepta Salvarea. Am executat traseul într-un "forcing" infernal. Nu ne puteam permite sa oprim nici pentru un consult. Totul se facea în mare viteza si în timpul mersului. Am urcat Vîrful Furnica în 10 minute, lucru \ care ne lua, de obicei, cam 15, pe timp bun si fara sa ducem vreun ranit.

- Constantin Stoica si Mircea Stoica, sînteti cei mai noi membri ai echipei Salvamont a orasului Sinaia. Ati mai participat la actiuni pîna acum ?

- Prima mea actiune a fost în "Caraiman", începe Costei. Un cetatean de vreo 55 de ani a avut o criza cardiaca. La ora 12 noaptea au fost chemati Decebal Mehedinti, Mihai Sîrbu si Giorgio Ciutacu, care erau în Sinaia. Ca de obicei, prin amabilitatea lui Dan Radus, directorul instalatiilor pe cablu din Sinaia, telecabina urcase în miez de noapte pentru ca echipa noastra sa poata fi mobilizata operativ. Pe la ora 3 am fost treziti si noi, care dormeam la Piatra Arsa. Eram cu Dragos Stoica. Nu sîntem neamuri, dar întîmplarea face sa fim trei cu numele de Stoica în echipa. Pe la patru si jumatate am ajuns cu Akja la "Caraiman". Afara era ger. Cetateanul abia se linistise, asa ca l-am lasat pîna la ora 9, cînd Decebal i-a facut niste injectii si l-a culcat în Akje, apoi l-am transportat pîna la Cota 2 000, la teleferic. Omul purta costum, palton si pantofi. Un grup de tineri îl rugase sa-i însoteasca. Erau fotbalisti în treninguri. I-au promis ca-l duc si-n spate, numai sa mearga cu ei. Inconstienta si la tinerii fotbalisti si la cardiacul în vîrsta.

- Eram în "Caraiman" cu un prieten din Iasi si altul din Sinaia, povesteste Mircea. Tocmai mîncasem, cînd vad o batrînica, o femeie care parea fiica ei si un baietel îndreptîndu-se spre poteca de coborîre spre Busteni. Am sarit imediat. "Nu se poate pe acolo." Drumul era deja închis. "Trebuie sa coborîm. Am telefon cu sotul azi." "Va ducem noi pîna la «Piatra Arsa»." Am vrut sa-i luam copilul în spate. Nici gînd, a-nceput sa plînga ca vrea la marna. Erau echipati foarte sumar. Femeile în bluze subtiri, iar baiatul în pantaloni scurti. Mai rau era cu batrîna, care avea un început de astm. Cînd spunea ca nu mai poate îi dadeam ciocolata. Am facut vreo trei ore pîna la "Piatra Arsa", dar nu le puteam lasa înainte de a le vedea urcate în teleferic. Noroc ca am întîlnit o masina a Telefoanelor cu care am reusit sa le expediem spre Sinaia. Alta data întîlnesc doi schiori, sot si sotie. Veneau de pe Valea lui Carp si erau deasupra cabanei de la Cota l 500. Ea avea piciorul luxat de la schi. Cînd i-am vazut, am intrat în vorba. ,,Sa facem o brancarda din schiuri !" ,,Ce te bagi, domnule, lasa-ne în pace !" a sunat raspunsul. "Perfect, eu am vrut doar sa va ajut." Totusi, nu-mi venea sa plec. Am mai încercat o data, dar el a raspuns brutal. ,,Vezi-ti de drum, dom'le !". M-am simtit umilit. Faptul ca aveau un costum de încalzire si niste "Kastinger" în picioare nu le dadea dreptul sa se poarte asa. I-am lasat. Au facut vreo doua ore de la ,,Valea cu Brazi" pîna la telecabina. Mi-era mila de ea, dar ce sa le fac ? Mîndria era mai mare decît durerea. La un moment dat, aproape ca m-au repezit, chestie de educatie. Altii, din contra. În aceeasi zi si în acelasi loc, de pilda. El cu schiurile, ea pe lînga. Deodata, fata aluneca si începe o coborîre vertiginoasa pe fundul pantalonilor. Era gheata. Asta se-ntîmpla chiar pe pîrtia de deasupra Cotei l 400. Venea fata la vale mai rîzînd, mai încruntîndu-se. Nu parea grav, dar putea oricînd sa-si prinda un picior sub ea sau sa dea de o piatra ascunsa. ,,Prindeti-o !" - a strigat baiatul. Daca ma asezam în fata ei ma darîma si pe mine, asa ca am lasat-o sa treaca de mine ca s-o apuc de umar. N-am reusit sa apuc decît fularul si-am tras cu nadejde ca la navod. Fata s-a oprit. Aproape o sugrumasem. "Va simtiti bine ?" "Da, foarte bine si va multumesc", mi-a raspuns, facînd eforturi sa-si recapete respiratia. Fusesem pe punctul sa-i fac mai mult rau decît bine si ea îmi multumea.

Debutantii nostri se încalzesc.

- Nu zic, reia primul discutia, ca nu se întîmpla accidente chiar si celor mai experimentati. Am vazut cu ochii mei cum un schior bun, coborînd cu viteza prea mare Carpul, a intrat din cauza cetii într-un stîlp al telescaunului. Bineînteles ca a fost aruncat la cîtiva metri, unde zacea ca o cîrpa. Pîna la urma a scapat cu viata. Apoi tin minte, iarna '76-77. La o saptamîna dupa prima ninsoare au fost întorsi de la Cota 2 000 vreo 400 de turisti care nu erau îmbracati corespunzator, care nu întelesesera ca iarna intrase în drepturile sale la munte. Era un filtru organizat de B.T.T. si Salvamontul din Sinaia. Noi am plecat cu Decebal, Nelu Amuza si cinci ghizi de la B.T.T., dar ghizi vechi, oameni de nadejde, plus cîtiva turisti experimentati. Alcatuiam un grup de vreo 20 de oameni care cunosteau muntele în general, iar portiunea spre Piatra Arsa, în special. Totusi, aproape doua ore, noi, asii muntelui am bîjbîit ca niste diletanti în vîrful Furnicii. Era ceata si viscol, nu se vedea marcajul. Pîna la urma am coborît sub teleferic, la statia de transformare si am urmat marcajul drumului vechi, batrîna linie telefonica care i-a îndrumat pe atîtia si-atîtia turisti de-a lungul anilor. Zapada era mare. Faceam cu rîndul în fata ca sa spargem nametii si sa deschidem poteca. Totdeauna trebuie sa fii echipat astfel ca sa nu îngheti, caci gerul, nu viscolul în sine constituie marele inamic. Daca nu-ti este frig mai poti astepta, se mai rareste ceata, mai scade viscolul, încet, încet te orientezi. Profit de ocazie si lac un apel la turistii care-si propun sa coboare cu tot dinadinsul valea Caraimanului. "Va rog, renuntati ! E prea periculos..." Eram în concediu, prin octombrie ^?76 si-am plecat cu un prieten sa facem Valea Alba de jos în sus. Ajungem la "Caraiman" si, desi se înserase, ne-am încumetat totusi sa coborîm valea Caraimanului si sa scurtam drumul, înaintea noastra iesise un grup din cabana, dar nu observasem încotro plecasera. Am început sa coborîm, într-un loc brîna este rupta pe o portiune de un metru. Daca sari cumva, dincolo e un pinten care te-arunca direct în vale. Tocmai acolo am prins din urma grupul. Nu stiau ce sa faca. De trecut n-aveau cum, dar nici sa se întoarca înapoi nu le convenea, caci coborîsera destul. Erau si fete si baieti. Aveam o coarda la noi (totdeauna am o coarda de 40 de metri în rucsac), din care am facut o balustrada. Unul dintre noi statea în fata, celalalt în spate, pentru a supraveghea trecerea grupului. Pe parcurs, ne-am oprit la o tigara, astfel ca grupul s-a desprins de noi. Cînd i-am ajuns, pierdusera poteca si erau din nou dezorientati. Noroc ca au stat grupati pe loc. I-am scos în poteca. În acest loc din apropierea padurii, poteca se îndreapta brusc într-o cariera, astfel ca, daca nu cunosti locul, calci în gol si te prabusesti vreo 25 de metri. Am ocolit prin padure si i-am scos în Busteni. Ne-am dat mîna si ne-am despartit.

Ce simplu pare totul ! "M-am sculat noaptea", "am urcat repede", "l-am carat pîna la teleferic", "i-am dat hanoracul meu", "am coborît în rapel dupa el", "i-am dat primul ajutor". Dar 'ce se ascunde în spatele acestor formulari seci, exacte, rostite fara emfaza, ca un raport obisnuit al unei activitati la care subscrii cu un gest (calm, rutinier ? Suferinte fizice, eforturi morale, riscuri la tot pasul, sacrificarea unui ceas de tihna, a unei zile de sarbatoare, poate chiar apelarea la punga personala.

Aceasta este echipa din Sinaia. Gînditi-va cînd petreceti cu ochii un tren de vacanta cu mii de turisti ca oricare din ei poate suferi o ruptura de muschi, o entorsa, o fractura, o criza de ficat, de apendicita sau o durere cronica de masele. Desi Bucegiul a fost botezat "Bulevardul Carpatilor", Spitalul si masina Salvarii nu pot fi la doi pasi de tine. si daca turistii se numara cu miile, ei, salvamontistii sînt putini, vreo 6-7.

Daca aveti necazuri, întrebati-l pe cabanier de ei si-i veti vedea aparînd ca din pamînt. Pe Mihai Sîrbu îl veti gasi de obicei la "Padina". Pe Decebal Mehedinti, la cabana Babele, unde-si are "sediul" de duminica, pe Mihai Pricop sau Dragos Stoica, la "Piatra Arsa", pe Gheorghe Ciutacu sau Dan Sîrbu, pe pîrtia de schi de lînga Hotelul Alpin. Cereti-le orice sfat l în privinta traseului, cabanelor, timpului probabil, echipamentului si chiar alimentatiei. Vor fi bucurosi ca numai un sfat al lor ar putea preveni un accident, ar putea apara o viata

- Doctore Gyorffy, cum a fost începutul ?

- Destul de simplu. Aveam doar 16 ani si am salvat o fata, o fata frumoasa care suferise o fractura. La 16 ani, gestul meu avusese si o încarcatura romantica.

- Ce gînduri, ce sentimente te încearca la anuntul unui accident ?

- Cer imediat detalii ca sa stiu cum actionez. De obicei, sînt destul de calm. Dar nu totdeauna poti fi calm. Cînd e vorba de copii ma precipit, ma subiectivizez. Uite, de exemplu, treaba cu pîinea... Era în iarna lui '75-76. Ninsese din abundenta. Mi-aduc aminte ca prin aprilie mai erau înca strazi nedegajate de zapada. Ninsorile acestea izolasera complet cabana Plesca, unde îsi avea sediul o tabara cu 120 de copii. Din cauza blocarii drumurilor de acces spre cabana, aprovizionarea cu pîine stagnase. Situatia celor de la cabana devenise grava. În ziua de 6 ianuarie, prin doi schiori, cabanierul a luat legatura cu Oficiul Judetean de Turism Baia Mare. Imediat, O.J.T.-ul a pus la dispozitie cantitatea de pîine necesara si ne-a alertat. Am încarcat pîinea în rucsaci si-am pornit la drum pe schiuri. Ma gîndeam la copiii din tabara carora foamea, iata începuse, sa le dea tîrcoale, si unde ?

În tara celor 10 000 de kilograme la hectar, în tara pîinii, în tara harniciei si a grijii fata de om. În tara recoltelor frumoase. Mi se parea absurd ca un copil, într-o tabara de munte, sa simta lipsa pîinii, fie si numai o ora. Ma gîndeam la toate acestea, ma gîndeam la copilul meu care refuzase crema de zahar ars la prînz si parca prindeam aripi. Uitasem de oboseala si zvîcneam mereu înainte, încet, încet, kilometrii de zapada ramîneau în urma. Iata ca am ajuns si la cabana.

Daca as fi un ins melodramatic, as fi tentat sa spun ca la cabana, la aparitia noastra, copiii erau cocotati pe ferestre si pe garduri, ca ne-au iesit în întîmpinare cu lacrimi în ochi, lihniti de foame. Prostii ! Copiii erau linistiti, se jucau cu zapada, schiau sau se tolaneau în cabana. Fusese o alarma falsa doar în inima mea. În realitate, educatorii si profesorii se comportasera meritoriu, cu discretie. Probabil ca cei mai multi nici nu observasera situatia delicata prin care trecusera, nu intuiau pericolul care s-ar fi putut naste. Bucuria noastra a fost cu atît mai mare. Într-adevar, copilaria lor nu trebuie umbrita cu nimic si pentru nimic în lume !

- Care ar fi bilantul activitatii Salvamont Baia Mare ?

- Noi, cei 13 membri ai echipei, împreuna cu colegii nostri din Borsa facem tot posibilul sa acoperim suprafata turistica din cele mai nordice masive muntoase ale târii. În 1975 am avut 50 de interventii, iar în '76 de doua ori pe-atîta. Majoritatea au fost accidente survenite pe pîrtiile de schi. Cu sprijinul Consiliului Popular Baia Mare si al Consiliului Popular Judetean, care ne ajuta foarte mult, am editat pliante în care se gasesc diferite sfaturi utile pentru schiori, chiar si acela de a astupa groapa din zapada dupa o cazatura.

Naduful doctorului este justificat. Vin tot rfelul de schiori care mai de care mai bine echipati, dar nici de cazut nu stiu sa cada. Ce sa-i faci ? Nu-i fiecare un "Killy". Ba chiar si un Killy mai cade... Mi-a ramas în minte o întîmplare amuzanta din viata marelui campion, povestita de Mihai Dîra, multiplu campion al tarii la ischi alpin.

Era stadiul de "lustruire" a medaliilor, ce urmau a fi apoi "scoase la lumina", în diferite concursuri, de catre marele Jean Claude Killy. Era în perioada cînd studiezi fiecare miscare, cît de mica, din nevoia de a o perfectiona, pentru a cîstiga cîteva fractiuni de secunda, hotarîtoare, într-o mare cursa. În 1966, la Sun Valley, locul de disputare a Cupei Natiunilor, Killy îsi perfectiona un nou procedeu de start. La un moment dat, la una din plecari, ultrarapide, a fost catapulat la sol. Neputincios, marele campion privea prin norul de zapada stîrnit de cazatura cum schiurile se duc la vale cu legaturile iesite din suruburi. Probabil, nici constructorii nu se gîndisera ca legatura va primi un asemenea soc. si uite asa, cu legaturile întarite cu suruburi suplimentare, la un an de la aceasta întîmplare, Killy reusea sa "fure" aproape o secunda celorlalti concurenti numai din plecare. Tributul acestui avantaj ? O cazatura zdravana, imprevizibila.

Iarna, pentru noi nu exista sfîrsit de saptamîna, cu plimbari cu masina, serialul T.V., un teatru, un film, o vizita la un prieten, o partida de pescuit la "copca". Organizam în fiecare sîmbata si duminica patrulari în zonele ,,calde" - Mogosa, Gutîi, Izvoarele. Ideal ar fi ca în permanenta sa existe o patrula Salvamont în munte, dar ce te faci cu serviciul ? - ne spune doctorul Gyorffy.

Serviciul domniei sale se numeste Policlinica din strada Progresului nr. 17, sectia interne, specialitatea - boli profesionale. De fapt, policlinica este un fel de sediu secund al Salvamontului baimarean. Caci aici poate fi gasit sus-numitul si tot aici se fac unele interventii asupra accidentatilor adusi din munte. Dar fie ca sînt la spital, fie ca sînt la scoala - au si un profesor în echipa - fie ca sînt anuntati la exploatarea miniera Baia Sprie sau Sasar, nici un membru al echipei nu pregeta sa se echipeze cu maxima urgenta si sa ia drumul muntelui.

- Actionati si noaptea ?

- Da ! Oricînd e nevoie, într-o duminica, la 8 martie 1976, am fost chemat la releul de televiziune de pe Mogosa. Un membru al personalului de deservire a statiei contractase o gripa puternica. L-am consultat si i-am administrat medicamentatia necesara, convins ca starea bolnavului se va ameliora. Iata însa ca, simtindu-se mai bine, cetateanul iese a doua zi afara, si începe sa dea zapada din fata statiei. Dupa cîteva ore face o temperatura de 41°, iar starea lui generala devine critica. În cursul dupa-amiezii, receptionez un nou S.O.S. Era seara, se întunecase cînd am ajuns la teleferic. Cei de acolo l-au pus în functiune, special, ca sa pot urca eu mai repede. Niciodata nu mersesem cu telefericul noaptea. Era atîta liniste, încît mi se parea ca aud fîsiile de noapte cum se destrama din bezna spintecata de cabina care înainta, îl gasesc pe omul nostru în stare de inconstienta. Diagnostic: pneumonie virotica. I-am administrat o tetraciclina, l-am pus într-un sac de dormit, l-am instalat în Akje si... am plecat la vale. Sa cobori de la l 250 metri noaptea. pe ger, cu un bolnav în Akje nu-i usor, dar am facut-o si pe-asta. Jos ne astepta autosanitara pentru a ne transporta de urgenta la spital. Pe drum, sa vezi si sa nu crezi: pana de cauciuc, lucru rar întîlnit la Salvare, pentru ca soferul are o grija deosebita sa evite asemenea surprize. Era ger, era vînt, se facuse ora 3 dimineata, dar am coborît cu soferul sa schimbam roata. Am ajuns acasa pe la patru dimineata, frînt de oboseala, dar fericit ca omul era în afara de orice pericol. Bineînteles, dimineata m-am prezentat la serviciu ca de obicei.

- Doctore, mi-ai spus ca prima actiune de salvare ai întreprins-o demult, în adolescenta, cînd aveai 16 ani. Povesteste-mi-o, te rog.

- Era prin '51-'52 într-o vara, pe Piatra Mare. Urcam spre vîrf si... cunosti zona aceea cu stînci pîna sa iesi la creasta. Cam la vreo 15-20 de minute de mers de la cabana, o fata si un baiat stateau pe iarba. Am observat ceva neobisnuit la ei si m-am apropiat. Atunci baiatul mi-a spus ca prietena lui are un picior fracturat. Mai eram cu un prieten licean ca si mine, în vacanta. Am plecat spre cabana, într-un mic cortegiu. Mai întîi am dus-o cîte unul în spinare, apoi ne-am înhamat cîte doi, caci devenea parca din ce în ce mai grea. Atunci am constatat pentru prima oara ce înseamna sa duci un om în spate, un om care are nevoie de tine, cît este de greu si cît este de frumos acest lucru. La cabana i-am pus comprese si am lasat-o în grija cabanierei... Începuse viata mea de salvamontist... Mi-aduc aminte de o actiune similara, obositoare, efectuata însa ca salvamontist matur. S-a întîmplat la cabana Puzdrele din Muntii Rodnei. Eram în concediu si am fost chemat de un grup din Bistrita, care ma cunostea. O fata de 17 ani suferise o fractura. Accidentul se produsese cu o zi înainte. Fusese dusa de urgenta la cabana. Trebuia bineînteles transportata în oras, pentru îngrijiri competente. Dar cu ce ? Era prin aprilie. Nu puteam sa o culcam pe o sanie improvizata din schiuri, pentru ca ar fi fost greu de tîrît peste pietrele care se iveau mai la ses. Atunci m-am gîndit sa facem o targa, sa o transportam pe fata pîna în vîrf, vreo 2-3 kilometri si apoi sa o coborîm pe versantul celalalt, unde, daca nu era zapada, era în orice caz iarba pe care sania ar fi patinat pîna la Complexul Borsa. Un inginer si un medic veterinar si-au oferit serviciile, dar mai aveam nevoie de forte. Drumul era lung si greu. În cabana se aflau vreo 13-14 barbati. Am facut apel la voluntari, dar s-au oferit numai doi - un profesor din Oradea si un student din Timisoara. Restul au dat din umeri. Am plecat la drum. Pîna la creasta am tras din greu, de credeam ca nu mai ajungem. Am început sa coborîm spre Complex. Banuiam ca la coborîre va fi mai usor, dar am dat de o portiune de zapada moale, de-ti intra piciorul pîna la genunchi, înotam, înotam, nu alta. Era un efort fantastic. Uneori, nu mai puteam sa scot piciorul din zapada. Ne-a îmbarbatat mult faptul ca fata a suportat exemplar durerea. Numai ea stia, sarmana, ce simtea, dar vedea ca vrem sa o ajutam si nu se tinguia. De la cabana Puzdra pîna la Complex am facut sase ore, fata de maximum o ora si jumatate cît ne-ar fi trebuit în mod normal, pe zapada, chiar fara schiuri. Cînd am ajuns am fost martorii unei scene înduiosatoare. O familie, cunostinte, de-ale mele în vizita la Complex, au vazut de departe ciudatul convoi, si-au dat seama de situatie si chiar fara sa ma fi recunoscut de la acea distanta, au pregatit rapid si au aparut în întîmpinarea noastra cu o tava mare plina cu sandvisuri, cafea si ceai. A fost o aparitie de-a dreptul mirifica. Dupa sase ore de mers, numai faptul ca cineva a înteles ce efort depusesem a fost impresionant, tonic, încurajator. Este exact genul de recompense care-mi plac. Capitolul realmente antipatic al îndeletnicirii noastre îl constituie alarmele false. Noaptea, la trei si jumatate te suna ca a disparut cineva, sa zicem, la "Izvoarele". Ai musafiri pîna la 12 si cînd zici ca ai adormit... alarma. Scoli nevasta sa-ti faca ceai, îl bagi la termos, iei medicamente - trebuie sa te gîndesti si la degeraturi - dai telefon la Salvare ca esti gata, sa vina masina, cînd primesti, în cel mai fericit caz, un nou telefon de la istetul care a dat alarma cum ca, de fapt, nu disparuse nimeni. Dupa o întîmplare ca aceasta, a doua zi, la schi, mi-a aparut în fata omul cu alarma. I-am spus sa dispara, sa nu-l vad toata ziua ca sînt nervos si sînt în stare sa sar la bataie. E drept ca nu s-a aratat decît la plecare, seara, cînd coboram. Eu regretam demult iesirea mea.

Alta data sîntem chemati la cabana Plesca, ca sotia cabanierului e bolnava. Telefon n-au, iarna fiind complet izolati. E o cabana la vreo 7 kilometri de "Izvoarele". Plecam în graba, vreo patru baieti. Cînd ajungem la cabana, nimeni. Cabanierul si sotia erau la bar, "împuscati" cu coniac. Nu ne-a prea venit bine, mai ales ca mai carasem si Akja. Penibil ! Fusesem victimele unei glume stranii. Daca am gustat si noi un pic de coniac ? Trebuia sa ne înecam amarul.

- Apropo de... gustat, zice Ladislau Kocsik, care nu scosese un cuvînt pîna atunci. Anul trecut, pe 5 mai eram la "Puzdrele". E singura cabana de altitudine din masivul Rodnei. Nu era un timp grozav, mai se însenina, mai se înnoura. Bausem niste vin fiert cu doi colegi, dupa care am iesit la schi. Pe pîrtie, un cunoscut de-al nostru, Gligor, cade. Piciorul i-a sunat ca un vreasc uscat. Era clar, fractura. L-am dus la cabana, i-am facut o injectie cu algocalmin. Urma sa-l transportam pîna la Borsa, pe un drum accidentat. Diferenta de nivel, 750 metri. Greutatea lui Gligor: 90 kilograme. Am trimis un baiat jos la Borsa, cu ordinul de a face rost de un cal. Dupa vreo trei ore, iata, a sosit cu calul, într-adevar. I-am pus celui în suferinta o atela si înca o scîndura si l-am suit pe cal. Atunci am avut prilejul sa admir cum reuseste calul sa coboare pe o panta abrupta, cum pune delicat piciorul pe o stînca, cum paseste prin hîrtoape, ca o balerina. În doua ore am fost în Borsa. Dupa care ne-am hotarît brusc sa plecam acasa, pentru ca timpul se zburlise.

Ne-am suit în masina si-am plecat spre Baia Mare. În fata Consiliului din Borsa ma opreste un militian. M-am îngalbenit, cu gîndul la vinul fiert. "Poftiti va rog la post", m-a invitat agentul de circulatie, dupa care mi-a întins basica. Nici un pic nu s-a-nverzit însa. Nici un pic. Probabil efortul si... emotia sa ma fi spalat de tot vinul fiert. Fusesem asa de emotionat cînd am iesit din masina, ca militianul chiar m-a întrebat daca nu cumva mi-e rau.

- Ai "metabolizat de emotie", intervine hîtru colegul Costin.

- Tu vorbesti, Ionica ? Poate nu stiti ca prima mea actiune de salvare am facut-o pe pielea lui Ionica, aici de fata. Eram la "Izvoarele", debutant într-o patrulare, cînd ma anunta cineva ca unul si-a rupt piciorul. Ma duc si dau de Ionica. Ce-i venise lui, asa, sa-si rupa piciorul nu stiu, fapt e ca alti doi, care au devenit si ei salvamontisti, se învîrteau în jurul lui si nu stiau ce sa-i faca. Venise pîna la cabana schiopatînd, cu piciorul umflat, îl durea tare calcîiul, dar zicea ca e în stare sa mearga singur acasa. "Stai, mai baiatule, îi spun, ca e fractura. De la Ahile ti se trage". L-am oblojit cum am putut si am chemat Salvarea.

- Daca nu era întîmplarea asta, poate nu ma numaram nici eu acum printre salvamontisti, marturiseste Ionica Costin. Pe mine ma durea, ceilalti doi se uitau la mine si nu stiau ce sa-mi faca si cînd a venit Kocsik parca a venit luna mai. Eram începator atunci, ma fîtîiam si eu cu schiurile si cînd ceilalti au spus ca e timpul sa plecam, eu nu, ca mai fac o ultima coborîre. si a fost ultima din iarna aceea, ca pe urma am plecat cu Salvarea.

- Asa e începutul. Care din noi nu tresare cînd aude prima oara cum se rupe o tibie. A altuia, dar poate sa fie si a ta. Zgomotul de craca rupta nu se uita niciodata si poate fi, în exemplul tau, primul contact cu Salvamontul. Cert este ca nu trebuie sa te avînti prea tare cînd esti începator. Zau, unii nu stiu nici macar sa-si aleaga lungimea schiului. Am afisat chiar si tabele cu marimea schiului, vîrsta, greutatea, înaltimea, notiunile de baza din domeniul schiului. Toate acestea sînt aspecte ale prevenirii accidentelor.

- Aveti probleme cu avalansele ?

- Nu, la noi nu. În masivul Rodnei mai tfint, dar intra în atributiile celor din Borsa.

- Dar de degerati, înghetati, doctore Gyorfi, bineînteles ca aveti parte.

- Eh, astea le gasesti la tot pasul, îmi amintesc cum prin '70, un cetatean urca la releul de televiziune de pe Mogosa. Era pe la sfîrsitul lui noiembrie si erau cam 16-17° minus. A obosit si s-a asezat, ca dupa cîteva minute sa adoarma. A stat acolo 5-6 ore. Cineva l-a observat, din întîmplare, si l-a dus la adapost. A facut foarte bine ca nu au procedat asa cum gresit se face de obicei, frecîndu-i-se mîinile si picioarele. Ar fi fost în mare pericol, încalzirea trebuie facuta din interior spre exterior, cu un ceai sau cafea fierbinte, cu fiole de întaritoare putin caldute. Daca începi din exterior, sîngele se activizeaza si, asa rece cum e. pulseaza în organele interne vitale, care nu suporta o scadere a temperaturii sub un anumit punct critic si... cedeaza. Cazurile astea de hipotermie sînt dificile. si-apoi, totul e sa nu stai prea mult în zapada. Uneori se mai întîmpla ca zeci de turisti sa treaca pe lînga tine si sa nu te bage în seama. Un transfer, de fapt, al mentalitatii de pe sosea. Odata, într-o iarna, în concediu, eram pe Postavaru. Am mers pe poteca înspre pîrtie, spre Sulinar. Alaturi de poteca, un cetatean cu o fractura la picior. L-am luat în spinare si l-am dus la adapost, de unde l-a ridicat Salvarea, dar mai grav era faptul ca statuse acolo circa 20 de minute. Trecusera pe lînga el vreo treizeci de persoane, si nimeni nu-l întrebase ce are, iar el se jenase sa deranjeze.

- Doctore, i-ai învatat pe baieti sa faca injectii ?

- Chestiunea e mai complicata. Una intramusculara mai merge, dar ce te faci daca injectia simpla conditioneaza alte masuri medicale ? Au fost multe dezbateri pe tema asta si nu numai la noi în tara. Vezi, de exemplu vara, administrezi unui turist un ser antiviperin, dar dupa aceea nu stii ce trebuie sa mai faci daca urmeaza o alergie, un soc, si buna intentie se duce pe apa Sîmbetei. În mare, i-am învatat pe toti sa se descurce. stie fiecare, de exemplu, ce înseamna un ,,abdomen acut" în cazul caruia se administreaza doar un calmant, dupa care se impune transportarea de urgenta la spital. E bine sa ai diferite comprimate, fiole de algocalmin, cofeina, mialgin, papaverin. Le-am recomandat baietilor sa aiba în trusa si o seringa, poate întîlnesc în drum un cadru medical. Trebuie sa fii pregatit pentru orice. Un accident pe munte, de cele mai multe ori în conditii nefavorabile, este mai parsiv decît acelasi accident petrecut, sa zicem, pe o sosea.

