MOTTO: CREDE-MĂ, E FAPTĂ REGEASCĂ SĂ DAU AJUTOR CELOR CĂZUŢI"  - OVIDIU

Prefata

Drumetia montana este activitatea care, fara sa īmbrace aspectul sportiv sau competitiv, adauga oamenilor o educatie obligatorie a frumosului īntr-o maniera si īntr-un cadru neasemuit. Astazi, frumusetile alpestre ale Carpatilor sīnt accesibile tuturor oamenilor care doresc sa le cunoasca. Dintre ele īnsa, natura īsi pastreaza unele curiozitati, daruindu-le spre vedere numai acelor drumeti care, prin efort si perseverenta, i-au putut īnvinge obstacolele.

Atractia turistica a peisajului carpatin īi este conferita de piscurile īnvaluite mai totdeauna īn volburile norilor, de peretii provalnici, strabatuti cīnd si cīnd de temerarii alpinisti, de turnurile ascutite, de crestele crenelate, de lacurile statornicite prin caldarile ghetarilor de altadata, de cascadele tumultuoase, peste care, fara ezitare, īsi arunca apa cīte un pīrīu dornic sa colinde lumea, īn sfīrsit, de diferitele curiozitati ale naturii, devenite prin raritatea lor rezervatii protejate de lege.

Nenumarate sīnt binefacerile pe care le dobīndeste un citadin practicīnd drumetia. Din pacate, unii turisti, mai putin initiati, cred ca le pot avea oricīnd si pe orice vreme, chiar daca echipamentul si conditia lor fizica sīnt necorespunzatoare. Cītiva reusesc pentru ca munte/e este īngaduitor, altii nu. si atunci, cei īndurerati monteaza undeva pe creasta sau īn vale acel semn ce aminteste sfīrsitul temeraului care s-a īncumetat sa neglijeze legile scrise sau nu ale muntelui.

Lucrarea lui Nicolae Tiron scoate īn evidenta diferitele aspecte dramatice provocate de acesti temerari, aratīnd, īn ace/asi timp, calitatile unor iubitori ai muntelui strīnsi sub egida Salvamontului pentru a īndeplini cea mai nobila datorie, "īntrajutorarea oamenilor aflati īn pericol, pentru alinarea suferintelor si salvarea vietii lor".

Salvamontistii, acesti "oameni īntre oameni", nu cunosc refuzul, nu stiu ce-i oboseala, sīnt caliti sa īndure greul, chiar si atunci cīnd natura le este potrivnica. Ei stiu ca orice minut cīstigat poate īnsemna salvarea vietii unui om si aceasta este dorinta, dar mai ales rasplata stradaniei lor.

Īn ansamblu, lucrarea reprezinta o culegere de informatii si povestiri selectionate pentru a scoate īn evidenta calitatile echipelor Salvamont, greutatile īntīmpinate īn timpul operatiilor de salvare si comportarea uneori bizara a celor salvati.

Din relatarile autorului, cititorul īntelege ce īnseamna pericolele īn munti, intuieste, poate, cauzele ce au generat accidentul si trage īnvataminte folositoare pentru viitoarele sale ascensiuni.

Varietatea accidentelor, cauzele lor, exactitatea īntīmplarilor descrise si stilul curgator captiveaza, dar si educa. Cititorul este avizat asupra pericolelor iernii, protectiei mediului īnconjurator, abuzurilor comise de anumiti turisti pe munte si la cabana.

Astazi, Salvamontul a depasit faza pionieratului. Membrii componenti ai echipelor au urmat cursuri speciale de prim ajutor si alpinism, sīnt dotati cu materiale si echipament modern (statii de radio emisie-receptie, autosanitare, posturi de prim ajutor etc.). Īn unele zone greu accesibile s-au construit refugii, pentru ca cei surprinsi de vremea neprielnica sa se poata adaposti. Īn perioadele de vīrf, iulie-septembrie, echipe speciale patruleaza si asigura īn munti trecerea prin punctele periculoase. Prin aceste masuri, drumetii sīnt supravegheati, īndrumati si sfatuiti cu multa competenta asupra deplasarii pe traseu; la nevoie, salvamontistii acorda primul ajutor sau conduc suferinzii la cel mai apropiat adapost. Initiind actiunea de prevenire a accidentelor, Salvamontul īsi īndeplineste adevarata sa misiune. O īndeplineste cu voluntari, cu oameni Stapīniti de sentimente alese, īn fata carora noi, drumetii, ne īnclinam cu respect.

EMILIAN CRISTEA

Maestru emerit al sportului

Din partea autorului

Semnatarul acestei cartulii este sinaian. Este īnconjurat de munti, cu alte cuvinte, si-si īngaduie, cīteodata, īn clipe de ragaz, sa escaladeze trupul lor urias īnfratit cu vesnicia, īngroasa deci rīndurile armatei de turisti care calca īnaltimile si īn momentele acelea are senzatia ciudata ca muntele este un Gulliver pe care īl brazdeaza īn sus si īn jos fiinte bipede minuscule, mai mult sau mai putin constiente ca Gulliver-ul si-ar putea īncreti fruntea, si-ar putea scutura pletele, s-ar putea īnfiora de rīs sau de plīns, nu se stie, si atunci, vai ! Omuletul cel vajnic va fi īn pericol !

Dar pe munte mai poti īntīlni si un alt soi de oameni. Mai gravi, mai īncordati, mai tristi putin decīt semenii lor. Parca adulmeca ceva, dar fara febrilitate, cu un aer de satiu. Ei sīnt salvamontistii, gata sa sara la cel mai mic apel, la primul strigat de ajutor. Sīnt barbati arsi de soare, aspriti de vīnt, īncerrcati de dureri, masivi, cu barbil lor necochete aidoma unor copaci miraculosi, desprinsi din marginea potecii, umblatori si cīteodata si vorbareti.

Pe cītiva dintre ei am īncercat sa-i pun sa vorbeasca īn paginile acestei carti. I-am adunat īn jurul unei mese rotunde imaginare, cu īndemnul de a īmpartasi din experienta lor, de a depana povesti adevarate, de a-si mai spune si doleantele, de a mai da un sfat bun celor care viseaza sa cucereasca crestele. Marturisesc ca s-au lasat greu. Nu pricepeau de ce este nevoie de publicitate pentru o treaba pe care ei o fac benevol, īn tacere, fara contracte si fara juraminte, din impulsul launtric de a ajuta la nevoie. De a īntinde mīna unui nefericit doborīt de avalansa, īnselat de o poteca, pacalit de o piatra, tradat de o frīnghie, īnjunghiat de ger, pedepsit de propria lipsa de prevedere.

"Tocmai de aceea", le-am raspuns.

N. T.

Dar sa lamurim putin notiunea de "SALVAMONT". Ne putem ajuta invocīnd termenul "SALVAMAR", pentru simplul motiv ca majoritatea dintre dumneavoastra frecventati cu mai multa osīrdie marea decīt muntele. Prin urmare, salvamontistul este corespondentul (montan) al flacaului voinic si ars de soare, īmbracat sumar, care are misiunea de a salva oamenii din capcana valurilor. La fel de bronzat, dar echipat din cap pīna īn picioare, salvamontistul are menirea de a salva, la rīndu-i, oameni, dar din ghearele... muntelui.

La ora actuala, orasele de munte cu activitate turistica intensa - Sibiu, Sinaia, Brasov, Busteni - Īsi fac un punct de onoare din a avea o echipa cīt mai bine pregatita pentru actiunile de salvare a turistilor aflati īn dificultate. A nu se īntelege īnsa ca salvamontistii stati la pīnda, intervenind numai atunci cīnd receptioneaza un strigat de ajutor.

Activitatea lor are si un rol "profilactic" si tocmai de aceea ei desfasoara si actiuni mai "blīnde", de rutina, prin care marcheaza sau refac marcajele unor trasee montane, construiesc refugii pentru turisti īn zonele mai dificile, organizeaza patrulari īn zilele de mare afluenta turistica.

Cu ocazia unei astfel de actiuni ,,a demarat" si cartea pe care ai avut bunavointa s-o deschizi, stimate cititor.

Sīntem īn luna februarie '76 la "Campionatele europene pentru tineret-bob 2 persoane", care au loc pe noua pīrtie betonata din Sinaia. Formatia Salvamont de aici, condusa de Mihai Sīrbu, echipata complet, inclusiv cu statii de radio si sanie Akja, este prezenta la datorie. Īn cazul unui eventual accident, transportul ranitului se va face urgent si īn bune conditii pīna la soseaua Sinaia-Cota l 400 din apropiere, unde autosanitara asteapta "sub presiune". Dar fidelitatea desenului de pe schita, cīt si priceperea constructorilor pīrtiei īsi spun cuvīntul: nici un eveniment nedorit... daca excludem configuratia clasamentului final, unde echipajele noastre, "amabile" cu oaspetii, s-au clasat modest. Dar asta este o alta poveste... īi comunic lui Mihai Sīrbu intentia mea de a scrie despre salvamontisti si el se arata entuziasmat. Acelasi entuziasm īl manifesta si contabila Elena Banescu, de la Consiliul Popular Busteni, care-mi spune ca a plīns de bucurie ascultīnd la radio stirea ca la "Raliul Salvamont Ciucas 1976" echipa Busteniului s-a numarat printre laureati. Numai ea stie īn ce conditii au plecat baietii la concurs. Nu aveau statii ca cei din Sinaia, iar īn timpul raliului le-a īntins o mīna de ajutor "Predealul", īmprumutīndu-le o sanie Akja. Ceea ce amplifica meritele bustenarilor.

Inutil sa mai vorbim despre necesitatea unei echipe puternice īn Busteni. Se stie doar ca a coborī "Jepii" de la cabana Caraiman pīna la Busteni este astazi ca si imposibil, fiind vorba de un traseu aproape alpinistic. Totusi, sīnt destui "temerari" care, coborīnd, se gasesc la un moment dat īn situatia de a nu se mai putea misca nici īn sus, nici īn jos. si atunci se da alarma. Bratu Ion, seful echipei, a trebuit nu o data sa-si īntrerupa lucrul - e 24524s1821y ste un tīmplar priceput la Fabrica de Hīrtie - ca sa se echipeze īn graba si, īmpreuna cu baietii din echipa, sa-l salveze pe "eroul" care de cele mai multe ori poarta cravata si pantofi de strada. si, bineīnteles, crede ca tot ce zboara se manīnca.

Probabilitatea de a īntīlni turisti astfel īmbracati īn vīrful muntelui este favorizata poate si de faptul ca īn unele statiuni montane, la 15-20 de minute de la descinderea īn gara orasului, te poti afla - datorita mijloacelor moderne de transport pe cablu - la 2 000 metri altitudine, īn plin viscol, īnconjurat de stīnci aride si dusmanoase. Probabilitatea de a gasi turisti pe trasee inaccesibile lor este favorizata poate si de faptul ca mai sīnt unele cabane unde vīnzarea bauturilor alcoolice este la loc de cinste.

De cīnd avem echipe Salvamont ? Prima "atestare documentara" dateaza din anul 1969 cīnd, printr-o decizie oficiala, se īnfiinteaza echipe Salvamont pe līnga Consiliile Populare ale oraselor de munte. Salvamontul se conduce dupa doua principii de baza: prevenirea si salvarea. Dar, din pacate, nu toti sīnt dispusi sa le īnteleaga.

- Nu ne numim "SALVAMORT", ci "SALVAMONT", ne spune bustenarul Ion Bratu. Menirea noastra nu este aceea de a scoate eventualele cadavre la lumina zilei, din cine stie ce prapastie. Ideal ar fi ca munca noastra sa fie o activitate de prevenire si mai rar de salvare. De fapt, activitatea aceasta de prevenire sau macar o parte din ea ar putea sa o faca orice ghid turistic calificat, dar de multe ori, ghidul este cel care face primele greseli...

si mi-a relatat imediat o īntīmplare petrecuta īn perimetrul lui de actiune. Apelīnd si la "eroina" īntīmplarii, am aflat amanunte suplimentare. Am scris cuvīntul eroina īn ghilimele, īntrucīt adevaratii eroi sīnt cei care au facut īn asa fel ca tīnara Petra B. din Bucuresti sa ajunga acasa teafara, īn seara aceleiasi zile.

- Am plecat īn ziua de 7 martie de la Busteni, dupa o petrecere cu colegii, prelungita pīna la doua dimineata, ne spune ea. Excursia s-a īncropit cīnd ghidul nostru ne-a propus, imediat dupa micul dejun, un drum la Poiana Izvoarelor, pe traseul Busteni- Caminul Alpin-Poiana Costilei. Am plecat imediat fara sa am nici o idee despre traseu, fara apa si, culmea, la iesirea din oras mi-am luxat piciorul. Nu ma durea prea tare, asa ca am mers mai departe. Dupa cīteva ore de mers, durerea de la picior, setea, oboseala si senzatia ca de fapt ne ratacisem m-au facut sa-mi pierd cunostinta. Spre norocul nostru, un grup de schiori plecati īn urma noastra din Busteni a ajuns, desigur, pe drumul cel bun, īnaintea noastra la cabana si a alertat cabanierul, implicit Salvamontul. Au venit doi flacai din Busteni, mi-au turnat pe gīt lamīie si apa minerala, m-au luat pe sus si m-au dus la spitalul din Busteni. Desi īmi revenisem īn urma interventiei salvamontistilor si a medicilor, am fost transportata cu Salvarea la gara, de unde am plecat la Bucuresti. Totul se terminase cu bine.

E usor de īnteles ce trebuia sa faca ghidul, dar mai bine zis ce nu trebuia sa faca. Excursia si traseul se anunta din timp si ghidul este acela care hotaraste felul si cantitatea proviziilor necesare, echipamentul adecvat, traseul etc, ca sa nu mai vorbim de faptul ca un ghid adevarat nu se rataceste la cītiva kilometri de oras, pe un traseu destul de batatorit.

O vestita calauza austriaca, Luiz Trenker, priceput alpinist, citat de prahoveanul Andrei Pandrea īntr-o monografie sentimentala a Bucegilor, ne transmite cīteva porunci sacre pentru un turist, din care extragem cīteva. Ce bine ar fi ca toti cei care se īncumeta sa īnfrunte muntele sa le cunoasca.

. Sa nu pleci niciodata īntr-o excursie pentru care nu te-ai pregatit si niciodata sa nu pierzi din vedere ca trebuie sa fii mai tare decīt muntele !

. Alege īntotdeauna un itinerar realizabil, iar īn clipa īn care-ti dai seama ca nu-l poti duce la bun sfīrsit, renunta !

. Sa ai īntotdeauna o rezerva de timp si sa nu te īntreci niciodata cu limbile ceasului !

. Sa pregatesti fiecare excursie amanuntit, cu gīndul si cu fapta !

. Acela care nu stie sa-si vina singur īn ajutor nu este, pe munte, decīt un personaj penibil, o figura deplorabila.

. Posibilitatile celui mai slab sa fie unitate de masura pentru tot grupul !

. A parasi un om pe munte poate fi o crima !

. Nu dezonora muntele prin tentative donquijotesti !

Dupa cele petrecute la Refugiul Costila - pe care le voi povesti mai jos - nu se poate sa nu reflectezi adīnc la marile adevaruri enuntate mai sus.

Īntr-o duminica frumoasa, un grup de turisti - alpinisti amatori - din Bucuresti, bine echipati, sosesc la Costila sa "faca" un traseu. Unul din ei, "X", vine cu o prietena, care, la rīndul sau, vine cu alta prietena. Constient de dificultatea catararii, le lasa la cabana si pleaca echipat pentru a se antrena cīteva ore īn apropiere. "Y" din acelasi grup le convinge īnsa pe fete sa mearga cu el pentru a se initia īn ale alpinismului pe Hornul Costilei, un traseu cu gradul de dificultate 4B[1]. Īncepe catararea. La īnceput a mers bine. Deodata, una dintre fete pierde priza, cade si se loveste mortal. "Y" se multumeste sa anunte Salvamontul printr-un frate al sau, aflat si el pe munte īn acea zi, dupa care pleaca la Bucuresti. Iata īnsa ca organele de militie din Busteni, īn rīndul carora exista si un salvamontist, Ion Puchiu, n-au fost de acord cu aceasta maniera de a trata problema si īn cīteva ore "Y" se īntoarce de la Bucuresti īn vederea cercetarilor asupra celor īntīmplate. "Y" a gresit de doua ori: a periclitat viata unui turist neinitiat, printr-o catarare dificila; a parasit un accidentat grav, fara sa īncerce un prim ajutor personal. Sīnt legi nescrise ale muntelui, care se suprapun perfect peste legile omeniei.

Īn primele minute de la producerea accidentului se poate face mult pentru victima, poate chiar mai mult decīt va reusi salvamontistul sosit cu o īntīrziere inerenta sau medicii din autosanitara ori spital. Īn general, ajutorul premergator interventiei medicilor, acolo sus pe munte, este hotarītor si tocmai de aceea, salvamontistii au prioritate la toate mijloacele de transport care urca spre locul accidentului. Ideale sīnt masinile de transport ARO echipate, īntre altele, cu statii de radio.

Echipa din Baia Mare, a doctorului Ludovic Gyorgy a realizat un dispozitiv de fixare a saniei Akja īn interiorul autoturismului ARO, pentru ca accidentatul sa nu mai fie transbordat. E un lucru bun, hotarītor chiar, īn cazuri de fracturi de coloana, femur sau bazin. Nu e singura inovatie a inimosilor baimareni. Ei au īnchipuit Akjei o roata care se monteaza īn cīteva minute, pentru ca sania sa poata traversa si portiuni fara zapada. De asemenea, Akja lor, desfacīndu-se īn doua bucati, poate fi carata sus de doi oameni, pe spate, ca un rucsac.

Am tot amintit acest cuvīnt: "Akja". Este momentul sa o deconspiram. Akja este un fel de barca-copaie daca vreti, din tabla inoxidabila, aluminiu sau fibre de sticla, prevazuta cu cīte doua mīnere la fiecare capat. Pe ea se culca ranitul, īntr-o pozitie propice, dupa care este coborīt pīna la sosea sau teleferic. Transportarea ranitului īn spinare sau pe targa ar fi la fel de incomoda si obositoare atīt pentru ranit, cīt si pentru salvamontist.

Pentru prevenirea accidentelor montane, salvamontistii au instituit un serviciu de patrulare īn zilele de sīmbata si duminica si īn zilele de sarbatoare; dar prin aceasta patrulare este greu de acoperit īntreaga suprafata turistica ce revine unui centru Salvamont. Iata de ce totul pledeaza pentru "oficializarea" serviciului Salvamont si promovarea lui de la statutul de amator la cel de profesionist.

Ne gīndim zīmbind - un zīmbet sinistru - la ce s-ar īntīmpla daca salvamarul n-ar fi continuu la post, ci l-am chema, prin scoatere din productie, numai la nevoie.

Īn aceasta directie, un cuvīnt greu l-ar avea īnsusi O.N.T.-ul. De fapt ar fi o buna reclama pentru el īnsusi, ca, pe līnga hoteluri primitoare si bine utilate, pe līnga restaurante si cabane bine aprovizionate, sali de jocuri bine echipate, sa dispuna de o echipa Salvamont bine pregatita, de nadejde. Turistul se va simti īn siguranta aflīnd acest lucru. Cei care astazi ezita vor fi cīstigati īn mod sigur pentru cauza promenadelor la altitudine, īntr-o excursie īn munti, indiferent de vreme, sa īntīlnesti īntr-un loc mai pustiu o patrula Salvamont este o revelatie. Chiar daca nu este cazul unei interventii efective (si nimeni nu doreste), ea īti poate fi de mare ajutor, informindu-te unde gasesti locuri de dormit, ce traseu este mai convenabil sau cum va fi vremea īn urmatoarele ore. Ar mai putea, pur si simplu, sa-ti spuna ca floarea de colt, sīngele voinicului sau garofita Pietrei Craiului sīnt plante rare, ocrotite prin lege, taindu-ti apetitul pentru suveniruri atīt de pretioase.

"E mai bine sa supraestimam pericolul pe care-l constituie avalansele, decīt sa-l subestimam l" - ne spune "maestrul cu par alb", Emilian Cristea.

- Luni, 9 februarie 1976. Am fost anuntati la serviciu, chemati de graba de catre zarnesteni pentru a scoate din impas doi studenti esuati - ne relateaza inginerul Gerald Lexen, membru al echipei Salvamont Brasov. Am plecat de dimineata la locul accidentului. Pe drum, spre Plaiul Foii, līnga cabana, pe marginea drumului, vad doua rucsacuri mari, burdusite bine. Ale cui or fi ?, ne-am īntrebat. Ma uit īn stīnga, ma uit īn dreapta si vad ca se apropie de noi doi tipi. Unul cu barba, desi tīnar, si altul, evident si mai tīnar. Am aflat ulterior ca aveau 23 si respectiv 18 ani. Am intrat īn vorba. Ne-au spus ca vor sa faca creasta Fagarasilor. Plecīnd din Piatra Craiului pīna unde pot sa ajunga. I-am īntrebat daca stiu ce īnseamna asta, doar e vorba de un traseu foarte greu. Tipul cu barba īmi raspunde ca au facut altele si mai si. Bineīnteles nu puteam sa-i retin cu forta, desi m-am uitat, posomorīndu-ma, la bocancii care nu erau dubli, la pioletii care semanau mai degraba cu o corcitura īntre ciocan si tīrnacop. Le-am si atras atentia ca pioletii nu sīnt corespunzatori, iar bocancii sīnt de parada.

"Asta avem, cu asta mergem", au gasit ei de cuvīnta sa raspunda. (Aveam sa citesc mai tīrziu īn jurnalul lor ca pioletii cu pricina s-au rupt la primul sau al doilea bivuac īn stīnca. Au vrut sa taie niste lemne si s-au rupt cozile.) Pīna la urma, cīnd am vazut ca oamenii acestia se īncapatīneaza sa mearga, i-am īntrebat dupa ce harta se ghideaza si daca cunosc drumul. "Avem o harta", au spus si au īntins o coala cumparata dintr-o librarie. "Mai baieti, uitati care-i chestia. Noi am facut aici la Berivoi un refugiu, uite aici..." si le-am facut un semn pe harta.

Tot din jurnalele lor de zi rezulta ca au dormit chiar la refugiul indicat, dar tot din jurnal se īntelege ca au īnaintat cu greu. Bagajele erau foarte voluminoase. Am gasit īn rucsacuri cinci litri de benzina īntr-o canistra, primusuri, saci de dormit, doua corturi... Īn fine, la despartire - noi trebuia sa mergem la accidentul semnalat - le-am urat drum bun, repetīnd urarea, apasīnd-o. Cel cu barba mi-a raspuns ca gaseste urarea cam sarcastica. "Luati-o cum vreti !" si cu asta ne-am despartit.

Dupa doua saptamāni, īntr-o duminica noaptea, vine fratele meu la mine, de fapt era trecut de ora unu, si-mi spune: "Vino repede ca au murit niste flacai īn munti". Ne-am dus sus īmpreuna cu colegii din orasul Victoria si am amutit. Recunoscusem rucsacurile. Le-am spus sa scoata harta ca sa am certitudinea ca sīnt cei doi. Iata si semnul de pe harta si jurnalul de calatorie din care am apucat sa reconstitui drumul lor spre fatalitate, spre plapuma grea de zapada aruncata de o avalansa.

Pe unul dintre ei l-am gasit imediat, pe al doilea nu.

Nenorocul nostru a fost ca atunci cīnd am īnceput sa-l cautam pe cel de-al doilea cu sonde de avalanse, am neglijat o portiune unde zapada era atīt de mica, ca nu putea acoperi un om culcat. Adevarul e ca acesta, aveam sa constatam mai tīrziu, īsi gasise sfīrsitul īntr-un sant sapat de apa si umplut cu zapada, astfel ca era bine acoperit, iar linia de la care am pornit noi cu sondajele o trasesem deasupra, la vreo 2 metri. Venisera peste ei doua conuri de avalanse. Am gasit īn schimb batista si aparatul de fotografiat al celui de-al doilea. Cīnd am dezgropat aparatul - tocmai simtisem ca sonda se opreste - i-am chemat si pe ceilalti sa "pipaie", asta fiindca dupa ce sondezi ore īntregi pierzi putin simtul mīinii. Am īnceput sa sapam si-am dat de aparat. Eram siguri ca si omul era acolo si totusi n-a fost asa. N-am avut altceva mai bun de facut decīt sa developam filmul. Era consumat tot, plin de imagini ale celor doi atleti. Zīmbeau si faceau ghidusii īn fata obiectivului. Normal, l-am expediat familiei. Ce amintire tragica, ce amintire scumpa ! Dupa lungi cautari a trebuit sa abandonam. si īn alte tari se procedeaza asa. Cīnd se apreciaza - si īn cazul nostru nu mai erau dubii - ca nu mai e nici o sansa ca cel cautat sa mai traiasca, se abandoneaza cautarile, ferindu-se salvamontistii de pericolul altor avalanse sau menajīndu-li-se fortele de care au nevoie īn ajutorul pe care īl acorda altor turisti din zona. Dupa aprecierile noastre, īn momentul cīnd s-a declansat avalansa era soare, cei doi erau numai īn camasi si pulovere, tot echipamentul de iarna fiind īmpachetat, iar īn mīini aveau manusi usoare. La aceasta actiune am participat vreo sase baieti din Brasov īmpreuna cu Aristide Stavros, seful tuturor salvamontistilor din Brasov si īmprejurimi. Cu cei din Victoria, cred ca am fost vreo 15-16 oameni.

Sa vedem ce ne povesteste doctorul Petre Tiurbe de la Victoria:

- Am fost anuntati de doi turisti ca-n fundul caldarii Sīmbata, vizavi de Stīna Dragusului, se profileaza pe zapada un rucsac cu cadru metalic. Deplasīndu-ne la locul respectiv, am gasit repede cadavrul īnghetat al unui turist care avea īn spate un rucsac intact. Turistul fusese surprins si īngropat īn avalansa, dar la suprafata stratului de zapada. Pe zapada, la cītiva metri se aflau doi saci fara curele. L-am transportat cu Akja la cabana Sīmbata. Pe līnga acte, am mai gasit si un jurnal de calatorie, tinut pīna īn ziua de vineri 13 februarie. Fila respectiva urma sa fie completata seara, la punctul final al zilei - Cabana Sīmbata. Īmpreuna cu Aristide Stavros am analizat cauzele si conditiile formarii avalansei si delimitarea ei, īntre timp mai ninsese si īn perimetrul respectiv se formasera alte cīteva avalanse mai mici. Desi, judecīnd dupa echipament, nu erau niste novici, starea de oboseala si febrilitatea finisului - Cabana Sīmbata era aproape - au facut ca cei doi sa nu mai ia toate masurile de prevenire a vreunui accident, astfel ca s-au īnscris la coborīre pe un jgheab pe unde vara curge un pīrīu, loc proprice formarii avalanselor.

Primul dintre ei s-ar fi putut smulge din zapada fiind la suprafata, dar epuizarea fizica i-a anulat orice tentativa. Deoarece posedau un exagerat echipament de bivuac - fiecare avea cīte doi saci de dormit - ar fi putut ramīne peste noapte pe creasta sau īn vecinatatea ei, fara sa īnceapa, obositi, coborīsul spre cabana, īn aceeasi zi.

Dar unde este cel de-al doilea ? Primele cercetari nu au dat nici un rezultat. Am revenit cu sonde facute din fier beton si cu lopeti si ne-am pus pe treaba. Am rascolit metodic toata suprafata delimitata. Nimic. Am pieptanat toata portiunea. Nimic. Am sapat santuri la 50 centimetri unul de altul. Nimic. Nu ne ramīnea decīt sa asteptam primavara si am asteptat-o. Īntr-o sīmbata de patrulare. Nelu Alupoaie si Erich Konrad i-au gasit si pe cel de-al doilea. A doua zi la ora 5 dimineata, am sosit si noi, l-am fotografiat, l-am degajat din zapada si am luat-o la vale.

Aceasta īntīmplare tragica le-a mai temperat tinerilor zelul de a porni iarna īn Fagaras, ignorīnd posibilitatea declansarii avalanselor.

- Draga doctore, la seminarul international Salvamont de la Busteni ai povestit o īntīmplare care v-a cerut cu totul alte calitati decīt se pretind unui salvamontist.

- Īntr-adevar, se si conformeaza doctorul. Era o zi frumoasa de vara numai buna pentru excursii. Patru tineri īntre 16 si 18 ani, elevi ai liceului industrial din Fagaras, originari din satul Breaza, au pornit spre cabana Urlea. Ajunsi aici, desi nu erau majori si nu-i īnsotea o persoana mai vīrst-nicā, au fost cazati fara nici o problema. si greselile vor continua; au cerut si li s-a servit bautura, doi litri de vin, din care unul a fost baut pe loc, iar celalalt rezervat pentru popasul de la lacul Urlea, tinta calatoriei lor. Au sosit īntr-adevar la lacul Urlea si sau pus pe o "miuta" cu o minge de cauciuc. La un moment dat, mingea le scapa si se duce pe suprafata īnghetata a lacului, caci, desi era vara, gheata nu se topise, lacul fiind mai tot timpul īn umbra. Unul din ei se aventureaza dupa minge, dar gheata nu rezista si tīnarul dispare brusc īntr-o copca cascata sub talpile lui. Desi diagnosticul a fost "moarte prin sufocare īn timpul īnecului", sīnt de parere ca aici a avut loc fenomenul de hidrocutie sau hidrocutare, ca urmare a diferentei de temperatura dintre corp si apa lacului, fenomen cunoscut īn literatura medicala. Se punea problema cum sa-l scoatem, ca doar nu era sa aducem scafandri de la Constanta. Salvamontistii se aflau īn fata unui caz inedit. Ce era de facut ? Am improvizat o pluta din bīrne si scīnduri care a fost īmpinsa pe gheata centimetru cu centimetru, pīna la copca. Pentru a pluti am atasat o camera de tractor, toate legate cu trei cordeline de 60 si 40 de metri. Am apelat atunci numai la voluntari deoarece apa era īngrozitor de rece. Desi gheata cedase sub greutate ,,,plutasul" īnainta, cu picioarele pīna mai sus de genunchi īn apa. Dupa cīteva sondaje īn copca, cadavrul a fost gasit. Era īn pozitie verticala. L-am scos cu mare greutate. Era teapan, īnghetat sloi. Nu prezenta urme de suferinta īn momentul decesului. Desi adusesem un magar pentru a-l transporta, a trebuit sa apelam iar la improvizatii pentru ca trupul nu putea fi īndoit. Din aceeasi pluta am facut o targa pe care baietii au purtat-o pīna am ajuns la locul unde familia astepta tristul cortegiu.

Doctorul Tiurbe are o echipa de inimosi, īnfiintata prin 1972, sub directa sa īndrumare. El se ocupa de pregatirea fizica a echipei, o īnvata tehnica de catarare, īi preda notiuni medicale elementare. Baietii din echipa - cinci mecanici, doi electricieni, doi sudori, un elev si un fochist - mi-au povestit ca fiecare stie - Īnvatati de doctor - sa dea primul ajutor medical unui ranit sau bolnav: respiratie artificiala, masaj cardiac, curatare de plagi, interventii la degeratura, hematoze, imobilizari de membre sau coloana la entorse, īntinderi, fisuri, fīneturi. Cīnd este de garda la spital, doctorul īi cheama sa exerseze aplicarea de bandaje si pansamente, unul altuia.

- Cu injectiile stam mai slab. Doar vreo 3-4 baieti din echipa se pricep. E si aici o tehnica...

- Ce aveti īn trusa medicala cīnd plecati pe munte ?

- Fese de toate marimile, diferite ,,hapuri'', fiole de algocalmin, cofeina, apoi alcool, perogen, tinctura de iod, emetiral - un medicament bun contra raului de altitudine - si cred c-am mai uitat cīte ceva.

Adrian Kivu este īnca elev. E din Brasov. Are o fata sincera, parul blond, corpul bine cladit. E un pasionat al muntelui. Indiferent ca este īn patrulare sau nu, el tot pe munte-si petrece timpul liber.

- Cīteodata, īmi spune, la o actiune mai urgenta sīntem dusi o buna bucata de drum de masina Salvarii, dar aceasta se īntīmpla rar. Ne-am cumparat fiecare coltari, piolete, corzi, saci de dormit, primusuri... Mie mi-au facut cadou un primus exceptional, niste polonezi. Sa vedeti, ce oameni: i-am īnsotit o buna bucata de drum, pe o portiune mai dificila. Cīnd ne-am despartit, ne-am dat adresele ca sa ne trimitem cīte o vedere. Nu credeam sa-i mai vad, dar nu dupa multa vreme m-am trezit cu ei acasa. Mi-au lasat primusul si s-au dus fara sa primeasca nimic īn schimbul lui, desi am insistat. De atunci, de cīte ori īl folosesc, ma gīndesc la acesti turisti de treaba, carora nu le facusem de fapt nici un serviciu. Pe munte oamenii se apropie, se īmprietenesc, se īnsotesc, manīnca īmpreuna ce se gaseste, se ajuta reciproc, se īndruma, se sfatuiesc sau, chiar daca trec unul pe līnga altul, se saluta, asa cum se saluta - cu un bun simt īnnascut - oamenii de la tara, indiferent daca se cunosc sau nu.

- Spune, Adriane, ai salvat multi oameni ?

- Dupa cum ma īntrebati, vreti sa stiti cīti am salvat eu singur ? De obicei, plecam cīte doi īn patrulare, dar mi s-a īntīmplat sa fiu si singur. Patrulam odata pe crestele Fagarasului. Era īntr-o sīmbata de august. La cabana Podragu am aflat de la cītiva drumeti abia sositi ca un grup de turisti straini, cinci la numar, plecati de la cabana Sīmbata spre cabana Podragu, īnca nu sosisera, desi timpul necesar parcurgerii distantei dintre cele doua cabane fusese depasit demult. Cunosteam dificultatea drumului, mai ales seara, cum era cazul acum, si īncepusem sa-mi fac griji.

Ies din cabana si-mi arunc ochii spre creasta: cei cinci erau acolo. Li se vedeau doar lanternele. Desi erau aproape de cabana, am plecat īn īntīmpinarea lor si bine-am facut. La un moment dat, grupul deviase de la poteca, intrīnd īn zona unei cascade. Pe buza prapastiei erau īn pericol, īn foarte mare pericol. Era ora noua si jumatate seara, īntuneric bezna. Le-am strigat īn cīteva limbi īnvatate la scoala, dar grupul nu dadea semne ca ar fi īnteles. (Ulterior mi-am dat seama ca una dintre fetele din grup cunostea foarte bine limba engleza, dar pesemne n-a vrut sa ma ia īn seama.) īn fine, la un moment dat īmi vine īn cap... si pe vīrful limbii un salvator "Gyere ide !". Īn acel moment, sesizīnd probabil primejdia si auzind un strigat familiar, se īntorc, revin pe poteca si-si continua drumul spre cabana.

Fusesera chiar deasupra prapastiei. Scapasera dintr-un iminent pericol de prabusire īn gol. Desi totul se terminase cu bine, mi-a fost imposibil sa nu ma gīndesc la cabanierul de la "Sīmbata", care trebuia sa-i sfatuiasca pe cei cinci temerari sa īnnopteze acolo si abia a doua zi sa plece spre "Podragu".

- Cum va īntelegeti cu cabanierii ?