- Într-o duminica de ianuarie, sare Kocsik, cu o saptamîna înainte de raliul Salvamont de la "Padina" din Bucegi, s-a produs un accident foarte grav. Un medic care schia de vreo patru ani, fiind convins ca nu mai are nimic de învatat, se aventureaza peste puterile lui. Eram de serviciu pe Mogosa. În timp ce urcam cu telefericul, l-am vazut coborînd cam tare. N-au trecut zece minute si-am auzit ca s-a taiat la picior cu schiul. M-am dus lînga el degraba. Din cauza vitezei prea mari, schiorul a cazut la capatul pîrtiei. Securitul s-a declansat, dar schiul era legat de picior, asa cum se obisnuieste, ca sa nu o ia la vale si sa mai produca un accident. Avînd o oarecare independenta, s-a rotit si a atins piciorul celalalt, sus la coapsa, taind vena principala femurala. Rana ajunsese pîna la os. Noroc ca un alt medic, aflat în apropiere si-a scos imediat cureaua de la pantaloni si a aplicat-o drept garou. Dupa maximum 15 minute a sosit targa, apoi Salvarea. Daca accidentul s-ar fi produs sus, pe vîrf sau într-un loc mai izolat si nu l-ar fi vazut nimeni, ar fi patit-o rau. si asa pierduse cam un litru si jumatate de sînge si intrase în soc hemoragie. Cînd a ajuns la spital, tensiunea arteriala era de 60l40. Cam sase saptamîni nu a putut sa mearga pentru ca toti nervii îi fusesera sectionati.

Într-adevar, e aproape de necrezut ca schiul poate provoca asemenea taieturi. Prima data cînd am vazut un astfel de accident mi-a venit în minte gluma despre fotbalistii nepriceputi care-si dau, cum se spune, cu "stîngu-n dreptu' ". Chiar sub cablul telecabinei dintre Cota l 400 si Cota 2 000 din Bucegi, un schior îsi taiase muschiul de la piciorul stîng cu cantul schiului din dreptul. Ar fi interesant de facut o statistica a acestui gen de accidente. Am impresia ca sînt mult mai dese decît se crede.

- Am vazut cu ochii mei - povesteste doctorul Gyorffy - cum un schiu care nu fusese legat de picior a plecat la vale, capatînd în scurt timp o viteza fantastica. A trecut la o jumatate de metru de capul unei femei dupa ce urcase pe un taluz de la marginea drumului. si asta pe o pîrtie mica pentru începatori, domoala, de vreo 100-150 de metri. A trecut ca o sageata. Daca o lovea, s-ar fi produs un accident mortal. Legat de picior însa, am vazut ca exista destule posibilitati ca sa-si raneasca ,,stapînul". Ce e de facut atunci ? Raspunsul s-a dat de curînd, introducîndu-se, deocamdata pe scara mica, un dispozitiv cu gheare care intra în functiune cînd bocancul se dezlipeste de schi, frînînd schiul care are tendinta s-o ia razna la vale.

Dar mai avem de-a face cu un accident absurd. Atunci cînd da unul peste tine în plina viteza. La 30-40 daca nu mai multi kilometri pe ora, cu 70 de kilograme, poate si mai bine, primesti un soc de vezi stele de toate culorile. E drept ca primesti si scuze, dar ce sa faci cu ele ? Sa le pui sub perna ca sa visezi frumos ? Am vazut o profesoara care s-a ales cu doua vertebre cervicale fisurate, în urma unei ciocniri din acestea. Ce sa faca biata fata în Salvare cu scuzele omului de pe pîrtie ?

Doctorul Gyorffy a reusit sa formeze o echipa bine sudata, bine antrenata; fiecare îsi stie locul si atributiile, desi un adevarat om de munte, prin definitie, este întreprinzator, energic, saritor la nevoie, fara sa fie salvamont ist oficial.

Într-adevar, omul de munte este deosebit. Cred ca, de fapt, greutatile, riscul, pericolul care pîndeste, îi apropie pe oameni. Cînd stai într-un bloc si ai apa calda, (dupa o simpla rasucire de robinet, cînd evacuezi gunoiul pe un burlan, cînd circuli numai cu liftul, (cînd iei legatura cu prietenii prin telefon, cînd privesti la televizor, tolanit în fotoliu, aproape uiti ca la 20 de centimetri de tine traieste un alt om, o alta familie. Te întîlnesti cu el pe scara sau în ascensor si nici nu-l cunosti, nu-l saluti. Pe munte nu-i asa. Mîncarea este bun comun; de dormit, la nevoie se poate dormi si în sala de mese a.cabanei; cînd te ratacesti, cabanierul umbla noaptea dupa tine pîna te gaseste; o haina, o patura, un pulover vor fi repartizate celui mai sumar îmbracat. Daca esti suferind esti luat pe sus si dus la adapost. si ajungi sa iubesti muntele ca pe o fiinta apropiata, draga.

Oamenii de munte sînt oameni de omenie, oameni de actiune. Catalin Manoliu, meteorologul de la "Omu" spunea ca cel care face un circuit cu masina în concediu se numeste TURIST, dar, odata iesit din automobil si angajat pe o poteca de munte, îsi schimba denumirea în DRUMEŢ. si pentru ca pe munte oamenii se simt mai apropiati si se saluta cînd se întîlnesc, pentru ca el, Catalin, reprezentantul lor, îi iubeste pe toti, le ureaza nu "drum bun", pentru ca drumul e asa cum e, ci le ureaza doar atît: ,,Poteci însorite !" Iar pe vremea cînd era monitor la schi la Poiana Brasov, dimineata, la careu, striga strainilor: Berg Heil ! (Traiasca muntele !). La care turistii din diferite tari si de diferite limbi raspundeau: Heil ! Teribila radiografie a sufletului unui om de munte ! Dr. Gyorffy îmi spunea ceva asemanator.

- Am fost în Polonia în urma cu vreo doi ani, la un seminar "Salvamont". Acolo am fost primiti de un monitor care, fara sa spuna vreun cuvînt, ne-a condus la cabana unde eram cazati. Cînd am intrat în cabana ne-a adresat cîteva cuvinte tuturor celor prezenti si apoi a rostit raspicat: "Muntele este al nostru !"

Toata lumea s-a ridicat în picioare scandînd de trei ori: "al nostru, al nostru, al nostru !" Ni s-a facut o primire extrem de calduroasa. Eram doar printre oameni de munte. Parca eram în "Padina" sau la "Babele", în Carpatii nostri. Cît am stat acolo am beneficiat de o atentie deosebita din partea gazdelor. As dori, ca toti oamenii din lume sa fie animati de aceleasi sentimente de prietenie care îi leaga pe oamenii de munte. SĂ FIE PACE sI PRIETENIE SINCERĂ, caci cu fracturile ne descurcam noi !

"La razboi înainte, la placinte înapoi"

Emerik Szuhanek, seful salvamontistilor din Petrosani este una din figurile proeminente ale Salvamontului românesc, înalt, bine facut, amabil. Voce de stentor. Îmi povesteste despre pasiunile, ocupatiile lui, multe si de diferite feluri. Se ocupa de metaloplastie, numismatica, lucreaza în lut, sculpteaza mobila populara momîrlaneasca[4] din care are o veritabila colectie. Mai colectioneaza flori de mina (vreo mie si ceva de exemplare) figurine din radacini de copac, fiare de calcat, toate cu carbuni (s-au adunat în numar de 110), arme vechi. În curte - un cîine, o vulpe, cîteva veverite. Pe deasupra mai este si salvamontist. Profesiunea ? Tehnician auto.

- Am eu un of la inima, îmi spune Emerik. stim cu totii ca ne luptam sa reducem importurile acolo unde este posibil, ca se face economie de valuta, ca folosim inteligenta româneasca, exportînd-o chiar, înglobata în marfa de export de cea mai buna calitate. În multe domenii sîntem mai buni decît altii care au traditie si experienta îndelungata. Iata ce serie în revista ,,Magazin" din 22 ianuarie 1977: ,,O echipa de specialisti britanici a construit un ingenios aparat portabil pentru interventii de urgenta în cazuri de accidente cardiace. Aparatul actioneaza asupra muschilor inimii, restabilind functionarea corecta a acestui organ vital. Defibrilatorul este o adevarata uzina electronica în miniatura. El este actionat de o baterie electrica si cîntareste 3,8 kilograme". Ei bine, eu, fara ,,o echipa de specialisti" si fara falsa modestie, am realizat un aparat simplu, de asemenea portabil, alimentat la baterie, care înglobeaza în el, pe lînga acest defibrilator electronic, doua termometre electrice dotate cu termosenzori, care se aplica pe membrele accidentatului (temperatura se citeste pe un ecran) si un stetoscop electronic, al carui senzor se aplica pe piept în dreptul inimii, asigurînd permanent în casca controlul asupra ritmului cardiac. În prezent lucrez la un detector electronic pentru gasirea oamenilor acoperiti de avalanse, pe care intentionez sa-l atasez aparaturii de mai sus. În ansamblu, aceasta este construita din elemente ce nu-si schimba valoarea la temperaturi joase si cîntareste doar 2,8 kilograme. Toata treaba asta am facut-o cu multe luni înainte de aparitia articolului mentionat. S-ar putea fabrica în serie si exporta eventual. Multi medici specialisti s-au mirat vazîndu-1. Avem de gînd sa-l folosim în interventiile montane cu Akja, pentru ca se poate fixa pe mînerul acesteia. Astfel, cel care conduce sania exercita permanent controlul vizual si acustic asupra starii accidentatului, putînd actiona prompt cînd ritmul cordului scade. Nu sînt electronist, sa stii, dar vad ,,tehnic" cum s-ar putea îmbunatati anumite lucruri. Citeam de pilda într-un articol despre o salvare în piscul Cervin (4 478 m) din Austria. Din elicopter, accidentatul a fost ridicat la bord cu ajutorul unui scripete. La operatie au participat cinci oameni. În toata lumea se folosesc aceste trolii mecanice, mai bune sau mai putin bune. Eu am în cap unul care n-ar cîntari nici 20 de kilograme si care ar putea fi deservit de doi oameni, nu de cinci.

Dar sa revin. De unde mi-a venit ideea defibrilatorului ? Tot din practica noastra, din actiunile de salvare. De multe ori, obisnuiti cu consumul excesiv de alcool al unora, care-si zic turisti, nu dam atentie afectiunii reale de care poate suferi omul, si careia alcoolul îi da dimensiuni noi, bruste, daca intervine si el, nefast.

Eram la cabana Rusu. zapada mare, ger de -20°. Stateam de vorba cu baietii, cînd iata ca vine un copil si-mi zice: "Nene Szuhanek, vino ca e un om cazut jos". ,,Da-l încolo de betiv", zic baietii mei. Dupa cinci minute vine iar copilul. ,,Nene Szuhanek, vino ca moare nea Cutare, am uitat cum îl cheama".

M-am dus. Chiar daca e beat, s-ar putea sa o pateasca daca sta culcat în zapada. L-am luat pe Costica Marcau de la teleferic, sa-l ducem jos la statia de autobuz. Cînd l-am ridicat, am cazut cu el. Avea peste 100 de kilograme. De-abia l-am dus, cale de vreo 200 metri. Pe drum mi-am dat seama ca se petrece ceva ciudat cu el. Avea spuma la gura si privirea speriata, ochii bulbucati, nu putea vorbi. Cînd ajungem jos, doctorul Lepadatu, medicul nostru, îl consulta si zice: ,,Mai, nu mai are puls de loc, moare pe drum". A-nceput masajul cardiac, l-am bagat într-o Dacie si pîna la spital l-am masat continuu. A stat o saptamîna în spital si a iesit pe picioare. Se confirmase ca e bolnav de inima. As putea spune chiar ca evenimentul de la cabana a avut si o latura pozitiva, pentru ca, datorita lui a aflat de ce trebuie sa se fereasca.

Atunci m-am gîndit prima data la necesitatea unui aparat care sa vorbeasca chiar despre ritmul cardiac, care sa risipeasca îndoielile si bîjbîiala.

- Am vazut ca ai hobby peste hobby. Probabil ca esti într-o permanenta criza de timp. Cum l-ai adaugat si pe acesta cu Salvamontul ?

- Era prin 1966, iarna. În anturajul colegilor de serviciu, la o cabana din munte, am cam exagerat cu bautura si m-a pus Aghiuta sa plec pe un ger de -27° spre vîrful muntelui. La un moment dat, am cazut. Nu mai stiam de mine. Bîrlida, prieten bun si actualul meu coechipier m-a luat în spate, aducîndu-ma la cabana. A facut cu mine doua ore si jumatate. Eu aveam 87 de kilograme, el vreo 50, caci e mic de statura. Daca nu ma ducea la cabana înghetam acolo. A fost singura data cînd am scapat haturile cu bautura si tocmai atunci mi s-a întîmplat sa-mi pun viata în primejdie, sau poate tocmai de aceea. A fost întîmplarea care mi-a deschis ochii asupra virtutilor Salvamontului.

Am pornit acum la o treaba foarte importanta si daca voi fi sprijinit, voi realiza ceva frumos si util. E vorba de înfiintarea unei echipe de interventii pentru inundatii. M-au impresionat mult evenimentele din anii trecuti. Am vazut cum oamenii, dupa ce se urcasera pe acoperisurile caselor, fusesera luati cu case cu tot de suvoiul apelor, fara ra cineva sa mai poata ajunge la ei. Pe de o parte, am în vedere fabricarea mai multor barci pneumatice din cîte trei camere de automobil, legate între ele si învelite de jur împrejur cu scînduri, pe de alta parte, vreau sa realizez si un film pentru tineretul ce se pregateste pentru apararea patriei, din care sa învete anumite tehnici de salvare, sa mînuiasca o coarda, sa fileze o barca etc. Pentru ca atunci cînd nici nu te astepti, poti da ajutor la o actiune de salvare. Am sa va povestesc un eveniment petrecut într-o pestera. Maestrul Emilian Cristea si alti specialisti l-au considerat "actiunea anului".

Un grup de speologi amatori, membri ai cercului ,,Focul viu" din Bucuresti au venit la pestera "sura Mare" de la Ohaba ("Ohaba de sub piatra", cum se numeste locul), lînga Hateg, ca sa o exploreze, sa o masoare, sa o carteze s.a.m.d. Unul din membrii cercului ramasese la gura pesterii, afara. Colegii lui urmau sa iasa seara la orele 23, dar n-au aparut toata noaptea. Dimineata, baiatul a intrat în pestera si a gasit barca pneumatica a grupului, adusa de o viitura. A asteptat sa mai scada apa, a strigat, i-a cautat atît cît îi permiteau apele sa intre în grota, dar nimic. A mai asteptat o noapte singur si dimineata la ora 7 a dat alarma. De cum am ajuns si am vazut barca adusa de apa, mi-am dat seama ca nu-i de joaca. Barca nu fusese legata, deci adapostea oameni atunci cînd a fost luata de apa. Aveam cu noi tot echipamentul de munte plus o barca improvizata din trei camere de aer. Am format operativ o tabara de baza în gura pesterii, am stabilit legatura radio, lucru posibil doar printr-un culoar de la intrare. Afara stationa o masina a Consiliului Popular care a preluat legatura si a transmis mesajul sus pe deal altei statii, de unde s-a transmis mai departe la cabana I.E.F.S. "Parîngul", iar de acolo la sediul Consiliului Popular. Totul a mers struna. Au intrat sase oameni, printre care ma numaram, iar patru au ramas afara. Cei patru au facut foc, au pregatit ceai fierbinte, paturi din crengi, au instalat corturile, înaintarea noastra a fost dificila chiar de la intrarea în pestera. Pe o lungime de 4-500 de metri exista un defileu de piatra, un canion, în care era apa, dar apa asta, din cauza stîncilor, avea cînd 20 de centimetri, cînd 2-3 metri adîncime. În pestera, temperatura apei atingea 8°C si fara costum de neopren, va dati seama ce dîrdîiam. Cei de la "Focul viu" aveau costume de neopren si asta era foarte bine, daca se mai aflau cumva în viata. La temperatura joasa a apei se mai adauga si curentul propriu al pesterii. O pestera mica nu formeaza curenti de aer, dar un sistem de caverne, cu cît e mai mare, cu atît are curentul de aer mai puternic. Dealtfel, acesta este chiar un indiciu pentru exploratorii-speologi care intra pentru prima data într-o anume pestera. Aveam în rîndul nostru un speolog, pe Ladislau Ventel, care cunostea locul, dar nu în conditii de inundatie. Cînd am dat de lacul subteran, ne-am gîndit cum sa înaintam. Se putea face treaba cu barca, transportînd cîte un om, si apoi filînd-o înapoi cu o cordelina, dar am fi pierdut mult timp, asa ca ne-am hotarît sa riscam înotînd cu tot echipamentul: pitoane, ciocane, cordeline, bocanci. Noroc ca am avut lampi de mina care rezista la apa. În doua ore am parcurs tot atîta drum cît facusera speologii în sase. În fine, i-am gasit. Erau sus pe o stînca, se legasera în corzi si asteptau, înca înainte de a-i gasi, ma gîndeam cum vor reactiona cînd îi vor vedea pe salvatori. Au fost bucurosi, dar foarte calmi si linistiti. Mi-au povestit cum s-au petrecut lucrurile. Faceau cartarea pesterii. Lasasera pe malul lacului subteran, teodolit, harti, rucsaci si intrasera pe o galerie auxiliara de vreo 100 de metri, sa o carteze si pe aceasta. Deodata au auzit un zgomot puternic. Au proiectat luminile lampilor în jos si au vazut un val de aproape doi metri care le-a luat totul. Cîtiva metri mai departe, pestera fiind strangulata, nivelul apei a crescut si baietii au avut prezenta de spirit sa urce pe o stînca si sa se lege în corzi. Astfel au stat 40 de ore.

Cauza viiturii am banuit-o. Ce se întîmplase ? Pestera avea sus, deasupra, un lac. Bineînteles ca nivelul lui e cam acelasi tot timpul pentru ca, pe masura ce primeste apa din precipitatii, lasa sa se scurga prin crapaturi, surplusul. Dar, din cauza ploii mari. echilibrul s-a stricat, compensatia n-a mai actionat si apa a bufnit, provocînd o viitura. Reîntoarcerea a fost ceva mai destinsa, desi baietii erau frînti de oboseala. Aveau frisoane, de-abia mai puteau sa vorbeasca. În fine, am iesit din pestera. Ne era si noua foame. Plecati în graba, abia putusem sa cumparam cîteva "Eugenii". Actiunea ar fi putut dura, Bucurestenii erau în pericol de înec, pentru ca neoprenul acesta este foarte bun pentru mentinerea temperaturii, dar trage apa. Încet, dar sigur, trage. În cazul acesta, cautarea ar fi durat foarte mult. Am cerut alimente la iesire, dar nu ni s-a dat, ca nu cumva sa se creeze un precedent. "La razboi înainte, la placinte înapoi".

si nu e singura ,,pilula'' amara pe care ne-a servit-o Consiliul Popular. Am avut odata o actiune în Retezat. Disparusera 12 studenti dintre care trei erau straini. A fost o dandana... ca sefi mari iesisera de prin birouri ca sa coordoneze toata actiunea. ,,Alarma ! Plecati imediat !"

Spre norocul nostru, Dumitru Bîrlida, colegul nostru, a fost si este un mare alpinist. A traversat Carpatii ,,,a facut" un traseu-premiera în Tatra, schiaza de minune. si ce si-a zis el ? Urc si fac jonctiunea cu echipa de la Hunedoara a lui Pif (n.a. Abel Ritisan) pentru a tine legatura, ei neavînd statii. Echipa Hunedoarei venea dinspre partea cealalta a muntelui. Noi aveam în grija zona muntilor Vulcanului, Parîngului si o parte din zona Lotrului, în timp ce ,,Hunedoara" are Retezatul. Zonele Iorgovanului - Cîmpul lui Neag, Buta ar fi fost, teoretic, ale lor, dar mai aproape în timp de noi, pentru ca deplasarea pe Jiu în sus fiind accesibila, noi ajungem mai repede, pe cînd ei ar fi trebuit sa traverseze saua Bucurei, un drum de vreo sapte ore. Deci, logic, intervenim noi în aceasta zona.

Alarma s-a dat pe la 10,30. O ora mai tîrziu am plecat din Petrosani cu un ,,ARO". Era prin martie. Batea lapovita. N-am putut ajunge pîna la cabana Buta cu "ARO", asa ca am continuat drumul pe jos. Aveam legatura prin radio cu Bîrlida si la nevoie ne putea ajuta si statia de pe Parîng. Am mers pîna la epuizare. În zona Plaiului Mic de pe Retezat era o ceata asa de densa, încît noi, care urcam frecvent, nu puteam sa ne orientam si, culmea, am nimerit într-un loc unde era o cornisa de opt metri deasupra noastra. De jur împrejur vedeai avalansele rostogolindu-se una dupa alta. Am riscat enorm atunci. Stratul de zapada de sub noi nu ne oferea nici o siguranta. Fiindca n-am putut escalada cornisa, am facut un tunel prin ea si asa am razbit mai departe. La ora 15 am fost în Plaiul Mic. Pentru turisti este un drum de o zi. Cam la aceeasi ora, si Bîrlida a ajuns pe vîrful Retezat. Nu dupa mult timp am fost anuntati prin radio ca studentii gasisera drumul si ca alarma se terminase. Am pornit în jos. Pîna la drum am batut o cale de 10 kilometri. Masina nu ne-a mai asteptat. De acolo, înca 27 de kilometri pe sosea. Catre miezul noptii am ajuns în Cîmpul lui Neag. Autobuze nu mai erau, în schimb am dat de un sofer cu un microbuz care venise la o nedeie, cum se spune prin partea locului la botez. Dupa multe insistente l-am convins sa ne transporte pîna la Petrosani, unde am ajuns la doua dimineata. Care va sa zica, de dus ne-au dus urgent, dar odata studentii recuperati, nimanui nu i-a mai pasat de noi. si doar aveam tot echipamentul de munte, care atîrna greu. Eh, stiu ca si alte echipe au probleme asemanatoare. Ne mai consolam atunci cînd rar, ni se trimite cîte o scrisoare de multumire si recunostinta. Uite aici una, a aparut si în ziarul local. Este legata de cazul cu pestera: "Stimati tovarasi, mai bine mai tîrziu decît niciodata. Nu demult am citit în «România Libera» despre actiunea dumneavoastra eroica, v-am admirat curajul, mai ales ca n-aveati echipamentul potrivit. Vreau sa spun ca sînt mama unuia din cei trei baieti salvati de dumneavoastra. Mie nu mi-a fost povestita mai tîrziu grozavenia, asa cum a fost, fiindca nu sînt nici tînara, nici sanatoasa. Nu gasesc cuvinte potrivite pentru a va multumi. Cred ca daca spun ca sînt mama ma-ntelegeti.

Va doresc tuturor «La multi ani», multa fericire alaturi de familiile dumneavoastra. Daca treceti prin Bocsa, va rog sa ne vizitati.

Cu amicale salutari, E. Vasiliu".

Au trecut luni si luni. Urmatorul seminar Salvamont din toamna anului 1977, desfasurat la Poiana Brasov si grefat pe o conferinta cu participare internationala, dedicata problemelor sportului de mase, nu a avut un rasunet formidabil. Totusi, Emerik Szuhanek nu si-a dezmintit harnicia si inventivitatea, prezentînd un referat despre un sistem de prevenire a accidentelor provocate de avalanse.

Deocamdata, acest ultim proiect n-a fost realizat, dar toate elementele teoretice sînt puse la punct, verificate în prealabil de un grup de cercetatori din Petrosani. Este vorba în esenta de niste sonde electronice traduc-toare, care pot fi amplasate fix, în zone de mare afluenta turistica - sa zicem zona Bîlea-Lac, pe un postament de beton de 100 cm- sau volant - sub forma unor bas-tonase înfipte în zapada în zonele periculoase, propice declansarii lavinelor. Acestea percep miscarea si temperatura straturilor de zapada, elemente primordiale în studiul formarii avalanselor. Sondele mai sus amintite percep, de exemplu, o miscare de ordinul micronilor. Aceasta sensibilitate, incredibila la prima vedere, se argumenteaza de o stiinta mai noua, tensiometria. Exista niste elemente electronice, numite timbre tensiometrice, care se aplica pe o suprafata de metal. La cea mai mica flambare a senzorului, provocata de miscarea masei de zapada, aceste timbre tensiometrice, care functioneaza ca niste rezistente variabile, transmit un semnal greu perceptibil unui generator de frecventa variabila care îl transforma într-un curent de frecventa variabila de 27 MHz, frecventa permisa în telecomunicatii. Semnalul este captat apoi de un înregistrator de frecventa pe ore si minute. Asadar, se poate face si un studiu în timp al evolutiei straturilor de zapada din zona - dar care, la deplasari mai viguroase, cu ajutorul unor filtre de frecventa, poate declansa un sistem de alarma vizual sau fonic. Aceasta nu înseamna neaparat declansarea avalansei; de cele mai multe ori, cabanierii sau salvamontistii sînt altfel informati asupra depasirilor limitei de securitate, înregistrate la deplasarea stratului de zapada. În asemenea situatii, accesul în zona trebuie controlat sau chiar interzis.

Pîna acum am vorbit numai de elementul miscare, dar cu aceste sonde electronice se creeaza, am spus, posibilitatea de a masura si temperatura straturilor, stiut fiind ca avalansele se înregistreaza cu precadere în perioada de primavara, în timpul topirii zapezii. Bineînteles ca la declansarea avalansei concura si alti factori, în afara miscarii straturilor si a temperaturii acestora. Este vorba de umiditatea si densitatea zapezii, înclinatia pantei, conformatia solului, valoarea curentilor aerieni în zona, modul de dispunere a zapezii în straturi etc., etc.

Daca umiditatea se poate masura usor cu aparatura existenta deja, daca densitatea poate fi masurata în functie de permeabilitatea ei la lumina cu ajutorul unui senzor de tipul celulei fotoelectrice, celelalte elemente ramîn obiectul unor studii care, corelate cu observatiile si masuratorile mai sus amintite, ar rezolva problema securitatii în zonele de avalanse. Cu speranta ca mi-ati iertat aceasta digresiune pur tehnica, sa-i dam iarasi cuvîntul lui Szuhanek.

- Ministerul Turismului ar putea lansa o comanda la Institutul de cercetari pentru securitate miniera de la Petrosani, ne declara el cu o înflacarare, pe care i-o întelegem. E aici un colectiv de oameni bine pregatiti, multi dintre ei oameni de munte, sufletisti, care sînt încîntati sa efectueze o asemenea tema de cercetare.

Asadar, aparatura s-ar putea realiza acolo, urmînd ca experimentarea ei s-o asiguram noi, salvamontistii petroseneni.

Posibilitatea de a realiza acest nou vis al lui Emerik Szuhanek exista. Echipa din Petrosani asteapta doar avizul factorilor de decizie.

Ultima data cînd l-am întîlnit pe Abel Ritisan, tocmai se întorsese din U.R.S.S. unde, împreuna cu cîtiva alpinisti de la Brasov, a escaladat cîteva vîrfuri de 5 000 de metri din partea estica a Pamirului.

- Am fost 11 oameni. Am facut cîteva trasee de maxima dificultate. A fost destul de greu, poate si datorita fusului orar - cinci ore diferenta fata de România - dar cele vazute ne-au rasplatit din plin eforturile. De la Samarkand, unde am sosit cu avionul de Moscova, am plecat cu o masina, cale de vreo 300 kilometri, pe vechiul Drum al Matasii care venea din China. Apoi am lasat soseaua ca sa ne angajam pe un drum lateral printr-o zona de canioane extraordinar de frumoase, pe care am mers pîna la altitudinea de 2 600 metri, unde am instalat tabara de baza.

I se spune Pif. Antrenorul lui de schi si alpinism vazîndu-l nu prea înalt, cu parul mare, cîrliontat, l-a asemanat cu eroul revistelor frantuzesti pentru copii si de atunci toata lumea îi zice Pif. Alpinist de forta, mereu în forma, Abel Ritisan este capitanul de echipa al centrului Salvamont Hunedoara. Otelar de meserie, bun familist, dupa orele de serviciu îsi gaseste timp sa coordoneze activitatea de salvare montana din zona centrala a Retezatului si a Muntilor Poiana Rusca, teritoriu vast, greu de supravegheat chiar si cu o echipa de 18-20 de oameni, asa cum viseaza el sa aiba într-o buna zi, în documentele oficiale, masivul Retezat nu a fost prevazut cu o formatie Salvamont, dar cu timpul, pe scheletul echipei de alpinism "Metalul" din Hunedoara s-a închegat o echipa în care au fost integrati oameni care cunosc si iubesc muntele, între ei si cîtiva schiori de performanta. Este o formatie relativ tînara, care, în cei doi ani de activitate oficiala a confirmat cu vîrf si îndesat sperantele puse în ea, rezolvînd numeroase cazuri de exceptie.

La Consiliul Municipal au gasit sprijinul necesar si spera ca în cel mult un an si jumatate sa se poata pune la punct si cu dotarea în materiale de salvare, fara de care nu poti porni cu sanse viabile ca sa ajuti un om aflat în dificultate.

Iata un caz povestit de Pif în persoana: - Nu pot uita actiunea din Valea Pietrelor, chiar pe malul lacului Pietrele, unde ne-am dus sa evacuam un cetatean voinic, de vreo 85 de kilograme, cu o dubla fractura la un picior. În lipsa Akjei, transportul a fost foarte dificil atît pentru noi, cît si pentru el. Omul cazuse cu schiurile. Zapada era si nu prea, dar îndeajuns ca sa se piarda poteca. Drumul prin padurea de jnepeni fiind foarte greu, am improvizat o targa cu care l-am dus pîna la cabana Pietrele. Aici am gasit o doctorita foarte saritoare, Maria Ekel, care i-a dat primul ajutor si l-a transportat pîna la Hateg cu masina personala si apoi la Hunedoara, unde locuia cetateanul. Cu tot ajutorul doctoritei, dealtfel o pasionata a muntelui, între momentul cînd l-am luat de la locul accidentului si pîna i s-au putut acorda îngrijirile medicale la spitalul din Hateg au trecut opt ore si piciorul era în stare destul de grava. O sanie Akja ar fi scurtat drumul la jumatate. Ca sa nu mai vorbesc de elicopter.