- Sīnt cabanieri si cabanieri. Īn general, sīntem bine primiti, cu atīt mai mult cu cīt stiu ca nu venim sa chefuim sau sa dansam. Seara, cīnd se lasa īntunericul, oamenii de la "Podragu" ies afara si striga sau dau cīte un chiot. Asa i-a īnvatat cabanierul de acolo. Cel care se afla pe aproape, dar nu mai vede nimic īn jurul lui, se orienteaza dupa aceste semnale si nu īntīrzie sa vina la adapost, dupa un drum lung si anevoios.

Īmi vine sa zīmbesc la gīndul ce-mi da tīrcoale. Īn septembrie 1976 plec pentru cīteva zile sus īn Bucegi, īntr-o sīmbata, pe la ora 10 dimineata, la "Padina", cabanierul de atunci I. Vila īmi spune "cu regret" ca nu are nici un pat liber, ca nu mai lucreaza decīt cu O.J.T.-ul si cu B.T.T.-ul. Ba mai are si o nunta. "Asa ca va dati seama... Dar īncercati la calugari", adauga el concesiv.

Nunta ?? Īntr-adevar e ceva insolit. Cununia la schitul "Pestera", petrecerea la "Padina". Bauturi alcoolice la discretie, īn sortimente mai bogate decīt ale unui restaurant de mīna īntīi de la ses.

- Cu avalansele aveti des de furca ?

- Oo... destul de mult. Reputatia cea mai proasta o au Fagarasii... Avīnd īn vedere ca avalansele pornesc chiar si de pe pante de numai 17° īnclinatie, ce sa mai zic de grohotisuri, pasuni alpine sau cornise de zapada ? Īn aceste cazuri, stratul de zapada pleaca brusc. Īn unele tari europene se iau masuri eficace īmpotriva lor. De exemplu, īn Polonia, periodic si īn special dupa ninsori puternice, versantele propice formarii de avalanse se mitraliaza din elicoptere, iar declansarea lor prin aceasta metoda da siguranta, pentru un timp, turistilor care trec prin zona. Ar fi cazul ca si la noi sa se ,,umble" putin la tehnica. Mi-aduc aminte de o avalansa buclucasa care a intrat pe ferestrele cabanei Sīmbata. Se formase noaptea, īntr-un jgheab din dreapta cabanei, cum te uiti spre creasta principala. A trecut printre niste brazi, i-a despuiat de crengi si a lovit lateral cabana. Sotia cabanierului si īnca o angajata, care dormeau, au fost acoperite de zapada ce intrase īn camera. O alta ajutoare a cabanierului a fost trezita de zgomot si īn acelasi timp īngropata pe jumatate īn omat. Dupa ce cabana a fost degajata si toata lumea s-a linistit, s-a constatat ca tocmai zidul aparator (culmea !) care se construise cu putin timp īn urma a dirijat, ca o lama de plug, jumatate din avalansa spre cabana, lucru care nu se īntīmpla īn anii trecuti, cīnd zapada curgea prin valea alaturata.

si-apoi nu e vorba numai de avalanse. Obsedanta e si problema īncaltamintei turistilor, īn special a baschetilor, preferati de toata lumea fara nici o noima. Pe zapada n-ai ce face cu ei, īti īngheata piciorul si aluneci. Pe iarba pasunilor alpine iar aluneci, pe stīnca talpa ia forma pietrei pe care calci si piciorul sufera. Baschetii si muntele nu prea fac casa buna. si nu spun o noutate. Regretatul salvamontist sibian Toma Boierescu a tras demult semnalul de alarma, afirmīnd ca majoritatea accidentelor mortale īn munti se produc la turistii īncaltati cu bascheti.

Cīnd pleci cu bascheti pe munte trebuie sa te mai gīndesti si la zapada, pe care utilitatea lor este īntr-adevar nula. Īn Fagaras, de exemplu, ninge frecvent īn luna august. Capriciile vremii trebuie luate īn seama aici, mai mult decīt īn alte zone. Iar cīnd se īntīmpla sa te prinda o ninsoare pe creasta, simtul de autoconservare trebuie sa functioneze perfect. Distantele relativ mari dintre cabane, oboseala, frigul molesesc omul, īi anihileaza vointa de a-si intensifica efortul pentru a ajunge la adapost. Adrian Kivu a avut de-a face cu unul din acestia...

Era īn 8 august 1976. Plecat de la "Sīmbata" spre "Podragu" de unul singur, un turist īn vīrsta de 53 de ani a fost surprins de o ninsoare puternica. Epuizat si īnghetat - purta haine de strada - si-a lasat ranita īn vīrf, pe creasta si a coborīt la refugiul Salvamont din Valea Rea de sub vīrful Moldoveanu. Chiar daca este izoterm si constituie un bun adapost, refugiul nu era un loc de odihna potrivit pentru turistul nostru, ud si īnghetat, si situatia aceasta, pīna si refugiul s-ar fi putut transforma īntr-un cavou.

Īn urma lui, cītiva turisti au descoperit ranita, l-au gasit apoi si pe acesta dormind, abandonat unei totale apatii si l-au obligat sa porneasca la drum. Au mers pīna sub vīrful Tarīta unde s-au īntīlnit cu un salvamontist. Cetateanul obosise din nou. Refuza sa mai faca vreun pas. Era epuizat, dar mai ales descurajat. Salvamontistul i-a administrat o palma - da, ati īnteles bine - si o cofeina si omul nostru a consimtit sa-si continue drumul. Toata salvarea lui era miscarea. La cabana, īn timpul unui strasnic masaj, a avut loc o foarte amicala discutie īn care turistul i-a multumit salvamontistului pentru tratament, pentru tot tratamentul, marturisind ca de felul sau e lipsit de vointa, ca este un om foarte comod, ca atunci cīnd nu-i merg treburile abandoneaza foarte usor, asa cum, cu putin timp īn urma, epuizat si īnghetat, ar fi renuntat chiar la viata.

Sociologul Alvin Toffler comenteaza foarte sugestiv aceasta stare a omului pus fata-n fata cu greul, cu necunoscutul, cu noul:

...Apoi soseste si ultima faza, cea a epuizarii emotionale.

Soldatul pare sa fi pierdut pīna si vointa de a trai. Renunta sa mai lupte pentru a se apara, renunta sa se comporte rational īn lupta. El devine insensibil si indiferent. Chiar si fata lui reflecta tristetea si descurajarea. Lupta pentru adaptare ia sfīrsit printr-un esec. A fost atins stadiul renuntarii totale.

(...) Chiar si oamenii cei mai echilibrati, cei mai normali si cu o buna forma fizica pot fi azvīrliti īntr-o stare de antiadaptare. Adesea, redusi la confuzie si indiferenta totala, ei par incapabili sa ia pīna si cea mai elementara decizie rationala (...). Pe scurt, observatiile facute sugereaza ca suprasolicitarea poate duce la o comportare bizara, care īmpiedica orice adaptare."

- De cīnd aveti echipa Salvamont īn Victoria, doctore Tiurbe ?

- Ma ocup de patru ani de treaba asta. Eu sīnt aradean de origine. Cīnd am venit am gasit o echipa care figura doar pe hīrtie, īnca de la īnceput umblam pe munte, ca-mi placea. Nu cunosteam pe nimeni īn Victoria, īntr-o buna zi ma cheama directorul spitalului si-mi propune sa ma ocup eu de formatia Salvamont. Cei pe care i-am gasit īn echipa nu erau oameni de munte. Erau pescari amatori care mai cunosteau cīte o vale pe līnga oras si atīt. Am īnceput sa formez echipa din oameni care iubeau cu adevarat muntele. I-am cautat pe cei mai reprezentativi, fara sa pretind ca nu este loc pentru mai bine. A urmat apoi Simpozionul de la Sibiu unde, din lipsa de echipament - eram la 80 de kilometri de Brasov, oarecum lateral fata de artera feroviara - nu am fost primiti de Aristide Stavros, care se ocupa de Salvamontul judetului Brasov. Un baiat din echipa cu limba prea ascutita a fost dat afara. Fiindca aveam nevoie de acest om, am conditionat participarea mea la "Salvamont" de prezenta lui īn echipa. Pīna la urma, cazul s-a rezolvat. Am avut totusi si avem probleme mari īn ceea ce priveste scoaterea oamenilor din productie cīnd prezenta noastra este necesara pe munte. Toti baietii mei lucreaza la Combinat. Bineīnteles ca sefii lor directi sau directorul Combinatului raspund si dīnsii de realizarea unor cifre de plan sau a anumitor indicatori printre care nu figureaza si nici nu are cum sa figureze activitatea "Salvamont". Fara sprijinul Combinatului ne va fi greu sa-i recuperam pe cei care au nevoie de ajutor. Cīnd se da alarma, filiera aprobarilor fiind lunga, obositoare si sīcīitoare, īntīrzierile devin inerente. De exemplu, ieri (n.a. 5. II. 1977) de la ora 11, cīnd s-a primit apelul de alarma si pīna la ora 14, s-au plimbat niste hīrtii. Alt aspect: cīnd pleci pe munte īn ajutorul unui turist te afli īn situatia pompierilor, pornesti īn graba, uneori nici nu mai respecti regulile de circulatie pe sosele, nu mai stai sa-ti cumperi mīncare, iar daca pleci de la serviciu se īntīmpla sa nu ai nici bani la tine. Actiunea se poate prelungi mai multe zile si atunci ce manīnci ? La cabane nu ti se da pe gratis, e si normal din punctul de vedere al cabanierului. Iata unde poate interveni mai activ Consiliul Popular, īnteleg sa aducem un om cu un picior rupt din munte pe poteci sau prin locuri inaccesibile vreunui mijloc de transport, dar odata ajunsi īntr-un drum fie si forestier, trimite dom'le o masina, cruta omul, ca nu gasesti pe toate drumurile altii dispusi sa plece īn puterea noptii pe munte la cea mai mica alarma.[2]

Dupa discutii si interventii de tot felul ti se poate da o masina, dar soferul spune ca nu poate lua mai mult de patru oameni, ca-s "harcurile" proaste. Atunci, restul ne ascundem pe dupa copaci si, la plecare, cei din masina deschid usa si ne urcam toti fara stirea soferului. Concret: avem o sarcina foarte grea. Sa vii cu Akja de sus, cu un om īn ea, nu e o treaba chiar asa de banala. Pe drum, unul din baieti poate face o entorsa, cum s-a si īntīmplat dealtfel, sporind subit numarul "pacientilor".

Akja se poate prabusi īn prapastie īn fiece moment. Dupa 6-7 ore de lupta cu muntele, īnca doua ore de asteptare a Salvarii, īn cazul ca vine, devin infernale. Uneori ma gīndesc ca este un adevarat miracol ca īn Victoria mai exista o echipa Salvamont. Meritul este numai al baietilor. Sufletisti suta-n suta. Se stie ca zona noastra e foarte dificila. Dealtfel, īntre "Podragu" si "Sīmbata" circula multi turisti, majoritatea veleitari, atrasi de mirajul de a triumfa asupra unui traseu recunoscut ca dificil.

Avem īn aceasta zona doua refugii care, bineīnteles, n-au statut de cabana, dar īnseamna foarte mult pentru turisti. Unul e cel din Valea Rea a Moldoveanului, deci pe partea sudica, altul pe versantul nordic, astfel ca daca te surprinde timpul rau sau oboseala pe creasta, īntre "Sīmbata" si "Podragu" poti coborī ori spre sud, ori spre nord, la adapost.

Am avut si o sala de sport la dispozitie. E vorba de sala de gimnastica medicala de la policlinica. Acolo am primit, aprobarea sa facem antrenament, pīna cīnd un "binevoitor" ne-a reclamat ca n-avem ce cauta acolo si am ramas si fara sala. Cineva a omis ca, pentru a putea duce cu spatele sau cu targa 70-80 de kilograme, prin vagauni, trebuie sa fii īn forma, trebuie sa ai forta unui halterofil, rezistenta unui fondist si agilitatea unui gimnast.

Ne-am organizat īn asa fel, īncīt ne gasim timp sa facem patrulare dupa un grafic īn toata regula. Cīnd e ceata sau īn general timp nefavorabil, nu permitem turistilor sa se īnscrie pe potecile periculoase, care duc spre creasta.

Odata, un grup de turisti bulgari sosit īn Fagaras se opreste la "Fata padurii". Vremea era mohorīta. Aflīnd ca sīnt acolo, ne-am dus sa vedem ce au de gīnd. La noi, cīnd vin bulgarii au ei un traseu al lor: Vīrful Moldoveanu (l-au aflat probabil din cartile de geografie) si īnapoi. Nici acestia n-au facut exceptie. Era un grup bine organizat, condus de un profesor conferentiar de la Academia de Constructii Navale din Vama. Le-am spus ca drumul e greu, dar ca le dau un ghid, cu conditia ca acesta sa fie ascultat orbeste ca sa nu se-ntīmple vreun necaz. N-au prea vrut. Cīnd le-am precizat ca ajutorul nostru este benevol, s-au īnduplecat, īn fine. Dupa ce-au ajuns acasa, am primit o scrisoare de multumire din partea facultatii lor, prin care eram invitati la Varna. Promiteau, de asemenea, ca vor mai veni pe meleagurile noastre.

Īn general, am observat ca tineretul e mai receptiv la apelurile noastre si la eforturile pe care le facem de a preveni accidentele.

Au fost cazuri cīnd ni s-au oferit bani pentru ca am salvat o persoana. Un medic din Sibiu, tatal unui baiat salvat de noi, care se alesese cu o fractura, pe undeva pe la ,,Sīmbata", a crezut ca face bine daca ne rasplateste īn acest fel. N-am primit, dar nici nu ne-am suparat. Era tata si-l īntelegeam. Daca pe fetita mea, Anca, ar fi salvat-o cineva, poate ca as fi reactionat la fel. Singura noastra satisfactie era faptul ca facusem o treaba buna, ca ne īndeplinisem misiunea. Plecasem noaptea, īl gasisem pe baiat repede si-l adusesem de graba, asa īncīt nu fusese nevoit sa-si petreaca o noapte īn munte īn starea īn care era. Ca sa fiu sincer pīna la capat, recunosc ca n-am scapat de tatal baiatului pīna nu am acceptat o invitatie la masa. Adevarul e ca venisem flamīnzi si obositi de sus. Ne-am despartit ca doi buni prieteni. Nu acelasi lucru as putea spune despre cetateanul pe care l-am gasit odata īn Valea Sīmbata. Nu-i convenise aspectul de local al cabanei Sīmbata si si-a zis ca e bine sa mearga la "Podragu". Nici nu stia barem unde e cabana. Purta un costum de tergal si pantofi de oras. Cīnd l-am gasit, umbla prin zapada bījbīind dupa marcaje. Va dati seama ? Acest om nu era decīt un candidat la moarte īn cautarea directiei care sa-l duca īn bratele ei. Cīnd l-am īntors īnapoi, explicīndu-i ca are de strabatut un drum de vreo zece ore, īn cazul ca va ajunge vreodata, a īnceput sa vocifereze si sa-mi reproseze ca ne facem de cap pe munte, ca oricine are dreptul sa mearga unde doreste, mai-mai sa sara la bataie. Bineīnteles ca nu m-a convins, iar despartirea n-a fost prea amicala.

Iata doar un episod din multele īn care salvamontistii trebuie sa faca pe "paznicii" muntelui, curatindu-l de amatorii de alpinism īn pantofi de strada sau cu sīngele clocotind de curajul pe care ti-l da o sticla de bautura.

O zi din viata unui salvamontist. Duminica de octombrie. Soare, cald, senin, poate ultima duminica de acest fel, īnaintea ploilor, lapovitelor, viscolelor. Il gasesc pe Catalin Manoliu īn fata cabanei Omul. Este salvamontist al centrului "Sinaia", dar serviciul lui de meteorolog la cea mai īnalta statie din tara īi confera o pozitie speciala, aceea de soldat īn prima linie, īn batalia cu muntele lacom de victime. Il īntreb daca are des de furca cu accidentele.

- Destul de des. Depinde de sezon. Vara mai putin. Uite, am facut ca pilotii de vīnatoare care-si pun un semn pe avion cīnd doboara vreun inamic. Am 264 de persoane salvate la activ.

- Īmi īnchipui ca ai primit un teanc de scrisori de multumire de la acesti 264 de oameni, īl īncerc eu, stiind bine ca de fapt nu prea se īntīmpla asa.

- Da' de unde ? Daca mi-au scris vreo doi. Un marinar din Constanta cu o fractura de coloana si o fetita din Bucuresti. N-avea decīt 12 ani pe atunci. S-a īntīmplat īn urma cu doi ani, pe platoul Bucegilor. Stop respirator. I-am facut respiratie gura la gura, si a scapat. La cītva timp m-am trezit cu o vedere pe care scria doar atīt: NENEA CĂTĂLIN. "SALVAMONT", BUsTENI. MULŢUMESC. Cei de la Busteni au īndrumat-o spre Sinaia si īntr-o zi ma cheama tov. serbulea de la Consiliul Popular Sinaia sa-mi īnmīneze acel veritabil trofeu. Am fost impresionat ca fetita nu l-a uitat pe ,,nenea" Catalin. De atunci, īn aceeasi zi, ziua salvarii ei, īn fiecare an, īmi trimite cīte o vedere si tot de-atunci unii īmi spun "nenea" Catalin. si am mai avut o porecla: "All right". Asta mi se trage de la o chestie mai veche.

Eram monitor de schi īn Poiana Brasov, la turistii de limba engleza. Aveam mai multi colegi, repartizati pe "limbi", fiecare lucrīnd cu 6-7 persoane. Odata, mi s-a repartizat un grup de danezi. Erau vreo 36 si toti īncepatori īn ale schiului. Voiau neaparat monitor de limba engleza, asa ca mi s-a facut mie aceasta "bucurie". Strigam cīt puteam ca sa ma fac īnteles de īntreg grupul de 36 de oameni. La urma īntrebam daca au īnteles indicatiile mele.

"All right ?" strigam ca un muezin... "All right !", raspundeau ei.

Colegii mei, auzindu-ma tipīnd toata ziua "all right", mi-au zis "All right" si asa mi-a ramas porecla mult timp. Pīna si strainii īmi ziceau tot asa.

- Asadar, monitor la schi, salvamontist, meteorolog...

- Adauga paznic de rezervatie, cabanier si o sa-ntelegi ca asta-i viata mea: muntele. Nici n-o sa-ti vina sa crezi, dar stau pe "Omul" ca īntr-un foisor imens si scrutez, īn zilele senine de iarna, zarile. Īn acele clipe, muntele ma rasplateste probabil pentru necazurile pe care mi le face cīnd ma trimite dupa cei īn pericol. Admir privelisti unice, rezervate, mi se pare atunci, numai mie. Vad Rodna, Ceahlaul, Fagarasii, chiar si Dunarea. Am zarit o data si Balcanii, iar unii mi-au spus ca au vazut chiar Marea Neagra. Nu-i contrazic, dar ai nevoie de sansa uneia din putinele zile extrem de limpezi, pentru ca altminteri ,,Omu" se īnveleste mai mereu cu o mantie de ceata. Apropo de ceata... Era pe la īnceputurile meteorologiei organizate, la noi. Un īnaintas al meu, meteorolog, nu-i stiu numele, caci eram copil cīnd am auzit īntīmplarea, intra īn serviciu pe o ceata de nu se vedea la 4 metri. Buletinul meteo īl dadea prin radio din trei īn trei ore. Dupa ce transmite CEAŢA, da pe gīt o dusca buna de rachiu si se culca. Dupa trei ore se scoala si, fara sa se uite afara, repeta mesajul. Īn camera caldut, rachiul - rachiu, se culca din nou. Dupa alte trei ore se scoala si da acelasi verdict: CEAŢA. Noroc ca colegul de la Predeal, care era pe frecventa, īl apostrofeaza:

"Unde naiba o fi ceata aia ma, ca eu te vad de aici din Predeal, perfect ?". Omul nostru se scoala, se uita pe fereastra si surpriza... Era perfect senin. "Da dom'le, ai dreptate, dar vezi... erau geamurile aburite."

Era greu pe atunci. Nici acum nu-i usor, dar trebuie sa faca cineva treaba asta. Am aici lemne, mobila, televizor, provizii. si-apoi vine ea, iarna. Abia astept sa cobor cu schiurile pe Drumul Granicerilor pīna la Pestera. E si o borna undeva pe aproape de pe vremea cīnd era granita aici. Uneori se cheama ca fac "contrabanda". Cumpar apa minerala din Sinaia si o trec peste munte cum s-ar spune, pentru ca vin turisti din Fagaras sau Bran si nu ma rabda inima sa nu le dau un pahar de apa daca nu are cabana. Tot asa procedeaza si Nea Brasov... Nu te mira, asa īl cheama. E un nume ca oricare altul. A venit odata un inginer, daca tin bine minte de la Consiliul National al Apelor, cu treburi pe la noi. Colegul meu se prezinta: Brasov. Īn acelasi timp aproape, oaspetele nostru se prezinta si el: Giurgiu. S-au uitat unul la altul strīmb, fiecare gīndind ca celalalt īsi bate joc de el. Am intervenit, intuind ca fiecare si-a spus numele. Cīnd au īnteles au izbucnit īntr-un rīs homeric...

- Īn afara activitatii de prevenire a accidentelor, de salvare a celor īn dificultate, stiu ca aveti sarcini precise īn ceea ce priveste protectia naturii.

- Īntr-adevar, odata iesiti de sub streasina padurilor, sīntem buni la toate. Acum vreo 2-3 ani, cīnd am primit statiile de radio, nu cele de acum, ci niste radiotelefoane mai slabe ca putere, dar foarte practice, tov. serbulea de la Consiliu a desfacut doar doua din ambalajul lor, ca sa īnvatam sa le folosim. Am iesit afara din cladirea consiliului, tot vorbind pe canalul pe care-l reglasem.

"Tovarase serbulea, zic eu, sīnt de parere sa luam «cabina» si sa verificam cum ne auzim de la 2 000 metri." "De acord."

Am plecat cu Mihai Sīrbu sus. Īnainte de a ajunge la capatul cablului, tov. serbulea ne cheama pe unde.

"Mai, voi ati vazut ce e sus ? Arde la Piatra Arsa, probabil jnepenisul."

Nu stiu daca ma crezi, doar stii drumul, am facut numai 20 de minute pīna acolo, īn goana, īntr-adevar, ardea jnepenisul, dar nu la Piatra Arsa, ci spre Schiel, īn zona pe unde-si avea cu ani īn urma traseul fostul funicular care cara busteni la vale. Moiceanu si grupul de sportivi care erau cantonati la "Piatra Arsa" intrasera deja īn actiune. Era foarte important sa salvam acest monument al naturii. Ne-am īnarmat si noi cu ce-am gasit: topoare, cazmale, lopeti. Au pus mīna si cītiva turisti care se gaseau pe acolo si am localizat incendiul. Nu zic ca nu ne-a ajutat si natura. Poteca era īnca plina de zapada si aceasta a īnsemnat un brīu de care focul n-a mai trecut. Fapt e ca la sosirea pompierilor din Sinaia, care au fost nevoiti sa o ia pe drumul spre Tīrgoviste si sa ocoleasca muntele, distanta nu gluma, noi localizasem focul si tocmai stingeam ultimele cuiburi rosii. Eram si bucurosi, dar si tristi ca totusi, o parte din jnepenis arsese. E greu sa fii īn continuu la post si sa nu se īntīmple ceva. Cīnd vad cum se culeg florile de rododendroni īn saci de plastic, īmi vine sa turbez. Acum ne ajuta si legea: īntre 200 si 800 de lei amenda. Culmea e ca oameni cu pretentii, medici, profesori īti reproseaza gestul prin care scoti carnetul de amenzi, spunīnd ca ei nu distrug, nu rup ramuri, ci numai culeg florile. Pai cum si-or fi īnchipuind ca se īnmultesc acesti rododendroni daca le rupi florile ? Or fi crezīnd ca fac cepe ca lalelele si vine un gradinar sa se ocupe de īnmultirea lor ? De fapt, afara de aroma pe care o poate da unei dulceti sau unui ceai, floarea de rododendron nu are nici un efect terapeutic, chiar sub forma de sirop, cum sustin unii. Īn urma cu 10-15 ani, vara, prin iunie-iulie, din Sinaia vedeai muntele rosu de flori de rododendroni. Am vrea sa fie si acum tot asa, dar numai cu ajutorul drumetului se poate face treaba asta !

- Te-ai gīndit, Cataline - esti de cītiva ani buni numai pe munte - sa te stabilesti odata si odata īn oras ?

- M-am gīndit, am si īncercat, n-a mers. Viata mea e sus. Uite, am o facultate, o mama īn Bucuresti, un frate tot acolo, o sora plecata cu serviciul la Palatul Natiunilor Unite, la New York, dar eu tot cu singuratatile, cu muntele. Pentru securitatea zborurilor avioanelor, pentru prevenirea cu un ceas mai devreme a calamitatilor naturale, pentru salvarea turistilor īnghetati, epuizati de oboseala, raniti. Locul meu e aici. De coborīt mai cobor, dar tot mai rar. Ma gīndesc la proverbul: "Cerbul care s-a-nvatat sa coboare ca sa bea numai roua de pe ferigi, pīna la urma da peste un vīnator."

Desigur, v-ati dat seama ca oaspetii acestui capitol vor fi salvamontistii din Sinaia si asta nu pentru ca zona "Bucegi" le-ar apartine īn exclusivitate. Cīnd vorbesti de Bucegi incluzi si centrele Salvamont Cīmpulung, Predeal, Busteni, īnsa cīnd vorbesti de "Platoul Bucegilor", numai la sinaieni trebuie sa te gīndesti. E o zona grea. E grea nu pentru ca distantele dintre cabane sīnt mari sau pentru ca avalansele vin cu zapada multa, ca-n muntii Fagaras, nu pentru ca pīrtiile de schi sīnt foarte, foarte aglomerate, ca la Predeal (Clabucet), nu pentru ca portiunile de abrupt sīnt grele si periculoase, ca-n Piatra Craiului, ci pentru ca mai tot timpul anului turistii prefera Bucegii. Trenurile si soselele accesibile reprezinta o invitatie permanenta la drumetie.

Unii dintre ei, departe de a fi bine echipati, īsi pun īn pericol viata. Īn fuste scurte, īn pantofi cu toc, ciorapi de nailon, costume si cravate, balonzaide si paltoane, cu capul descoperit, uneori cu geamantane, valize, sacose de mīna, acesti turisti reprezinta un dublu pericol: īncurca buna desfasurare a activitatii montane si īsi pericliteaza existenta proprie. Ei nu īnteleg ca nu mai sīnt īn mijlocul orasului ca sa se adaposteasca de ploaie sub prima streasina sau sa se arunce īntr-un taximetru, ci se afla īntr-un loc īn care frumosul presupune tocmai lipsa celor de mai sus, liniste, aer curat, miscare neīngradita. si daca la opera sau la teatru nu se duc īn hanorac sau bocanci de schi, trebuie sa īnteleaga ca nici pe munte nu ai ce cauta cu costum sau rochie sic.

Ca īn orice zona alpina din tara, salvarea si, īn mai mica masura, prevenirea s-au facut dintotdeauna de cīnd se urca pe munte, de cīnd sīnt cabanieri, de cīnd se practica sporturile de iarna.

Am chemat īn aceste pagini doi dintre veteranii muntilor Bucegi, Emilian Ionescu, vechi om de munte din Sinaia, multi ani angajat al institutiilor de turism din oras, actualmente presedinte al clubului "Vointa" din Sinaia si "nea" Sandu Simionescu, de la īntreprinderea de Mecanica Fina din oras, fost cabanier la "Zanoaga", om de munte priceput, bun cunoscator al Bucegilor, saritor la nevoie īn toate cazurile de urgenta de pe Bucegi.

- Eh, cunosc multe īntīmplari de munte, unele chiar dramatice, povesteste Sandu Simionescu. Accidente uneori absurde, absurde pentru ca, practic, nu exista motivul real, serios ca sa se poata produce. Bunaoara, mi-aduc aminte de un grup de turisti, toti functionari ai Bancii Nationale de la Bucuresti, care au venit sa-si petreaca vacanta la cabana Zanoaga. Printre ei si un baietel, fiul contabilului sef care, ramīnīnd acasa, īl īncredintase colegilor. Īn prima zi au facut o excursie la Scropoasa. Acolo sīnt niste stīnci destul de periculoase pentru un copil, stīnci printre care curge un suvoi de apa. Nu stiu cum a reusit, dar tocmai el a cazut, a fost luat de apa si bagat sub o stīnca.

Grupul i-a observat lipsa abia cīnd a ajuns la "Zanoaga". Unde e copilul, unde e copilul ? Au īnceput sa-l caute. Am intrat īn rol bineīnteles. Aveam un cīine lup, fugit de la fostul stapīn, un carutas care, ori de cīte ori se īmbata, īl batea, pretinzīndu-i sa duca caii acasa. Probabil ca se saturase de asa stapīn si-acum se aciuise pe līnga cabana. Era foarte istet, asa ca l-am luat si pe el, dar n-am gasit nimic. A trebuit sa cobor īn Sinaia sa anunt Militia. A venit capitanul Ionescu cu un cīine "salarizat". Din nou cautari zadarnice. Dupa vreo doua zile apare un cioban, care mai mi-aducea mie niste brīnza. Din vorba-n vorba, ciobanul zice: "Eu am vazut de departe copilul, era pe o stīnca, dar n-am stiut ca e cautat. Asta acum doua zile".

A venit si el cu doi cīini ciobanesti, care, īntr-adevar, ne-au dus pīna la stīnca. Acolo s-au oprit latrīnd. Mi-am adus aminte atunci ca lotul national de natatie e cazat la "Pestera". Am oprit un camion care cara busteni, dar acum facea cursa īn gol si l-am trimis dupa sportivi. Au venit toti, s-au dezechipat si, desi apa era foarte rece, au īnceput sa-l caute si, nu dupa mult timp, l-au gasit prins sub stīnca, umflat de apa. L-am īnvelit īntr-o patura si l-am bagat īntr-o magazie. A doua zi de dimineata au venit parintii copilului, dar fiecare īn alta masina. Erau despartiti, nu traiau īn acelasi oras. Poate si asta fusese o cauza a accidentului. Grupul cu care venise copilul nu putea tine loc nici de mama si nici de tata. seful contabil s-a oferit sa dea 2 000 de lei sportivilor pentru ca scosesera corpul din apa, dar toti au refuzat īn tacere, tristi. Dupa doua saptamīni am fost chemat la Bucuresti pentru declaratii. Ce puteam sa spun decīt ca grupul plecase din cabana fara sa anunte macar īn ce directie, contrar indicatiilor afisate pe peretii cabanei. Dar asta nu era ceva neobisnuit. si azi, multi, cei mai multi procedeaza la fel.

Nu spun ca si noi, oamenii de munte, nu facem greseli, recunoaste nea Sandu. S-a-ntīmplat sa plec dupa o noapte de chef, iarna, pe un timp nefavorabil spre Sinaia. Acum n-as mai face asa ceva sau 1-as apostrofa pe turistul care ar proceda īn acest fel. Era dupa un revelion, pe data de 2 ianuarie. Veneau contabilii si faceau inventarele. La mine a venit tovarasa L., o fata draguta, afabila, careia īi placea muntele. Facem inventarul si ne īndreptam spre "Babele", unde urma sa se sarbatoreasca revelionul cabanierilor, primul revelion al cabanierilor. Pe munte erau putini turisti. Trecem pe la "Bolboci" sa-l luam si pe cabanierul de acolo si ne īndreptam spre ,,Babele". Revelionul a fost minunat, dar ne-am.,ambalat" peste masura. A doua zi pe la ora prīnzului, bine dispusi, am plecat spre Sinaia, ca aveam liber cīteva zile. Eram vreo 13 persoane. Am trecut pe la ,,Piatra Arsa" unde nea Rīsnoveanu ne-a primit cu pīine si sare - o gluma dupa care se ascundea invitatia la abstinenta, la pondere - dupa care ne-am īndreptat spre "Vīrful cu Dor". Dar vremea nu era grozava, chiar se īntunecase putin. Ajunsi aproape de "Vīrful cu Dor", la un moment dat, domnisoara L. cade zdravan. Se loveste si la cap si la un umar si, pentru ca aluneca la vale, am prins-o de picior īn ultima instanta, īntr-o pozitie incomoda, īncīt i l-am luxat. Adevarul e ca mergeam cu totii nepermis de de contractati, iar reflexul meu de a prinde pe cea care cazuse a fost greoi, aproape tardiv. Īn fine, unul din noi a plecat īnainte spre Cota l 400 sa faca rost de o masina, ca sa coborīm īn Sinaia. Noi, ceilalti ne-am īmpartit merele si portocalele ramase de la revelion si, īncet-īncet, am ajuns si la Cota l 400. Acolo, dupa o jumatate de ora de asteptare, vine un LM.S. sa ne ia. N-a vrut nimeni sa ramīna pe jos, asa ca ne-am suit cu schiuri si rucsaci, toti treisprezece. Numai noi stim cum am ajuns jos, dar am ajuns. Dupa ce am dus fata la spital, am plecat acasa sa ma odihnesc. Era ora 1,30 noaptea si aveam si īncasarile īn rucsac. Īn fine, a doua zi, la birou, directorul statiunii m-a felicitat pentru bunul mers al cabanei īn general si pentru reusita revelionului īn special, unde eu fusesem printre animatori, dar n-a scapat ocazia sa-mi aminteasca de boroboata de la coborīre. ,,Nea Sandule, ce-ai domnule, cu tovarasa L. ? Īnteleg ca alunecase si-ai prins-o de picior, dar acum vezi, are piciorul ca un butuc !".

A trecut vremea. Peste vreo doua luni a urmat un nou inventar la "Zanoaga" si cine credeti ca a venit sa-l faca ? Tovarasa L. Abia se vindecase, dar atractia muntelui a fost mai puternica. Dupa terminarea inventarului, fata a plecat cu o masina care s-a rasturnat nu departe de cabana. N-a patit nimic, dar a doua zi, la tov. director, am primit alt bobīrnac: "Mai, nea Sandule, ori de cīte ori esti dumneata prin preajma, tovarasa L. are numai necazuri".

Dar sa-l invitam si pe nea Milica (Emilian Ionescu) sa ne povesteasca cīte ceva, fiindca stie o groaza de īntīmplari de pe munte, auzite si vazute.

- Se pornise un viscol puternic, se conformeaza Emilian Ionescu. Nu mai stiu prin ce an. stiu ca foarte multi sportivi de la "Dinamo" se aflau īn cantonament la "Pestera" si "Padina". O doctorita din lot a plecat īnsotita de trei oameni spre "Vīrful cu Dor", spre Sinaia. Dupa vreo ora am plecat si eu, de la "Pestera" prin valea Dorului, spre cabana "Vīrful cu Dor". Vazīnd ca urmele celor din fata mea se rasfira, mi-am dat seama ca oamenii erau īn dificultate. Am grabit pasul si i-am ajuns din urma.