Inutil sa mai insistam asupra necesitatii îmbunatatirii si modernizarii bazei materiale a formatiilor noastre Salvamont. Dar nu totdeauna problema se poate rezolva pe plan local. La Hunedoara, oameni ca Gheorghe Tuduri, încadrat la Consiliul Popular, dar si membru al echipei Salvamont, Victor Pez, secretar al Consiliului Popular si chiar primarul orasului, Viorel Raceanu pun umarul cu bunavointa la bunul mers al activitatii Salvamontului din împrejurimile Hunedoarei, dar nu totdeauna rezultatele sînt pe masura eforturilor depuse, si aceasta pentru ca nicaieri în tara nu se fabrica statii de radio cu caracteristicile pe care le doresc salvamontistii, iar procurarea saniilor Akja este minata de inexistenta unor centre care sa primeasca si sa satisfaca comenzile ferme venite din toata tara. Exista întreprinderi la Snagov, Tg. Mures, Baia Mare sau Brasov a caror dotare ar putea permite profilarea unor sectii pentru materiale de salvamont. Ele au si executat, dealtfel, unicate sau serii mici de utilaje, neîndestulatoare, se întelege.

Alte necazuri ale lui Pif:

- Cel mai mult resimtim lipsa unui medie în echipa. Avem o echipa de 12 oameni, neomogena, de la Gheorghe Gostian, barbat matur, plin de initiativa, bun organizator, pîna la elevi de liceu. Avem si muncitori si tehnicieni si ingineri si elevi, dar n-avem medic. N-am gasit înca un medic, pasionat al muntelui, care sa vina sa ne ajute, sa participe cu noi la actiuni. Cum completam aceasta lipsa ? Avînd în vedere faptul ca echipa resimte lipsa unui medic, baietii au hotarît ca, în perioadele de vîrf, vacante, sarbatori, sa fie permanent prezenti pe munte doi membri ai Centrului, cu scopul de a preveni accidentele si de a le limita proportiile.

Patrularea se face în concediile baietilor, în zilele lor libere, înca de la anuntarea cazului, toata filiera - alarmarea baietilor, scoaterea din productie, echiparea, deplasarea la locul accidentului, acordarea primului ajutor si transportarea la cel mai apropiat spital - se pune în miscare si fiecare dintre noi are un gînd bun, în acele clipe, pentru tovarasul Constantin Faur, directorul general al Combinatului, unde sîntem încadrati majoritatea, pentru întelegerea superioara a treburilor noastre, dovedita de dînsul.

Îmi amintesc de cazul celor zece studenti din Cluj si Bucuresti care venisera în vacanta pe meleagurile noastre, în primavara anului 1976. Timpul fiind frumos, au plecat de la cabana Pietrele, cu intentia de a urca în saua Bucurei si de acolo pe Vîrful Bucura. Au plecat destul de slab echipati si între timp se stricase si vremea. Cabanierul stia de aceasta plecare si pentru ca grupul nu venise la masa de prînz, asa cum anuntase, si nici pîna seara nu aparuse, a coborît pîna în comuna Salasul de Sus, la vreo 12 kilometri, de unde mi-a telefonat acasa. Eu am sunat Consiliul si alti baieti, astfel ca mobilizarea s-a facut foarte rapid. Dupa doua ore eram la cabana - o performanta, daca tinem seama de cei 32 kilometri ce despart Hunedoara de cabana. Masina pusa la dispozitie de Combinat ne prinsese foarte bine, se întelege.

La aceasta actiune ne-am coordonat activitatea cu aceea a salvamontistilor din Petrosani, care au înaintat pe versantul sudic al Retezatului, în timp ce noi îl escaladam pe cel nordic. Jonctiunea s-a facut la o ora fixata în prealabil. Nu i-am gasit pe studenti pentru ca ei prinsesera un fir de vale si au ajuns, pe acesta, la cabana Gura Zlata. Noi trimisesem o masina si pe acest traseu, care i-a si ajuns din urma pe studenti. Erau într-o stare jalnica, dar, spre norocul lor si al nostru, de ce sa nu spun, nu era nici un caz grav.

Evident ca ne mai lovim si de situatia cînd toata bunavointa noastra si a celor care ne înconjura se farîma neputincioase de vointa implacabila a mortii.

Îmi amintesc cum în vara lui '75, prin iulie, o tînara turista a încercat sa comita un act de bravura pe dificilul traseu de la cabana Gura Zlata spre Pietrele, peste vîrful Judele. N-a tinut seama nici de indicatiile primite, nici de marcaje si, în loc sa intre pe marcaj pe sub Poarta Bucurei a tinut creasta în continuare, pe unde sînt o serie de "jandarmi", adica niste stînci singuratice. A escaladat unul din acesti "jandarmi" si a cazut în portiunea numita Turnul Portii, rostogolindu-se pe o panta foarte înclinata, pret de 25-30 metri pîna spre lacul Taul Portii, unde a decedat. A fost unul din cazurile în care actiunea noastra nu s-a mai putut numi de salvare.

Am participat la actiuni de salvare si în Piatra Craiului si în Cheile Bicazului, ba chiar si în Bucegi, dar mi-a ramas cel mai adînc întiparita în memorie aceea din 1971. Eram alpinist la "Dinamo" Brasov si ma aflam în cantonament la "Gura Rîului", în Piatra Craiului. Pe la ora unu noaptea am fost treziti de un sofer, cu masina caruia am plecat spre Bran. Nu stiam ce s-a-ntîmplat si nici soferul, trimis expres spre noi, nu prea stia. Cînd am ajuns am gasit elicoptere, autosanitare, lume multa. Am fost pusi imediat în tema. Disparuse un baiat. Plecati împreuna de la cabana Malaiesti, ca sa iasa prin hornurile Malaiestilor spre vîrful Omu, doi baieti s-au ratacit si au luat-o la dreapta, spre Bran. Se întunecase si, zarind lumini spre Bran, au mers pe o creasta la vale, în directia salbei de lumini, pîna cînd s-a ter-minat creasta. Atunci s-au întors putin si au strabatut un scoc foarte înclinat. Au alunecat pe panta, nimerind într-o saritoare unde s-au accidentat grav. Unul dintre ei care mai putea sa mearga a coborît deasupra Branului, unde a întîlnit niste taietori de lemne, iar acestia au dat alarma la Brasov. Celalalt baiat, ramînînd singur, a intrat probabil în panica si a încercat sa se deplaseze si el. A alunecat însa iarasi, pe un alt scoc si aceasta alunecare i-a fost fatala. Dupa o jumatate de zi de cautari, l-am gasit la vreo 30 metri de locul unde-l lasase colegul lui. N-am reusit sa-l scoatem decît cu ajuto-rul elicopterului.

Muntele este rapace, este nemilos. Nu-i ocroteste nici pe cei care il iubesc statornic, cînd se înfoaie, cînd e posomorît, cînd jura ca nu cruta pe nimeni. Chiar alpinistii ver-sati platesc o neglijenta cît de mica, chemînd, la rîndu-le, Salvamontul în ajutor.

În iarna anului 1973, de exemplu, o echipa de alpinisti din Timisoara a escaladat traseul Muchia Mare din Coltul Pelegii. Fiind surprinsi de vreme rea, nescontata, au ramas blocati în perete, pe coarda. Salvamontul hunedorean a fost solicitat sa intervina, întru-cît vremea se înrautatea si ei nu mai dadeau nici un semn de viata. Hunedorenii au ple-cat pe la miezul noptii sa-i caute, bifurcîn-du-si echipa: unii s-au îndreptat spre iesirea din traseu, altii au purces în jos, la baza traseului. Din cauza vizibilitatii foarte reduse si a vîntului puternic, cea mai dificila problema devenise transmiterea semnalelor.

În sfîrsit, echipa de alpinisti a fost gasita.

Era la o lungime de coarda de iesire, dar nu mai puteau urca. Scoaterea din perete si transportarea pîna la cabana s-au facut cu cea mai mare urgenta pentru a se preîntîmpina degeraturile.

Dar daca aceasta actiune s-a terminat cu bine, nu trebuie uitat ca turistii din zona, în continua crestere numerica, s-au angrenat într-o întrecere inechitabila, tot mai greu de suportat, cu baza materiala stagnanta a mijloacelor de prevenire si salvare. Ce propune rutinatul Abel Ritisan pentru ca ecuatia "divertisment" = "securitate deplina" sa fie una reala ? Cu atît mai mult, cu cît presimte ca terminarea constructiei grandiosului baraj din Retezat, de la Lapusnicul Mare, va atrage viligiaturisti, precum un pom înflorit un roi de albine. Propune: revizuirea marcajelor, îndesirea lor, amenajarea unor refugii la Poarta Bucurei, în valea rîului Barbat si în saua Paltinului Galbena din muntele Gîrdomanul. Si ca orice salvamontist care se respecta, are si asprimi fata de turistii care nu-si merita nici numele, nici satisfactiile smulse muntelui. Din considerente ecologice, Abel Ritisan zis Pif mai propune extinderea Parcului National Retezat cu caldarea Bucurei si valea Stânisoarei.

"Pentru suprema abnegatie dovedita în misiunea grea din Muntii Fagarasului, pentru scoaterea de sub avalanse a victimelor din 17 aprilie 1977 precum si numeroase fapte de omenie, pentru fiecare gînd solidar cu durerea noastra, multumim pe aceasta cale activistilor de partid si de stat din judetul si orasul Sibiu, militarilor aflati la datorie, membrilor echipei Salvamont, tuturor celor care ne-au ajutat."

Daca-i întrebi pe salvamontistii din Sibiu ce stiu despre aceasta telegrama, vor raspunde: "Nu ne-am facut decît datoria."

Avalansa a venit ca de obicei, brusc, cu rautate, cu o violenta care nu admite nici o împotrivire. A îngropat sub ea cîteva inimi tinere.

S-a întîmplat la Bîlea-Lac, pe pîrtia de schi, într-o duminica dimineata. Peste noapte, o noua avalansa a mai suprapus doi metri de zapada, ca sa nu mai vorbim de ninsoarea care nu înceta. Cînd a venit Salvamontul, abia se mai cunosteau contururile avalansei. Toata omenirea care exista acolo a sarit în ajutorul echipei. Lotul de biatlon al tarii noastre, oaspetele sau, lotul R.D.G., scoala sportiva de schi din Sibiu, militarii, orice individ pe care-l prinsese duminica acolo, în creierii muntilor... Actiunea a fost începuta marti, dar înca luni spre prînz începusera sa soseasca primele masini din Sibiu. Drumul de acces spre Bîlea era blocat de zapada. S-a încercat o tatonare cu elicopterul, imposibila, în ciuda bunavointei pilotilor. Curajul si priceperea lor n-au putut birui ceata deasa si vîntul napraznic. Atunci s-a apelat la turbofreza de calibrul cel mai mare aflata în dotarea judetului. si-a croit drum cu greu, centimetru cu centimetru, soferul ei dovedindu-se un brav, chiar asa înghiontit si luat pe sus de la o nunta, unde petrecea. În sprijinul Salvamontului din Sibiu au venit si colegii din Brasov, chiar si scafandrii din Turnu Severin, deoarece vîrful avalansei se prelungise pîna în lac. S-a muncit din greu, totul a fost o pilda de fraternitate umana.

- Nu era o zona propice avalanselor. Teoretic, pîrtia de schi fusese bine aleasa, ninsoarea de o abundenta nefireasca a provocat însa sinistrul, spune Iosif Schneider, seful echipei Salvamont Sibiu. Daca pe vremea aceea am fi avut statii de radio, cum avem astazi, ne-ar fi fost mult mai usor. Cum ne-am descurcat patru ani, în asteptarea statiilor, din momentul aprobarii frecventei ? Greu. Aveam grup la cabana Negoiu, aveam grupuri la "Bîlea". Oamenii mei trebuiau sa se deplaseze de la cabana la cabana - si sînt ore si ore de mers - ca sa transmita stiri, sa ia masuri de securitate, sa ceara ajutoare sau sa transporte medicamente si alimente. De la Bîlea Cascada pîna la o coliba pe Valea Doamnei, unde erau izolati niste elevi din Medias, cei sapte salvamontisti au facut noua ore, noua ore de eforturi, de lupta cu zapada. La "Podragu" era cazat un liceu întreg. Aceia au scapat ca prin minune. E un loc foarte primejdios. Daca aveam statii le spuneam ce sa faca. Am trimis urgent sapte oameni care au spart si macinat zapada, ore-n sir, ca sa ajunga. Noroc ca au venit si prietenii nostri din Victoria, fiindca raspîndisem toata echipa în prealabil, în jocul nedorit al telefonului fara fir. Din fericire, între noi si Victoria exista o conlucrare perfecta. Nici nu s-ar putea altfel, din moment ce "lucram" în Zone alaturate. "Parcela" lor se afla între cabanele Sîmbata si Podragu, iar a noastra de la punctul Tartîta pâna la Olt, La Chica Pietrelor, de asemenea, Muntii Cibinului, Lotrului si Sebesului unde, datorita înaltimilor relativ reduse, nu se prea întîmpla accidente. Stam cu ochii mai mult pe Cindrel, caci el e singurul care s-a "salbaticit", înaltîndu-se la peste 2 200 de metri. În orice caz, principalul efort ni-l îndreptam spre Fagaras. Sînt locuri frumoase acolo, care atrag ca un magnet, dar si provoaca accident dupa accident. Unul din ele ar fi Strunga Dracului de lînga Negoiu. Cunosc multe cazuri de accidente mai banale sau mai grave, dintre care va voi povesti cîteva.

Mi-aduc aminte cazul acela cu fotbalistii. De la ,,Suru" a plecat spre "Negoiu" un în-treg lot de fotbalisti - "Unirea" Tomnatic daca nu ma însel. Vremea s-a înrautatit pe parcurs. Trei insi s-au desprins de grup. Grosul s-a alaturat unei scoli care avea un conducator bun si s-a retras din creasta, spre cabana Barcaci, pe la l 400 metri, la patru ore de mers de cabana Negoiu. Prin Barcaci au ajuns într-advar, dupa patru ore, la Negoiu. Iata însa ca cei trei n-au gasit pe "scurtatura" lor intrarea spre cabana. Derutati, s-au ghidat dupa banda rosie, marcajul de creasta. Au ajuns pe vîrful serbota (2 331 m), unde scria negru pe alb ca e un traseu numai pentru alpinisti si turisti încercati. Creasta ce leaga vîrful serbota de Negoiu este foarte dura si periculoasa. Au reusit însa sa treaca si aceasta creasta pretentioasa. Acolo, sub piciorul Negoiului mai exista o marcaj care vine din vîrf si care duce la cabana Negoiu. Ultima lor salvare. Au ratat-o, neobservînd intrarea. Epuizati si-au continuat drumul spre nicaieri. Ba nu, spre moarte. Primul pe care l-am gasit era sub vîrful Negoiu, la 50 de metri, nemiscat. Pe celalalt l-am descoperit la 200 de metri, dincolo de vîrf. Era, de asemenea, neînsufletit. Al treilea a ajuns foarte departe, pîna la Strunga Dracului. Ar mai fi avut 15 minute pîna la refugiul Salvamont Caltun. Traversînd o portiune mai abrupta, a alunecat însa pe zapada si s-a rostogolit între stînci. Nu s-a lovit totusi, epuizarea l-a doborît. Fusesera îmbracati necorespunzator, în plus nu cunosteau nici traseul.

Alta data, prin 1974, un grup de cetateni din Ungaria, plecati din Budapesta, au ajuns în aceeasi zi în Sebesul de Sus, dar nu s-au oprit aici, ci au urcat si la cabana Suru. O "agenda" din cale afara de încarcata ! S-au culcat foarte obositi. A doua zi, pe la ora 10 dimineata au plecat de la cabana. Au facut un scurt popas în caldarea Surul, unde au mîncat, dupa care au plecat mai departe. Au fortat în mod absurd. La lacul Avrigului au mai îmbucat ceva, înaintea unui nou urcus. Au ajuns si ei la locul unde cei trei fotbalisti o luasera razna. (Am spus ca pun lanturi acolo sa nu mai treaca lumea, caci desi exista marcaj, nu e respectat.). si-au dat seama, dupa un timp, ca au gresit drumul si s-au întors înapoi. Alta vreme pierduta, alte eforturi. Au gasit intrarea în caldarea serbotei si, la coborîre, epuizarea totala si-a scos, în sfîrsit, coltii. În acel moment, solidaritatea s-a destramat si fiecare a plecat pe cont propriu.

Vreau sa spun ca egoismul acesta apare automat în situatiile cele mai grele. Probabil ca spiritul de conservare trece la comanda. Psihologia acestor momente-limita ar trebui studiata mai adînc. Subiectul acesta ar trebui introdus în studiul scolilor de alpinism si al scolilor de ghizi...

...Pe unii i-am gasit în caldarea serbotei, altii apucasera sa ajunga pîna la rîul serbota. Acolo, mama fetei care a supravietuit a încercat sa treaca apa, dar a fost luata de suvoi si a murit înecata, izbita de stînci chiar înainte de Cascada. Era vremea inundatiilor si rîurile aveau un debit bogat. Fata a ajuns si ea la rîu. Trecuse pe lînga o stîna, dar asa de potrivnic a fost timpul, ca nici cîinii n-au simtit-o. Facuse jonctiunea cu înca un barbat din grup. Erau din ce în ce mai obositi, îndeosebi barbatul. Fata l-a încurajat, i-a dat ciocolata, dar a observat ca raspundea tot mai greu la întrebari, gemea si încet-încet s-a stins din viata. Se lumina de ziua. Fata l-a acoperit si a plecat mai departe. A reusit sa treaca rîul si a "tinut" marcajul, iar în jurul orei 9 a ajuns ia cabana Negoiu. Prima data apare privirii cabana veche, pe un platou frumos, dupa ea urmeaza un dîmb si apoi cabana-hotel Negoiu. Ea s-a oprit la cabana veche. A-ncercat la usa, nimic. A spart o usa si a intrat în hol, a mai spart o usa si, vazînd paturile aranjate, s-a culcat, epuizata cum era. Pe la ora prînzului s-a trezit, si a-nceput sa caute de mîncare. Atunci a auzit clopotul de la un magarus care pastea pe pajiste. A iesit afara si a dat peste cabana mare. A intrat si s-a adresat turistilor, printre care era si un om din echipa noastra. S-a gasit imediat un interpret si-asa s-a aflat despre tragedia grupului. Au plecat imediat în cautarea lui. I-au gasit repede, presarati pe traseu, fiecare în locul unde fusese surprins de momentul epuizarii totale. Noi ne întorceam de la alt accident, la "Podragu". Cînd am coborît, ne asteptau Salvarile sa ne duca la locul accidentului. Coborîrea a fost foarte grea si impresionanta pentru un ochi strain. Închipuiti-va o caravana de cinci magarusi cu cinci corpuri neînsufletite. Pe o portiune de 4-5 kilometri, drumul disparuse complet din cauza ploilor, asa ca mergeam pe un povîrnis periculos. În unele locuri a trebuit sa instalam un funicular pentru a trece magarii peste vaile mai adînci. si pentru ca v-am povestit cum am transportat magarii pe cablu, sa va spun ce ni s-a întîmplat la "Podragu". Unui cetatean din Victoria îi disparuse calul. Probabil, niscaiva turisti l-au folosit pentru transportul bagajelor si pe urma i-au dat drumul. Era un cal mic, mocanesc, cu un breton frumos. Urcase pîna pe la 2 000 de metri si, gasind pasune, a ramas acolo. Cetateanul a plecat în cautarea lui. La un moment dat, vazînd o stîna, a vrut sa coboare la ea, dar a alunecat si... Am fost alertati noi. S-a verificat la cabana Turnuri, însa nu trecuse pe acolo. Nici în Victoria nu ajunsese. Cu greu l-am gasit. Se vedeau urmele alunecarii pe zapada. În coborîre antrenase si o mica avalansa de pietre. Am mers pe aceasta urma si la capatul ei am dat de corpul neînsufletit al bietului om. Într-un tîrziu am gasit si calul prin împrejurimi. Dupa ce l-am urcat pe stapînul lui si l-am legat bine, am plecat spre oras. La un moment dat, calul a alunecat si s-a rostogolit cale de vreo doua serpentine de poteca. M-am temut ca va muri si calul, dar am avut noroc, fiindca se alesese doar cu o taietura superficiala la gît. I-am acordat primul ajutor: alcool iodat, tampon, leucoplast si cu chiu cu vai am ajuns jos. Cetateanul avea vreo patru copii si ne-am zis ca macar calul sa-l aducem viu. Cînd am ajuns acasa nu stiam cum sa calificam actiunea de salvare a calului. Eram la prima de acest gen.

Sa nu credeti ca în Fagaras, activitatea echipelor Salvamont se reduce doar la recuperarea victimelor muntelui. De o importanta deosebita este munca de prevenire a accidentelor, activitatea curenta de marcare a unor trasee, de reparare si construire a unor refugii alpine.

Complementara lucrarilor de marcare din 1975, actiunea ,,Asaltul Carpatilor" s-a soldat cu marcarea a 21 de trasee noi si remarcarea a 23 de trasee care puneau în pericol traficul montan. În prima etapa s-au plantat tabelele toponimice în toate vîrfurile importante de pe traseu, verificîndu-se si cota de altitudine a vîrfurilor respective, si plantarea în locul de bifurcare a potecilor si stîlpilor cu sagetile indicatoare de directie. Lungimea traseelor marcate în anul 1976 totalizeaza aproximativ 400 de kilometri, pe care s-au plantat tot atîtia stîlpi de marcaj pentru indicatoare. S-au folosit aproximativ 5 tone de ciment si 300 de kilograme vopsele. Salvamontul sibian a fost sprijinit de un efectiv total de 450 de pionieri, ute-cisti, cadre didactice si sanitare. Cu aportul acestor tineri bravi s-au încheiat lucrarile de marcaj din muntii Cibin, Sebes si Lotru, urmînd sa se continue munca pentru înca 13 trasee importante în Fagaras, pîna în 1980. Pentru toate aceste lucrari, conducerea centrului Salvamont Sibiu a dispus parcurgerea în prealabil a crestei Fagarasului pe timp de iarna, în vederea întocmirii unei documentatii de marcare a zonei respective, care sa poata fi folosita în orice conditii atmosferice si de vizibilitate. Pe baza raportului prezentat de echipa care a strabatut aceasta zona, de la Plaiul Foii la Turnu Rosu, a fost întocmita documentatia respectiva. Aceste actiuni de marcare sau refacere a marcajelor au continuat si în vara anului 1977, prin fortele unite ale pionierilor, membrilor formatiei Salvamont, ale tuturor tinerilor care doresc sa faca muntele mai prietenos.

"În vara aceasta vreau sa fac din Fagaras un paradis al marcajelor, cu sprijinul pionierilor", ne declara Iosif Schneider. O mare importanta o dau sibienii, actiunii de construire a refugiilor sau de întretinere a lor. S-au facut lucrari de întretinere la refugiul Caltun, revopsiri, placari cu betoane, amenajari exterioare si ample reparatii la refugiul de sub Cindrel, devenit astfel o foarte importanta baza de antrenament pentru perioada de iarna, atît pentru salvamontisti, cît si pentru taberele de schi din scoli, care se organizeaza acolo în perioada vacantelor de iarna si de primavara. Ramîne deschisa problema transportului materialelor pentru construirea si repararea refugiilor.

Sub auspiciile centrului Salvamont Sibiu au fost publicate pliante, brosuri, ghiduri turistice. Ghidul "Traversarea crestelor Fagarasului, circuitul muntilor Cibin, Lotru si Sebes", realizat de Alexandru Constantinescu, membru al echipei Salvamont a Sibiului si redactor la ziarul local "Tribuna Sibiului", reprezinta un real ajutor pentru drumetii prin aceste zone, în duda faptului ca el suporta, la o eventuala reeditare, corijarea unor greseli care s-au strecurat.

- Am cautat sa institui o disciplina de fier în echipa, continua interlocutorul meu. Sa va dau un exemplu. Odata, un baiat din echipa a ajutat un om, un turist ratacit si obosit si, la insistentele acestuia a acceptat niste bani. Cînd s-a întors la tabara de corturi de la lacul Avrigului si-a dat seama de greseala. A mai sculat un coleg si dimineata la ora 7 au fost la cabana Negoiul, unde ma aflam eu si mi-a spus ce a facut. "Cauta repede pe cetatean si adu-l aici". L-a cautat si l-a adus. "Va rog sa va luati banii înapoi". "Bine, dar m-a ajutat, mi-a carat ranita", "îmi pare rau, un salvamontist nu este un hamal, la hamali dati bani. Unui salvamontist îi spuneti multumesc". A fost o lectie pentru turist, dar si pentru baiatul meu din echipa. si eu am trecut prin ceva asemanator, dar am pretins mai mult decît un "multumesc".

Întîmplarea s-a petrecut între cabanele Negoiul si Bîlea. Erau doi, sot si sotie. Plecasera în jurul orei 6 dimineata de la "Negoiul". Cînd i-am ajuns din urma, pe la ora 14, se aflau de-abia sub Strunga Ciobanului. "Cînd aveti de gînd sa ajungeti la Bîlea ?" - i-am întrebat putin ironic. "Avem scule bune, cort, lanterna", a sunat raspunsul. I-am lasat. La lacul Caltun avem un punct Salvamont, o tabara de corturi. Pe la ora 17,30 am trimis un baiat înaintea lor, pentru ca între timp vremea se schimbase, începuse sa ploua si în jurul lacului este o îngramadire de bolovani care face mersul foarte anevoios. I-a gasit si i-a ajutat. Cînd i-am invitat sa-si faca cortul lînga noi au refuzat spunînd din nou ca au scule bune si ca nu trebuie sa ne facem griji în privinta lor. Desi sotia (mea) ma astepta la "Negoiul" - a astepta e un fel de a spune, fiindca eu plec, dar nu stiu ce gasesc în drum, nu stiu cînd ma întorc -, dupa o jumatate de ora mi-am zis ca e mai bine sa plec dupa cei doi. N-am mers 30 de minute ca i-am gasit epuizati. Din cauza oboselii, nici vorba sa mai poata instala cortul. Am luat rucsacul barbatului, ca era mai mare, iar acesta pe al consoartei. Ea avea niste bocanci foarte frumosi, care erau însa agatati de rucsac, iar de mers mergea în bascheti. Am urcat Laitelul si-atunci mi-am dat seama cît de incomoda era ranita. Mi-am zis ca în ritmul în care mergeam era imposibil de dus în spate o asemenea ranita, asa ca am luat-o la trap. Crezînd ca vreau sa fug cu ranita lui, cetateanul a început sa strige dupa mine. L-am lasat sa strige si mi-am vazut de drum. Dupa o buna bucata m-am întors sa iau si ranita cealalta.

Între timp se întunecase. Aveau o lanterna mare, frumoasa, dar nu mai functiona. Aveam si eu lanterna, dar eram trei. Noaptea pe la doua, am ajuns la "Bîlea". Dimineata ma scoala cabaniera, spunînd ca are o cetateanca grav bolnava, cu temperatura. N-am ezitat si m-am dus la cei doi din ajun. "Mi-ati spus ca sînteti doctorita, acum va rog si eu sa ma ajutati." Foarte amabila, s-a oferit s-o consulte pe bolnava. "Aprindere de plamîni". De unde sa luam injectii ? Atunci m-am gîndit la tabara de militari care lucrau la "Transfagarasan" si m-am prezentat la comandant. Imediat m-a pus în legatura cu medicul lor care mi-a pus la dispozitie medicamentele. Doctorita s-a comportat admirabil. A promis ca nu pleaca de la cabana pîna n-o pune pe picioarele ei pe bolnava. A stat lînga ea trei zile si trei nopti, pîna cînd i-a ameliorat starea.

- Spuneti-mi cîte ceva si despre echipa !

- Avem o echipa mare fata de alte centre, compusa din circa treizeci de persoane, dar eu as vrea sa fie si mai mare. Zona Fagaras este grea si, daca în mod normal facem fata, cu ocazia sarbatorilor, cînd O.J.T.-urile au grupuri în munte sau în vacantele elevilor si studentilor, nu mai stiu cum sa ne împartim. Vrem ca fiecare grup sa fie însotit de un membru al Salvamontului. Avem în echipa medici, profesori, maistri, muncitori. Ne întelegem foarte bine. Fiecare pune suflet pentru colectiv. Unul din ei ne-a oferit si masina - un microbuz de 9 locuri - cu care ne deplasam pentru sporirea operativitatii, atît cît permite drumul. E drept ca si autosanitarele ni se pun la dispozitie prompt. De asemeni, Militia ne ajuta, împrumutîndu-ne cîteodata statiile sale portative.

Sîntem sprijiniti îndeaproape de vicepresedintele Consiliului Popular, Nicolae Nan, ca si de unii directori ai unitatilor unde sînt încadrati baietii. Am vrea sa fie toti ca directorul Gheorghe Nilca, de pilda, care întelege pentru ce plecam noi val-vîrtej în munte, fara sa apelam la formula de învoire prin cerere aprobata.

Eu sînt si antrenor la echipa de alpinism a întreprinderii. Cînd e de lucru mai mult la serviciu - lucrez la fabrica de confectii "Steaua Rosie" - amîn pregatirea cu baietii, însa cînd e vorba de o salvare trebuie sacrificat lucrul; si asta o înteleg colegii mei, colectivul, directorul. Toti vad cu ochii mintii un om pierdut între stînci si prapastii care asteapta un ajutor, care vrea sa traiasca.

Mai exista unele persoane cu care nu ne prea întelegem. E vorba de ciobani, de multe ori ostili, gelosi pe orasenii care le încalca "piciorul de plai", "gura de rai". De cele mai multe ori distrug marcajele. Odata am gasit un stîlp scos complet din ciment, si doar îl plantasem la 80 de centimetri adîncime. Alteori ne deterioreaza interiorul refugiilor. Dupa ce am construit refugiul de la Caltun, am stat de vorba si cu bacii care veneau din Muntenia si cu cei coborîti din nord si le-am spus ca, desi e facut pentru turisti, se pot adaposti si ei acolo, cu conditia sa aiba grija, sa respecte munca noastra. Iata însa ca din doua rînduri de priciuri din lemn, unul a disparut, fiind folosit la foc tocmai de ciobanii cu care vorbisem.

Doi ani am muncit la acest refugiu. Spre deosebire de ciobani, cabanierii ne ajuta foarte mult. Sînt niste oameni de valoare. Chiar si cei mai noi care nu se prea pricep. La Bîlea Lac am facut chiar o miniechipa Salvamont compusa din cabanier plus patru oameni de la teleferic, care pot interveni înainte de a veni noi cu echipa mare din Sibiu. Le-am dat materiale, cort, sper sa facem treaba buna cu ei. Avem trei refugii din fibre de sticla comandate la Tîrgu Mures. Dispunem deja de un refugiu ca cel de la Caltun, dar ne trebuie forte sa-l caram sus. Daca vom fi sprijiniti si în procurarea unui elicopter, treaba va merge mai bine. Cred ca în viitorul apropiat vom realiza chiar niste platforme de aterizari sus pe creasta Fagarasului, care vor fi folosite de elicoptere si în alte actiuni (vînatoare, agrement, topografie, antrenamente etc.), în afara celor de salvare. Sper într-o colaborare fructuoasa pentru ambele parti. Daca din cauza penuriei de statii de radio si a slabei retele telefonice între cabane si oras sîntem anuntati mai greu, macar actiunea de salvare în sine sa mearga "ca pe roate", daca se poate spune asa cînd vorbim de elicopter.

Astfel a grait seful "hanoracelor portocalii", uniforma salvamontistilor sibieni. seful destoinic al unei echipe harnice, bine organizate, disciplinate. Un "hanorac portocaliu" în peisajul lunar al crestelor Fagarasului reprezinta, se stie, o oaza pentru orice turist aflat în nevoie.

N-as putea pretinde ca am reusit sa-i cunosc pe toti membrii formatiilor Salvamont ale orasului Brasov si cu atît mai putin ale judetului, pentru ca, trebuie sa va spun, avem de-a face cu judetul cu cele mai multe echipe Salvamont din tara. Situate în zona Carpatilor de curbura, Brasovul, Zarnestiul, Sacelele, Predealul, Branul, Rîsnovul, Victoria sînt piste de plecare spre frumusetile neasemuite ale Postavarului, Pietrei Mari, Pietrei Craiului, Bucegilor, Fagarasului. Zilnic si îndeosebi sîmbata si duminica, îsi iau rucsacul în spate si pleaca pe potecile muntilor mii de localnici, urmînd ca alte mii sa coboare din trenurile de vacanta sau din automobilele proprii. Este zona cu cea mai mare densitate de oameni care vor sa evadeze din stressul orasului, din bratele poluarii. Se spune dealtfel ca de la l 400 metri altitudine în sus, dispare orice germen de boala. Cea mai buna reclama ? Localnicii însisi, oamenii crescuti la munte, vigurosi, rosii în obraz, longevivi.

Cine nu-l stie pe mos Leman, a carui dragoste de munte a ajuns proverbiala ? La cei peste 80 de ani ai sai urca muntele zi de zi. Cunoaste atît de bine muntii din jurul Brasovului, încît nu o data a fost de mare ajutor drumetilor care l-au solicitat în diferite situatii. Altminteri, taciturn, legînd greu prietenii, nu a ezitat sa doarma într-un culcus facut în zapada, desi fusese invitat de salvamontistii brasoveni sa doarma cu ei într-un refugiu alpin, într-o noapte geroasa de iarna. si daca mos Leman nu a fost înca cooptat în echipa de salvare montana a orasului Brasov, sa nu credeti ca documente oficiale impun vreo limita de vîrsta pentru membrii Salvamontului. Exemplul cel mai graitor este Traian Flucus, unul dintre alpinistii de seama ai tarii, capitanul de echipa al salvamontistilor zarnesteni. Apropiat de vîrsta unei jumatati de veac, raspîndeste în jur un iz de vigoare si tinerete, cu toate ca ultima oara cînd ne-am vazut, prin primavara anului 1977, avea o oarecare rigiditate în miscari din cauza unei coaste rupte la o Alpiniada de la Bîlea.

Pe "nea Traian", cum îi spun cu respect toti oamenii care-l cunosc, l-am gasit trebaluind în jurul casei, cu un frumos cîine lup alaturi. Casa frumoasa, curte frumoasa. Cît despre priveliste, ce sa mai zic. Situata la iesirea Zarnestiului sub crestele mîndre ale Pietrei Craiului, casa lui pare o lacrima cazuta din ochiul Muntelui, care a plîns o data de mila celor care forfotesc în zaduful si praful de la ses.

- Într-adevar, rnuntele-i colea, în schimb sînt eu cam departe de centrul orasului, de gara... Cînd avem vreun accident sus în creasta, îl trimit pe baiatul meu cu bicicleta sa-i anunte pe ceilalti. Nu avem nici unul telefon acasa. Cel mai greu însa e cu anuntarea accidentului din munte în oras. Ori de cîte ori se întîmpla ceva sus trebuie sa vina cineva sa dea alarma. De multe ori, accidentele se anunta imediat la Brasov, pentru ca, daca se coboara spre Dîmbovita sau prin Bran, este mai usor sa se telefoneze direct la Brasov. Adevarul e ca, din fericire, pîna acum am avut accidente mai usoare, desi au fost si cîteva grave. Dar atît de grave, încît nici o interventie nu mai folosea la nimic.

Am format echipa Salvamont înca din 1970. Eu, care practic alpinismul din 1950. am fixat ca prim criteriu de selectie cunostintele în alpinism. În alte parti ale tarii trebuie sa fii în primul rînd un bun schior, dar aici numai cu cunostinte solide de alpinism faci treaba. La început erau trei membri care activau pe lînga centrul Salvamont Brasov. Apoi s-au înfiintat echipe pe centre: Zarnesti, Sacele, Victoria s.a.m.d. Am marit echipa de la trei la sase oameni. În privinta echipamentului nu ne putem plînge, dar cu materialele de salvare stam mai rau si cred ca acestea sînt baza, uniformizarea echipamentului fiind de importanta mai mica. Ne-am dotat singuri cum am putut. Am realizat o targa montata pe schiuri, conceputa în întregime de noi, ca sa vedem apoi o inventie asemanatoare, într-o revista franceza de specialitate. Se pare ca sistemul targa-schiuri este mai bun decît Akja, pentru ca are stabilitate mai mare pe zapada fata de Akja care, cu fundul sau plat, aluneca si lateral. În ceea ce priveste oamenii, toti sînt alpinisti unu si unu, în majoritate membri ai Asociatiei sportive Celuloza, unde functionez ca antrenor în timpul liber, pentru ca eu, de meserie strungar, lucrez la Combinatul acesta din Zarnesti. Am avut si oameni care si-au facut socoteala ca-si pot spori cîstigul material. S-au lamurit însa si au plecat. Altii au urmarit numai performanta, doar sub unghiul ei sportiv, însa si acestia s-au eliminat încet-încet. Despre prietenii si inamicii nostri, turistii, ce sa va spun ? Sînt unii care se considera superiori din punct de vedere intelectual celorlalti turisti si tocmai ei fac greselile cele mai grave pe munte. De exemplu, studentii ne dau foarte mult de lucru. si-apoi mai e acea psihologie de grup care face dintr-un om linistit, calculat, aproape timid, un individ expansiv, "atotcunoscator", volubil si "întreprinzator". Unii nu au echipament, altii nu cunosc traseele, aud, nu se stie de unde, ca în Piatra Craiului cutare traseu e extraordinar de frumos, lucru posibil, dar ceea ce nu stiu ei e ca aici exista o problema speciala, neîntîlnita în alti munti. Fiind unul din locurile populate cu multe capre negre, cu timpul, se formeaza adevarate poteci pe brînele pe care circula ele, poteci care se întretaie cu traseele turistice. Pe timp de ceata este usor sa le confunzi si daca apuci pe o astfel de "poteca" care se poate întrerupe pe o distanta de 2-3 metri, accidentul e iminent. Capra sare, dar turistul se prabuseste în hau. Piatra Craiului nu-i un masiv atît de mare, dar la fiecare pas întîlnesti neprevazutul. Mi-aduc aminte de cazul unui cetatean care, din curiozitate, s-a dus în partea sudica sa vada cum arata o ,,saritoare", o vagauna peste care sar caprele negre. A vazut asa de bine, ca a cazut în ea. Ne-am dus sa-l scoatem, dar nu ne-a fost deloc usor. Peretele era o stînca foarte friabila, de fapt toata partea aceasta a partii sudice din regiunea Marelui Grohotis e friabila. Baietii au batut doua pitoane de asigurare si-au început sa lase victima jos, pitoanele nefiind astfel fortate prea tare, pentru ca cei de sus tineau de coarda. Dar în momentul cînd unul din baieti a intrat în rapel, cele doua pitoane au început sa iasa. A fost clipa de groaza a vietii mele. Nu s-a întîmplat totusi nimic, dar de atunci, unul din baieti s-a retras din Salvamont. Alta data, un tînar de vreo 17 ani pe nume Andrei Deleanu, plecat în Piatra Sudica pe traseul Zanoaga-Piatra Mica, în loc sa mearga pe marcaj spre cabana Curmatura, a ales un scoc. Pe undeva, acest scoc avea si niste "saritori" si o portiune de grohotis pe care cum îl misti, cum pleaca. La coborîre a "deranjat" o portiune de grohotis, care a pornit la vale cu el. Ceilalti, neputînd coborî, au ocolit si au anuntat accidentul. Am plecat de îndata. Ca sa ajungem la fata locului am facut doua rapele. L-am scos din stînca si l-am coborît pe coarda. Spre surprinderea noastra, nu a avut traumatisme din cale afara, ci doar un umar luxat. A fost o propaganda buna pentru ceea ce facem noi, pentru ca tînarul era localnic, asa ca povestea faptei noastre a circulat în zona, din om în om.

Adevarul este ca sîntem sprijiniti îndeaproape de autoritatile locale - ma gîndesc în primul rînd la directorul întreprinderii locale si la Consiliul Popular. Recent am cerut la Consiliu sa ne repartizeze un medic si, daca se poate, si un lucrator de militie, care devine din ce în ce mai necesar. Unii turisti vin cu bautura în Piatra Craiului si dupa consumarea ei nu mai sînt aceiasi oameni cu care ai vorbit dimineata. Fac foc în refugii, cum e cazul refugiului de la Muchia spirlei, un loc bun de popas, cu 30 de locuri la priciuri. Nu e singurul nostru refugiu. La Diana am facut, de asemenea, un refugiu cu doua camere, una pentru gatit si eventual uscat echipamentul, alta cu 40 de priciuri pentru dormit. Am primit si doua refugii din fibre de sticla, unul montat în creasta si altul, de asemenea, într-un loc cu multe accidente la activ. Speram ca accidentele sa se rareasca sau cel putin sa se termine cu bine, cum a fost cazul unei tinere ratacite pe aici, prin muntii nostri. Era un grup întreg plecat înca de sîmbata seara la "Curmatura". A doua zi, pe La ora 14,00 s-au îndreptat spre Zarnesti. Pe drum, vremea s-a înrautatit, astfel ca din cauza cetii nimeni nu a observat ca fata ramasese în urma. Cînd si-au dat seama au tot strigat-o, dar ea n-a raspuns. si-au zis ca a luat-o înainte pe o scurtatura. Ajunsi în Zarnesti au constatat ca fata înca nu venise. Era ora 8 seara cînd m-au anuntat. Am trimis imediat, doi baieti cu biciclete pe la colegii de echipa din oras. În scurt timp au venit vreo trei. Eram deja 6-7 persoane. Ne-am gîndit sa cautam fie spre Prapastii ("Prapastiile Zarnestului"), fie spre Rîu ori spre Zanoaga, prin padure, ca si acolo exista niste locuri primejdioase, niste "saritori". Pîna spre ora 2-3 dimineata am tot strigat, dar n-am primit nici un raspuns. Ne-am întors acasa cu gîndul ca a doua zi, pe lumina, sa reîncepem cautarea. Dimineata, cînd tocmai ne pregateam de plecare, ceta-teanca a aparut singura dinspre munte, ca o zîna a zorilor. Se ratacise si ajunsese la un moment dat deasurpa unei muchii care cobora spre Defileul Prapastiilor. Daca ar fi luat-o pe acolo s-ar fi trezit în fata cu o cadere libera de vreo 150 de metri. Fata a auzit strigatele noastre si, observînd ca acestea vin din sens opus directiei în care mergea, s-a întors înapoi. A strigat si ea, dar noi n-am auzit-o. Tot urcînd, a ajuns în poteca marcata, întîmplarea a facut ca, în loc sa o ia spre dreapta, spre Zanoaga si Zarnesti, a mers în sens opus, dezorientata cum era, si a ajuns înapoi la "Curmatura" cam pe la aceeasi ora la care ne întorsesem noi acasa, adica la 3-4 dimineata. A plecat imediat spre Zarnesti si a ajuns cu bine, dupa cum va spusei.

- stim ca în aceste zone traiesc capre negre, ca sînt o serie de plante rare, ocrotite de lege. Cum respecta turistii oprelistile impuse în vederea perpetuarii acestor specii de fauna si flora alpina ?

- Parte din Piatra Craiului este rezervatie naturala. Facem ce putem pentru apararea acestor specii, dar numai cu vorba buna. Nu sîntem învestiti oficial sa aplicam amenzi. Cert e ca Sîngele Voinicului nu prea se mai gaseste la îndemîna oricui, ci doar pe trasee pe care ajung turistii si alpinistii încercati; iar acestia fiind, prin definitie, oameni de munte, nu este nevoie sa fie urmariti oa nu cumva sa culeaga asemenea plante. Ei nu pot fi suspectati. Exista o întelegere, un pact nescris între oamenii acestia: de a ocroti muntele si valorile lui, asa cum noi, salvamontistii, respectam legea colaborarii si întrajutorarii neconditionate. si cînd spun aceasta ma gîndesc la "cazul Anghelide", cum a fost numit un caz care ilustreaza colaborarea dintre diferite centre Salvamont din tara (semn ca nu ne întîlnim numai la raliuri si seminarii) - Brasov, Zarnesti si Cîmpulung. În ziua aceea avusesem o alta problema: un cetatean fusese "traznit" în furtuna si în timp ce-l aduceam jos m-am întîlnit cu niste vînatori care mi-au vorbit despre accident, dar mi-au mai spus ca "Brasovul" l-ar fi si coborît, deci nu mai era nevoie sa mergem si noi. A doua zi însa ni s-a cerut sa ne ducem, fiindca cetateanul ramasese în perete. Fusesera de fapt doi. El, inginerul Anghelide si o tînara, amîndoi alpinisti de performanta. Brasovenii Mircea Noaghiu, Alexandru Floricioiu, Adrian Tanase o scosesera pe fata nevatamata, însa inginerul ramasese în perete într-un loc numit Muchea Rosie. Ne-am dus noi, desi ploua cu galeata. Am facut vreo trei încercari, dar am ajuns doar sub locul unde se presupunea ca se afla inginerul Anghelide. Tavanul, de vreo patru lungimi de coarda, era greu de pitonat. Noaptea ne-a surprins pe traseu nemîncati, uzi. Am dormit sub un pom, pe buza unei ,,saritori", caci întunericul nu ne permitea o orientare ideala. A doua zi am facut o alta varianta a traseului de urcare, traseu pe care l-am dirijat de jos. Într-adevar, am reusit sa ajungem acolo. Dar accidentul fusese mortal. L-am coborît destul de repede în rapel, într-un fel, actiunea se sfîrsise. Dar ce trista misiune, sa redai familiei un corp neînsufletit !

Cei mai multi dintre noi ne speriem daca vedem un om lesinînd. V-ati gîndit vreodata ce simt acesti baieti cînd se duc sa salveze un om si gasesc doar un corp neînsufletit, uneori mutilat de caderea groaznica ? L-am întrebat odata pe inginerul mecanic Gerald Lexen de la Salvamontul brasovean daca-i impresioneaza accidentele.

- Depinde de caz, caci sîntem si noi destul de tabaciti si tari de înger. A fost o întîmplare în Bucegi, dupa care n-am mai fost în stare sa conduc o masina. Un baiat de 14 ani urcase Bucegii cu mama si sora sa. Parintii erau, pare-mi-se, despartiti. Cei doi copii urmau sa mearga la Cluj, în vacanta, la tatal lor. Dar el n-a mai scris asa ca mama, ca sa le faca o placere, i-a dus la munte. Pe Platoul Bucegilor s-au împrietenit cu un grup de cehi cu care au ajuns pîna la "Omu". Acolo, pe la prînz, i-a prins vremea nefavorabila: vînt puternic, nori grei de ploaie. Baiatul se împrietenise cu o fata de vîrsta lui, cu care s-a lansat într-o escapada dupa floarea de colt. Într-un moment de neatentie, baiatul a alunecat si a cazut vreo 60 de metri. Cazatura fatala. În acel moment, un profesor care venea pe drumul de vara ce traverseaza Bucsoiul, l-a vazut, dar neavînd coarda a anuntat cabana Malaiesti cît a putut de repede. De aici apelul a fost transmis Predealului pentru ca se ajungea mai repede decît din Sinaia, si apoi noua. - Într-adevar, eram într-o seara cu prietenii la barul "Robinson", intervine unul din baietii de la Predeal, pe nume Dumbrava. Statia meteorologica de la "Omu" anunta statia Predeal ca disparuse un copil de 14 ani. Am plecat cu o masina a unitatii de vînatori pîna la Diham. A-nceput o ploaie atît de puternica, încît soferul nu mai vedea drumul. Sergentul major Ion Bora s-a instalat cu lampa de carbid, o lampa puternica pe care o cerusem de la ceferisti, pe aripa din fata a masinii, pentru a pilota soferul. Era întuneric cînd am ajuns la Diham. Ce puteam face pe o asemenea vreme ? Ne-am trîntit putin, ca pe la ora 3 dimineata sa ne sculam si sa plecam spre Malaiesti. Acolo cabanierul ne-a povestit ca un turist vazuse toata tarasenia si daduse alarma. Ajunsi la locul accidentului am vazut tristul tablou. Copilul cazuse de la 60 de metri, în cap. Între timp a fost alertat "Rîsnovul".

- Mama lui fusese anuntata, continua brasoveanul Lexen, si o vedeam cum se apropie, însotita de fetita ei. Baietii din Predeal au luat fetita si s-au departat putin. Mama a-nteles imediat situatia. Am plecat spre cabana. E groaznic sa mergi cu un om asa de distrus, cum era aceasta femeie. Pe drum îsi ,,vedea" fiul din cînd în cînd pe o stînca, viu si sanatos. Lasase masina la "Gura Diham" si m-a rugat sa i-o aduc pîna la Brasov. Am permis de conducere, dar nu ma simteam în stare sa conduc o masina si nici ea nu trebuia sa urce la volan. I-am zis sa plece cu trenul, cu ce o putea, dar sa lase masina acolo, deocamdata. Era din Bucuresti, numele nu i-1 mai stiu. Eram trist ca mai sînt si cazuri în care nu mai poti face nimic. Dintr-un astfel de accident, muntele iese putin cu obrazul patat. Se zice ca el e vinovat. Uneori da, dar de cele mai multe ori omul poarta întreaga raspundere.

Daca reusim sa salvam un om sîntem de doua ori bucurosi. O data ca am salvat o viata si a doua oara pentru ca stim ca omul acela a învatat foarte mult în clipele de suferinta. În tot restul vietii va fi prudent, nu va mai risca nebuneste, nu va mai consuma alcool pe munte s.a.m.d. Din pacate, alcoolul ne da înca mult de furca. Ma gîndesc acum la tinerii aceia din Sacele. Plecasera la sfîrsit de saptamîna, baieti si fete, sa se distreze la cabana Piatra Mare. Cum la cabana aceasta nu se mai vînd bauturi alcoolice, doi dintre ei s-au oprit la Dîmbul Morii, aprovizionîndu-se cu cîteva sticle de aperitiv "Muresul". Din cauza efortului depus pentru a-i ajunge din urma pe colegi, li s-a facut sete si au tras cîte o dusca. La circa 40 de minute de cabana Piatra Mare, la punctul numit Saivane, unuia din ei, dupa ce golise o jumatate de sticla i s-a facut rau. Celalalt i-a dat sa bea din acelasi soi de fernet, ca sa-si revina. Pe undeva sînt si accente de tragicomedie, nu credeti ? Vazînd ca "leacul" nu-i era de folos, a alergat la cabana dupa ajutor. Grupul care între timp îi ajunsese l-a luat pe sus si pe la ora 19 se aflau la "Piatra Mare". Dar situatia omului era cît se poate de grava. I s-a facut ore întregi respiratie artificiala, dar la primul ceas dupa miezul noptii a decedat.

Cabanierul plecase dupa noi: "Veniti repede, caz grav la «Piatra Mare»". Cînd am ajuns la cabana, nu se mai putea face nimic. Medicul nostru a constatat decesul. E drept ca suferea si de o boala care interzicea alcoolul, dar nu sfatuiesc pe nimeni sa faca ce-a facut omul nostru. Daca va mai spun ca cetateanul avea 24-25 de ani, era casatorit si avea si un copil de cîteva luni, va dati seama cît de tragica a fost toata povestea. Caz tipic de victima a beatitudinii în fata muntelui, a anturajului vesel, a tendintei de teribilism.

Alta data, un grup de tineri din comunele Voila, Recea, Breaza, comune apropiate de "Sîmbata", a plecat spre cabana. S-a baut excesiv de mult. La întoarcere, unul a ramas în urma. Fiind beat si epuizat de drumul anevoios, a înghetat pe drum. S-a întîmplat în februarie 1977 si e un caz tipic de iresponsabilitate.

Salvamontul municipiului Brasov este una din formatiile cele mai puternice din tara, avînd un efectiv relativ mare, împartit în doua echipe conduse de Mircea Noaghiu si Mircea Opris, maestri ai sportului si antrenori de alpinism. Echipa se compune din muncitori, ingineri, economisti, chiar un bijutier. Omogenitatea sufleteasca este dublata de priceperea de salvamontist; au si contributii tehnice remarcabile în miscarea salvamontista din România. Ar fi de amintit, în primul rînd, acele refugii din poliester armat cu fibre de sticla de care s-a mai discutat. Fabricate la Tîrgu Mures, se aseamana cu un fagure, cu elemente hexagonale, în forma de calota sferica, ce aminteste ochiul unui fluture. Sînt destinate a adaposti zece persoane. Au o buna termoizolatie si sînt formate din 21 de panouri hexagonale, cu cinci ferestre care prin montare alcatuiesc o încapere de 2,10 metri înaltime. Toate aceste panouri în greutate totala de 140 de kilograme au fost carate în spate, împreuna cu materialele necesare turnarii unei platforme pe care urmeaza sa se aseze calota. Se preconizeaza ca încalzirea lor sa se realizeze cu carburanti chimici.

Un refugiu de acest gen se afla pe Vîrful Ascutit din Piatra Craiului si alte doua îsi asteapta momentul cînd vor fi luate în spinare si transportate pe munte de catre salvamontisti.

Nu sînt singurele refugii transportate si montate de ei. Pe un picior al muntelui Berevoiescu Mare si în Valea Rea a Moldoveanului, sub vîrful Moldoveanu, exista deja doua refugii metalice, mari, viu colorate, fiecare cu cîte 24 de locuri de dormit la priciuri, capacitate uneori diminuata, pentru ca în viziunea unora, priciurile sînt bune si pe foc.

- În schimb, intervine din nou Gerald Lexen, unele refugii ca cele de la Diana si spirla se prezinta neasteptat de bine. Dupa ce le-am renovat complet prin vara lui '76. le-am vizitat ulterior si am gasit ceai, lumînari, chibrituri, felinare, vreo trei, o bucata de slanina...

- Cine le aduce ?

- Turistul, adevaratul turist. El lasa acolo o parte din lucrurile sau alimentele care îi prisosesc, astfel ca poti organiza chiar o petrecere, asa cum s-a întîmplat la refugiul spirlei, unde 30-40 de persoane s-au putut distra de minune. La "Diana", una din cele doua camere este pe jumatate plina cu uneltele de la constructie, dar n-a disparut nimic, desi aceste refugii, ca toate celelalte, sînt permanent deschise. Aici e o chestie de tactica. Cu cît faci un refugiu mai frumos, cu atît se mentine mai bine. Probabil, ordinea si curatenia impun respect. Combustibilul pentru încalzit ramîne însa o problema. Pe vîrfurile unde sînt amplasate refugiile nu exista lemn, ci doar pasuni si piatra. Rezolvarea cred ca sta în determinarea turistilor, ca fiecare, la iesirea din padure, sa ia cu sine un lemn uscat, o craca cazuta si sa o depuna lînga refugiu. În zilele reci de iarna, cu viscol si ger, o rezerva de lemne poate însemna salvarea, viata. Oricum, noi, din doua în doua saptamîni, inspectam refugiile. Pe multe le gasim în stare deplorabila. Ultimul exemplu este Berevoi, pe al carui geam spart sufla vîntul. Corigenta la civilizatie. Nu se gîndesc ca uneori e dificil sa înlocuiesti un geam în mijlocul orasului, la bloc, dara-mi-te în vîrful muntelui ! Evident ca am pus o bucata de plastic, pentru moment, dar as fi preferat sa pun o bucata de piele din obrazul celui care s-a razboit cu fereastra.

- Iata, însa, intervine Ilarion Leonte, economist la Consiliul Popular al municipiului Brasov, ca, uneori, turistii nu se folosesc de sansa pe care le-o ofera un refugiu, asa cum s-a întîmplat într-o duminica a unui început de martie ! Doi studenti de la Arte Plastice din Bucuresti venisera cu gîndul sa parcurga creasta Pietrei Craiului. Pe la ora prînzului a-nceput viscolul. Cei doi erau îmbracati cam subtire pentru ca pîna atunci timpul fusese favorabil. Cînd si-au dat seama ca nu mai pot face traseul s-au întors, desi ajunsesera aproape de vîrf si ar fi putut utiliza refugiul care-i astepta, nu departe. Asta a fost marea lor greseala. Cel mai mic - unul era în anul I, celalalt în anul II - n-a mai rezistat si a cazut. Colegul lui a plecat la cabana Curmatura dupa ajutor. A venit cabanierul cu doi oameni. dar era prea tîrziu.

Invitam înca o data drumetul obosit si înghetat sa foloseasca refugiile întîlnite în cale. Ele au menirea sa fragmenteze distantele dintre cabane. În numele acestei idei, salvamontistii judetului Brasov, printr-o nobila perseverenta si daruire, au amenajat, pe traseele lungi, cîte un adapost la fiecare ora de mers.

Moartea studentului a fost nedreapta, stupida, la fel ca a acelui alpinist de la Clubul Dinamo care facuse în iarna anului1977 un traseu pe versantul nord-vestic al Pietrei Craiului - Zona Ciorînga Mare. Dupa terminarea traseului, la întoarcere, se afla într-o portiune dintre doua abrupturi. Era zapada si gheata. Fie ca si-a agatat coltarul în pantalon, fie ca i-a intrat coltarul într-o fisura, fapt este ca s-a împiedicat si a cazut.

Îmi amintesc ca sinaianul Decebal Mehedinti îmi spunea despre coltari ca sînt foarte periculosi pe munte. În ceea ce îl priveste, si-a facut ferfenita o pereche de pantaloni pîna a învatat sa umble cu coltari.

- Tot pe linia grijii fata de om, continua Ilarion Leonte, am instituit un punct Salvamont permanent la "Plaiul Foii", unde avem un om care da asistenta medicala si prim ajutor celor care-l solicita, asa cum avem de fapt si la hotelul Teleferic în Poiana Brasov, la Pîrîul Rece - Predeal, la Clabucet Plecare - Predeal. Sîntem primul centru Salvamont din tara, care avem permanent oameni în munte, în numar de trei, retribuiti din fondul Salvamontului. De asemenea, dispunem de fonduri pentru întretinerea traseelor, a indicatoarelor. Desi un refugiu de fibre de sticla costa în jur de 25-30 de mii de lei, noi am reusit sa-l reducem la 14-15 mii lei prin munca patriotica, carînd duminica de duminica cu spatele, cîte un panou, facînd si alte lucrari care reduc devizul, practic, numai la cheltuielile materiale.