Femeia nu mai putea merge, iar cei trei o carau pe rīnd īn spate. Erau aproape pierduti. Cabana era īnca departe. I-am ajutat cum am putut, i-am calauzit pīna la cabana. Femeia nu mai vorbea. Ajunsi la cabana, am condus-o īn hol, nu direct la caldura, i-am dat un ceai fierbinte si, īn fine, si-a revenit. Putin mai tīrziu, stīnd de vorba cu ea, i-am spus ca povesti am auzit multe si tocmai de aceea as ruga-o sa-si aminteasca exact cum a fost. "Īntīi mi-a fost groaznic de frig, nu mai puteam rezista, am īnceput sa plīng. Dupa aceea mi s-a facut cald. Ma simteam foarte bine. Eram fericita, niciodata n-am simtit atīta fericire". Am insistat sa fie foarte sincera si foarte serioasa. si-a dat cuvīntul de onoare ca nu improvizeaza.

Iata deci ca ceea ce banuiam ca sīnt niste povestiri fara suport se confirma a fi un adevar general. Moartea prin īnghetare are deci..frumusetea" ei. Sumbra compensatie. Pomana muntelui. Dar cine are nevoie de ea ? Brrr...

si pentru ca l-am auzit adineauri pe nea Sandu ca si-a facut autocritica, hai sa va povestesc foarte pe scurt ce mi s-a īntīmplat si mie.

M-am avīntat sa culeg o floare de colt, mare cīt palma, ce crestea sus la Crucea Eroilor, īntr-un loc periculos. Am coborīt si, cīnd am observat unde sīnt, m-au trecut sudorile. Sub mine se casca prapastia. Se vedeau Bustenii. Am īncercat sa urc īncet īnapoi. N-aveam decīt sa ma catar 4 metri ca sa fiu īn siguranta, dar acesti patru metri i-am facut īn doua ore. Cu toata priceperea si bunavointa lor, ce ar putea face cabanierii pentru turistul care ar avea ideea fixa de a culege o floare de colt mare cīt palma, īntr-un loc impasibil ?

Īn tineretele mele, cīnd nu exista Salvamontul, cabanierii īsi comunicau unii altora numele turistilor care plecau seara la drum. Daca se pierdea vreunul īl cautau toata noaptea. Mi-aduc aminte de cazul unui turist care a plecat de la cabana "l 500", un fel de coliba pe locul unde se afla actualul "Popas Alpin". A fost gasit la ora patru dimineata - ratacit īn padurea Cocora - de un ajutor de cabanier de la "Pestera". Existau cabanieri, oameni unul si unul, cunoscatori ai muntelui, īntre timp a aparut obligatia cabanierilor de a realiza un plan si planul nu se realizeaza numai cu ceai fierbinte, ceai cu care erai īntīmpinat la orice ora din noapte. si daca ai plan nu mai ai timp sa cutreieri padurea din jurul cabanei, sa-i aduni noaptea pe īntīrziati. si-apoi nici cabanierii nu mai sīnt aceiasi. Multi au devenit simpli responsabili de unitati comerciale.

Cel care a alcatuit pentru prima data o echipa permanenta si organizata a fost Mihai Sīrbu.

- Īn 1967 m-am angajat la Vīrful Omu, iar īn 1969 s-a īnfiintat Salvamontul. Primii oameni ? Tovarasul serbulea, ca oficial din partea Consiliului Popular, Nicu Soare, nea Filicā Pascu, Victor Pascu, nea Sandu Simionescu de la "Zanoaga" si alti cītiva, toti sub conducerea fratelui meu. Au avut ei ceva actiuni īn vremea aceea. Conducerea am preluat-o prin '71, bineīnteles cu o baza materiala proprie unui īnceput, īncet-īncet, s-a dovedit ca membrii echipei nu prea mai puteau face fata. Erau mari iubitori ai muntelui, buni cunoscatori, dar vīrsta era un handicap mare, "experienta" fiind criteriul primordial la selectia initiala pentru Salvamont. Īn ultima instanta, totul era o chestiune de pregatire fizica, deficitara la veteranii nostri, din moment ce nu veneau din prima tinerete cu un antrenament specific, profesional as zice. Am sa va dau un exemplu, paradoxal la prima vedere.

Eram īn Polonia īn urma cu cītiva ani, la un concurs de profil si sa vezi ciudatenie: la grupa de 18-30 de ani erau doar patru concurenti, la 30-45 ani, grupa īn care s-a inclus toata echipa noastra, eram vreo 30 de concurenti, iar la grupa de peste 45 de ani, 80 de concurenti, dar acesti oameni īn vīrsta se prezentau foarte bine, pentru ca faceau "Salvamont" de cīnd se stiau. Bineīnteles ca oamenii mei, deveniti salvamontisti la vīrsta maturitatii, s-au clasat īn urma "batrīnilor".

Asadar, s-a pus problema reīmprospatarii echipei. De fapt, oamenii singuri si-au dat seama ca nu mai pot face fata, desi un om ca regretatul Filica Pascu, mare cunoscator al Bucegilor, ar fi fost foarte necesar echipei mele de acum. Am īnceput cu oamenii de la telecabina. Au fost perioade lungi de cautari, de pregatiri, vreo doi ani de antrenament numai de stīnca. Am intentionat sa pregatesc cīt mai multi conducatori, adica persoane capabile sa conduca o actiune. Dupa gravitatea cazului, poti apela la toti oamenii de pe munte, salariati de la teleferic, cabane etc, dar un conducator nu poate fi substituit. El poate si trebuie sa pretinda ascultare de la oricine, indiferent de vīrsta, studii, echipament. Este omul care trebuie sa ia decizii ferme, caci el hotaraste prioritatea actiunilor īn cazul producerii mai multor accidente. Toata treaba aceasta se bazeaza pe acumulari de ani de zile, pe antrenament, pe talent.

Īn ultima vreme au venit vreo trei baieti noi. Au adus cu ei entuziasm, multa bunavointa, dar se adapteaza greu, au dificultati chiar la o preactiune, adica turul de forta, marsul, alergatura, cautarea unui grup ratacit. Talentul si posibilitatile fizice sīnt esentiale. Ca sa nu mai vorbesc de dīrzenie. Sīnt cazuri cīnd īti vine sa urli: "nu mai pot", "nu mai stiu unde sīnt", dar trebuie sa strīngi din dinti...

Eram odata cu totii pe Platou. Mergeam spre "Piatra Arsa", cīnd auzim īn statie discutia dintre "Padina" si "Babele" despre sapte turisti plecati de la "Padina" spre Horoaba, pe la noua dimineata. Era o vreme ciudata, cu ceata "stropita" de o burnita deasa, īn orice caz nu chiar o vreme care sa te faca sa nu mai pleci la drum. Ajunsi la "Piatra Arsa", cerem amanunte, discutam putin cu "Padina" si "Babele" si pornim sa cotrobaim Horoaba. Urcam repede la "Babele", de acolo spre "Omu", trecīnd pe sub Ceardac si iata-ne deasupra Mecetului Turcesc. Vremea se īnrautatise. Mīncare nu prea aveam. Ţin minte ca am scos o felie de pīine, o bucatica de slanina si un ardei gras. Toate acestea le-am īmpartit īn patru. Aveam legatura radio permanenta cu cele doua echipe care plecasera de la "Babele" si de la "Padina". Am urcat pe vīrful Doamnelor si am facut tot Drumul Granicerilor pe un viscol inimaginabil. Din cauza lapovitei, pe jos se asternuse un covor de gheata. Stīnca era si ea acoperita cu o pelicula de gheata. Vīntul era infernal. Ne-am dat īntīlnire cu ceilalti la ora unu noaptea deasupra Horoabei. Cautam, strigam, fluieram. Datorita viscolului nu erai niciodata sigur ca a raspuns un om sau a suierat doar vīntul, īntīlnirea de la ora unu nu s-a produs. Noi am ajuns pe la doua si, cum nu se putea sta īn loc mai mult de 5 minute, ne-am zis ca ceilalti plecasera. Din cauza frigului, lanternele erau aproape inutilizabile. Bateriile "cadeau" repede. Le bagam la piept sa-si mai revina. Becurile de la Fieni sau poate de la Electro Banat, vreo patru la numar, s-au ars rīnd pe rīnd. La un moment dat auzim jos un latrat. "Am ajuns deasupra Padinei" ne-am zis. Am īnceput sa coborīm. Deodata, auzim din nou latratul, dar de data asta sus, īn spatele nostru. Ceea ce luasem drept cabana era doar un cīine vagabond care se plimba de ici colo, lucru aproape incredibil pe asa vreme. Pīna la cinci dimineata ne-am īnvīrtit īn viscol, trecīnd de fiecare data printre stīlpii marcajului. Decebal mi-a spus īntr-un rīnd: "Daca nu gasesc apa fac coma hepatica". El avusese hepatita īn urma cu cītiva ani. Nu eram deloc pregatiti pentru asemenea vreme. Fara apa, fara piolet, fara mīncare, fara cort, am petrecut o noapte infernala. Simteam sudoarea absolut pe tot corpul. Pe la cinci si jumatate dimineata am ajuns la "Padina". Hainele erau tepene pe noi. Abia le-am dezbracat. Am aflat ca grupul nu fusese gasit. Erau sapte oameni īntre 12 si 63 ani. Īti dai seama ? sapte ! Orice accident care se soldeaza cu peste doi morti se considera catastrofa si se raporteaza pīna la seful statului. Se facusera aproape 24 ore de cīnd parasisera cabana. Am dormit o jumatate de ora si am plecat din nou. Īn acelasi timp, am trimis pe cineva cu un autobuz pīna la Zanoaga, de unde ni s-a comunicat ca cei sapte trecusera pe acolo. Am plecat imediat cu o masina. ,,Īncotro au luat-o ?". "Spre Scropoasa". Repede la Scropoasa. si aici fusesera vazuti, dar nu se stie īncotro se īndreptasera. Erau zeci de posibilitati. Ne trebuiau oameni multi. Am luat legatura cu tovarasul serbulea, la Sinaia, pentru a-1 ruga sa ceara ajutorul militarilor de la Predeal. Īn momentul cīnd am fost anuntati ca masina cu militari a plecat spre noi, cei sapte indivizi si-au facut aparitia. Vii, sanatosi, total nevatamati. Se adapostisera īn Valea Horoabei, īntr-o alveola, līnga cascada, ceea ce explica de ce nu ne-au auzit cīnd am strigat. Doar trecusem pe acolo. Pe la ora prīnzului, cu o frīnghie de ti-ar fi rusine sa īntinzi rufe pe ea, au facut recuperarea si au iesit la loc deschis. Tot grupul era din Orsova. S-au mirat cīnd au auzit ca fusesera cautati cu disperare toata noaptea.

Acesta reprezinta un gen de actiune īn care Salvamontul nu a facut nimic pentru salvarea oamenilor, ci doar a cautat cu īnversunare un grup, considerat ratacit. Mai sīnt situatii cīnd trebuie sa cauti un om decedat. Aici exista o serie de implicatii. Actiunea devine mult mai periculoasa, pe de-o parte fiindca cel decedat, de obicei, se afla īntr-o prapastie, īntr-un horn, deci īntr-o zona grea, pe de alta parte, pentru ca "obiectul" actiunii nu mai poate ajuta cu nimic la propria recuperare. Īn astfel de cazuri e imposibil sa nu te gīndesti ca risti o viata sau mai multe, ca sa recuperezi un corp neīnsufletit. E o dilema asemanatoare aceleia existente īn grefele de inima. Cīnd se poate considera donatorul mort, cīnd nu mai bate inima sau cīnd nu mai functioneaza creierul ? E oportuna sau nu operatia pentru primitor ? Daca operatia nu reuseste, nu cumva omul ar fi trait mai mult cu inima sa cea bolnava ?

Pentru salvamontisti am spus ca e o dilema, dar numai teoretica. Niciodata nu se transforma īn ezitare. Daca eziti te ratezi ca salvamontist, te autoelimini. Aceasta selectie naturala face ca īn Salvamont sa nu īntīlnesti nici oameni slabi de īnger si nici lichele. Sau daca apar au o existenta cu totul si cu totul pasagera. Echipa īi simte. Ironia soartei a facut sa am parte si de īntīmplari comice, chiar pe fondul sinistru al evacuarii unui mort dintr-o prapastie. Coborīsem dupa el īmpreuna cu colegul Ene, care pīna atunci nu avusese de-a face decīt cu supravietuitori. Era la primul caz de acest fel. Dupa ce am legat fedeles corpul neīnsufletit, īnainte de a īncepe ascensiunea am p: opus o tigara, ca sa ne linisteasca nervii. Pīna atunci Ene se tinuse tare, dar cīnd i-am dat tigara si-am vazut ca nu nimereste gura, mi-am dat seama ca era extrem de emotionat. Mai tīrziu, cīnd am ajuns sus, trebuia sa transportam povara, īnsa din cauza oboselii si a gerului treaba nu mergea deloc. Legasem "coletul" cu cordeline, dar nici unul nu tragea cīnd trebuia. Am īnceput sa ne enervam. Se enervasera si cei care trageau, si cei care ridicau "pachetul". Noroc ca militianul care venise sa asiste la recuperare, desi era micut, slabut, rebegit de frig, a avut un gīnd salvator pe care l-a exprimat cu voce tare: "Ajungem la cabaana si bem o tuica fiaarta..." īn secunda urmatoare, toti ne-am revenit; ne sincronizam perfect, eram odihniti ca la īnceput, īnaintam repede. Cīnd am ajuns la masina, lui Moiceanu nu-i pornea motorul, īnsa noua nu ne mai pasa. Ne revenisem complet, redevenisem oameni de munte care pot sta ore-n sir īn viscol si ger, īn slujba unui seaman. Nu crezi ca suna fals ?

- Nu, pentru un om de munte nu cred. Continua, te rog.

- Īnainte de a trimite masina jos, īn Sinaia, ne-am oprit īntr-adevar la cabana la o tuica fiarta. Masina am tras-o īn spatele bucatariei īn dreptul geamului, ca era lumina. Am lasat trapa din spate a IMS-ului, de i se vedeau picioarele mortului. Era seara. Apare deodata un turist de la Costila: "Buna seara", "Buna seara''. "Ce ger e !". "Īntr-adevar, e un ger naprasnic". Īn fine, chestii de-astea. "Da' de ce-l lasati pe ala afara dom'le ?". "Eeh, e... mort". A stat el cīteva clipe, nu prea a-nteles, e cumva beat-mort sau e mort cu adevarat ? Avea de gīnd sa plece, dar cīnd a priceput despre ce e vorba a ramas si-a zis ca se-mbata. si s-a tinut de cuvīnt.

- Nu stiu cum, continua Decebal Mehedinti, cadru sanitar, "medicul" echipei, dar īntīmplarile care ne ramīn īn minte sīnt tot de-acestea, cu substrat tragic. Sa nu credeti ca īntīlnim numai astfel de cazuri. Sīnt zeci si sute de tineri si vīrstnici adusi de noi de pe munte cu o criza de apendicita, ficat, fracturi etc. Aproape ca le uitam. Dar cīnd ti se anunta de pilda "grup de 11 oameni disparuti" nu mai e de joaca.

Era īntr-o duminica, prin '71, de l martie. Urcam īmpreuna cu Mihai, Ene, Dan Trif, colegii nostri si doctorul Liviu Cornea de la Bucuresti. Se daduse alarma. Un grup de 11 studenti din ultimul an al Facultatii bucurestene de arhitectura plecasera cu o zi īnainte de la "Vīrful cu Dor" spre "Padina". Dimineata fusese timp frumos, dar spre amiaza vremea se zburlise. De la telescaun li se spusese sa nu mai plece, totusi... Am alcatuit imediat doua echipaje, fiecare cu cīte o sanie Akja. Timpul era mizerabil.

Vīnt foarte puternic, vizibilitate extrem de scazuta. Cred ca erau conditii clasice pentru īndeletnicirea noastra: vīnt de peste 30 metri pe secunda, ceata, frigul care crestea cu fiecare metru urcat. Se facuse aproape īntuneric din cauza negurii. Cel care tinea de coarnele din spate ale saniei nu-l vedea pe cel de la mīnerele din fata si o Akja n-are decīt lungimea unui om, plus mīnerele. Prima Akje era goala, cea de-a doua transporta echipamentul de salvare. De la Cota 2 000 am hotarīt sa īntretaiem firul funicularului, pe directia est-vest. Iata īnsa ca din cauza cetii am reusit performanta de a ajunge acolo unde se afla acum statia de jos a telefericului de pe Valea Dorului, adica exact la 90° sud, deviere, oarecum pe adevaratul si vechiul drum "Vīrful cu Dor" - "Padina". Vizibilitatea era atīt de slaba, īncīt cel din fata saniei-barca anunta "stīnga" sau "dreapta", iar cel din spate se conforma. Dupa o ora de mers, vīntul a scazut si, ca prin miracol, a aparut soarele. Cīnd am ajuns la linia de funicular īn punctul pe care-l numim "Crucea" (este īntr-adevar o cruce, acolo a murit un muncitor īn 1928) a īnceput sa se umple si a doua Akja. Pe un stīlp de marcaj am gasit un rucsac. Īn el, un magnetofon "Grundig", o ciocolata mare, o sticla de coniac, cīteva obiecte de īmbracaminte, apoi la 20 metri īn stīnga o pereche de schiuri, la cinci metri mai departe alta pereche, si-asa, treptat, s-a burdusit Afcja. Inventarul: 10 perechi de schiuri, plus rucsacul. Ajunsi sus, īn drumul de "Babele", am luat-o la vale prin bradet spre "Padina". Ninsese si zapada era foarte mare si pufoasa, īti dai seama ce īnseamna un sfīrsit de viscol īn padure ? Zapada mare, iar sub brazi, gaura. Trecīnd īn amonte de o astfel de pīlnie, zapada a cedat, īntr-o secunda Akja nu se mai vedea de zapada. Mi-am zis ca o dezgrop singur. Mi-am desfacut legaturile de la schi, dar īn momentul urmator eram pīna la barbie īngropat īn zapada. Grupul se ducea, eu nu ma puteam misca. Cīnd si-au dat seama ca nu mai sīnt cu ei, s-au īntors si m-au scos. Īn fine, ajungem la "Padina". Acolo am gasit zece degerati īn stare destul de grava: sase fete si patru baieti. Toti fusesera salvati de echipa cabanierului Ion Vila. Noi fusesem chemati, de fapt, ca sa-l gasim pe al unsprezecelea, omul care se sacrificase pentru ceilalti zece. Daca vreti, un erou. Un erou caruia ar trebui sa i se ridice un mic monument, acolo, īn smeurisul de līnga padure.