Lucram, la ora actuala, la un regulament - primul din tara - al formatiilor Salvamont, în care urmeaza sa se stipuleze chestiunile de amanunt ale activitatii noastre, cum ar fi, de exemplu, trusa medicala. Documentele oficiale prevad un barem, un minimum necesar de medicamente, însa printre acestea sînt si unele care - experienta ne-a dovedit-o - nici nu vindeca, nici nu omoara, n-au nici un efect, decît cel mult unul psihologic. Bineînteles ca acesta era un început, un punct de start administrativ si, ca orice început... a fost depasit. Apoi fiecare centru are problemele sale caracteristice. Unul are mai mult de-a face cu accidentele de schi si-si pregateste trusa într-un fel, altul are de înfruntat avalanse sau degeraturi si-si pregateste trusa alt fel. De multe ori n-ai nevoie de nici un medicament. La o fractura, o luxatie, o contuzie, îi dai omului un ceai fierbinte, ciocolata, glucoza si, bineînteles, îi pui atele, dupa care-l transporti la spital. Pe pîrtiile din Postavaru exista trei-patru cadre medicale cu pregatire medie care dau asistenta la fata locului. Din punctul acesta de vedere stam bine, însa ne pare rau ca nu avem medici în echipa, adica medici care sa schieze bine, sa se catere bine... E greu sa gasesti omul care sa întruneasca toate aceste calitati. Dar cel mai important lucru este diagnosticarea. În functie de diagnosticul dat acolo, pe loc, putem stabili mijlocul de transport pe care trebuie sa-l folosim, pozitia si chiar urgenta cu care urmeaza sa fie transportat accidentatul.

Tot pentru urgentarea transportului si pentru usurarea muncii salvamontistilor, brasovenii au pus la punct un sistem de transport cu un troliu cu cablu, combinat cu mijloace clasice de salvare, care se utilizeaza la salvarile din perete. Dupa cum declara Mircea Noaghiu, instalatia e formata dintr-un cablu de aproximativ 100 de metri, doi scripeti distantati de o piesa reglabila si un al treilea scripete folosit pentru tractiune sau frînare. Toata instalatia se cara în rucsaci.

- Faceti mari eforturi pentru salvarea unui om. Omul acela din Akja întelege ce faceti pentru el ?

- Da, vine raspunsul prompt al lui Lexen. Difera doar reactiile lor vizavi de noi. Cei mai multi sînt decenti, echilibrati, cu bun simt, desigur afabili, îi simti ca n-au cuvinte sa-si dimensioneze datoriile morale. Unii te socotesc un serv obligat sa-l scoata din toate necazurile, altii devin atît de însufletiti în recunostinta lor, încît te simti jenat. Pentru noi, doar faptul ca i-am redat familiilor, societatii este o multumire mult mai mare, o satisfactie care ne umple sufletul ori de cîte ori îl vedem pe ranit în Salvare si stim ca e în afara de orice pericol. Totusi, cum am spus, unii nu vor sa uite cu nici un chip ca i-am ajutat. Am dus odata în spinare o suedeza. Recunosc ca era tînara si draguta. Avea piciorul rupt. O gasisem într-o curba, pe Drumul Rosu, cu prietenul ei. El era slabut, asa ca m-am oferit eu sa o duc pîna-n Poiana. Acolo, cabinetul închis, desi trebuia sa fie cineva de garda. Sa-mi fie cu iertare, dar am spart usa si am intrat. În timp ce ma ocupam de piciorul fetei, baiatul ma întreaba unde poate sa arunce ochelarii de schi ca aveau plexiglasul spart, îi zic: "Uite acolo e cosul de gunoi, dar poate ca pot sa-i repar ca sa-i daruiesc unui copil de pe pîrtie". Probabil ca nu trebuia sa spun asta. În orice caz, mi-au cerut adresa sub motivul ca-mi vor face o vizita în zilele cît mai stau acolo. Nu i-am mai vazut. Vara care a urmat, printr-un turist venit în România, fata mi-a trimis o pereche de ochelari de schi foarte frumosi. A fost un gest care m-a impresionat din partea unor copii de 16-17 ani. Pun pe seama puritatii lor gestul; m-ar mîhni gîndul ca ei ar fi interpretat interventia mea ca pe o aluzie.

- Dupa recuperarea cadavrelor din celebra avalansa de la "Sîmbata", intervine din nou Ilarion Leonte, am primit de la familiile a doi tineri din R.D.G., prin seful bisericii protestante din Sibiu, multumiri pentru efortul pe care l-am depus în acest trist caz. De asemenea, rudele inginerului Anghelide ne-au multumit pentru recuperarea corpului defunctului.

- Aveti oameni de diferite meserii în echipa. Cum reusiti sa va îndepliniti obligatiile de serviciu si, în acelasi timp, sa controlati zona montana care va revine prin H.C.M. ?

- Principalul motiv sau principalele, ca-s doua, sînt: pe de o parte, întelegerea de care beneficiem fiecare la locul de munca, pe de alta parte, dragostea de munte si - sa nu credeti ca spun vorbe mari - dragostea fata de om. stim ca unele formatii au probleme la serviciu, cum sînt de pilda colegii nostri din Victoria. Majoritatea lucreaza la Combinat si probabil ca activeaza în sectoare-cheie, astfel ca directorul nu poate sa se dispenseze de ei. si, totusi, viata omului primeaza. Printr-o învoire, un schimb de tura si uneori chiar o absenta, ei reusesc sa fie la datorie oricînd si în orice conditii.

- Adevarul este ca nu trebuie sa abuzam de bunavointa superiorilor, intervine Dan Popescu, inspector principal la Consiliul Popular, vechi salvamontist. Cînd unul dintre noi are o saptamîna mai încarcata, anunta aceasta situatie celorlalti si facem în asa fel, încît sa ne putem lipsi de el în perioada respectiva. Alcatuim o echipa mai numeroasa ca altele si nu trebuie sa mergem totdeauna cu totii la un caz de fractura banala, de exemplu. Daca e un caz de forta majora, însa - un grup ratacit, oameni înghetati, avalanse - atunci se schimba situatia. În asemenea împrejurari, singurul comandament devine: ,,Unul pentru toti si toti pentru unul !" Marele nostru deziderat a ramas totusi posibilitatea unei patrulari permanente în masivul Postavaru, prin rotatie (dar si prin scoatere din productie), cîte trei zile.

- Este necesar, spune Lexen, sa fim în permanenta în munte, pentru ca salvarea sa aiba mai multe sanse de reusita. Succesele, acumularile de pîna acum si prestigiul Salvamontului românesc o cer. Înainte, cînd plecam pe munte duminica, daca întîlneam un accidentat îl ajutam cum puteam si daca puteam. Transportarea era rudimentara. Legam schiurile, acopeream ranitul cu o patura si apoi urcam balotul pe schiuri. Mi-aduc aminte de iarna lui '54. Era cu mult înainte de înfiintarea Salvamontului. Vine noaptea cineva la noi acasa, pe la 2, si ne spune ca la "Malaiesti" a fost acoperit cineva de avalansa. stiind ca taica-meu se pricepe la chestii d-astea, l-am chemat. Au mai venit cîtiva voluntari. N-aveam sonde, nu eram organizati. Numai cu bunavointa nu se poate face nimic si nici nu am facut. Acum avem targi de aluminiu, Akja, trei masini de teren ARO. Ultimii doi ani au fost hotarîtori pentru dotarea noastra cu mijloace moderne de salvare.

- Avem "material" uman foarte bun, continua Leonte, poate cel mai bun din toate centrele Salvamont din tara. Astfel, în componenta echipei intra maestri ai sportului, alpinisti de categoria I, schiori fruntasi, antrenori de alpinism, oameni cu experienta de munte. Alpinistii nostri au deschis poteci, au inaugurat trasee de mare dificultate. Le place, o fac din pasiune. Pe tov. Popescu, aici de fata, spre exemplu, îl gasesti pe pîrtie în 17 din 17 duminici bune de schi, pe an. Nu e nevoie sa faci mobilizare, stii ca el e pe pîrtie si nu ca simplu spectator, ci cu rucsacul cu materiale de salvare în spate. Totusi, e loc si de mai bine. Cel mai mult resimtim lipsa aparatelor de radioemisie-receptie. Avem patru, dar fiind de mica putere nu pot face fata în zona noastra. Am crezut multa vreme ca aceste aparate nu se pot procura decît din strainatate si tocmai în aceasta consta dificultatea achizitionarii lor. Dar am aflat cu stupoare, dar si cu bucurie, ca se confectioneaza si în tara de catre studentii Facultatii de electronica din Bucuresti. Totusi, Mircea Opris, care lucreaza la Directia judeteana de drumuri si poduri a aflat ca statia lucreaza pe niste canale fixe. Ca atare, era necesar sa se potriveasca unul din canale cu frecventa aprobata pentru centrul nostru. Am încercat sa lucram pe frecventa statiilor de radio ale autosanitarelor (doctorul Popa de la Salvari a fost foarte receptiv la propunerile noastre), dar nici frecventa lor si nici a noastra nu figureaza în gama de frecvente ale statiei construite de studenti, asa ca mai asteptam. E o problema foarte importanta, zona de lucru fiind întinsa din Bucegi în Postavaru, din Piatra Mare în Piatra Craiului si Fagaras. Statiile de care dispunem nu pot face legatura radio în toata zona, chiar daca am instala o statie ,,mama" mai puternica la releul TV de pe Tîmpa, asa cum preconizam, care sa faca legatura între statiile portative, deci sa lucreze în retranslatie.

Dar tot vorbind de acest mijloc modern de comunicatie care nu mai constituie un lux, ci o necesitate, sa nu uitam comunicatiile prin telefon care reprezinta o problema. Normal ar fi ca toate cabanele sa fie racordate la circuitul telefonic pentru a tine legatura atît între ele, cît si cu orasul. Nu toti membrii Salvamontului brasovean au telefon, desi s-a recomandat institutiei respective sa acorde prioritate salvamontistilor în obtinerea unui numar în centrala. La o alarma ei sînt cautati si adunati cu masina.

Exista o buna colaborare între Salvamont fii Militie, care, la >cel mai mic apel de la cabana, anunta imediat Salvamontul. Dar ce folos ca drumul pîna sus cere 2-3 ore de efort, timp în care sansele de.supravietuire ale celui în suferinta scad. Într-o serie de tari, ca Polonia, R.D.G., Cehoslovacia, Elvetia, actiunile sprijinite de aviatie au devenit curente.

- Am fost în Polonia, spunea Dan Popescu. Acolo exista pilot de elicopter, membru al G.O.P.R.[5] si cadru medical tot din G.O.P.R. Cînd se iveste vreun caz este anuntata si baza de elicoptere. Ranitul este dus cu Akja în cea mai apropiata poiana - heliportul montan - unde este îmbarcat si transportat de urgenta pîna în curtea spitalului, fiind preluat imediat de medicii specialisti, ca sa nu mai vorbim de asistenta medicala care este acordata chiar în timpul zborului.

În fracturile de coloana sau bazin este strict necesar ca accidentatul sa fie transportat cu un elicopter. Daca se recurge la Akja, teleferic sau autosanitara, omul nu numai ca are de îndurat mari suferinte, dar risca sa-si agraveze starea, creînd astfel medicilor probleme în plus.

Mi-aduc aminte de baiatul acela din Postavaru, cu fractura de craniu. Se întelege ca l-am transportat cu Akja pîna la teleferic, cu telecabina pîna la Salvare, cu Salvarea pîna la spital. Cînd am ajuns, înca nu-si revenise. Fapt e ca pustiul a fost salvat de medici, dar ni s-a spus ca o întîrziere de un sfert de ora ar fi compromis totul.

- si eu am fost la cursul acela de specialitate din Polonia, intervine iarasi Ilarion Leonte. Am facut exercitii de salvare cu elicopterul pe pîrtia de la Zakopane. Polonezii au un sistem foarte eficace. Zona Zakopane fiind caroiata pe harta, ori de cîte ori echipa care dadea primul ajutor, cerînd elicopter, anunta si careul de pe harta în care urma sa coboare "vertaliotul". Pe pîrtia lunga de 6 kilometri, transportul cu Akja si masina ar fi durat prea mult. Cu elicopterul, timpul se reduce la 15-20 de minute. Dealtfel, polonezii au mare traditie în materie, începutul l-au facut acum 50 de ani.

- Eee, toate bune si frumoase, dar voi nu va puteti reprosa chiar nimic ?

- Cui îi place autocritica ? Totusi, recunoastem, exista un domeniu pe care l-am cam neglijat. E vorba de protejarea florei si faunei montane. Activitatea aceasta s-a desfasurat neorganizat. E o lipsa a noastra. Poate si faptul ca am avut discutii "tari" cu soferii ce-si spalau masinile cu detergenti în Timis sau în pîrîiasele care merg spre "sapte Scari" sa ne fi inhibat. Sîntem hotarîti însa sa facem mai mult. Am recomandat baietilor sa fotografieze masinile cu numerele respective, pentru a publica apoi pozele în presa. E de neconceput, dar nu sînt în stare sa înteleaga ca o pajiste cu flori e un bun al tuturor, ca nu trebuie transformata în poligon auto.

Salvamontul din Predeal face parte din echipele cu o structura aparte. Nu are decît 6-7 membri si toti sînt încadrati la întreprinderea de transport pe cablu Brasov, respectiv telescaunul de la Clabucet. Cam tot acolo îsi desfasoara si Salvamontul activitatea.

Primul pe care l-am contactat a fost seful instalatiilor de transport pe cablu, tovarasul Dumitru Fratila. El este totodata si seful onorific al echipei Salvamont. Spun onorific pentru ca, din cauza anilor adunati, s-a retras întrucîtva din activitatea curenta. A predat banderola lui Ion Vintila, electromecanic la teleferic si urmas de nadejde. Desigur ca "pune la bataie" vasta experienta acumulata atunci cînd este solicitat, ajutînd uneori decisiv la reusita expeditiilor.

I-am rascolit cîteva amintiri din prima tinerete. A început... cu junioratul.

- Pîna la organizarea oficiala a echipelor Salvamont, ajutam pe tot omul care avea nevoie. S-a întîmplat odata sa ma solicite chiar un sinaian de-al dumitale. pe nume Nelu Badita. Bun schior, om de munte. Nu era concurs de schi sa nu fie convocat pentru arbitraj: statea ore-n sir cu cronometrul în mîna, înghetat, înfometat, dar cu permanenta grija sa iasa treaba bine.

În ziua aceea vad ca vine spre mine Cojocaru, mare schior al timpului, maestru al sportului, si-mi zice: "Tica, te duci sus si aduci targa ! S-a accidentat Badita". Pe atunci nu existau sanii Akja. Bineînteles, m-am executat. Am urcat cît am putut de repede pîna la cabana Omu, si e un urcus al naibii de greu, am luat targa si-am coborît. Cînd am sosit, piciorul fusese deja imobilizat. L-am culcat pe Nelu pe targa si am plecat la vale. Zapada era afînata, alunecoasa. Cu chiu cu vai am ajuns pîna la spital, în Busteni.

Întîmplarea asta a pecetluit, dealtfel, prietenia dintre mine si Nelu. Dar, ia sa-ti mai povesteasca si Vintilica cîte ceva, ca lucreaza de vreo 12 ani aici !

- Pai sa stiti ca multe din amintirile mele de salvamontist - pe atunci nu ma gîndeam ca o sa avem o asemenea titulatura - se leaga tot de Platoul sau de Abruptul Bucegilor.

Mi-aduc aminte ca prin 1956, cînd faceam parte din lotul Energia, eram cu nea Marin Niculescu la "Vîrful cu Dor". Dupa o zi de antrenament, ne întorsesem frînti de oboseala si tocmai ne dezbracam, cînd un pusti (pustiul e inginer acum, Stânei Rizescu) îsi face aparitia si spune: ,,stiti... s-a rupt avalansa în drumul de vara si i-a prins pe baieti acolo". Nea Marin, fara sa mai stea pe gînduri, striga: "Echiparea !"

Afara se înnegura, dar noi, cei opt-noua baieti, nu ne-am sinchisit si am fost gata într-o clipita. Am luat-o repede pe "scurtatura", tinînd firul Papagalilor si am ajuns pîna pe creasta, într-adevar, se vedea clar locul unde se rupsese avalansa care prinsese sub ea patru baieti de la un liceu bucurestean. Venisera în vacanta, într-un grup condus de nea Tilica, sau, daca vreti, prof. Stelian Gheorghiu, veteranul schiorilor si ghizilor bucuresteni.

Ne pregateam sa intervenim, cînd apare sinaianul Dan Focseneanu care, cu un viraj scurt, elegant, al schiurilor, face sa se rupa din nou frontul de zapada. Au plecat imediat la vale nameti cît casa, cu noi cu tot, se întelege. Dar cum eram vreo sase, si toti zdraveni, ne-am proptit bine, astfel ca, dupa ce s-a oprit avalansa, ne-am tras din zapada unul pe celalalt. Cînd am vazut cît de groasa era falia. ne-am îngrozit, între timp, nea Tilica daduse primul ajutor la cîtiva copii, raniti superficial. Noua ne revenea sarcina sa-i scoatem pe cei patru din avalansa. Dupa ce s-a terminat treaba, obositi si speriati cum erau, a trebuit sa le mai caram si rucsacii, pe drumul spre cabana. Am ajuns pe la noua seara, frînti de oboseala.

- Am mare respect pentru prof. Gheorghiu din Bucuresti - intervine din nou "veteranul". Pe multi bucuresteni i-a învatat ce e muntele. Prin '55-'56 eram la "Piatra Arsa" cu echipa de fond a C.C.A.-ului. Profesorul venise pîna la Vîrful cu Dor cu un grup de 40 de copii, si, din cauza vremii neprielnice, se oprise acolo. stia ca sînt la "Piatra Arsa" si, cum aveau cazare tot acolo, m-a sunat sa ma-ntrebe ce sa faca: sa coboare în Sinaia sau sa vina totusi la "Piatra Arsa" ? L-am îndemnat sa vina spre noi, asigurîndu-i totodata ca îi voi iesi în întîmpinare împreuna cu baietii mei. Am mobilizat întreaga echipa, numai campioni si oameni caliti în munte, si am plecat. Noi am facut doua treimi din drum, desi urcam, ei au facut doar o treime. Copiii nu prea erau pregatiti pentru munte, în general si pentru o asemenea vreme, în special, începuse sa viscoleasca, eveniment pe rare nu-l prevazuse nimeni. Doi baieti de-ai mei au ramas în spate, ca nu cumva sa se piarda vreun copil. Pe masura ce ne apropiam de "Piatra Arsa", viscolul devenea din ce în ce mai puternic. Cu bagajele pe care le aveam nu stiam cum si cînd vom ajunge. Am luat hotarîrea ca toti copiii sa-si adune bagajele si schiurile într-o gramada, pe traseu. Le-am lasat acolo si ne-am continuat drumul. Am strîns elevii, la mijloc, iar noi ne-am plasat la margini, pentru a-i feri pe cît posibil de furia viscolului. Bineînteles ca ne-am scos puloverele, fesurile, manusile si le-am dat copiilor. Pe viscolul acela puternic si pe întuneric am ajuns, în fine, la cabana. Eram asteptati cu ceai fierbinte, cu mîncare calda. Doua zile a tinut viscolul si nu ne-am putut duce sa luam bagajele, dar ce importanta mai avea lucrul acesta ? Salvasem ce era mai important: gîndurile senine ale pustilor, poate chiar si viata lor.

La plecare, fiecare din schiorii mei a primit în dar de la fetele din grupul bucures-tean cîte o... caciulita. Probabil ca multi o mai au si acum. E si asta un trofeu, si înca dintre cele mai frumoase.

- Nea Fratila are dreptate. Bate un vînt pe platoul de la "Piatra Arsa", de te arde pîna-n maduva oaselor. În 1959, de revelion eram la "Piatra Arsa", într-o tabara de pregatire, cu prietenul meu Kurti (cunoscutul schior Kurth Gohn). Pe la noua seara suna telefonul. Cineva cu numele Constantinescu, din Bucuresti, se interesa de o ruda sau un prieten, voind sa stie daca ajunsese la cabana, împreuna cu Gohn si alti sase baieti am hotarît sa iesim în întâmpinarea grupului care se anuntase. Cînd sa plecam îsi fac aparitia vreo sapte persoane cu un ghid: "Am urcat pe la Poiana Stînii cu un grup, ne relateaza ei. De la stadion (e vorba de stadionul complexului sportiv de la Piatra Arsa, unde s-au antrenat si sportivii nostri pentru Olimpiada de la Mexic), am luat-o spre «Caraiman». Cînd am ajuns în Valea Mieilor i-am pierdut. Unii au luat-o la dreapta, altii la stînga, altii au mers înainte, n-au mai urmarit firul de telefon". Cine vrea sa mearga sa-i cautam ? "S-a plecat din cabana pe la ora noua si jumatate seara. Ma gîndeam ca toti se pregateau sa sarbatoreasca Anul nou, în timp ce noi aveam de înfruntat viscolul. Cum am iesit în Valea Mieilor, am aprins lanternele, dar din cauza viscolului nu puteam vedea nici la trei metri. Cunosteam însa zona foarte bine. Am început sa strigam. La un moment dat, aud galagie. Erau vreo doisprezece oameni, în pantofiori si ciorapei de nailon. Veneau doar sa faca revelionul ! "Ţineti-va de mîna, ca altfel nu ajungem întregi la cabana", ne-am burzuluit noi. Dupa ce i-am adus la adapost am plecat din nou. Dincolo de bifurcatia drumului spre ,,Babele" cu cel de "Caraiman" întîlnim alti trei: "Luati-o pe poteca spre cabana, ca venim si noi în urma". Sfatul a fost de prisos, întrucît, din cauza viscolului, au pierdut poteca. La cabana am constatat ca cei trei înca nu venisera. Aparusera în schimb alti zece. Am iesit din nou. Cauta-i, striga-i în jurul cabanei. Nimic. Pe la patru si jumatate dimineata au aparut. Se aciuasera sub o stînca sa se fereasca de viscol si au jucat ore întregi prinselea, ca sa nu înghete. Bine ca au ajuns. Aveau degeraturi usoare, dar asta nu mai avea importanta. Bineînteles ca numai revelion n-a mai fost acela. Bilantul noptii ? Vreo 20 de degeraturi grave ! I-am dus cu targa jos. Pe unii i-am trimis cu funicularul Fabricii de hîrtie din Busteni, acum demontat. Tot atunci mi-a degerat si mie fata. Uite, aici sub ochi e o pata de alta culoare decît restul pielii. S-a prins o pojghita de gheata de la transpiratie, peste care s-a suprapus zapada marunta. Cert e ca nu simtisem nimic pîna la cabana.

Altii se sperie însa. Eram odata în tabara de pregatire din Postavaru, cînd vine nea Radu Scîmeci, mi se pare, si zice ca pe pîrtia Lupului, undeva pe la Cabanita I, o schioara si-a rupt piciorul. Zapada ne ajungea pîna-n brîu, dar eu cu Kurti si Ion Zangor, alt mare schior, am plecat, n-am pregetat. Sub cabanita am gasit-o pe fata. Plîngea, urla, gemea. Cînd am ajuns jos la dispensar, Sura, asistenta medicala, a consultat-o, i-a facut putin masaj si la urma i-a spus ca, de fapt, n-are nimic. ,,Pe cuvîntul dumitale ca n-am nimic ?" S-a ridicat cu frica si a început sa paseasca. N-avea nimic. În schimb, noi a trebuit sa ne reîntoarcem, urcînd, pe zapada aceea mare, pentru ca se înnoptase si telefericul nu mai functiona.

Stau de vorba cu Florin Dumbrava si Dan Staicu, lacatusi la teleferic, doi inimosi salvamontisti, si-i întreb cum s-a format echipa lor.

- Nu sîntem de parere ca avem niste merite deosebite pentru ca ajutam un om, se grabesc ei, în introducere, vrînd parca sa puna lucrurile la punct. O facem dintr-un sentiment de omenie. Oricare cred ca ar proceda la fel, daca ar avea antrenamentul si priceperea necesare. Fiecare dintre noi, desi schiori si alpinisti încercati, am avut cîte un accident si cunoastem cauzele, dar mai ales efectele lui. Criterii de baza n-au existat la formarea echipei. Oamenii se cunosteau între ei, schiau toti, erau familiarizati cu zona, astfel ca echipa s-a închegat instantaneu. Sîntem putin cam deficitari la capitolul asistenta medicala, întrucît nu avem cadre de specialitate la nivelul echipei.

Baietii nostri sînt foarte buni. Fiecare arde de dorinta de a se face folositor. Disciplina e la loc de frunte. Dar Salvamontul are si subtilitati invizibile la o privire superficiala. Esti pus în situatia de a da dovada nu numai de capacitate de efort, de rezistenta fizica, de orientare în teren, dar si de abilitate si tact în relatiile cu drumetii si schiorii. Odata, undeva pe aici, aproape de "Secui", o turista straina a suferit un accident. Am plecat numai doi. Ne-am zis ca e un caz usor, o aducem la cabana si gata. Am luat masina si-am plecat spre "Secui." Acolo ne asteptau cinci barbati, colegii accidentatei. Ne-au explicat cum au putut ca tovarasa lor are o fractura si se afla cam la o jumatate de ora de cabana. Patru ore am mers si înca nu ajunsesem. Va spun drept ca ma cam enervasem, dar trebuia sa ma stapînesc, îmi spuneam ca trebuie sa fiu calm, altfel se sperie cei cinci si uita locul unde se afla colega lor. si-asa erau cam derutati. Am mers ce-am mers si, în fine, aproape de "Postavaru" am dat de ea. I-am acordat primul ajutor si am pornit la vale. Nu aveam Akje. Femeia cîntarea 85 de kilograme, numai 85. Nici nu puteam sa-i cuprind picioarele cu bratul. Cred ca a fost cea mai "grea" actiune la care am luat parte. Nu era ceva grav, dar 85 de kilograme la un moment dat simti ca te depasesc.

- Îmi iubesc foarte mult echipa, spune Florin Dumbrava. Am crescut odata cu ea, stiu cît poate, uneori i se poate cere chiar mai mult, cum a fost în raliul Salvamont din ianuarie 1977 de la Padina, în Bucegi. Noi, cei trei salvamontisti de la Predeal am facut echipa cu baietii de la Sacele. N-am mai luat parte la un raliu atît de greu si bine a fost ca s-a întîmplat asa. Cine a participat la acest raliu cred ca nu mai poate fi surprins nepregatit de vreun gen de accident, indiferent de natura lui. A fost incredibil de greu - si asta o spun toti cei care au luat parte - dar si baietii au fost la înaltime. Au participat cel putin 6-7 echipaje de valoare sensibil egala. Cea mai complexa proba a constituit-o traseul cu Akja pe teren descoperit, acordarea primului ajutor si coborîrea în rapel cu ranitul. Dupa terminarea ei a trebuit sa dam din nou o proba, de asta data neoficiala: întoarcerea acasa. Eram obositi, înghetati, se lasase întunericul si a trebuit sa mai facem doua-trei ore prin zapada mare ca sa ajungem la cabana. Mi s-a parut cea mai dificila "proba". Într-adevar, a fost un test greu, dar foarte necesar, pentru ca, odata cu micsorarea saptamînii de lucru, salvamontistii vor avea de furca, nu gluma. Se preconizeaza ca în fiecare zona sa existe permanent doi oameni în munte pentru a interveni cît mai prompt, în caz de accident.

La seminarul Salvamont de la Busteni, din septembrie 1976, delegatia poloneza, reprezentantii organizatiei G.O.P.R. au relevat faptul ca în Tatra poloneza, munti de înaltime medie, alpinistii încercati desconsidera masurile de securitate si tocmai ei au necazuri mai mari în munte. De aceea, s-a organizat serviciul de patrulare 24 de ore din 24. Dat fiind ca sînt dotati cu radio-telefoane, elicoptere si cîini dresati, o actiune de salvare în munti dureaza în jur de 20 de minute. Cînd e cazul, pot mobiliza toti oamenii de munte din zona respectiva, asa cum s-a întîmplat cu cei noua turisti surprinsi de avalansa, pentru gasirea carora au fost imediat convocati 600 de oameni.

Tot atît de bine dotati sînt si salvamontistii francezi, înrolati în organizatia "Secours en montagne" din cadrul Federatiei franceze de alpinism; la fel si cei din "Horska Slujba", organizatia salvamontistilor din R. S. Cehoslovaca, cu aproximativ 200 de oameni ce patruleaza permanent pe crestele Tatrei.

Exista si la noi o Hotarîre a Consiliilor Populare din Predeal, Sinaia, Brasov ca orice grup organizat care urca pe munte, pe lînga ghidul propriu, sa fie însotit de un salvamontist pîna la cabana unde au cazarea. A devenit necesara aceasta hotarîre, întrucît dotarea Vaii Prahovei cu o pîrtie de bob betonata si înghetata artificial, ca hoteluri mari si moderne, aparute ca ciupercile dupa ploaie, vor face ca afluenta de turisti sa creasca.

- Va dati seama ce va fi, de exemplu, pe pîrtiile de schi, în general, si pe una cum e "Clabucetul", în special ? Trebuie sa-ti îndeplinesti obligatiile de mecanic la teleferic, dar în acelasi timp sa fii monitor de schi ocazional, sa faci pedagogie, prevenire si-n ultima instanta salvare.

Ne-am ocupat si de marcajele de pe traseele Clabucet-Gîrbova, Clabucet-Susai, Clabucet-Predeal, pentru ca am avut cazuri de accidente si în alte zone ale Predealului. De fapt, noi actionam în zonele Diham-Malaiesti-Omu-Piatra Mare. Am avut cîteva cazuri grave pe aceste trasee, unul chiar în Piatra Mare, pe la sfîrsitul lui februarie '76.

Era un ger aprig, asa cum numai în februarie întîlnesti. Sosind sus la Clabucet si negasind locuri de dormit, doi baieti si doua fete, studenti din Bucuresti, pleaca mai departe, pe creasta, spre Susai. Asta se petrecea pe la patru dupa-amiaza. Timpul era rece, -25°C si cetos, întîlnind un indicator care-i anunta ca se afla la 10 minute de cabana, unul din ei pleaca înainte sa vada daca mai sînt locuri. Nici aici nu aveau. Aproape obositi, pleaca spre Piatra Mare, pe un drum închis iarna turistilor.

Erau bine echipati, aveau si ceva bautura la ei. Parcursesera aproximativ jumatate din drum, cam pîna la indicatorul pe care scrie "Captare de apa pentru Azuga." S-au oprit acolo. Baietii, care purtasera rucsacii, erau epuizati. Se-nserase. Încet-încet a trecut noaptea. Dimineata, fetele au plecat spre "Clabucet-Plecare", unde au ajuns pe la ora 10-11. Aveau cîteva degete de la mîini si picioare degerate. Ne-am pus în miscare imediat. Am urcat cu telefericul si am cerut amanunte, pentru a putea fixa pe harta locul unde ramasesera cei doi cu bagajele. Am facut numai o ora si un sfert, în loc de trei ore. Pe drum ne-am întîlnit 'cu unul din baieti. În situatia în care se gasea nu ar fi avut nici o sansa sa ajunga la Clabucet. De ce-si parasise colegul ? Pentru ca apreciase ca e în stare grava, în coma, si nu mai poate fi salvat. Plecasem patru. Unul din noi s-a întors cu baiatul la cabana, noi ceilalti ne-am continuat drumul pîna l-am gasit pe cel de-al patrulea. Era lînga poteca, pe o sistoaca, cu picioarele învelite în celofan, cu capul descoperit. I-am dat niste comprimate sa-i punem sîngele în miscare. Abia le-a înghitit. L-am frecat usor ca sa-l scoatem din starea de coma, l-am pus într-o patura si, pe o zapada foarte mare, l-am transportat vreo trei kilometri, pîna am iesit la un drum forestier. Acolo, cu niste craci, cu patura si cu o pereche de schiuri, am închipuit o sanie cu care l-am dus pîna la captarea de apa, unde exista un telefon. L-am sunat pe seful nostru ca sa ne ajute ou cunostintele si experienta sa. Întîi l-am bagat într-o camera friguroasa. (O camera calda ar fi însemnat moartea pentru tînarul nostru.) L-am frecat cu prosoape si în cele din urma a-nceput sa respire normal. Toate sfaturile de ordin medical le primeam prin telefon. seful a anuntat unitatea de vînatori si de acolo a venit masina, aducînd un doctor. I-a facut injectii cu novocaina. Între timp, am luat legatura si cu spitalul din Azuga, cel mai apropiat din zona, personal cu dr. Meghea, directorul spitalului. Din partea Consiliului Popular si a Militiei am avut tot sprijinul, - circulatia oprita, drumul liber. La Azuga, medicii ne asteptau. Sala de reanimare fusese pregatita pentru interventie.

Începînd de a doua zi, ne-am interesat de pacientul nostru timp de o saptamîna, pîna a iesit din spital pe picioarele lui. Credeti ca si-a facut timp sa ne viziteze ? Nici gînd. Poate a ramas cu amnezie în urma evenimentului de munte al carui erou a fost.

Dealtfel, asa cum îmi spunea un medic, accidentatii, de cele mai multe ori, scapa din vedere esentialul legat de întîmplarea careia i-au cazut victima, dar îsi aduc aminte de cele mai mici amanunte nesemnificative. De exemplu, un om care cade de pe o stînca si îsi rupe un picior se uita dupa caciula care i-a sarit din cap, chiar înainte de a observa ca nu poate sta în picioare.

Nu-i reprosez nimic tînarului, a avut destule necazuri. Din contra, m-as bucura sa-l vad din nou la schi pe Clabucet sau în excursii prin muntii si padurile Predealului. stiu acum precis ca e un partizan al prudentei, al disciplinei de munte. si daca s-o mai întimpla sa o pateasca, îl vom salva, îl vom ajuta, cu aceeasi dragoste fata de om care sta în firea muntenilor si a tuturor românilor.

Curios e faptul ca tocmai el a scapat mai usor. Prietenul lui pe care l-am întîlnit în drum a fost dus întîi la policlinica orasului si apoi la Brasov, pentru a i se face o interventie chirurgicala la un genunchi. În schimb, fetele, la o zi de la aceasta încercare, se refacusera si plecasera acasa.

Uneori sîntem "beneficiarii" alarmelor false, chiar asa, neintentionat false. Ce bine ar fi daca am fi scutiti de ele !

Într-o seara sîntem alertati, prin telefon, de o voce feminina usor afectata: "Mi-a disparut copilul în zona Predealului."

Dam alarma la toti baietii. Era nevoie de toti ca sa ne raspîndim în diferite directii. Am plecat cîte doi, cîte doi. Dupa cîteva ore de cautari, noaptea, pe ger, "copilul" este gasit în gara, în stare de ebrietate. Scapase trenul de vacanta si acum medita la nemurirea sufletului. Nu mai stiu daca stapîna vocii de la telefon a venit cu vreo masina si si-a recuperat odorul din gara sau acesta, dupa ce i s-au risipit norii coniacului, s-a hotarît singur sa se suie în vreun tren de Bucuresti, dar stiu ca pierdusem noaptea aceea si eram tare furiosi. În caietul nostru de actiuni am scris doar atît: alarma falsa. Dar si alarmele acestea false au doua chipuri. Mi-aduc aminte de un grup de tineri din Cîmpulung, boxeri începatori, care, plecati din Predeal, se îndreptau spre Piatra Mare, pe un drum cu peripetii. La jumatatea drumului însa, oboseala si vremea rea le-au impus sa se opreasca.

Profesorul lor, cu o mîna rupta, simtind gravitatea momentului (se înnoptase), le-a spus sa stea linistiti ca pleaca dupa Salvamont.

Ne-am îndreptat spre Piatra Mare pe o vreme foarte rea. Grupul marcase drumul parcurs cu ramurele rupte din copaci. Lînga stîna din Pietricica facusera focul si acolo si-au petrecut noaptea. Dimineata, si-au continuat drumul spre cabana. Ajunsesera cu o ora înaintea noastra. A fost o alarma falsa, dar ne-am bucurat ca totul s-a terminat cu bine, ca copiii iesisera victoriosi din aceasta încercare.

si în cazul acestor copii, ca si în toate celelalte legate de orasul Cîmpulung, gîndurile noastre s-au îndreptat spre neobosita lui echipa Salvamont, spre seful ei, medicul neuropsihiatru Victor Popa. Dar despre ei si prestigiul de care se bucura în rîndul locuitorilor Cîmpulungului va voi povesti în paginile urmatoare.

S-ar parea ca s-a nascut prin H.C.M.-ul din '69, dar prin acest document, salvarea în munti doar s-a legalizat si organizat, ea facîndu-se si înainte, empiric, cu mijloacele si oamenii de la vremea respectiva.

Practic, centrul Salvamont Cîmpulung a dat semn de viata în iarna anilor '71-72. Atunci, în ianuarie 1972, o echipa formata din opt salvamontisti lua parte la primul raliu al formatiilor Salvamont la cabana Caraiman, în Bucegi. Echipati fiecare cu ce-avea de acasa, cu o targa de salvare improvizata, montata pe doua schiuri, s-au prezentat timizi, retinuti, "nestiind ce pot altii, nestiind ce stiu altii", ca sa-l citam pe medicul neuropsihiatru Victor Popa, seful acestei echipe.

- Am vazut echipe din Brasov, din Busteni, din Sinaia, mai dotate, mai tantose, le-am invidiat sincer, dar am si învatat foarte multe de la ele, declara doctorul.

Au urmat celelalte raliuri: 1973 - Babele, 1974 - Padina, cu un nesperat loc 5, 1975 - Vîrful cu Dor, cu pretiosul loc I, 1976 - Ciucas-Muntele Rosu, 1977 - Padina-Bucegi. Au participat, de asemenea, prin delegati, la toate seminariile Salvamont pe plan national, la Timisu de Jos, la Sinaia, Sibiu, Baia Mare, Cîmpulung ca gazde, în 1975, si la Busteni. Totdeauna au considerat raliurile Salvamont în primul rînd ca o încercare, ca o scoala si apoi ca un concurs. Poate e interesant de retinut ca echipa din Cîmpulung este singura care a participat la toate editiile raliului Salvamont, iar singurul salvamontist din tara care a fost prezent la toate aceste raliuri este Vasile Buceanu tot din echipa de la Cîmpulung.

Ce mai are de adaugat medicul nostru ? - Am aplicat, hai sa zicem creator, tot ce-am învatat la aceste întîlniri, am reusit, cu timpul, sa ne "îmbracam", sa ne tipizam oarecum echipamentul, sa ne dotam cu aproape tot ce e necesar în munte, inclusiv doua sanii Akja din fibre de sticla. În prezent facem demersuri pentru obtinerea unor statii de radio foarte necesare noua, ca dealtfel oricarui centru Salvamont din tara. Pentru obtinerea unei masini de teren ARO nu e nevoie de nici un fel de... interventie,. aflîndu-ne, doar, în orasul care fabrica aceste masini. De fiecare data cînd a trebuit sa ne deplasam fie la o actiune de salvare, fie pentru un transport obisnuit de materiale de munte, organele locale ne-au pus la dispozitie cu mare promptitudine mijloacele de transport necesare.

În ceea ce priveste activitatea noastra, e axata pe doua directii: prevenirea si salvarea propriu-zisa. Medic fiind, am cautat sa le impun colaboratorilor mei marele adevar pe care l-am învatat înca din anii studentiei: "A preveni este mai usor decît a vindeca." si am început sa facem prevenirea, înca cu mult înaintea H.C.M.-ului 140l69 am initiat o actiune de refacere a marcajelor în munti, actiune care a devenit o preocupare permanenta a echipierilor nostri.

Întîi am fost singuri, apoi, odata cu lansarea "Asaltului Carpatilor", am beneficiat de ajutorul pionierilor. Acestia au fost permanent îndrumati si condusi (si chiar aparati de stihiile naturii), de salvamontistii nostri. Actiunea de refacere sau construire de noi marcaje a presupus transportul unor cantitati uriase de materiale - tevi de fier, sageti de marcaje, tone de ciment, mii de litri de apa, cantitati mari, greu de masurat, de balastru si nisip - transportarea uneltelor, saparea.gropilor, într-un cuvînt o munca titanica. Tot din initiativa centrului nostru Salvamont s-a lansat marea campanie din 1974 de refacere a refugiului Iezer. Organele politico-administrative ale orasului si-au însusit aceasta idee si au dat semnalul de începere a activitatii. Mii si mii de locuitori ai orasului Cîmpulung au transportat 80 tone de material pîna la altitudinea de 2 139 metri, la nivelul lacului Iezer. S-ar putea sa nu fim crezuti. Veniti si vedeti ! în locul fostului refugiu cu 20 de locuri s-a înaltat o constructie mare, numai din fier, ciment si piatra, care, cu cele 60 de locuri ale sale, ofera adapost în conditii bune, zic eu, turistilor montani. Plasat pe marele drum de legatura dintre Iezer-Papusa si Creasta Fagarasilor, refugiul reprezinta o zestre turistica de mare importanta pentru aceasta frumoasa zona. Activitatea de prevenire am conceput-o ca fiind mai complexa. Caci nu ajung numai marcajele. Ea mai necesita si patrularea. De pilda, cu ocazia "Marsului Victoriei", echipa noastra, care a avut în grija catena estica a Fagarasilor, a patrulat pe portiunea dintre vîrful Comisu si Curmatura Bratilei, asigurînd asistenta Salvamont grupelor de pionieri care urcau spre vîrful Moldoveanu, din aceasta parte. De asemenea, prezenta salvamontistilor nostri pe pîrtiile de schi din zonele Plaiul lui Patru, Strîmtu, Dealul Sasului confera schiorilor un sentiment de liniste si siguranta. Tot în activitatea de prevenire înscriem si numeroasele conferinte ilustrate cu diapozitive, care fac cunoscuta atît zona noastra a Cîmpulungului, cît si zonele vecine spre care s-ar putea pleca. Am reusit sa atragem la aceste conferinte persoane de diferite vîrste, de la copii pîna la pensionari, amatori si unii si altii de drumetii la altitudine.

- Sa nu credeti ca plutim într-o auto-multumire molesitoare, intervine Gabi Panaitescu, unul din "stîlpii" Salvamontului cîmpulungean. Stam foarte prost cu sistemul de alarmare. Daca la nivelul echipelor Salvamont, alertarea este rapida, în schimb, de la cabane stirile vin foarte, foarte greu. Sa luam de exemplu cabana Voina situata într-o zona splendida, dar la distanta de 13 kilometri de cel mai apropiat post telefonic - Consiliul Popular al comunei Leresti. Va dati seama cît e de greu sa transmiti o informatie de la cabana. Este necesar sa plece o masina pîna la Leresti, pentru ca de acolo sa fim alertati noi, daca este cazul. De asemenea, cabana Brusturet din masivul Piatra Craiului - zona sudica, se afla la 4 kilometri de satul Dîmbovicioara, unde exista un post telefonic. Hotelul Dealul Sasului se pare ca este mai avantajat, întrucît e amplasat pe DN 73 ce leaga Brasovul de Cîmpulung, astfel ca alertarea se poate face cu primul mijloc de transport care circula pe acest drum.

Nu putem omite refugiul de vînatoare Piatra Craiului din partea vestica a Pietrei Craiului, cu acces din Valea Dîmbovitei, care este situat la mare departare de primul post telefonic. Tocmai de aceea insistam pentru înzestrarea echipei noastre cu, statii de radio si, daca se poate, si cu o statie pilot.

Intervine din nou doctorul Popa: - As vrea sa mentionez promptitudinea cu care raspund baietii apelurilor mele, niciodata nefiind nevoie sa insist atunci cînd, în toiul noptii, comand adunarea. Ca si solicitudinea organelor locale care nu tergiverseaza cîtusi de putin scoaterile din productie necesare. Cu toate acestea, vrednicia si devotamentul baietilor, conjugate cu sprijinul autoritatilor nu sînt suficiente pentru a goni întotdeauna din munte moartea hîda. Ma încrunt si acum cînd ma gîndesc la noaptea aceea din ianuarie '75. Mobilizare exemplara, rapida, în miez de noapte. Salvare pusa imediat la dispozitie si apasare serioasa pe accelerator cu directia cabana Cuca. Aici s-a luat legatura imediat cu ghidul grupului de excursionisti care petrecuse la Cuca o saptamîna de vacanta. Sub conducerea ghidului, turistii urcasera în acea zi de 8 ianuarie în Poiana Sînt Ilie pentru a schia. Fusese o zi superba, cu cer senin, cu mercurul termometrelor peste cifra 0. Accidentul se petrecuse pe valea Crestatura Papusii. Desi explicatiile pareau clare, iar ghidul pregatise chiar o schita a traseului, baietii au insistat ca acesta sa mearga cu noi pentru a-i gasi cît mai rapid pe cei doi, izolati acolo. Epuizarea fizica a ghidului l-a împiedicat însa sa se poata deplasa.

Am pornit rapid pe valea Tambur ei si am urmat traseul indicat de ghid. Accidentul se produsese în timpul zilei, pe la ora prînzului. Fata alunecase pe un abrupt în lungime de 8-900 de metri; dupa spusele ghidului nu prezenta fracturi, dar suferise cîteva leziuni pe picioare. Baiatul ramasese pe timpul noptii sa-i sustina moralul. Ghidul le facuse un foc, le instalase un bivuac si plecase sa anunte Salvamontul, convins ca nu se poate întîmpla nimic.

Spre surpriza noastra, dupa un mars sustinut, s-a constatat ca cei doi nu se aflau în locul indicat de ghid. Se înselase, desigur, asa ca am plecat mai departe. Am mai traversat o creasta si, la un moment dat, ne-a aparut în fata tragicul peisaj. Fata era rosie de sînge. Am crezut la început ca a fost atacata de animale salbatice, dar erau leziuni. Totusi, cînd doctorul Moraru a ridicat-o cu fata în sus, a constatat ca traieste.

S-au bucurat cu totii, desi medicul Moraru si cu mine nu eram convinsi ca vom reusi sa o mentinem în viata. Avea degeraturi foarte grave. Am aplicat imediat tratamentul necesar. Nu putea sa vorbeasca, desi parea lucida. Dupa acordarea primului ajutor, am pornit pe drumul de întoarcere spre cabana. A fost trist, deprimant cînd am constatat, la aproximativ o ora de drum, ca fata nu mai e în viata. Este unul din momentele cele mai grele din activitatea unui salvamontist. Te-ai sculat în miezul noptii, ai alergat, ai asudat, ai înghetat, ai obosit, ti-a fost foame, ai dat tot ce poti si te întorci cu un corp neînsufletit. Nu mai puteam scoate nici un cuvînt, încet, încet ne-am revenit. Trebuia acum sa-l salvam macar pe baiat. Am întors problema pe toate fetele. Nu putea sa mearga decît pe valea Tamburei, spre cabana Cuca. Urme nu se vedeau. În cursul noptii ninsese. Ajungînd cu corpul fetei la cabana, cei de acolo n-au putut spune nimic nou despre baiat. Se punea problema unei noi actiuni. Eram obositi, flamînzi, se facuse întuneric. Dis-de-dimineata am pornit iarasi în cautarea lui Mihai, caci asa îl chema pe tînar. A fost gasit la 5 minute de cabana, pe valea Tamburei, cu fata-n jos, în apa mica a pîrîului, acoperit de zapada ce cazuse noaptea. As mentiona ca amîndoi fusesera îmbracati necorespunzator pentru acel sezon. A fost o grea încercare pentru echipa Salvamont din Cîmpulung, nu pentru ca s-a înaintat cu greu prin zapada mare pîna la piept, nu pentru conditiile de transport imposibile, ci pentru paienjenisul de sentimente care i-a cuprins pe baieti. În ziua aceea n-au mîncat, n-au baut. Se pierdusera vieti. Prea ieftin, prea usor. Se sacrificasera vieti pe altarul nepriceperii, iresponsabilitatii, nepasarii, Ar trebui sa se mearga pîna acolo, încît un tînar care vine în excursie necorespunzator îmbracat sa nu fie admis în grupul respectiv. Mai bine sa piarda niste bani decît sa-si riste viata.

Într-adevar, un conducator de excursii ar trebui sa fie un om hotarît, la nevoie dur, sa aiba curajul sa elimine din grup pe acela care pune în primejdie propria viata sau pe cea a colegilor. Uneori, e de ajuns o crenguta pe carare, o mica neatentie si accidentul s-a produs. În ziua de 18 iulie 1976, de pilda, o echipa formata din Gabi Panaitescu, Mihai Bolboaca, Puiu Holbasan se afla în patrulare în zona sudica a Pietrei Craiului. Am fost anuntati de un turist ca un tînar student, de fapt proaspat absolvent de liceu, care daduse examen la facultate si se gîndea la rezultatul înca necunoscut, se prabusise în zona Valea Urzicii.

- Efectuasem patrularea, începu sa povesteasca Gabi Panaitescu, si ne aflam la cabana Brusturet ca sa mîncam. Era în jurul orei 17 cînd un cetatean a întrebat cum poate fi alertat Salvamontul din Cîmpulung. "Noi sîntem Salvamontul" i-am raspuns. Eram împreuna cu farmacista Dorina Popescu de la Salvamontul pitestean care întîmplator se afla în ziua aceea în zona. Cetateanul care ni se adresase era medicul Ion Duta din Schitul Golesti, un tînar nu prea obisnuit cu muntele, care facuse totusi un mars fortat pîna la cabana sa anunte caderea în prapastie a colegului de excursie. Erau trei: el, Moisescu si Lucian, baiatul cazut din poteca. Doctorul alergase la cabana dupa ce facuse apel la mai multi proprietari de masini particulare sa se repeada pîna la Dîmbovicioara sa anunte prin telefon Cîmpulungul. Dezamagire ! Pretutindeni a fost întîmpinat cu refuzuri. Ne-am dat seama imediat de gravitatea situatiei. Trebuia actionat rapid. Un om inimos cu un Trabant, nu-i stiu numele, ne-a dus repede, cît mai aproape de locul accidentului.

Aici se cuvine sa completam relatarea lui Gabi Panaitescu. Ion Preda de la "România Pitoreasca", prietenul salvamontistilor, ne-a oferit numarul masinii si numele inimosului: 3. B. 8 746, inginer Mircea Ursu. Sa-i dam mai departe cuvîntul lui Gabi: - L-am gasit greu, la aproximativ 500 metri de poteca, în locul unde se împiedicase cu baschetii lui. Accidentul fusese mortal - fractura de craniu, adînca de 5 centimetri., L-am învelit cu o folie. Am gasit rucsacul si ceasul care se oprise la orele 13,10, dupa care l-am coborît la refugiul de vînatoare. Celalalt coleg plecase spre Podul Dîmbovitei sa anunte Cîmpulungul, fara sa stie de prezenta noastra în munte. În timp ce coboram pe valea Urzicii, celalalt grup condus de doctorul Moraru urca pe traseul de la Crucea Granicerului, Prepeleac, spre creasta. Era pe înserate. Am încercat sa-i anuntam prin strigate si semnale luminoase sa se reîntoarca la cabana Valea lui Ivan, Stîna de vînatoare, cum o mai numim noi, pentru ca ei nu cunosteau locul accidentului. A doua zi, împreuna cu militarii am scos accidentatul din zona, l-am transportat pe grohotis, am folosit coborîrea cu Akja în rapel, prin asigurare, pîna la Valea lui Ivan, unde a fost preluat de o masina militara.

- As vrea sa mai fac o precizare, intervine din nou doctorul Popa. O parte din membrii echipei se aflau în patrulare în acea duminica în zona Iezerului Mare. Seara au ajuns în Cîmpulung, au aflat de cele întîmplate si au pornit spre locul accidentului, întrucît nu stiau ce efectiv de oameni este în zona. Iata deci ca o prima echipa se afla la locul accidentului, alta pornise din Cîmpulung, iar o a treia recent sosita de sus plecase si ea spre zona mult discutata. Aceasta demonstreaza promptitudinea, solicitudinea cu care intervin oamenii. muntelui, indiferent de gradul de oboseala acumulat în cursul zilei. Chiar daca e o alarma care nu se confirma imediat, noi trebuie sa actionam cu maximum de rapiditate pîna la lamurirea deplina a chestiunii, într-o seara am fost informati ca un geolog, care lucra undeva într-o zona accidentata, nu se întorsese la Leresti, la gazda sa, ca era cardiac si ca probabil i se în-tîmplase ceva.

Am plecat spre seara, cu Salvarea, spre zona aceea si am început cautarile. Dupa un timp ne-a venit ideea sa trimitem Salvarea la Leresti la gazda sa vada daca nu cumva sosise între timp. Salvarea s-a întors cu stirea ca geologul era acasa si dormea "dus pe cea lume". Coborîse pe alt traseu si nu anuntase pe nimeni. Era ora doua dimineata si sase oameni înca nu se culcasera, iar la sase trebuiau sa fie apti de munca, într-un cuvînt, era o alarma falsa, dar aceste doua cuvinte implica multe aspecte. A doua zi, sase oameni neodihniti nu-si vor putea face pe deplin datoria la locul de munca, si daca seful unitatii respective va fi lucid, realist, va întelege situatia, desi instructiunile de serviciu nu prevad sprijinirea activitatii Salvamont. Pentru ca tot am atins acest subiect as vrea sa amintesc de cei care contribuie la bunul mers al activitatii Salvamont din orasul nostru. Ar fi de mentionat fostul prim secretar al orasului Cîmpulung, Ion Ploscaru, spun fost, pentru ca a fost promovat în alta munca. Dînsul a mobilizat întreaga masa de mii de oameni care au participat la marea actiune "Iezer", de reconstruire a refugiului. A stat zile întregi cu noi, cu mîna pe lopata, a dormit în corturi cu noi, a mîncat de la cazan împreuna cu noi. Vreau sa amintesc de tovarasul Gheorghe Stoica, secretarul comitetului de partid de la Uzina mecanica Muscel. Sub conducerea lui "nea Gigei'' a fost transportata tîmplaria metalica pentru refugiu. Urcusul, dar mai ales coborîrea în caldarea Iezerului au fost o adevarata epopee. Directorul Spitalului unificat, dr. Mircea Sacanu, directorul Naghi de la Uzina mecanica, directorul Dobre de la Combinatul de ciment, vicepresedintele Sadîrbasa de la Consiliul popular, iata numai cîteva nume de oameni care au pus si pun umarul cu entuziasm la bunul mers al activitatii Salvamont din orasul nostru. Am constatat ca Salvamontul favorizeaza stabilirea relatiilor de prietenie.

Avem oameni de diferite vîrste si meserii: de la 18 la 43 de ani, de la strungari, mecanici, sudori la tehnicieni si medici. O multime de oameni de diverse profesii, legati unii de altii, legati la figurat, dar si la propriu. Trebuie, într-adevar, sa ai mare încredere în colegul de coarda. Caci viata fiecaruia depinde de felul cum îsi face datoria camaradul la celalalt capat al coardei. Totdeauna am considerat Salvamontul nu o organizatie, un club, ci o actiune. S-ar putea spune ca Salvamontul este o actiune în mars.

Daca tovarasele noastre de viata au reusit sa se califice în meserii de sofer, macaragiu, pilot de avion, strungar, sudor, de ce n-ar exista si femei-salvamontiste ? Probabil asa a gîndit farmacista Dorina Popescu, cînd a intrat în miscarea Salvamont, alaturi de colegii sai din echipa de la Pitesti. Se pare ca este singura femeie-salvamontist de la noi si, daca o întrebi ce a determinat-o sa faca acest pas, îti va raspunde cu aceeasi fraza rostita de colega sa, Cristina, de la "G.O.P.R."-ul polonez: "O femeie poate ca nu se catara asa de repede ca un barbat, nu poate cara în spate un ranit de 90 de kilograme, dar o cana de ceai oferita de o mîna de femeie unui accidentat poate face minuni."

si-apoi mai am un argument furnizat tot de domnia sa. Întîmplarea s-a petrecut pe o pîrtie de schi de lînga "Dealul Sasului". Cabana este aratoasa, primitoare, are o cantina buna, are si televizor. Pe pîrtie mai vin si oameni "bine dispusi". Odata, trei dintre acestia si-au pus schiurile si s-au oprit tocmai într-o viroaga, cu gleznele facute praf. Din spirit de "solidaritate", un coleg al farmacistei si-a luxat si el o glezna. O povara în plus pentru Dorina Popescu care i-a mustruluit bine pe toti patru si apoi i-a sprijinit, pe rînd, pîna la îmbarcarea într-o masina care i-a dus la spital.

Pe Dorina Popescu am cunoscut-o într-o zi frumoasa si calda de sfîrsit de aprilie. Am însotit-o o parte din drum în Bucegi, timp în care mi-a vorbit despre sine si despre echipa Pitesti.

- Echipa s-a înfiintat în 1970, mi-a spus, prin reunirea unui grup de alpinisti-schiori, cunoscatori ai muntilor. Numarul membrilor nu a fost mereu acelasi, caci unora li s-a parut greu sau inutil, iar altii nu au corespuns. Echipamentul era cel strict necesar. Cînd am început sa participam la raliuri si actiuni de salvare, ni s-a dat si echipament. Au fost ani de munca încordata, de perfectionare a schiatului, a alpinismului, de învatare a tehnicii de salvare. S-a muncit cu tragere de inima fara a se astepta recompense. În echipa sînt multi ingineri cu idei la capitolul tehnica. Sa va dau un singur exemplu: cineva a avut ingeniozitatea sa încerce captusirea fundului palariilor noastre cu rasini sintetice. Pavaza sigura împotriva pietrelor cazute de sus, mai sigura, mai practica decît obisnuitele casti de protectie.

Farmacista Dorina Popescu a uitat, desigur din modestie, sa se aminteasca tocmai pe sine, trecînd sub tacere faptul ca a creat un produs farmaceutic de protectie împotriva vîntului, frigului îsi ultravioletelor care ataca pielea si ochii. De asemenea, a preparat si solutii contra degeraturilor pe care le-a trimis mai multor centre Salvamont din tara.

- Am facut marcaje, am muncit efectiv la construirea cabanei Cuca a clubului "România Pitoreasca" din care facem parte si noi. Am participat cu asistenta Salvamont la "Marsul Victoriei", organizat la poalele Moldoveanului pentru pionierii tarii. La aceasta manifestare, echipa noastra, a avut numeroase interventii. O mentionez doar pe aceea al carei beneficiar (daca nu cumva noi am beneficiat de cinstea de a-i acorda un sprijin) a fost Ion Ionescu-Dunareanu, marele nostru prieten, cunoscator al muntilor tarii, autor al primei monografii a muntilor Piatra Craiului.

- Povestiti, va rog...

- La ,,Marsul Victoriei" participau echipaje pionieresti din toate judetele tarii. Punctul culminant era întîlnirea tuturor în tabara de la Dobroneac, pe malul Vîlsanului. Asta era prin 1972. Multi participanti, multi invitati, instructori, copii, profesori. Copiii, disciplinati, profesorii si instructorii nu prea. Salvamontul nostru si cel din Curtea de Arges au avut probleme doar cu adultii. A fost si o caravana cinematografica, plus maestrul Ion Ionescu-Dunareanu care la vîrsta de 70 si... de ani, a urcat cu bagaj personal si cîteva aparate de fotografiat, fara nici o ezitare, integrîndu-se în ritmul general.