Erau īnca departe de "Padina" cīnd drumul nu a mai putut fi continuat. Acest om i-a carat īn spate, pe rīnd, cīte zece metri, pauza, iar zece metri, tot asa pīna la liziera padurii, unde au fost auziti de cabanier la patru dimineata. Sa spuna Decebal īn ce stare erau. Degeraturi īntre gradul I si III. Sotia celui care lipsea se afla īntr-o stare psihica deplorabila. Erau casatoriti de cīteva luni. Cu greu am scos cīteva cuvinte de la ei. Mai mult am dedus ca, dupa ce fusesera carati de colegul lor, nimeni nu s-a mai gīndit la el. Era si īntuneric. Zapada l-ar fi acoperit, acolo unde cazuse sfīrsit de oboseala. L-am lasat pe Decebal sa se ocupe de suferinzi si īn sala de mese am facut un fel de sfat.

Am iesit pe o vreme care devenise splendida si-am īnceput sondarea cu betele de schi. Asadar, eram noi, īnca vreo 50 de vīnatori de munte din Predeal, alertati si ei, cītiva meteorologi veniti pentru niste studii de clima, si un cetatean care s-a atasat de noi, putin bīlbīit, un om de o rara cumsecadenie, care ardea de dorinta de a face un bine. Am "greblat" terenul cu cea mai mare minutiozitate. Dupa ore de cautare, tocmai ne adunasem īntr-un sfat sa hotarīm daca mai chemam si alti militari, cīnd "civilul" nostru care se īmpotmolea la vorbire, pipaind cu batul de schi, zice: "Aaaa... cccautati aici, ccca eu nu ma uit". La zece centimetri sub zapada, l-am gasit. Nu l-am mai dus la cabana. L-am transportat direct la Sinaia.

A doua zi am īncarcat īn rucsaci pīine, medicamente si am plecat din nou spre "Padina", pe o vreme din nou rece. Īntre timp, la cabana, telefonul zbīrnīia continuu. De la presedintia Consiliului de Ministri si Cezar Lazarescu - decanul sau rectorul de la Arhitectura, pīna la prieteni si rude, toti s-au interesat de starea grupului. S-a pus problema daca e posibil sa se faca interventii chirurgicale mai mici - pentru ca era nevoie de asa ceva -, dar praful din cabana a exclus imediat orice tentativa. Devenea necesar transportul celor zece la Sinaia. Cea mai buna solutie era elicopterul. Bucurestiul, Ploiestiul, Brasovul nu l-au putut trimite din cauza vremii nefavorabile. Ne-a trimis īnsa Clujul un elicopter. A facut doar 40 de minute pīna la noi, dar pentru aterizare ar fi fost necesara o platforma de 15x15 metri curatata de zapada pīna la sol. Ce puteam face noi cu 3-4 lopeti de la cabana, īn 40 de minute ? Am zgīriat putin acea imensitate de zapada. Cu hanoracele noastre rosii, am marcat un simulacru de platforma de aterizare, si, ca atare, īmbarcarea s-a facut la īnaltimea de l-2 metri de sol si numai cīte trei, cīte trei, pentru ca era un elicopter mititel. Au fost dusi cu totii pe "aeroportul" orasului Sinaia - stadionul Carpati, exact pe locul unde se afla acum hotelul Sinaia. Dupa patru aterizari, lumea s-a strīns buluc. Un neavizat ar fi putut crede ca se disputa un meci. Ultimii adusi am fost noi. Cīteva batrīne venite la odihna ne compatimeau: ,,Ia uite draga, nici pantaloni lungi n-au, saracii, si-s tineri, de ce n-or fi stīnd acasa ? Bine ca i-a adus si pe ei.

Seara de martie. Ploua cu galeata, fulgere, tunete. Interlocutorii (mei, Mihai Sīrbu si Decebal Mehedinti, se īncalzisera:

- De povestit īti povestim pīna dimineata, ca avem ce povesti. De ne prinde foamea īti rontaim pestii din acvariu.

- Nu-i nimic, merita, zic, aruncīnd o privire vag īngrijorata spre pestisorii exotici care se zbenguie fara grija.

- Da, continua Mihai, era pe 3 ianuarie, cīnd am fost anuntati ca pe Valea Caraimanului striga cineva dupa ajutor. Ger naprasnic, soare. Actiunea a-nceput-o Nelu Amuza cu "Gloaba". Drept sa-ti spun, nu-i stiu numele, e un om de munte, economist de meserie, un mare sufletist, iubitor de drumetie, cunoscator al Bucegilor. I se spunea "Gloaba" pentru ca duce īn spinare o gramada de materiale, ale lui sau ale altora, ori de cīte ori este solicitat[3]. Deci, cei doi, plus un baiat din Busteni, īsi leaga fiecare coarda, dar nu ajunge. Vine si de la Costila un om cu o coarda, tot nimic. Eu ma aflam la Consiliul Popular din Sinaia, unde tocmai īntīlnisem trei salvamontisti de la Busteni care venisera sa reclame ca nu sīnt primiti īn teleferic, desi aveau de facut recensamīntul pe munte. Pe Decebal l-am trimis la Busteni sa urce pe acolo, pentru a mentine cu el legatura radio. Am ajuns sus, ne-am legat corzile si-am īnceput sa coborīm. La un moment dat īmi apare īn fata ochilor o femeie. "Ce faci aici ?", o īntreb prosteste fara sa ma gīndesc. Statea de 26 de ore acolo. Am dat-o pe mīna lui Giorgio Ciutacu. Mai jos era alta femeie. Urcase putin, īsi facuse prize cu unghiile, cred, pentru ca i-am gasit manusile roase pīna la jumatate, nu mai avea degete. Era īn pantofi si tremura toata.

- si purta o blana mirobolanta, din care i-as dori nevesti-mi una, completeaza Decebal descrierea.

- Ce m-am chinuit ! La fiecare pas spunea ca nu mai poate. Abia am ajuns la baza hornului cu ea. Am cerut la "Caraiman" sa ni se trimita o sanie Akja. Īntre timp a venit si Decebal, i-a facut niste injectii īntaritoare, dar cred ca mai mult aerul lui sigur de "doctor cu experienta" a pus-o pe picioare, de fapt nu pe picioare, ci īn Akja. De aici a īnceput munca tragatorilor de coarda. Undeva, pe traseul de urcare se facea un unghi si, pentru ca sa nu se frece coarda de stīnca, m-am asezat acolo pe post de scripete. La un moment dat trece un nod de coarda prin fata mea. Am īnghetat, si la propriu, si la figurat... Era un nod mizerabil facut. Nu stiu de cine, dar eram toti īn pericol de prabusire.

- Era un nod din acela marinaresc, sari Decebal, cu care, de pe vas, prin smucituri, se poate desface parīma ce leaga vasul de tarm. Cīt timp coarda era īntinsa, mergea, dar daca se slabea putin, s-ar fi desfacut nodul. Aveam niste corzi "de sinucigas", cum se numesc, fabricate īn R.F. Germania. Ei īnsisi le interzic pentru alpinism, ca dealtfel si cehii si polonezii. Īnca de la seminarul din '71 ni s-a spus de corzile acestea. Mircea Noaghiu de la Salvamontul din Brasov, care e o personalitate īn materie de alpinism si testare de materiale, a dat alarma, īn urma a doua accidente mortale īn Cheile Bicazului provocate de ruperea corzilor. Cehii si polonezii de la seminar s-au mirat: "Cum, cu "Dederon" lucrati ?". Noi le aveam din '71, pune la socoteala procesul lor normal de īmbatrīnire, frecusul de zi cu zi, antrenamentele.

- Īn fine, nodul a trecut de toti. Am reusit sa aducem Akja cu femeia sus. Īn valea de līnga cabana ne asteptau de-acum 80 de ajutoare, cursanti ai unei scoli de ghizi.

- Sus la cabana, continua Decebal Mehedinti, o studenta foarte priceputa i-a aplicat victimei tratamentul necesar. Colegul nostru, Mihai Pricop, a plecat din Sinaia spre noi, cu niste medicamente de prima urgenta. Culmea, Spitalul din Sinaia n-a putut sa intervina la fel de prompt ca noi. Am facut o ora si 20 de minute de la "Caraiman" la "2 000" si īnca o ora si jumatate am asteptat ca soferul de la Salvare sa vina cu targa sus, pentru ca Akja nu intra īn cabina telefericului. Am stat īn holul telefericului tot acest timp, cu cele doua femei īn stare grava.

Īn noaptea dinspre 3 spre 4 ianuarie am fost din nou alertati. Viscol strasnic, noi eram la cabana la "Piatra Arsa". Amuza, cabanierul de la "Caraiman", se simtea rau, astfel ca a fost nevoit sa ramīna peste noapte īmpreuna cu noi. Pe la 12 noaptea se anunta prin telefon ca la "Caraiman" vīntul a smuls acoperisul. Lui Amuza nu i-am spus pīna dimineata. Medicii loturilor de scrima si handbal care erau la cabana i-au acordat īngrijirea necesara. La "Caraiman", vīntul smulsese cam o treime de acoperis, fara a produce īnsa pagube speciale. Se stie ca aceasta cabana este legata cu ancore din cabluri de otel, de locul pe care, cam neinspirat, a fost amplasata.

- Ţi-aduci aminte Mihai ? īn ziua aceea am mai avut trei cazuri: un cetatean a cazut... din pat si s-a ranit grav (asa credeam noi). Cīnd urechea sīngereaza se presupune o fractura de craniu sau de ureche interna, dar pīna la urma s-a dovedit a fi un banal traumatism cranian. Un alt cetatean deprins cu muntele a facut o fractura, chiar īn fata cabanei "Babele" pe o portiune de pamīnt, iar o fata care se hīrjonea cu grupul ei pe zapada s-a lovit de un pietroi ascuns...

- Īmi īnchipuiam ca nimic nu poate fi mai banal decīt sa te tai cu cantul schiului la picior, dar vad ca aveti de-a face si cu caderi din pat.

- Ei, pai sa-ti arate Mihai ce-a patit la picior, daca tot vorbiti de asta. Are o cicatrice frumoasa de tot.

- Pai, totul a pornit de la o vizita a lui Marin Niculescu, care a venit pe la mine prin 1968, cīnd lucram la "Omu". Zice cu glasul lui grav: "Bai, Mihai, pe aici, acum 20 de ani se facea "kilometru lansat". Nu era pic de zapada atunci, īnsa la venirea iernii mi-aduc aminte de spusele lui. Ma duc si eu nu prea sus si ma lansez. Aveam un "Olimpic" de 2,10 metri si-am dat cu cozile de stīnca. M-am dezechilibrat si ce-a urmat este lesne de īnchipuit. Prietenii cu care schiam erau relativ departe si nu m-au vazut. Am stat, pīna au venit, o buna bucata de vreme pe spate, cu capul spre vale, cu un schiu pierdut si altul īnfipt cu vīrful īn jos, deci cu piciorul torsionat, rupt, plus o taietura cu schiul.

Sīngele curgea din abundenta si se prelingea pe tot corpul. Cīnd m-au gasit, aproape ca aiuram. M-au dus la "Omu". Mi s-au pus tot felul de sīrme si bretele drept garou, pīna a venit nea Gore (n.a. Grigore Spiridonescu), meteorologul, care mi-a presarat pe rana o cantitate apreciabila de sare. Nu stiu cum de nu m-am suit pe pereti, dar dupa trei minute sīngele s-a oprit. Atunci l-am cunoscut eu pe Liviu Cornea de la Federatie. Colegii de la "Omu" au solicitat Predealului (era singura legatura pe care o aveam) sa ia legatura cu "l 500" si de acolo sa se īntrebe toate cabanele daca au vreun medic "ca Mihai a patit ceva la os". Din cauza atītor legaturi radio si telefonice, receptia s-a alterat la un moment dat si s-a īnteles ca "Mihai are ceva la ochi".

Liviu Cornea era la "Piatra Arsa" cu sportivii. Pe la ora 10 seara a primit mesajul, dupa care a plecat spre "Omu" cu o trusa special alcatuita pentru o afectiune oftalmologica. Nu stiu ce mi-a facut la picior, cert e ca dimineata ma simteam bine.

Dupa unsprezece zile vine fratele meu. Era o vreme splendida, dar geroasa. Ies afara sa-l vad cum schiaza. Aveam un bandaj gros pe picior si nu am simtit gerul care mi-a ciupit rana. Noaptea urmatoare muscam tencuiala de durere. Vine nea Gore, se uita la picior si zice "Hai la Sinaia". Am plecat pe o vreme cumplita. Pe la ora 14 am ajuns la "Piatra Arsa". Nu mai puteam. Am vorbit cu nea Marin de la telescaun daca poate sa ma astepte. Fratele meu s-a īntīmplat sa fie acolo si mi-a iesit īn īntīmpinare. Am ajuns la Sinaia la spital. Timp de 8 zile ziceau ca-mi fac pregatire pentru operatie. Ma bombardasera cu injectii, dar piciorul continua sa supureze, īntr-o zi īl prind pe doctorul Nichifor, de serviciu: "Doctore ne-a venit o inspectie de la reteaua meteo si trebuie sa ma duc, ca astia nu stiu de gluma.

Ma duc la «l 500» sa vorbesc cu ei." "Bine, dar vii..." "Vin, cum sa nu".

Sar īn primul tren de Bucuresti si glont la un spital, la o cunostinta a mea. "Repede īn sala de operatii !". La īntoarcere ma asteptau īn gara prietenii. Scapasem de necaz.

- Se stie ca sīnteti niste oameni aparte. Mai tunsi sau mai putin tunsi, mai barbieriti sau mai putin barbieriti, faceti o treaba foarte utila care nici nu se numeste barem "serviciu". O faceti pentru ca vreti sa o faceti. Ce parere au oamenii despre voi ?

- Īntrebarea asta as putea sa o pun eu. stiu ca nu "faci" muntele la modul insistent īn care-l "facem" noi, salvamontistii, dar mai stiu ca nu vii din Mangalia sau din Giurgiu ca sa scrii despre oamenii de munte. Indiferent de parerea oamenilor, noi ne facem datoria. si daca acea sotie de medic primar din Ploiesti, care a spus odata ca prefera sa moara decīt sa fie salvata de niste barbosi ca noi, va avea vreun accident, o asigur ca putin ne va pasa de dorinta domniei sale de a muri. O vom lua pe sus si nu vom fi linistiti decīt atunci cīnd o vom preda īn mīinile personalului medical calificat. Nu avem nevoie de osanale pentru ca probabil nu am avea timp sa le digeram. Totusi, īmi e greu sa alung din memorie īntīmplarea de la Piatra Arsa, cīnd am avut de-a face cu sute de "pacienti". Era o perioada cīnd se interzisese accesul pe munte. Conditiile meteorologice erau atīt de vitrege ca numai excursie nu se putea numi, nemaivorbind ca vietile turistilor erau expuse. Din cei 500 de turisti intrati totusi pe Platou, 200 s-au ales cu degeraturi. Cei mai multi, dupa primele īngrijiri, au devenit transportabili, dar vreo zece au ramas la "Piatra Arsa" pentru cīteva zile de tratament. Noua dintre ei erau B.T.T.-isti, deci niste turisti asigurati: ghid, organizator... La "Piatra Arsa" era un adevarat spital, al carui director, Decebal, īsi ducea pacientii īn spinare si le mai si dadea sa manīnce cu lingurita. Bietul Decebal ! Dupa ce i-a doftoricit ca o moasa pe cei noua tineri, nu s-a ales nici macar cu un cuvīnt de multumire. Mai sensibil s-a dovedit al zecelea, un barbat trecut, ratacit prin grup, pe nume Marin. Neavīnd nevoie de mari īngrijiri, mai mult a ajutat la treaba. Cīnd a ajuns acasa, a fost singurul care a trimis o vedere.

Dar cu B.T.T.-ul am mai avut noi necazuri. Voi aminti doar asa-numita "actiune de la Stīnca Rosie".

Dupa-amiaza de duminica, viscol si lume multa pe munte. Grupurile se cam retrageau spre Sinaia. Ghidul unui grup īmi spune ca un coleg al sau, ghid si el, a ramas īn urma cu īnca doua persoane din grup. Īncepuse sa nu prea mai vina lume de sus, cei trei īntīrziau nepermis. Anunt pe baieti prin statie sa ramīna pe receptie, ca s-ar putea sa avem necazuri, īl trimit pe Decebal sa verifice daca ghidul cautat de noi nu a ajuns totusi īn gara. Sa cauti un om īn furnicarul de pe peron, īntr-o duminica seara, e aproape imposibil. Totusi, dupa un timp. Decebal īmi transmite: "Mihai, īn gara nu sīnt. Am verificat cu mare greutate, din om īn om." Atunci am luat lucrurile īn serios. Am oprit pe munte corpul de control al B.T.T.-ului sa ma ajute, erau doar obligati prin regulamentul lor. Am facut trei echipe de cīte patru oameni. O echipa a luat-o pe Carp spre Papagal, alta spre valea Papagalului, a treia spre valea Zgarburei, a patra s-a dus la Stīnca din Colt. Īntre timp, primesc stirea ca ghidul cautat se afla la "l 500".

L-am gasit īnghetat, incapabil sa scoata vreun cuvīnt. Am facut o schema a zonei si cu cuvintele DA si NU am reusit sa localizez aproximativ zona unde se puteau afla ceilalti doi. un baiat si o fata. Prin radio am dirijat echipele spre Stīna din Colt.

- Decebal, spune tu, te rog, mai departe !

- Cautarea prin viscol continua, īntr-un rīnd am observat un animal cu patru picioare, cu ochi sticlosi care se tinea de noi continuu, la aceeasi distanta. Īn fine, cu greu si cu lupul singuratic dupa noi i-am gasit pe cei trei, spun trei pentru ca li se mai alaturase un individ la "Vīrful cu Dor". Era seara, pe la 9-10. Cei doi baieti erau convinsi ca fata a murit. Zaceau toti trei īn zapada. Cīnd ne-a auzit, fata a ridicat capul: "Traiesc". Am facut drumul pīna la cabana "l 500" īnsotiti de acelasi animal cu ochi sticlosi. Cīnd am ajuns, unul din baieti a intrat īn stare de semicoma. Am cerut masina de la Sinaia.

- Cabanierul, prelua Mihai "stafeta", ne daduse o camera si se culcase. Aveam nevoie īnsa de ceai fierbinte. Ne-am dus la usa meteorologului si am batut. Cabana uruia ca un tanc din cauza viscolului si n-am fost auziti. Atunci, sa vezi inventivitate, am vorbit prin radio cu Stanescu, soferul ARO-ului care tocmai sosise la Cota l 400. El a intrat la receptie si de acolo i-a telefonat meteorologului care ne-a deschis usa.

Dupa cīteva minute ni s-a oferit o oala mare cu ceai fierbinte. Pe la ora 12-l, toti erau īn afara de orice pericol.

Nu este lipsit de interes nici cazul acelui barbat inconstient, sot al unei femei care trebuia sa aduca pe lume un copil.

Baietii īsi terminasera tura de sīmbata seara. Timp destul de bun, īnceput de ianuarie. La "Vīrful cu Dor", pe treptele cabanei, o femeie plīngea. Īntrebat, cabanierul a raspuns ca sotul ei plecase īn calitate de sef de coloana al unui grup, spre Zanoaga. Jos, īn Vīlcel, si-a expediat sotia īnapoi, īmpreuna cu doi oameni din grup. I-a mai lasat si o sacosa de plastic mare si grea. O cam bagasem pe mīn'eca. La nasteri nu ne pricepeam. Am plecat cu femeia spre Cota l 500. Lunecus mare. La fiecare cazatura, icnea din greu. La cabana "l 500", de fapt.,Valea cu brazi", avea loc un revelion īntīrziat al personalului de la "Adesgo". Chitarele zdranganeau, toata lumea era īn priza, exuberanta, veselie. Prietenul nostru, Milica, era cap de coloana. "Mai, uite ce e, nu-ti stricam cheful, dar īti lasam aici o femeie care ar putea sa nasca". "Aiii", a sarit el īn sus, dar s-a linistit repede pentru ca femeia extenuata a-nceput sa sforaie sanatos.

- Mi-ati ramas datori cu actiunea de la "Caraiman".

- Ei da, īncepu Decebal. Eu faceam pomul de iarna, chiar eram pe terminate, aveam si musafiri.

- Eu, continua Mihai, eram tot acasa, cīnd primesc mesajul de la tov. serbulea ca trebuie sa plec la "Caraiman", ca e ceva īn neregula. Vorbesc cu "Caraimanul", cei de acolo īmi spun ca din fundul vaii Caraimanului, de fapt de pe un perete al vaii, se aud strigate. Dau alarma prin radio. Raspund Decebal si Dragos Stoica, varul lui Decebal, un sufletist care ori de cīte ori īsi face timp vine de la Brasov ca sa ni se ala ture noua, salvamontistilor. Grupare rapida La Consiliu. Decebal īsi ia si musafirul, interesat oarecum īn aceasta problema, un fel de sef al ghizilor din cadrul B.T.T.-ului. Am plecat īn graba la Busteni. Nu mai era timp sa-i anuntam pe baietii de aici. Erau toti īn productie. Dealtfel, treaba nu parea peste masura de grea. Īn mod normal, cum urcam din Busteni, la iesirea din padure ar fi trebuit sa dam de cei doi. Deodata, sīntem anuntati prin radio ca cei doi striga ca nu mai pot rezista si au de gīnd sa-si dea drumul pe valea extrem de īnclinata. Am intensificat ritmul, īntre timp, doctorul Noaghiu de la Brasov, care schia īn zona, a reusit sa-l fixeze pe cel esuat mai sus. Erau doi pustani, dintre care unul cazuse pe o brīna lata de un metru, cu putina iarba pe ea. Parca fusese asezat cu elicopterul acolo si pe deasupra zbiera ca are o mīna rupta. Asta era foarte rau. Sa scoti din perete un om care nu te poate ajuta cu nimic e foarte dificil, īn conditiile īn care aveam de strabatut un perete lateral si un horn cu totul neprietenos. Cīnd am ajuns līnga primul, cel mai de jos, acesta mi-a zis, constient probabil de prostia pe care o facusera: "Va rog sa nu dati īn mine !". "Nu dau, ca am venit pentru alte treburi pe aici". M-am linistit constatīnd ca nu avea mīna rupta. N-aveau caciulite, nici manusi. I-am scos greu. Se īnnoptase. Cabanierul Amuza, care ne iesise īn īntīmpinare, ne-a condus la cabana. Pustii nici acum nu-si dadeau seama de pericolul prin care trecusera. Ba chiar ne-au luat peste picior cīnd le-am cerut cīteva date personale pentru jurnalul nostru de la Consiliu. A doua zi, la plecare, se uitau lung, doar, doar īi vom saluta noi, dar... ne-am tinut tare. Dupa cīteva zile, Ion Preda de la "Romānia Pitoreasca" s-a dus sa le ia un interviu, se īntelege nu ca unor eroi, ci ca unor turisti recuperati. Cu aceasta ocazie a constatat ca parintii lor habar nu aveau de īntīmplare.

- Īn comparatie cu alte centre Salvamont din tara, am impresia ca dotarea voastra materiala pare corespunzatoare.

- Īntr-adevar, avem statii de radio, masina, am facut rost de doi cīini Saint-Bernard pe care īi crestem. Unul e la Decebal, altul la mine.

Vizitīndu-l odata pe Mihai Sīrbu, l-am surprins cīnd dadea cīinelui medicamente cu lingurita, penfru a-i stimula pofta de mīncare. Nu stia sa muste, nici sa mīrīie, dar muntele "īl facuse" zi de zi, la īnceput īn rucsac, apoi pe propriile picioare. Decebal Mehedinti pretinde ca Saint-Bernardul lui e mai inteligent. Este o catelusa si o cheama Babette. Pe al lui Mihai īl cheama Barry, numele cīinelui erou care īn Alpii Italieni a salvat, La o avalansa, saptesprezece oameni. Cīnd s-a īntors sa-l salveze pe al optsprezecelea, acesta, speriat, crezīnd ca e un lup, l-a īmpuscat. Sīnt primii cīini Saint-Bernard din tara, crescuti si dresati pentru operatiunile de salvare, si se spera ca vor fi foarte utili pe munte. Vor fi īnvatati sa descopere orice om surprins de caderea de zapada. Spre deosebire de om, care poseda circa 5 milioane de celule olfactive, cīinele are īn jur de 200 de milioane.

I-am īntrebat pe baieti ce trebuie sa cunoasca un bun salvamontist. "De toate" - mi-au raspuns si desigur ca au dreptate, desi fiecare se poate lauda cu o "specialitate". Īn orice echipa este nevoie de un om ca Decebal care e medic, de un bun schior ca Dan Focseneanu, de un om de icuraj si de actiune, ca Gheorghe Ciutacu, de un om energic, bun alpinist si cu mare experienta, ca Mihai Sīrbu, de un Catalin Manoliu, īntreprinzator si harnic, chiar si de īnvatacei supusi si destoinici, ca fratii Constantin si Mircea Stoica, unul strungar, celalalt electrician, azi ucenici, mīine salvamontisti de nadejde.

- Indiferent de calitatile care-l impun, fiecare om din echipa trebuie sa aiba suflu si muschi buni la picioare, pentru a asigura rapiditatea operatiunii, spune Mihai Sīrbu. Hai sa ma laud putin cu o performanta īn acest domeniu. S-a-ntīmplat iarna trecuta. Era imediat dupa l ianuarie. Pe la ora prīnzului "maturam" platoul. Ce īnseamna "a matura" platoul ? Cu doua ore īnainte de a se īntuneca, deci iarna cam pe la 2-3 dupa-amiaza, la "Babele", la "Caraiman", īi īntrebam pe turisti: "Dumneavoastra unde mergeti ?". "La Sinaia." "Atunci va rugam sa plecati, ca se īntuneca." "Dumneavoastra ?". "Noi ramīnem la cabana." "Bine... La revedere." "Dumneavoastra ?". "Noi mergem la "Padina." "Ei, pai atunci pregatiti-va de plecare !". Noi plecam ultimii din cabana. Treaba asta o facem.duminica dupa-amiaza sau la sfīrsitul unor zile libere, cu ocazia sarbatorilor legale. Pretindem ca noi sīntem initiatorii acestui sistem de prevenire a accidentelor. Asadar, īn ziua aceea "maturam" platoul. Terminasem cu "Babele" si cu "Caraimanul" si eram aproape de "Piatra Arsa" īn firul vaii Izvorul Dorului. La un moment dat, un cetatean ma anunta ca colegului sau īi e rau. Ne-a condus la el. Era tīnar.

- Continua, Decebal, te rog, pe limba ta !

- Acuma... la un tīnar te astepti la indigestii, intoxicatii, īn fine la banalitati, dar īn nici un caz la o peritonita prin perforare gastrica, o afectiune foarte grava ce necesita interventie rapida. Durerea o simtise īnca de la Pestera. Efort la drum, consum de alcool, o noapte cam zbuciumata, toate acestea i-au agravat starea sanatatii. Dupa puls nu-i putusem pune un dignostic, caci avea un puls normal. I-am dat un scobutil si un algocalmin. La cabana a aparut un simptom caracteristic: asa-zisul "abdomen de lemn" (abdomenul se īntareste, orice miscare provoaca dureri, pulsul devine filiform, īncepe cianozarea extremitatilor). La cabana se afla si medicul lotului de scrima, care i-a administrat cīteva calmante usoare. Dupa aceea, am plecat cu el de urgenta spre Sinaia, īntr-o cursa contracronometru. Īntre timp s-a luat legatura cu spitalul, deoarece era duminica dupa-amiaza si s-ar fi putut sa nu fie pregatiti, ca-n orice zi, pentru interventii chirurgicale. Cred ca atunci am realizat recordul nostru de viteza īn transportarea unui om īn suferinta. Cu totul a durat 50 de minute. Deci, nici o ora de la Piatra Arsa peste Vīrful Furnica pīna la Cota 2 000 si de-acolo la Sinaia cu telefericul, unde ne astepta Salvarea. Am executat traseul īntr-un "forcing" infernal. Nu ne puteam permite sa oprim nici pentru un consult. Totul se facea īn mare viteza si īn timpul mersului. Am urcat Vīrful Furnica īn 10 minute, lucru \ care ne lua, de obicei, cam 15, pe timp bun si fara sa ducem vreun ranit.

- Constantin Stoica si Mircea Stoica, sīnteti cei mai noi membri ai echipei Salvamont a orasului Sinaia. Ati mai participat la actiuni pīna acum ?

- Prima mea actiune a fost īn "Caraiman", īncepe Costei. Un cetatean de vreo 55 de ani a avut o criza cardiaca. La ora 12 noaptea au fost chemati Decebal Mehedinti, Mihai Sīrbu si Giorgio Ciutacu, care erau īn Sinaia. Ca de obicei, prin amabilitatea lui Dan Radus, directorul instalatiilor pe cablu din Sinaia, telecabina urcase īn miez de noapte pentru ca echipa noastra sa poata fi mobilizata operativ. Pe la ora 3 am fost treziti si noi, care dormeam la Piatra Arsa. Eram cu Dragos Stoica. Nu sīntem neamuri, dar īntīmplarea face sa fim trei cu numele de Stoica īn echipa. Pe la patru si jumatate am ajuns cu Akja la "Caraiman". Afara era ger. Cetateanul abia se linistise, asa ca l-am lasat pīna la ora 9, cīnd Decebal i-a facut niste injectii si l-a culcat īn Akje, apoi l-am transportat pīna la Cota 2 000, la teleferic. Omul purta costum, palton si pantofi. Un grup de tineri īl rugase sa-i īnsoteasca. Erau fotbalisti īn treninguri. I-au promis ca-l duc si-n spate, numai sa mearga cu ei. Inconstienta si la tinerii fotbalisti si la cardiacul īn vīrsta.

- Eram īn "Caraiman" cu un prieten din Iasi si altul din Sinaia, povesteste Mircea. Tocmai mīncasem, cīnd vad o batrīnica, o femeie care parea fiica ei si un baietel īndreptīndu-se spre poteca de coborīre spre Busteni. Am sarit imediat. "Nu se poate pe acolo." Drumul era deja īnchis. "Trebuie sa coborīm. Am telefon cu sotul azi." "Va ducem noi pīna la «Piatra Arsa»." Am vrut sa-i luam copilul īn spate. Nici gīnd, a-nceput sa plīnga ca vrea la marna. Erau echipati foarte sumar. Femeile īn bluze subtiri, iar baiatul īn pantaloni scurti. Mai rau era cu batrīna, care avea un īnceput de astm. Cīnd spunea ca nu mai poate īi dadeam ciocolata. Am facut vreo trei ore pīna la "Piatra Arsa", dar nu le puteam lasa īnainte de a le vedea urcate īn teleferic. Noroc ca am īntīlnit o masina a Telefoanelor cu care am reusit sa le expediem spre Sinaia. Alta data īntīlnesc doi schiori, sot si sotie. Veneau de pe Valea lui Carp si erau deasupra cabanei de la Cota l 500. Ea avea piciorul luxat de la schi. Cīnd i-am vazut, am intrat īn vorba. ,,Sa facem o brancarda din schiuri !" ,,Ce te bagi, domnule, lasa-ne īn pace !" a sunat raspunsul. "Perfect, eu am vrut doar sa va ajut." Totusi, nu-mi venea sa plec. Am mai īncercat o data, dar el a raspuns brutal. ,,Vezi-ti de drum, dom'le !". M-am simtit umilit. Faptul ca aveau un costum de īncalzire si niste "Kastinger" īn picioare nu le dadea dreptul sa se poarte asa. I-am lasat. Au facut vreo doua ore de la ,,Valea cu Brazi" pīna la telecabina. Mi-era mila de ea, dar ce sa le fac ? Mīndria era mai mare decīt durerea. La un moment dat, aproape ca m-au repezit, chestie de educatie. Altii, din contra. Īn aceeasi zi si īn acelasi loc, de pilda. El cu schiurile, ea pe līnga. Deodata, fata aluneca si īncepe o coborīre vertiginoasa pe fundul pantalonilor. Era gheata. Asta se-ntīmpla chiar pe pīrtia de deasupra Cotei l 400. Venea fata la vale mai rīzīnd, mai īncruntīndu-se. Nu parea grav, dar putea oricīnd sa-si prinda un picior sub ea sau sa dea de o piatra ascunsa. ,,Prindeti-o !" - a strigat baiatul. Daca ma asezam īn fata ei ma darīma si pe mine, asa ca am lasat-o sa treaca de mine ca s-o apuc de umar. N-am reusit sa apuc decīt fularul si-am tras cu nadejde ca la navod. Fata s-a oprit. Aproape o sugrumasem. "Va simtiti bine ?" "Da, foarte bine si va multumesc", mi-a raspuns, facīnd eforturi sa-si recapete respiratia. Fusesem pe punctul sa-i fac mai mult rau decīt bine si ea īmi multumea.

Debutantii nostri se īncalzesc.

- Nu zic, reia primul discutia, ca nu se īntīmpla accidente chiar si celor mai experimentati. Am vazut cu ochii mei cum un schior bun, coborīnd cu viteza prea mare Carpul, a intrat din cauza cetii īntr-un stīlp al telescaunului. Bineīnteles ca a fost aruncat la cītiva metri, unde zacea ca o cīrpa. Pīna la urma a scapat cu viata. Apoi tin minte, iarna '76-77. La o saptamīna dupa prima ninsoare au fost īntorsi de la Cota 2 000 vreo 400 de turisti care nu erau īmbracati corespunzator, care nu īntelesesera ca iarna intrase īn drepturile sale la munte. Era un filtru organizat de B.T.T. si Salvamontul din Sinaia. Noi am plecat cu Decebal, Nelu Amuza si cinci ghizi de la B.T.T., dar ghizi vechi, oameni de nadejde, plus cītiva turisti experimentati. Alcatuiam un grup de vreo 20 de oameni care cunosteau muntele īn general, iar portiunea spre Piatra Arsa, īn special. Totusi, aproape doua ore, noi, asii muntelui am bījbīit ca niste diletanti īn vīrful Furnicii. Era ceata si viscol, nu se vedea marcajul. Pīna la urma am coborīt sub teleferic, la statia de transformare si am urmat marcajul drumului vechi, batrīna linie telefonica care i-a īndrumat pe atītia si-atītia turisti de-a lungul anilor. Zapada era mare. Faceam cu rīndul īn fata ca sa spargem nametii si sa deschidem poteca. Totdeauna trebuie sa fii echipat astfel ca sa nu īngheti, caci gerul, nu viscolul īn sine constituie marele inamic. Daca nu-ti este frig mai poti astepta, se mai rareste ceata, mai scade viscolul, īncet, īncet te orientezi. Profit de ocazie si lac un apel la turistii care-si propun sa coboare cu tot dinadinsul valea Caraimanului. "Va rog, renuntati ! E prea periculos..." Eram īn concediu, prin octombrie ^?76 si-am plecat cu un prieten sa facem Valea Alba de jos īn sus. Ajungem la "Caraiman" si, desi se īnserase, ne-am īncumetat totusi sa coborīm valea Caraimanului si sa scurtam drumul, īnaintea noastra iesise un grup din cabana, dar nu observasem īncotro plecasera. Am īnceput sa coborīm, īntr-un loc brīna este rupta pe o portiune de un metru. Daca sari cumva, dincolo e un pinten care te-arunca direct īn vale. Tocmai acolo am prins din urma grupul. Nu stiau ce sa faca. De trecut n-aveau cum, dar nici sa se īntoarca īnapoi nu le convenea, caci coborīsera destul. Erau si fete si baieti. Aveam o coarda la noi (totdeauna am o coarda de 40 de metri īn rucsac), din care am facut o balustrada. Unul dintre noi statea īn fata, celalalt īn spate, pentru a supraveghea trecerea grupului. Pe parcurs, ne-am oprit la o tigara, astfel ca grupul s-a desprins de noi. Cīnd i-am ajuns, pierdusera poteca si erau din nou dezorientati. Noroc ca au stat grupati pe loc. I-am scos īn poteca. Īn acest loc din apropierea padurii, poteca se īndreapta brusc īntr-o cariera, astfel ca, daca nu cunosti locul, calci īn gol si te prabusesti vreo 25 de metri. Am ocolit prin padure si i-am scos īn Busteni. Ne-am dat mīna si ne-am despartit.