Sus a fost o mica festivitate, a vorbit ministrul adjunct al învatamîntului, s-au aprins focuri, s-au facut fotografii. A venit si Salvamontul Sibiu, Victoria, Brasov. Au participat si cîtiva ciobani, culoarea locala fiind deci asigurata. La coborîre aveam de traversat o padure. I. Ionescu-Dunareanu, culmea ironiei, el, maestrul muntilor, calca gresit pe o radacina si, dupa cîtiva metri - desi nu voia sa spuna - noi ceilalti am observat ca trebuia ajutat. Am improvizat o targa si l-am dus cu rîndul. Era foarte necajit si jenat ca ne-a dat de furca, mai ales unei femei. Noi nu mai stiam ce sa facem ca sa-l linistim. Tot drumul ne povestise o sumedenie de întîmplari nostime. Se gîndea cu disperare ca va sta imobilizat si avea niste drumuri de facut în munti. Ne-a scris de la Bucuresti ca a stat doua luni cu piciorul în ghips si imediat cum a iesit a plecat la refugiul Iezer sa vada în ce stare se afla, ca avea niste articole de scris, cu acest subiect. Se vede treaba ca iubirea de munte si drumetie nu are vîrsta.

- Cooptati, pare-mi-se, si "functia" de medic al echipei. Aveti amintiri legate de aceasta ?

- Da, desigur. Am avut satisfactia sa fiu strigata pe o strada din Bucuresti de un grup de studenti care-mi aratau de zor pe o colega de-a lor, ce-mi fusese pacienta în munte.

Era un grup de studenti de la stiinte Economice care mergeau de la "Cota 2 000" la "Padina", în Bucegi. Avînd acelasi drum i-am însotit. Erau mai multe fete, cam usor îmbracate, dar am socotit ca în sase ore - trei dus, trei întors - nu se poate strica vremea prea rau. La Padina n-au baut decît Pepsi. Pe cînd urcam înapoi, o fata a lesinat. Nimeni nu stia ce sa-i faca, unii spuneau ca moare. Am facut un popas pîna si-a revenit, apoi am legat-o de mine si tot drumul i-am povestit tot ce mi-a trecut prin cap. Cîteodata rîdea, a mai lesinat de doua ori. Am facut sase ore de la ,,Padina" pîna la Vîrful Furnica. Totul fusese din cauza unei indigestii. Cînd am ajuns la cabana Miorita, fiind îngrijorata m-am gîndit sa chem ajutoare din Sinaia. I-am dat un ceai, se mai linistise. Eu, obosita, am atipit. Pe la miezul noptii m-a trezit muzica. Tot grupul dansa si în mijloc, dansatoarea nr. l, pacienta mea. M-au invitat la dans, dar eram foarte, foarte obosita. Cînd i-am întîlnit în Bucuresti strigau: "Noi sîntem aceia... ea e aceea..." Desigur, cum puteam sa-i uit !

Încet-încet, greutatile au început sa ne ocoleasca, sa nu ne mai loveasca în plin. Zona noastra - Iezer-Papusa, sudul Pietrei Craiului, Valea Paltinului dinspre Fagaras pîna în valea Topologului - este foarte întinsa. Dar actionam în strînsa colaborare cu echipele de la Cîmpulung si Curtea de Arges. Ne mîndrim cu colaborarea cîmpulungenilor, cu aceea a mereu tînarului doctor Popa, desi, prin disciplina si organizarea lor, ne împing mereu mai în spate, într-un clasament valoric. Mi-aduc aminte de zilele frumoase cînd faceam marcaje împreuna cu "Cîmpulungul". Era vara si, dupa ce urcam cu stîlpii si cimentul, regulat la ora prînzului, cu o exactitate subecuatoriala, se pornea ploaia, ploaie dupa care cimentul facea priza foarte greu.

La ora actuala, echipa e cam dezmembrata. Colegul nostru stefan Ciortan, bun alpinist, om de actiune, a-nceput sa actioneze de unul singur. A avut si insuccese, nejustificate în raport cu forta lui fizica si experienta acumulata, încet-încet, s-a separat de noi. Cei care am ramas actionam pe lînga clubul "România Pitoreasca". As vrea sa folosesc acest prilej pentru a lansa un apel de reconciliere. Avem de lucru mult, vrem sa facem un refugiu mic din piatra în Poiana Sînt' Ilie si multe altele. Hai sa fim echipa de altadata ! Sîntem oameni de munte si trebuie sa demonstram asta tuturor.

,,Zi de iarna, într-o duminica dimineata. Ora 18,15. Apelul telefonic transmis de pe Muntele Mic anunta un caz grav: o femeie suferise un accident, se afla între viata si moarte si trebuia transportata de urgenta la spital. Vocea tovarasului Bran, seful complexului turistic se auzea slab, uneori nu se mai auzea deloc, dar cel ce asculta la capatul firului întelesese bine ce se întîmplase acolo, sus, «Viscol cumplit... sîntem izolati... nu putem face nimic... trimiteti Salvamontul. Alo, ma auziti ? Sa vina de urgenta Salvamontul ! încercam sa facem o pîrtie.»

Inginerul Zoltan Kele, seful echipei Salvamont Caransebes era acasa cînd a venit înstiintarea. Peste oras cadea o ploaie torentiala, cu fulgere si tunete, ca în miezul verii. S-a echipat în cîteva minute si a pornit sa-si caute oamenii. Gasise doi membri ai echipei, tehnicianul Gheorghe Plunder si profesorul Gheorghe Ardeleanu. Erau putini pentru o asemenea treaba, mai ales ca nu duceau cu ei drept material de interventie decît schiurile, dar nu era timp de pierdut.

În fata Consiliului popular îi astepta o masina. Un hîrb pe patru roti, care, dupa înfatisare, parea ca face eforturi desperate sa se poata tîrî prin oras. «Mergem cît o putea sa ne duca», zice seful echipei.

Ploaia se transformase în lapovita, iar la Borlova ningea cu înversunare. «Pîna aici !» hotarî soferul. «Nu mai merg nici un metru mai departe. Descurcati-va cum puteti, trebuie sa fie un "Bucegi" în sat, aranjati cu soferul sa va duca sus.»

Duminica dimineata, la Borlova nu era nici un autocamion cu dubla tractiune. Cei trei descoperira un ARO de teren si conducatorul lui, om de inima, n-a mai stat pe gînduri nici o clipa. Viscolul coborîse din înaltimile muntelui, troienind cu furie ulitele satului, masina înainta greu, urmele lasate în zapada proaspata depaseau o jumatate de metru pe un drum care nu se mai deslusea decît dupa stîlpii de pe margine. La curbe, motorul gemea neputincios, oamenii sareau, înotînd prin zapada si împingeau cît îi tineau puterile. Pîna într-un punct, cînd vointa si efortul n-au mai folosit la nimic. Vehiculul nu mai putea înainta. Nu fusese strabatuta decît o treime din drum si greul abia acum începea. «Ce facem ?» Vîntul luase iute întrebarea, aruncînd-o departe, peste hauri. «Mergem pe jos», se împotrivira vîntului vorbele inginerului.

Crivatul batea besmetic din fata, înfigîndu-le în obraji mii de ace de gheata. Erau atît de îndîrjiti împotriva stihiei, încît nimeni nu auzea ca la cîtiva pasi în urma venea o masina, camionul care aprovizioneaza, de regula, pe orice vreme, complexul.

Pentru a treia oara renascuse speranta ca vor putea ajunge la timp la cabana. Numai pentru o clipa, pentru ca zapada avea sa arunce foarte curînd o bariera de netrecut în calea autocamionului. Dîrzenia salvamontistilor n-au putut-o zagazui însa nici zapezile. Ultimele cincizeci de minute de urcus au fost cumplite, dar cine se mai gîndea acum la ele, cînd totul se terminase cu bine. Bolnava a fost transportata pe un fel de sanie improvizata; celor trei de la Salvamont li s-au alaturat doi voluntari dintre turistii de la Muntele Mic si, cu vîntul în spate, au coborît cu toata viteza pîna la Fîntîna Voinii. La Borlova îi astepta ambulanta Salvarii, iar la 14,30, deci numai dupa sase ore de la apelul telefonic, imprudenta amatoare de performante turistice se afla sub supravegherea medicului de garda al spitalului din Caransebes. Era ultima clipa cînd se mai putea face ceva, un ceas mai tîrziu totul ar fi fost zadarnic. Astazi, R.B. este perfect sanatoasa, munceste, se ocupa de casa, de familie si îsi creste cei doi copii, unul de cinci, celalalt de opt ani pe care, dintr-o grava nesocotinta, îi dusese cu sine, în acele zile de iarna apriga, la o cabana de mare altitudine.

Aceasta întîmplare ne determina sa ridicam din nou o problema fundamentala, ce tine de etica turistica: stimate tovarase si stimati tovarasi, nu va aventurati pe munte, cînd starea sanatatii nu va permite acest lucru. Chiar daca aveti numai 30 de ani si ati fost sportiv de performanta, asa cum arata cartea de vizita a cazului din aceasta pagina.

Ne-am permis sa preluam aceasta relatare vibranta, miscatoare, semnata de N. Bogdan, pentru a va introduce în atmosfera zonei de activitate a centrului Salvamont din orasul Caransebes. Oare unor asemenea tineri, unor asemenea eroi le poti spune ANONIMI ? si totusi la ora actuala ei se lupta cu anonimatul.

- Avem doua echipe Salvamont în Caransebes, ne declara dr. stefan Culea, medic stomatolog si medicul echipelor de salvare montana din oras, dar daca pe prima o putem strînge într-o jumatate de ora, pe cea de-a doua nu mai putem conta si cred ca membrii ei sînt ultimii vinovati. Eu zic ca daca Salvamontul are caracter de voluntariat si totusi oamenii activeaza ca niste adevarati profesionisti, sprijinul venit de la organele în drept ar trebui sa fie mult mai mare. Judetul Caras-Severin are o suprafata mare si un relief mai mult muntos. Aici functioneaza trei centre Salvamont: Resita, Caransebes si Baile Herculane. Activitatea centrelor Resita si Baile Herculane nu-mi este cunoscuta în amanunt, în schimb despre noi pot spune multe, pentru ca activez de sase ani în Salvamont.

Baietii de la Caransebes îsi desfasoara activitatea într-o zona frumoasa, desi înca putin frecventata de turisti. Perimetrul lor de actiune cuprinde Muntele Mic (l 848 m) care este zona de baza, cu cel mai mare numar de vizitatori. Aici s-a dat de curînd în folosinta un telescaun, între valea Craiului si Complexul turistic si un teleschi lînga acesta, si se fac eforturi pentru marirea capacitatii de cazare a turistilor prin construirea unui hotel cu zece nivele si cu 350 de locuri care se vor adauga celorlalte aproximativ 300 de locuri din cabane. Apoi, masivul Ţarcu (2 196 m), cu statia meteorologica de pe vîrful cu acelasi nume, masivul Godeanu în care nu se gaseste nici o cabana sau refugiu si muntii Poiana Ruscai care au o singura cabana turistica în apropierea vîrfului celui mai înalt, Pades (l 398 m). Daca în masivele Ţarcu, Godeanu, Poiana Ruscai nu prea se aventureaza turistii din cauza lipsei cabanelor, în schimb, Muntele Mic este din ce în ce mai asaltat datorita pîrtiilor de schi de diferite înclinatii.

Echipa s-a prefigurat înca înaintea amintitului H.C.M. 140l69. Prin 1966, spre sfîrsitul lunii mai a avut loc, pe Muntele Mic, faza republicana a unui concurs de orientare turistica. La începutul concursului vremea s-a stricat brusc, a izbucnit o furtuna puternica, urmata de viscol si mari caderi de zapada care, dupa cîteva ore, au format un strat ce depasea un metru. Aceasta furtuna a surprins pe traseul de concurs noua participanti sumar echipati care nu au reusit sa se adaposteasca la cabane.

Au fost chemati de urgenta cîtiva sportivi din Caransebes, schiori buni care mai tîrziu au devenit membrii echipei Salvamont a orasului. Dintre cei ce au luat parte la acest preambul, am aminti pe Gheorghe Plunder, maistru lacatus mecanic la Combinatul de prelucrare a lemnului, care mai este si azi membru al echipei, Iosif Fleischer, Dumitru Zgavîrdea.

Odata cu aparitia H.C.M.-ului au fost înscrisi în echipa aproape toti profesorii de educatie fizica din Caransebes si cîtiva schiori buni. Dupa cîtiva ani, majoritatea profesorilor s-au retras, componenta echipei reîmprospatîndu-se cu alti oameni de diverse meserii îsi profesii. seful echipei, Zoltan Kele, inginer constructor, este ajutat de profesorii de educatie fizica ramasi: Horatiu Adam, Valeriu Ardeleanu, Ion Korka de la liceele idin oras, ingineri, subingineri, tehnicieni, ca Ioan Bucur, Doru Olani, Gheorghe Munteanu si medicul stomatolog stefan Culea.

Cînd se produce vreun accident sus în munte, salvamontistii sînt înstiintati prin Consiliul popular sau direct acasa, de catre directorul Complexului de la Muntele Mic, care are o lista cu adresele si numerele lor de telefon.

Cazurile ivite nu comporta interventii de mare spectacol, ca-n muntii Fagaras, dar oricît de simple si banale ar fi, salvamontistii din Caransebes le acorda o importanta maxima pentru a preîntîmpina agravarea lor. si lor le sînt binecunoscute cazurile de consum exagerat de alcool, fracturile la schiorii începatori, la cei cu schiuri cu legaturi fixe în picioare, degeraturile, oftalmiile si chiar decesele prin hipotermie datorate îndeosebi echipamentului necorespunzator.

Desi nu sînt dotati cu cîini, statii de radio, sanii Akja, masini ARO, ei îsi fac datoria cu prisosinta.

Daca la ora actuala anonimatul de care vorbeam caracterizeaza activitatea Salvamontului din Caransebes, sa speram ca în viitorul apropiat situatia se va îmbunatati, dotarea fiind pe masura talentelor si bunelor intentii. si poate ca, schimbînd porecla din titlul acestui capitol în renume, salvamontistii vor deveni într-adevar anonimi, în zona lor nemaiînregistrindu-se accidente, lucru posibil doar printr-o bogata si sustinuta activitate de prevenire.

Într-o lege noua, aflata în faza dc proiect, care va veni sa reglementeze pe baze noi, solide, activitatea Salvamont, pe lînga dotarea echipelor cu masini de teren, statii de radio, scutere de zapada, trolii, elicoptere, în fine, tot arsenalul de materiale moderne de salvare montana, este prevazut si cîinele, prietenul si ajutorul omului dintotdeauna, fie el cîine de paza, cîine de tractiune, de vînatoare, cîine specializat în detectarea stupefiantelor sau pur si simplu de apartament, cu valoare ornamentala. Am amintit, în aceasta carte de rasa Saint-Bernard, numita si Alpenhund, Alpine Mastiff sau Bernards Mastiff. Ne vom ocupa în mod special de ei pentru ca, de-a lungul veacurilor, au dat satisfactie pîna la intrarea în legenda, în domeniul de mare importanta al salvarii oamenilor. În sprijinul acestei afirmatii e de ajuns sa amintim de Barry 1 (1800-1812), salvatorul a nu mai putin de patruzeci de vieti omenesti, în salbaticul tinut al Alpilor Elvetieni, al carui corp mumificat este expus la Muzeul stiintelor Naturii din Berna si caruia i s-au ridicat statui, ca apoi, facînd un salt în timp si spatiu, sa continuam cu Saint-Bernard-ul capitanului Budisteanu care, în timpul razboiului de independenta de la 1877, a parcurs singur drumul de la Bucuresti la Dunare si peste Dunare, astfel ca eroul - capitan, aflat într-o pîlnie de obuz, ranit, s-a trezit fata-n fata cu Cezar al sau.

Desi putini la numar si cei mai multi derivati cam din aceeasi ramura adusa din Cehoslovacia, Saint-Bernarzii din România si-au demonstrat si ei calitatile. Dar pentru punerea lor în valoare trebuie sa se actioneze cu grija.si rabdare, timp de ani si ani, instruirea lor continuîndu-se chiar dupa ce încep sa fie folositi în misiuni concrete.

Saint-Bemard-ul este un cîine docil, blînd, pus pe fapte mari. În Alpi i se agata de zgarda-i imensa o veritabila trusa medicala, ba uneori si un fel de brancarda pliabila, iar în ultimul timp, chiar microcamere de televiziune care permit supravegherea pe monitoarele aflate la "centru", a zonei parcurse de cîini. Labele lui sînt adaptate pentru scormonit în zapada. În aceasta privinta se înrudeste cu vestitul cîine de Terra Nova, specializat în salvarea oamenilor din apa. Ca si acesta, Saint-Bernard-ul are laba asemanatoare aceleia de gîsca, care pe primul il ajuta la înot, iar pe eroul nostru la esca-vat zapada. Cînd calca pe omatul afinat, îsi desface ghearele lui unite, astfel ca presiunea devine minima, putînd înainta fara. dificultate, neafundîndu-se.

- Un animal deosebit de pasnic, spunea Mihai Sîrbu de la Salvamontul din Sinaia, dar cu simpatiile si antipatiile lui. Barry al meu suporta în preajma orice om, cu conditia sa nu miroasa a alcool - asta îl enerveaza - si sa nu-i fi facut vreun rau. Inteligenta si memoria l-au facut sa se zbîrleasca amenintator la un copil care-l trasese de mustati cu luni în urma si pe care nu-l mai vazuse de atunci. Cu exceptia cîinelui lup suporta alaturi orice cîine.

Într-o noapte, pe munte, mi-a dat o dovada de atasament emotionanta. La 23 August, în 1977, faceam patrulare pe munte cu Barry lînga mine. Avea 7-8 luni pe atunci. Cabana Piatra Arsa, arhiplina. Am dormit într-o baraca, pe jos, împreuna cu alti cîtiva turisti. Cabanierul Moiceanu ma trezeste din somn la ora l noaptea. Venise un drumet cu stirea ca dintr-un cort situat cam la jumatatea distantei dintre Pestera si Piatra Arsa, se aud strigate de ajutor.

L-am legat pe Barry de piciorul unei mese si-am plecat. Am gasit un grup de tineri agitîndu-se în jurul unei fete lesinate. Dupa ce s-au linistit m-am întors la cabana si m-am culcat, transpirat, din nou, pe dusumea. În 10 minute mi-a înghetat spatele si-am început sa dîrdîi. Barry care era la trei metri de mine a simtit, a venit fara sa-l chem, s-a lipit cu spatele de mine si în 20 de minute totul era în ordine.

Cînd mergem pe munte, în sir indian, are grija ca nu cumva sa lipseasca vreunul din grup. Daca cineva ramîne în urma se opreste. Reuseste sa supravegheze cam 6-7 oameni. Parca-i numara. Nu vreau cu orice pret sa-mi laud cîinele. Cunosc întîmplari în care cîini fara nici o pretentie, la care nu te-astepti la vreo performanta, au realizat lucruri incredibile. Bunaoara, în urma cu cîtiva ani, la o Alpiniada la Podragu, în Fagaras, trei salvamontisti de la Victoria au fost blocati în cabana de ninsori abundente, vreme de trei-patru zile. În acest timp, cabanierul le-a adus si un catel sa le tina de urît. Spun catel, la modul eufemistic, în fond era o potaie, neavînd urma nici unei rase. Cînd s-a oprit ninsoarea, cei trei au plecat, dar n-au facut nici 100 metri de la cabana, ca au fost prinsi sub o avalansa. Unul din ei a reusit sa se dezgroape singur, a adus cabanierul si au început sa sape. În mai bine de o jumatate de ora de la declansarea avalansei, corpurile celor doi au fost dezgropate, dar numai dupa ce cîinele, care se luase dupa ei, le-a indicat locul cu un fler demn de cele mai selecte rase canine si de cei mai experimentati cîini montani.

Cînd avea numai un an, deci foarte tînar, am experimentat si eu cu Barry acest gen de exercitiu. Plecam cu un coleg care ma îngropa în zapada ori de cîte ori ieseam din raza vizuala a cîinelui. Cînd Barry îl vedea pe însotitorul meu venind singur, pleca din proprie initiativa, pe urma aleasa din alte sute de urme si ma gasea dupa ce sapa în zapada. Am facut într-o zi de trei ori acest exercitiu. A patra oara, obosit, s-a asezat pe locul unde eram îngropat si cu privirea i-a implorat pe ceilalti sa sape în zapada. Lucrul acesta se face în mod normal la vîrsta de doi ani.

Concluzia ? Este nevoie de cîini. Nu numai autorul sustine acest lucru, dar si oamenii de specialitate, oamenii de munte. În mai 1977, Bucegii au gazduit o tabara de verificare a aptitudinilor cîinilor de rasa Saint-Bernard în conditiile reliefului muntos, avînd în vedere ca unii din ei fusesera crescuti în Bucuresti, în apartament. Acest început ne da sperante ca în curînd vom avea un efectiv suficient de cîini utilitari, specializati în salvarea montana, desi exista si probleme înca nerezolvate, una din ele, poate cea mai importanta, fiind orientarea catre o anume rasa. Am vorbit de rasa Saint-Bernard, dar lucrurile nu sînt înca clarificate. Paralel cu tabara de testare de la Piatra Arsa pentru Saint-Berniarzi, se fac încercari, cu rezultate înca neconcludente cu cîini lup militari. Ei descopera urma foarte repede, ajung de îndata la locul avalansei sau accidentului de alta natura, sapa în zapada, dar se napustesc asupra victimei, fiindca pentru ei, un om gasit dupa urme nu este decît un infractor. Pe de alta parte, procurarea unui Saint-Bernard, cresterea si dresarea lui, ca sa nu mai vorbim de întretinere, sînt extrem de costisitoare, avînd în vedere gabaritul lui (pîna la 80 de centimetri înaltime). Tocmai datorita costului foarte ridicat (poate concura cu pretul unui automobil Mercedes), în Alpi nu prea mai este folosit, fiind înlocuit treptat cu rasa alsaciana (e vorba de cîinele alsacian-ciobanesc si alsacian-lup), cu toate argumentele-i pro si contra: mai ieftin si mai rapid, dar înclinat spre agresivitate si cu mirosul mai putin dezvoltat.

si ca sa se sedimenteze impresia frumoasa despre acest mare si blajin Saint-Bernard, în încheiere reproducem un articol informativ din primul numar al Buletinului documentar al Clubului raselor canine de talie mare, o interesanta publicatie cu circuit închis al Asociatiei Chinologice a Municipiului Bucuresti:

"EROUL ANULUI 1977 se declara cîinele Saint-Bernard AREX (Nr. matricol 5 813) care, în noaptea de 4 martie 1977, a supravietuit seismului, cazînd odata cu terasa de la etajul 7 al blocului -«Dunarea», de pe Bulevardul Magheru.

Cîinele a opus rezistenta cînd echipele de interventie au încercat sa-l îndeparteze de pe mormanul de moloz în care scormonea cu labele, urlînd, cu toate ca se gasea în iminent pericol de a fi strivit de resturile planseelor ce atîrnau deasupra lui. Pe deasupra era si ranit.

Numai la interventia cetateanului Mihai Opreanu, pe care îl cunostea, cîinele a acceptat sa paraseasca locul catastrofei.

Salvarea cîinelui, greu traumatizat psihic si cu grave contuzii la trenul superior, care au facut necesara o interventie chirurgicala si un lung tratament, se datoreste îngrijirii date de Mihai si Stana Opreanu.

Felicitari lui AREX pentru comportarea sa, demna de un Saint-Bernard si multumiri familiei Opreanu pentru dragostea cu care l-au îngrijit"

Întrebat fiind de cînd se ocupa de salvarea montana, Nelu Bratu, seful echipei Salvamont de la Busteni mi-a raspuns ca dintotdeauna. De cînd se stie urca pe munte si da ajutor celui care are nevoie. Venea familia celui disparut si se ruga de el si de altii, ca-i vedea dupa haine ca sînt munteni, sa le caute copilul. De cele mai multe ori, totul se reducea la recuperarea corpului neînsufletit al unui tînar înghetat sau cazut de pe stînci. Astazi lucrurile s-au schimbat.

- Stam bine la capitolul prevenire, salvam aproape tot ce se poate salva, reducînd la minimum numarul cazurilor mortale si toate acestea într-o zona - Bucegi - strabatuta anual de picioarele a mii de turisti, în care locurile periculoase nu lipsesc. Celui care nu-si impune o disciplina de munte, un echipament adecvat si o prudenta rezonabila, "Bulevardul Bucegi" îi va pricinui necazuri, din care va iesi cam greu si probabil doar cu ajutorul Salvamontului.

- Înaintea aparitiei H.C.M.-ului, actiunile erau organizate de Militie, care ne convoca pe noi, alpinistii de la Asociatia sportiva "Caraiman" pentru a pleca pe munte. Multi ani, lucrurile au decurs în acest fel. De fapt, ca si în alte centre, cluburile sportive de alpinism au fost germenii Salvamontului de mai tîrziu. Nu.stiu de ce nu mai sîntem sprijiniti în formarea unei noi echipe de alpinism la Busteni. Situatia a devenit paradoxala. Alpinismul s-a mutat la Bucuresti, în timp ce la Busteni nu exista nici un alpinist legitimat.

Dupa H.C.M. am început sa ne organizam, am primit echipament si cîteva materiale, mai trecute prin consignatie, mai de pe la magazinele cu marfuri de calitatea a II-a. În privinta statiilor de radio, nu ne deosebim de celelalte centre Salvamont din tara. Am obtinut si o autorizatie de iesire în eter înca din 1977, nu însa si aparatura necesara. Medicamente primim, iar cînd se întîmpla sa ramînem pe "tusa", spitalul din oras în frunte cu doctorul Alexandru Marinov, care e si medicul echipei, ne ajuta prompt. Un om pasionat, caruia îi datoram mult, dar, nefiind asa tînar si antrenat ca noi, nu ,,face" muntele în stilul de performanta care ne e propriu cînd urcam dupa un accidentat. Daca am avea pîrtii de schi în zona, adica un relief mai blînd, am avea probabil si medic permanent; asa însa, pe abruptul din dreptul Busteniului nu se prea înghesuie medicii.

Am solicitat si masina de teren, ca sa nu ajungem gata obositi la locul accidentului. De multe ori, ranitul sta linistit în locul unde a cazut, dar în timpul transportului, starea i se poate agrava, asa ca odata ridicat de jos, transportarea trebuie sa se faca ultrarapid. Mi-aduc aminte de întîmplarea din Policandru, un traseu alpinistic de gradul 6B. Doi cetateni, unul strungar la I.T.B.. altul medic, dintr-un oras al carui nume îmi scapa, s-au întîlnit la Caminul Alpin. Doctorul mai facuse alpinism, celalalt era începator. Totusi, asa începator cum era, a luat doua corzi si a plecat de unul singur. Acolo unde se termina padurea si încep stîncile, sînt niste "spalaturi" cum le zicem noi, niste formatiuni în forma de trepte, într-o parte grohotis, vizavi stînca lustruita ca o pîrtie de bob. Dupa ce a batut vreo 3-4 pitoane, a ajuns la formatiunea careia îi zicem Policandru. La un moment dat s-a desprins un piton, apoi al doilea urmat de al treilea. Scapînd coarda din mîna, omul nostru a început sa se rostogoleasca din treapta-n treapta. La capatul fiecarei trepte era o portiune de stînca zdrentuita care îi lua cîte o bucata din haine si din corp. În urma acestei caderi de la circa 50 de metri s-a ales cu fractura deschisa la ambele brate si contuzie la parietalul stîng.

Doctorul care venise în urma lui si vazuse caderea a alergat pîna la niste excursionisti din zona, le-a înmînat un mesaj pentru noi si s-a întors imediat lînga accidentat. A procedat exact cum trebuia. Cetateanul cu mesajul a parcurs în fuga distanta pîna la Consiliul Popular. Noi, la fel, am plecat în pas alergator spre locul accidentului.

- Pe mine, intervine Dorel Bogdan, profesor de electrotehnica, m-au chemat de la scoala. Au mai mers nea Gica Treaba, Radu Cata, Traian Sîrbu, în fine cam toata echipa. Mai rau era ca mesagerul nu prea stia bine locul. A zis el "Policandru", dar a zis si "Valea Cerbului". Sînt doua zone cu totul diferite. L-am luat si pe locotenentul Puchiu de la Militie, colegul nostru, si am plecat. A trebuit sa cautam vale cu vale, dar pîna la urma l-am gasit. Parca era mîncat de vulturi. Desi era în coma, din cînd în cînd îsi mai revenea, dar nu scotea nici un sunet. La întrebarile colegului sau, doctorul, care cauta sa-i mentina moralul, raspundea cu miscari din cap. Foarte, foarte greu l-am scos din "stîncarie". L-am asezat pe o patura si-am început sa coborîm într-un ritm infernal. De la refugiul Costila am strabatut distanta pîna la Caminul Alpin numai în pas alergator. Dupa ce-am trecut de Fîntînita, am trimis doi oameni înainte sa anunte Salvarea. Dar mergeam asa de repede, ca "solii" nostri nu ne puteau deloc devansa. Din punct de vedere medical era un caz care ne depasea si tot ce puteam face era sa ne grabim.

Am continuat deci slalomul printre copaci pîna am ajuns la Caminul Alpin. Acolo era o tabara de copii. Am anuntat mai întîi, un cadru didactic, pentru a-i scuti pe copii de tristul spectacol. Dupa cîteva minute a venit Salvarea...

- Nelu Bratu, am înteles ca nu aveti medic în echipa, dar poate ca este un cîstig faptul ca aveti un locotenent de militie.

- Locotenentul Puchiu e cel mai nou si întîmplarea a facut sa amintim de el cu ocazia actiunii de la Policandru. Dar mai avem doi lucratori de militie, Constantin Georgescu si Valentin Visan, asa ca nu prea plecam în munte fara unul din ei si bine facem fiindca uneori sîntem întrebati de lucrurile vreunui accidentat, cum a fost cazul acelei femei care pretindea obiectele fiului sau (de vreo 45 de ani) ce murise pe aici, prin munti. Am trimis-o la Militie, unde a gasit cîteva obiecte, printre care si un ceas facut zob în cadere.

Prima actiune de salvare la care am luat parte coincide cu debutul meu în alpinism.

Un grup de baieti de la scoala profesionala a Fabricii de hîrtie plecase în directia Cruce, strabatând o zona salbatica. Cînd s-au convins ca urcusul este imposibil, s-au întors, dar unul dintre ei a ramas blocat sus. Ceilalti si-au propus sa anunte în vale, dar n-au mai facut-o. Dupa cîteva ore bune, întrebati fiind unde este colegul lor, au dat din colt în colt. "Pai, a ramas sus, vine si el". Erau copii de 16-17 ani. Eu aveam doar cu doi ani mai mult ca ei.

Am plecat cu alti alpinisti, Nelu Puscas, Titi Nita si unul din baietii care-l vazuse printre ultimii pe cel ramas sus. Dupa explicatiile lui, îl lasasera pe la Brîna Portitei. Ajunsi acolo, am cautat toata ziua, dar fara rezultat. A doua si a treia zi, la fel. A patra zi, obositi cum eram, am mobilizat scoala tehnica. Ni s-au dat cîte 10 oameni la fiecare, sa cautam sistematic în toata zona. sanse de a-1 mai gasi în viata nu erau. L-am descoperit la o saptamîna de la declansarea actiunii, murise înca din prima zi. Pastrez o amintire neplacuta a acestui episod. Mi-a ramas în nari mirosul, desi am pus mîna doar pe mînerele targii. si-acum, ori de cîte ori avem un caz asemanator, ma învaluie acelasi miros de atunci. Ma spalam pe mîna, faceam baie, dar mirosul ma urmarea. Nu puteam sa-l uit, asa cum n-am putut uita nici un amanunt din aceasta prima actiune a mea. Luasem atunci si Militia cu noi pentru a fi mai eficienti. Echipa care-l gasea trebuia sa traga un foc de arma. N-am fost noi aceia, desi cîinele meu simtise niste urme pe care tocmai ne pregateam sa le urmarim. Din cauza alergiei de care am pomenit, îi las acum pe colegii mei de echipa mai tari de înger, de regula cei mai vîrstnici, sa se apropie primii. Desi la un moment dat primisem indicatia de a ne limita la oameni pîna la 40-45 de ani, eu nu ma pot desparti de acesti colegi care n-au prea facut alpinism, dar au facut muntele, fara exceptie. De fapt. În H.C.M. se precizeaza ca, la nevoie, poti apela la orice cetatean, indiferent de vîrsta, daca esti singur, acesta fiind obligat de rigorile legii sa te ajute, asa ca, daca-i am pe veterani, la ce bun sa ma despart de ei. În caz de raniri, oricît de grave ar fi, nu-mi fac probleme. Odata, o fata cazuse în Urlatoare si era rosie de sînge din cap pîna-n picioare. Daca o bagai într-un cazan cu vopsea rosie, tot nu s-ar fi înrosit asa. L-am trimis întîi pe Titi Nicolau. Acesta a constatat ca misca. S-a apropiat, a întors-o si nu stiu ce i s-o fi parut lui, ca zice: "A murit". ,,Ei, las-o balta, cum sa moara imediat dupa ce am vazut-o miscînd ? !" M-am apropiat si mi-am dat seama ca lesinase cînd ne vazuse. Am întîlnit de mai multe ori acest fenomen greu de explicat. Oricît de grav ranit ar fi, de cele mai multe ori, omul ramîne treaz, dar de îndata ce vede pe cineva cade prada unei stari de autolinistire, îsi pierde controlul si vointa si tocmai atunci este în pericol sa moara.

Am transportat-o în stare de coma la spital. A doua zi i-am facut o vizita, dar fata nu-si revenise. Pîna la urma a scapat, însa cu pretul a trei luni de spitalizare.

La noi în Busteni, cele mai multe actiuni au loc noaptea.

Odata, pe la ora 23, sînt anuntat ca se vad niste lumini, probabil lanterne, sus, pe poteca de pe Valea Urlatorilor. Ies afara, ma uit, într-adevar, se zareau cîteva luminite miscîndu-se. Chem cîtiva colegi, se uita si ei. Ce mai, era clar ca cineva cauta un drum, acolo, sus. Daca începeau sa coboare erau pierduti.

Nu s-a dat nici o alarma, n-a cerut nimeni ajutor, dar mi-am luat baietii si-am plecat sus, dupa ce am primit confirmarea de la tov. Militaru, primarul nostru. De la Militie ni s-a oferit si un aparat de emisie-receptie. Eram trei persoane. În cazul unui accident mai grav, puteam chema ajutoare prin statie. Am luat lanternele cu noi.

Ajunsi la fata locului am strigat, am chiuit, dar nu ne raspundea nimefli. Am luat legatura cu Militia sa întreb daca putem fi reperati. Da, se vedeau lanternele noastre, trei la numar, exact în locul unde vazusem» noi mai devreme misterioasele lumini. Altele decît ale noastre nu se vedeau. Nici acum nu stiu ce-a fost. Probabil ca niste turisti cautau un drum, un marcaj ca sa coboare si pîna la urma au luat-o spre Sinaia sau Piatra Arsa. si pentru ca veni vorba de aceasta întîmplare, i-as ruga pe cabanieri si pe cei mai vechi, dar mai ales pe cei noi sa iasa din cînd în cînd afara din cabana si sa dea cîte un chiot. Poate fi un chiot pretios care sa-i orienteze pe turistii rataciti.

seful echipei de salvamontisti, Nelu Bratu, poarta în sine o mare mîhnire. În urma, cu citim timp, cîinele lui, un lup mare si vînjos, a fost otravit, la doua zile diferenta de otravirea Salvei lui Mihai Sîrbu, la Sinaia.

- Era un cîine credincios, ascultator. L-am iubit tare mult. Era foarte atent, "numara" membrii unui grup la plecarea pe munte si pe parcurs nu permitea nimanui sa se ataseze pîna cînd nu se lamurea ca respectivul este un prieten.

Daca ma încurca sau ma supara, îl trimeteam acasa si venea singur pîna în Busteni, intra în curte si se aseza în cotet, de se mira maica-mea ce cuminte poate fi. Îmi pare rau ca nu l-am învatat sa primeasca mîncare doar de la mine. si el ma iubea mult. Plecam de acasa si-l lasam cu tata, cu consemnul sa-i dea drumul dupa una-doua ore. Ma duceam pe cele mai imposibile vai si stînci, dar el cot ma gasea, chiar daca eram cocotat în vreun copac.

M-am gîndit odata ce s-ar putea întîmpla daca. fiind cu schiurile în padure, m-as întîlni cu un lup, ma va prinde sau nu ? Am facut încercarea cu cîinele meu, la Poiana Stînii, îl lasam 20 de metri în urma si cînd fluieram se lua dupa mine val-vîrtej si ma prindea imediat. Asta-i cîine, ma gîndeam, d-apoi un lup care e obisnuit cu haituiala prin zapada mare !

Acum sufar pentru ca stau la bloc si nu prea pot tine cîine, dar poate ma voi muta si atunci voi lua unul, desi dresajul lui, asa-zisul dresaj, ca nu pretind ca ma pricep, dureaza mult si e dificil.

Acelasi lucru mi-l spunea, într-o convorbire recenta, Mihai Sîrbu, iesit la plimbare cu Saint-Bernard-ul lui care creste ca-n poveste, într-o luna cît altii într-un an. Întrebat fiind ce crede despre ideea lui Petre Tiurbe de la Victoria, de a organiza patrulari cu cîini Saint-Bernard neînsotiti, între cabanele din Fagaras, Mihai Sîrbu mi-a raspuns ca din cîte a citit el, un Saint-Bernard va face cursa între cabane numai daca va sti ca stapînul lui e acolo. Ideea ar putea fi valabila pentru dus, dar nu si pentru întors. El s-a si gîndit la misiunea pe care i-o va încredinta lui Barry al sau: tractiunea Akjei cu materiale sau cu raniti pentru ca în scurt timp Barry va fi cît un munte si va avea o forta pe masura gabaritului. De asemenea, pentru descoperirea si scoaterea oamenilor de sub avalanse. În prima faza va fi învatat sa-si descopere stapînul în zapada; în cea de-a doua, stapînul lui va fi îngropat în zapada, iar deasupra lui, un alt om, care, normal va fi primul descoperit. În faza a treia, acelasi om este îngropat singur în zapada, dar cu hainele stapînului lui si abia în ultima faza a dresajului, strainul va fi îngropat în zapada cu hainele sale. Odata învatate toate acestea, un Saint-Bernard nu mai poate fi oprit cînd simte mirosul, chiar daca zona e amenintata de o noua avalansa sau o alunecare de teren.

Dresajul unui Saint-Bernard este total diferit fata de acela al unui cîine lup. De pe acum, Barry este dus zi de zi pe munte, pentru ca o pauza de cîteva zile în dresaj poate însemna o mare pierdere.

- Dupa scrisoarea aceea de la tînara din Bucuresti, ati mai primit si altele, Nelu Bratu?'

- În total, în ultimii sapte ani cred ca am primit vreo patru si unde mai pui ca la unii le dau si bani de drum sau chiar pantofi, cum s-a întîmplat odata. Dar nu conteaza, cînd ai întins o mîna, trebuie sa mergi pîna la capat, desi întîlnesti fel de fel de oameni, cu fel de fel de toane. Sa ne povesteasca Bogdan cîte a patit.

- Pai, cred ca cea mai hazlie a fost întîmplarea cu urzicile. Era prin septembrie '76. Doua femei din Busteni au plecat dupa urzici. Au mers ce-au mers prin padure si tot sporovaind s-au trezit pe lînga Valea Seaca dintre Clai pe o brîna care îti da iluzia ca duce undeva, dar în realitate nu duce nicaieri sau mai bine zis da într-o prapastie. Era o femeie de vreo 60 de ani cu fata ei sau cu nora, nu mai stiu bine, însotite de un copil de vreo 13 ani. Plecasera pe la ora prînzului din oras cu niste saci pentru urzici, dar iata ca se-nsera si ele erau blocate pe brîna aceea periculoasa, nemaiputînd nici sa înainteze, nici sa coboare.

Un cetatean din Busteni, probabil ruda cu ele, vazînd ca se-ntuneca, pleaca sa le caute. Urcînd cu ajutorul unei corzi, se trezeste si el într-un loc de unde nu mai poate urca si nici coborî, dar într-o pozitie situata deasupra locului unde esuasera cei trei.

Într-un tîrziu am fost anuntati noi. Era întuneric cînd am ajuns sus. Batrîna statea ghemuita lînga un pin, într-o pozitie incomoda. Cealalta abia se tinea pe o portiune de stînca de o jumatate de metru patrat. A fost o coborîre memorabila. Batrîna, dupa ce statuse ore-n sir ghemuita, acum, în pozitie normala, acuza dureri de sale. Pe drumul pe care am venit se lucra la telefericul Busteni-Babele si erau o sumedenie de copaci taiati. Lanternele începusera sa ne lase. În fine, pe la miezul noptii ajungem acasa, dar batrîna, imaginati-va, a-nceput sa ne certe ca uitasem sacul cu urzici, pretinzîndu-ne sa ne ducem înapoi dupa el. Cum nu ne-am conformat, va dati seama ca n-a mai urmat nici un "multumesc".

Alta data ne-am dus totusi la insistentele unui tînar care-si lasase rucsacul în Valea Seaca a Caraimanului. Ne-a spus ca i-ar pare rau sa-si piarda carnetul de student aflat în el. Ne-am dus si, ce sa vezi ! În rucsac nu erau decît cutii cu pate, care explodasera din cauza caldurii. Era un iz insuportabil, iar în jurul rucsacului roiuri, roiuri de muste.

Dar stati ca n-am terminat, exemple de acestea mai avem. Era în 1976, pe 3 octombrie, îmi amintesc bine data, pentru ca era legata de disputarea Campionatului judetean de orientare turistica. L-am cîstigat eu cu înca un baiat, ca sa ma laud putin. În timp ce sarbatoream evenimentul vine un cetatean la noi, ud, plin de frunze, ace de brad, noroi. În ziua aceea fusese burnita, ceata, ce mai, timp urît. "Sus au ramas patru insi agatati în coarda în Valea Malinului". E un loc departat, tare departat. Am plecat vreo cinci, pe o vale pe care nici unul dintre noi nu mai mersese vreodata. Am urcat pîna la baza muntelui, strigând încontinuu, ca sa nu ne întîlnim cu ursul. stiam ca un cioban avusese de-a face cu el, cu putin timp în urma. Cel care ne-a anuntat indicase locul cu aproximatie, asa ca am cautat un timp, pîna cînd, în sfîrsit, i-am gasit. Stateau în niste, noduri "purice", noduri facute pe coarda pentru a introduce piciorul în ele. Era o pozitie cu totul improprie. Ne-am grabit sa-i ajutam sa coboare. Dupa ce am ajuns în Busteni, pe la ora l-2 dimineata, oamenii ne-au spus ca nu trebuia sa ne ducem, ca stateau ei acolo pîna dimineata. Am ramas fara replica.

Într-o recenta convorbire, Nelu Bratu îmi declara ca sînt pe cale de a realiza o targa demontabila din bare de aluminiu (interesant e faptul ca mai toate echipele din tara si-au construit targi demontabile, design-ul fiind facut dupa particularitatile zonei montane respective), foarte practica pe abruptul Caraimanului.

În acea actiune povestita de Mihai Sîrbu în care echipele din Sinaia si Busteni au conlucrat la salvarea unui grup de trei cetateni blocati în Valea Caraimanului, într-o pozitie extrem de dificila, unul din ei suferise o fractura la bazin si nu mai putea sta pe nici o parte din cauza durerii. Bustenarii care, dupa cum arata si numele orasului, nu se despart de toporisca ori de cîte ori pleaca în munte, au taiat doua craci zdravene, le-au legat între ele, au pus cetina deasupra, improvizînd o targa pentru transportarea accidentatului. Pîna si încercatul Mihai Sîrbu, care plecase în cautarea celor mai bune locuri de coborîre, a zis: "Zau, daca nu-mi faceam probleme cum sa-l transportam. Foarte ingenioasa treaba cu targa naturala".

Salvamontistii din Busteni au numai cuvinte de lauda pentru activitatea Salvamont a tovarasului Bogasiu, secretarul Consiliului popular, mai nou venit, dar care dovedeste multa bunavointa. Solicitat de baieti la realizarea unei targi din aluminiu el s-a oferit sa-i ajute, sa faca cinci în loc de una. Iata asadar ca potecile salvamontistilor se netezesc încetul cu încetul, dar poate ca într-un ritm mai lent decît acela al activitatii turistice pe plan national. Hai sa facem din Salvamont, într-o masura si mai mare decît pîna acum, un element de siguranta în muntii nostri! Hai sa facem din Turda, Piatra Neamt, Vatra Dornei, Caransebes sau Pitesti, centre pitice, frustrate, neînchegate, centre puternice, care sa tinda spre nivelul Brasovului, Sinaii sau Sibiului. Noi, copiii nostri, toti cetatenii tarii nu vom avea decît de cîstigat.

- Intentia noastra de a constitui un centru Salvamont nu e de data chiar asa de recenta. A fost o idee comuna, nascuta din necesitati, a inginerului Nicolae Oprisiu, a lui Ioan Gothard si a mea, dar lipsa unor alpinisti cît de cît experimentati ne-a stavilit pentru moment elanul.

Pe Aurel Nan, interlocutorul meu si sufletul Salvamontului harghitean, l-am gasit pregatindu-si cortul împreuna cu tinerii din judet care participau la "stafeta Muntilor", eveniment sportiv al carui start urma sa se dea a doua zi, de aici, din Poiana Brasov. Animatie, zeci de corturi în tot atîtea culori si nuante, focuri de tabara, veselie, într-un cuvînt atmosfera estivala. Din relatarile secretarului Consiliului popular judetean Harghita, Aurel Nan, atît autorul acestor rînduri cît si Emerite Szuhanek, va amintiti (?) salvamontistul petrosenean, sîntem socati de vigoarea cu care a demarat activitatea Salvamont în judetul Harghita. Ce relatase cu atîta patos tovarasul Nan ?

Participanti activi la ultimele doua-trei editii ale raliurilor si seminariilor Salvamont, la cursurile scolii nationale de alpinism, Aurel Nan si alti colegi au pus încet-încet bazele a ceea ce se va numi mai tîrziu Centrul Salvamont Harghita.

Constituiti în trei echipe a cîte sase oameni, ei si-au împartit zonele astfel: echipa Suhard are sub supraveghere muntii Caliman, Hasmasul - partea nordica si muntii Gurghiului - partea nordica si este condusa de Ilyes Kiss Iosif, alpinist de categoria I; echipa Ciuc activeaza în muntii Ciucului, Gurghiul de sud si în întreaga zona a muntilor Harghita. seful ei, Ioan Gothard, specialist în orientare turistica, este si membru în lotul republican. Cea de-a treia echipa. Hasmas, asigura zona Hasmasul de sud si o parte din muntii Ciucului, sub conducerea lui Denes Toke, si el priceput alpinist. Nu toti cei 18 oameni locuiesc în acelasi oras. Sînt chiar foarte raspînditi. Luînd ca exemplu doar prima echipa, aflam ca doi sînt din Toplita, doi din Gheorghieni, ceilalti doi din Miercurea Ciuc. Ne asteptam în aceste conditii, ca alertarea echipei sa se faca greoi si totusi nu-i asa. La Consiliul popular exista un plic cu instructiuni si adrese, cu locul de munca al oamenilor si numerele de telefon. Cînd primeste un mesaj pentru echipa Salvamont, ofiterul de serviciu anunta imediat minimum trei oameni. În afara acestui sistem, prin grija Consiliului popular judetean a fost editat un afis în limbile româna si maghiara, în care sînt enuntate obligatiile cabanierilor în cazuri de accidente, numele, adresele, numerele de telefon, locul de munca al tuturor salvamontistilor, numarul de telefon al Consiliului, însotite de îndemnul ca orice cetatean care considera oportuna interventia salvamontistilor sa apeleze la acesti oameni, dînd si amanunte privind locul si genul accidentului, numarul de persoane accidentate, primul ajutor acordat etc. Aceste afise care nu pot sa nu atraga atentia (sînt de marimea unui afis cinematografic) sînt raspîndite în orase si sate, cabane, complexe turistice, pîrtii de schi.

- Pentru început, povestea Aurel Nan, ne-am oprit la "Orientaristi", fiindca trebuie sa va spun ca avem oameni foarte buni, campioni nationali, membri ai loturilor nationale la orientarea turistica. Cu timpul ni s-au alaturat si alpinisti recent sositi în judet si, desigur, si schiori pentru ca pîrtiile de schi au o densitate însemnata în judetul nostru, în conditiile în care pe meleagurile harghitene, iarna soseste în septembrie si se retrage în mai. Exagerînd putin cu buna stiinta, as spune ca muntele e stadionul nostru, sala noastra de sport.

- Un sport care tinde sa fie practicat la scara de masa, intervine Gothard, seful echipei Ciuc, de meserie topograf la Oficiul judetean de cadastru. Echipa lui a initiat activitatea Salvamont în judet, prin supravegherea pîrtiei de schi de la Harghita-bai, cea mai populata din judet si a pîrtiilor de la Madaras si Izvorul Muresului, cu prilejul concursurilor nationale.

- De cabana Harghita-Madaras chiar ma leaga una din primele mele actiuni. Un baiat suferise o entorsa. I se umflase piciorul. Cabana era izolata, cea mai apropiata asezare, la noua kilometri, nici o dotare din punct de vedere medical, nici un medic prin preajma, zapada pîna la brîu, drum blocat, transformat într-o poteca de picior. În aceasta situatie am hotarît cu înca un prieten sa-l ducem în vale. Am fixat schiurile pe o saniuta si, dupa ce i-am imobilizat piciorul, l-am culcat pe baiat pe schiuri. L-am dus cu greu pîna la prima linie de autobuz si-apoi pîna la spitalul din Odorhei.

- Iar alpinistul de care vreau sa va povestesc si eu, pot afirma ca a fost norocos. Norocos pentru ca în zona era o echipa de alti trei alpinisti din care faceam si eu parte, sare Nicolae Gabor, lacatus la C.F.R. Ciceu, alpinist de categoria I, desi foarte tînar. Ne aflam la refugiul Costila, în Bucegi, unde ne dusesem sa facem Fisura Albastra. Era prin august 1977. În zona mai venisera si niste alpinisti din Bucuresti care s-au îndreptat pe Valea Alba în sus, spre Traseul Celor Trei Surplombe. Urcasera circa doua lungimi de coarda cînd s-a desprins un piton si unul din baieti, nefiind asigurat, a cazut vreo 30 de metri si s-a lovit rau la cap. Era vremea prînzului. Au început sa strige dupa ajutor. Ne-am îndreptat în graba spre locul accidentului. Colegii mei au încercat sa ajunga la accidentat. N-a fost usor, caci baietii se lansasera pe un traseu inedit, dar pîna la urma au ajuns. L-au coborît în rapel si l-au dus la refugiu, dupa care s-au îndreptat spre Busteni, între timp se înnoptase.

- si eu am participat la actiuni în afara judetului, continua Ioan Gothard, dar în Piatra Craiului.

Doua grupe de copii din judetul Harghita, în total vreo 16, plecasera într-o expeditie în Piatra Craiului, sub conducerea a doi profesori. Pentru ca ma cunosteau m-au invitat sa merg cu ei în calitate de salvamon-tist. Era un traseu mai dificil pentru copii, asa ca m-am hotarît, fara sovaire, sa-i însotesc, mai ales ca aveam vreo 3-4 zile libere. Am mers pîna la cabana Curmatura. Pentru început am facut o recunoastere în jurul cabanei, ca sa-mi dau seama de rezistenta copiilor la efort. A doua zi ne-am deplasat pîna la refugiul 7 Noiembrie. Am ales apoi vreo 6-7 copii, cu care ne-am desprins, încume-tîndu-ne sa ajungem pîna la vîrful Omu.

Acolo ne-a prins un timp foarte urît, cu fulgere si trasnete. Am coborît imediat si pe la ora 17,30, cînd ne apropiam de cabana Curmatura, am vazut alergînd spre noi cîteva persoane, în frunte cu cabanierul. Dupa agitatia lui mi-am dat seama ca voi avea de lucru, într-adevar, se produsese un accident. Victima era un cetatean de 60 de ani care, în urma unui traznet, fusese aruncat la 10 metri de poteca, fiind acum aproape mort, dupa cum spunea cabanierul. Eram înfometat, ud pîna la piele si foarte obosit. dar asta o presupun acum fiindca atunci n-am mai stat sa reflectez la starea în care ma gaseam. Am format o echipa de sase oameni, dintre care doar trei au ajuns sus - eu, cabanierul si un alpinist amator aflat în concediu.

Într-adevar, l-am gasit pe cetatean la 10 metri de poteca ce cobora pe banda albastra de la creasta spre cabana Curmatura, la un metru de buza prapastiei, aruncat de forta unui fulger care cazuse la cîtiva centimetri de el. Deoarece îi amortise tot corpul, sotia a început sa-l f rictioneze. L-am luat pe cetatean mai mult în brate si cu chiu cu vai l-am dus la cabana. Dupa ce l-am culcat am continuat frictiunea pîna cînd si-a revenit, astfel ca a doua zi a putut pleca acasa.

Cum e posibil ca un centru Salvamont atît de tînar sa posede din capul locului trei echipe, sa aiba la activ numeroase misiuni încheiate cu succes, sa fie în masura sa raporteze ca patrularea în munti a ajuns deja o chestiune de rutina ?

Secretul nu mai este demult secret.

Pe de o parte, primesc un sprijin substantial de la vicepresedintele Consiliului popular judetean, dr. Ballo Bela, iar pe de alta, au reusit sa coopteze oameni care-i sprijina efectiv si care chiar în virtutea functiei pe care o detin au interes ca Salvamontul sa mearga bine: presedintele Comisiei judetene Salvamont este adjunctul sefului O.J.T.-ului; vicepresedintele este medic si seful Statiei de salvare si urgente din Directia sanitara judeteana; alti membri fac parte din Crucea Rosie, din organizatiile de pionieri, U.T.C., din U.C.E.C.O.M. (care patroneaza cabanele) si chiar din Fortele Armate.

Iata, asadar, schitata în cîteva fraze activitatea bogata a salvamontistilor harghiteni. Ma alatur cu placere invitatiei lansate de Aurel Nan: "Veniti cu încredere pe pîrtiile de schi din Harghita! Salvamontul vegheaza !"

Am încercat, în paginile acestei carti, sa ridic o statuie salvamontistilor. Nadajduiesc ca v-am convins ca o merita, desi nu v-as dori întîlnirea cu ei decît de pe pozitii de egalitate.

Oricît v-ar încînta descrierea neasemuit de frumoasa a Pietrei Craiului aflata din gura maestrului Ion Ionescu Dunareanu, oricît v-ar fermeca debitul verbal al marelui si mereu tînârului om de munte Emilian Cristea, cînd povesteste legenda Panaghiei, oricît de frumoasa vi s-ar parea Gentiana cu albastrul ei pur, pe care un pictor gelos l-a transferat la Voronet, oricît de fermecator ar fi Sîngele Voinicului cu al lui persistent parfum de vanilie sau floarea de colt, vag cenusie si catifelata ca blânita unui soricel nevinovat, ca sa nu mai vorbim de vestita Garofita a Pietrei Craiului, unica în lume, despre care savantul Ion Simionescu spunea ca "poate fi luata ca tipul artei întrebuintate de natura pentru pictarea unei flori", oricît v-ar atrage Creasta Cocosului, o formatiune de roca încîntâtoare de prin muntii Maramuresului, nu neglijati masurile cele mai elementare de securitate. Sa nu uitati ca frumusetile muntilor nu pot fi separate de pericolele lor. Daca nazuiti la frumusetea muntelui, trebuie sa va înarmati cu rabdare si prudenta. Sînt notiuni inseparabile.

Daca sîntefi alpinisti începatori nu e nevoie sa aratati ce-ati învatat pe trasee ca Fisura Albastra sau Paianjenul Galben, trasee de gradul 6B. Nu-l puneti la încercare pe salvamontist ! Nu-l privati de dreptul de a-si petrece timpul liber cu familia sau prietenii, nu-l obligati sa-si paraseasca locul de munca, ca sa urce muntele sa va scoata din încurcatura.

Se stie ca exista unii sportivi, mai gloriosi, dar poate mai putin merituosi decît salvamontistii, care uita sa mai treaca pe la locul lor de munca. Dar nu e cazul salvamontistilor. Nu exista înca o federatie Salvamont, nici campionate Salvamont, nici titlu de campion national, european sau mondial de Salvamont, nici premii, podiumuri, medalii. Nu exista echipa "posibililor" sau "probabililor", nu exista meciuri de antrenament si verificari pierdute la Plopeni sau în Berlinul Occidental, nu exista meciuri trucate, nu exista campioni, supercampioni sau sperante, exista doar o mîna de sudori, medici, lacatusi, ingineri, functionari, profesori, bijutieri s.a.m.d. Ei nu dau o pasa "de milioane", ca Dumitru, nu centreaza ca Lucescu, nu fen-teaza ca Dobrin, nu rateaza ca lordanescu, nu fac gafe ca Rica, ci doar salveaza vieti omenesti. si nu-si fac pregatirea în turnee prin Liban, Algeria, Turcia sau America de Sud, ci în plin viscol, pe trasee extrem de dificile, în Bucegi, Parîng, Fagaras sau Piatra Craiului, zi si noapte. Suprema lor multumire nu consta în vreun avantaj material, ci într-o biata scrisoare, udata uneori de lacrimi, trimisa dintr-un spital, de la un om salvat de ei. vîrît pe jumatate în ghips. Nu sînt înconjurati de o armata de reporteri si fotografi, ci doar de doi oameni de inima care-i cunosc, îi stimeaza si îi pretuiesc: Ion Preda de la "România Pitoreasca" Petre Mihai Bacanu de la "România Libera".

Iata de ce modesta mea lucrare a fost dedicata salvamontistilor. Cred ca nici o cronica a activitatii lor nu s-ar putea ridica la valoarea incontestabila a acestor oameni între oameni, în fata carora ma înclin cu respect si dragoste.

Cuprins

Prefata

Din partea autorului

Ne numim "Salvamont", nuSalvamort"

"si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-n-spaimînt"

,,Nenea" Catalin

Bulevardul" Carpatilor

"DOCTORUL"

"La razboi înainte, la placinte înapoi"

"Pif"

Hanorac portocaliu / pe drum pustiu / bucuros as fi / de as întîlni !

În muntii cu nume de poveste

Echipa de la teleferic

A preveni este mai usor decît a vindeca

Venus

Anonimii

Cîinii

Alpinismul s-a mutat la Bucuresti !?!

Muntele e stadionul nostru, sala noastra de sport

În loc de încheiere

Scanare, OCR si corectura : Rosioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la https://groups.yahoo.com/

Carte obtinuta prin amabilitatea Horatiu E. Popa.