Ce simplu pare totul ! "M-am sculat noaptea", "am urcat repede", "l-am carat pīna la teleferic", "i-am dat hanoracul meu", "am coborīt īn rapel dupa el", "i-am dat primul ajutor". Dar 'ce se ascunde īn spatele acestor formulari seci, exacte, rostite fara emfaza, ca un raport obisnuit al unei activitati la care subscrii cu un gest (calm, rutinier ? Suferinte fizice, eforturi morale, riscuri la tot pasul, sacrificarea unui ceas de tihna, a unei zile de sarbatoare, poate chiar apelarea la punga personala.

Aceasta este echipa din Sinaia. Gīnditi-va cīnd petreceti cu ochii un tren de vacanta cu mii de turisti ca oricare din ei poate suferi o ruptura de muschi, o entorsa, o fractura, o criza de ficat, de apendicita sau o durere cronica de masele. Desi Bucegiul a fost botezat "Bulevardul Carpatilor", Spitalul si masina Salvarii nu pot fi la doi pasi de tine. si daca turistii se numara cu miile, ei, salvamontistii sīnt putini, vreo 6-7.

Daca aveti necazuri, īntrebati-l pe cabanier de ei si-i veti vedea aparīnd ca din pamīnt. Pe Mihai Sīrbu īl veti gasi de obicei la "Padina". Pe Decebal Mehedinti, la cabana Babele, unde-si are "sediul" de duminica, pe Mihai Pricop sau Dragos Stoica, la "Piatra Arsa", pe Gheorghe Ciutacu sau Dan Sīrbu, pe pīrtia de schi de līnga Hotelul Alpin. Cereti-le orice sfat l īn privinta traseului, cabanelor, timpului probabil, echipamentului si chiar alimentatiei. Vor fi bucurosi ca numai un sfat al lor ar putea preveni un accident, ar putea apara o viata

- Doctore Gyorffy, cum a fost īnceputul ?

- Destul de simplu. Aveam doar 16 ani si am salvat o fata, o fata frumoasa care suferise o fractura. La 16 ani, gestul meu avusese si o īncarcatura romantica.

- Ce gīnduri, ce sentimente te īncearca la anuntul unui accident ?

- Cer imediat detalii ca sa stiu cum actionez. De obicei, sīnt destul de calm. Dar nu totdeauna poti fi calm. Cīnd e vorba de copii ma precipit, ma subiectivizez. Uite, de exemplu, treaba cu pīinea... Era īn iarna lui '75-76. Ninsese din abundenta. Mi-aduc aminte ca prin aprilie mai erau īnca strazi nedegajate de zapada. Ninsorile acestea izolasera complet cabana Plesca, unde īsi avea sediul o tabara cu 120 de copii. Din cauza blocarii drumurilor de acces spre cabana, aprovizionarea cu pīine stagnase. Situatia celor de la cabana devenise grava. Īn ziua de 6 ianuarie, prin doi schiori, cabanierul a luat legatura cu Oficiul Judetean de Turism Baia Mare. Imediat, O.J.T.-ul a pus la dispozitie cantitatea de pīine necesara si ne-a alertat. Am īncarcat pīinea īn rucsaci si-am pornit la drum pe schiuri. Ma gīndeam la copiii din tabara carora foamea, iata īncepuse, sa le dea tīrcoale, si unde ?

Īn tara celor 10 000 de kilograme la hectar, īn tara pīinii, īn tara harniciei si a grijii fata de om. Īn tara recoltelor frumoase. Mi se parea absurd ca un copil, īntr-o tabara de munte, sa simta lipsa pīinii, fie si numai o ora. Ma gīndeam la toate acestea, ma gīndeam la copilul meu care refuzase crema de zahar ars la prīnz si parca prindeam aripi. Uitasem de oboseala si zvīcneam mereu īnainte, īncet, īncet, kilometrii de zapada ramīneau īn urma. Iata ca am ajuns si la cabana.

Daca as fi un ins melodramatic, as fi tentat sa spun ca la cabana, la aparitia noastra, copiii erau cocotati pe ferestre si pe garduri, ca ne-au iesit īn īntīmpinare cu lacrimi īn ochi, lihniti de foame. Prostii ! Copiii erau linistiti, se jucau cu zapada, schiau sau se tolaneau īn cabana. Fusese o alarma falsa doar īn inima mea. Īn realitate, educatorii si profesorii se comportasera meritoriu, cu discretie. Probabil ca cei mai multi nici nu observasera situatia delicata prin care trecusera, nu intuiau pericolul care s-ar fi putut naste. Bucuria noastra a fost cu atīt mai mare. Īntr-adevar, copilaria lor nu trebuie umbrita cu nimic si pentru nimic īn lume !

- Care ar fi bilantul activitatii Salvamont Baia Mare ?

- Noi, cei 13 membri ai echipei, īmpreuna cu colegii nostri din Borsa facem tot posibilul sa acoperim suprafata turistica din cele mai nordice masive muntoase ale tārii. Īn 1975 am avut 50 de interventii, iar īn '76 de doua ori pe-atīta. Majoritatea au fost accidente survenite pe pīrtiile de schi. Cu sprijinul Consiliului Popular Baia Mare si al Consiliului Popular Judetean, care ne ajuta foarte mult, am editat pliante īn care se gasesc diferite sfaturi utile pentru schiori, chiar si acela de a astupa groapa din zapada dupa o cazatura.

Naduful doctorului este justificat. Vin tot rfelul de schiori care mai de care mai bine echipati, dar nici de cazut nu stiu sa cada. Ce sa-i faci ? Nu-i fiecare un "Killy". Ba chiar si un Killy mai cade... Mi-a ramas īn minte o īntīmplare amuzanta din viata marelui campion, povestita de Mihai Dīra, multiplu campion al tarii la ischi alpin.

Era stadiul de "lustruire" a medaliilor, ce urmau a fi apoi "scoase la lumina", īn diferite concursuri, de catre marele Jean Claude Killy. Era īn perioada cīnd studiezi fiecare miscare, cīt de mica, din nevoia de a o perfectiona, pentru a cīstiga cīteva fractiuni de secunda, hotarītoare, īntr-o mare cursa. Īn 1966, la Sun Valley, locul de disputare a Cupei Natiunilor, Killy īsi perfectiona un nou procedeu de start. La un moment dat, la una din plecari, ultrarapide, a fost catapulat la sol. Neputincios, marele campion privea prin norul de zapada stīrnit de cazatura cum schiurile se duc la vale cu legaturile iesite din suruburi. Probabil, nici constructorii nu se gīndisera ca legatura va primi un asemenea soc. si uite asa, cu legaturile īntarite cu suruburi suplimentare, la un an de la aceasta īntīmplare, Killy reusea sa "fure" aproape o secunda celorlalti concurenti numai din plecare. Tributul acestui avantaj ? O cazatura zdravana, imprevizibila.

Iarna, pentru noi nu exista sfīrsit de saptamīna, cu plimbari cu masina, serialul T.V., un teatru, un film, o vizita la un prieten, o partida de pescuit la "copca". Organizam īn fiecare sīmbata si duminica patrulari īn zonele ,,calde" - Mogosa, Gutīi, Izvoarele. Ideal ar fi ca īn permanenta sa existe o patrula Salvamont īn munte, dar ce te faci cu serviciul ? - ne spune doctorul Gyorffy.

Serviciul domniei sale se numeste Policlinica din strada Progresului nr. 17, sectia interne, specialitatea - boli profesionale. De fapt, policlinica este un fel de sediu secund al Salvamontului baimarean. Caci aici poate fi gasit sus-numitul si tot aici se fac unele interventii asupra accidentatilor adusi din munte. Dar fie ca sīnt la spital, fie ca sīnt la scoala - au si un profesor īn echipa - fie ca sīnt anuntati la exploatarea miniera Baia Sprie sau Sasar, nici un membru al echipei nu pregeta sa se echipeze cu maxima urgenta si sa ia drumul muntelui.

- Actionati si noaptea ?

- Da ! Oricīnd e nevoie, īntr-o duminica, la 8 martie 1976, am fost chemat la releul de televiziune de pe Mogosa. Un membru al personalului de deservire a statiei contractase o gripa puternica. L-am consultat si i-am administrat medicamentatia necesara, convins ca starea bolnavului se va ameliora. Iata īnsa ca, simtindu-se mai bine, cetateanul iese a doua zi afara, si īncepe sa dea zapada din fata statiei. Dupa cīteva ore face o temperatura de 41°, iar starea lui generala devine critica. Īn cursul dupa-amiezii, receptionez un nou S.O.S. Era seara, se īntunecase cīnd am ajuns la teleferic. Cei de acolo l-au pus īn functiune, special, ca sa pot urca eu mai repede. Niciodata nu mersesem cu telefericul noaptea. Era atīta liniste, īncīt mi se parea ca aud fīsiile de noapte cum se destrama din bezna spintecata de cabina care īnainta, īl gasesc pe omul nostru īn stare de inconstienta. Diagnostic: pneumonie virotica. I-am administrat o tetraciclina, l-am pus īntr-un sac de dormit, l-am instalat īn Akje si... am plecat la vale. Sa cobori de la l 250 metri noaptea. pe ger, cu un bolnav īn Akje nu-i usor, dar am facut-o si pe-asta. Jos ne astepta autosanitara pentru a ne transporta de urgenta la spital. Pe drum, sa vezi si sa nu crezi: pana de cauciuc, lucru rar īntīlnit la Salvare, pentru ca soferul are o grija deosebita sa evite asemenea surprize. Era ger, era vīnt, se facuse ora 3 dimineata, dar am coborīt cu soferul sa schimbam roata. Am ajuns acasa pe la patru dimineata, frīnt de oboseala, dar fericit ca omul era īn afara de orice pericol. Bineīnteles, dimineata m-am prezentat la serviciu ca de obicei.

- Doctore, mi-ai spus ca prima actiune de salvare ai īntreprins-o demult, īn adolescenta, cīnd aveai 16 ani. Povesteste-mi-o, te rog.

- Era prin '51-'52 īntr-o vara, pe Piatra Mare. Urcam spre vīrf si... cunosti zona aceea cu stīnci pīna sa iesi la creasta. Cam la vreo 15-20 de minute de mers de la cabana, o fata si un baiat stateau pe iarba. Am observat ceva neobisnuit la ei si m-am apropiat. Atunci baiatul mi-a spus ca prietena lui are un picior fracturat. Mai eram cu un prieten licean ca si mine, īn vacanta. Am plecat spre cabana, īntr-un mic cortegiu. Mai īntīi am dus-o cīte unul īn spinare, apoi ne-am īnhamat cīte doi, caci devenea parca din ce īn ce mai grea. Atunci am constatat pentru prima oara ce īnseamna sa duci un om īn spate, un om care are nevoie de tine, cīt este de greu si cīt este de frumos acest lucru. La cabana i-am pus comprese si am lasat-o īn grija cabanierei... Īncepuse viata mea de salvamontist... Mi-aduc aminte de o actiune similara, obositoare, efectuata īnsa ca salvamontist matur. S-a īntīmplat la cabana Puzdrele din Muntii Rodnei. Eram īn concediu si am fost chemat de un grup din Bistrita, care ma cunostea. O fata de 17 ani suferise o fractura. Accidentul se produsese cu o zi īnainte. Fusese dusa de urgenta la cabana. Trebuia bineīnteles transportata īn oras, pentru īngrijiri competente. Dar cu ce ? Era prin aprilie. Nu puteam sa o culcam pe o sanie improvizata din schiuri, pentru ca ar fi fost greu de tīrīt peste pietrele care se iveau mai la ses. Atunci m-am gīndit sa facem o targa, sa o transportam pe fata pīna īn vīrf, vreo 2-3 kilometri si apoi sa o coborīm pe versantul celalalt, unde, daca nu era zapada, era īn orice caz iarba pe care sania ar fi patinat pīna la Complexul Borsa. Un inginer si un medic veterinar si-au oferit serviciile, dar mai aveam nevoie de forte. Drumul era lung si greu. Īn cabana se aflau vreo 13-14 barbati. Am facut apel la voluntari, dar s-au oferit numai doi - un profesor din Oradea si un student din Timisoara. Restul au dat din umeri. Am plecat la drum. Pīna la creasta am tras din greu, de credeam ca nu mai ajungem. Am īnceput sa coborīm spre Complex. Banuiam ca la coborīre va fi mai usor, dar am dat de o portiune de zapada moale, de-ti intra piciorul pīna la genunchi, īnotam, īnotam, nu alta. Era un efort fantastic. Uneori, nu mai puteam sa scot piciorul din zapada. Ne-a īmbarbatat mult faptul ca fata a suportat exemplar durerea. Numai ea stia, sarmana, ce simtea, dar vedea ca vrem sa o ajutam si nu se tinguia. De la cabana Puzdra pīna la Complex am facut sase ore, fata de maximum o ora si jumatate cīt ne-ar fi trebuit īn mod normal, pe zapada, chiar fara schiuri. Cīnd am ajuns am fost martorii unei scene īnduiosatoare. O familie, cunostinte, de-ale mele īn vizita la Complex, au vazut de departe ciudatul convoi, si-au dat seama de situatie si chiar fara sa ma fi recunoscut de la acea distanta, au pregatit rapid si au aparut īn īntīmpinarea noastra cu o tava mare plina cu sandvisuri, cafea si ceai. A fost o aparitie de-a dreptul mirifica. Dupa sase ore de mers, numai faptul ca cineva a īnteles ce efort depusesem a fost impresionant, tonic, īncurajator. Este exact genul de recompense care-mi plac. Capitolul realmente antipatic al īndeletnicirii noastre īl constituie alarmele false. Noaptea, la trei si jumatate te suna ca a disparut cineva, sa zicem, la "Izvoarele". Ai musafiri pīna la 12 si cīnd zici ca ai adormit... alarma. Scoli nevasta sa-ti faca ceai, īl bagi la termos, iei medicamente - trebuie sa te gīndesti si la degeraturi - dai telefon la Salvare ca esti gata, sa vina masina, cīnd primesti, īn cel mai fericit caz, un nou telefon de la istetul care a dat alarma cum ca, de fapt, nu disparuse nimeni. Dupa o īntīmplare ca aceasta, a doua zi, la schi, mi-a aparut īn fata omul cu alarma. I-am spus sa dispara, sa nu-l vad toata ziua ca sīnt nervos si sīnt īn stare sa sar la bataie. E drept ca nu s-a aratat decīt la plecare, seara, cīnd coboram. Eu regretam demult iesirea mea.

Alta data sīntem chemati la cabana Plesca, ca sotia cabanierului e bolnava. Telefon n-au, iarna fiind complet izolati. E o cabana la vreo 7 kilometri de "Izvoarele". Plecam īn graba, vreo patru baieti. Cīnd ajungem la cabana, nimeni. Cabanierul si sotia erau la bar, "īmpuscati" cu coniac. Nu ne-a prea venit bine, mai ales ca mai carasem si Akja. Penibil ! Fusesem victimele unei glume stranii. Daca am gustat si noi un pic de coniac ? Trebuia sa ne īnecam amarul.

- Apropo de... gustat, zice Ladislau Kocsik, care nu scosese un cuvīnt pīna atunci. Anul trecut, pe 5 mai eram la "Puzdrele". E singura cabana de altitudine din masivul Rodnei. Nu era un timp grozav, mai se īnsenina, mai se īnnoura. Bausem niste vin fiert cu doi colegi, dupa care am iesit la schi. Pe pīrtie, un cunoscut de-al nostru, Gligor, cade. Piciorul i-a sunat ca un vreasc uscat. Era clar, fractura. L-am dus la cabana, i-am facut o injectie cu algocalmin. Urma sa-l transportam pīna la Borsa, pe un drum accidentat. Diferenta de nivel, 750 metri. Greutatea lui Gligor: 90 kilograme. Am trimis un baiat jos la Borsa, cu ordinul de a face rost de un cal. Dupa vreo trei ore, iata, a sosit cu calul, īntr-adevar. I-am pus celui īn suferinta o atela si īnca o scīndura si l-am suit pe cal. Atunci am avut prilejul sa admir cum reuseste calul sa coboare pe o panta abrupta, cum pune delicat piciorul pe o stīnca, cum paseste prin hīrtoape, ca o balerina. Īn doua ore am fost īn Borsa. Dupa care ne-am hotarīt brusc sa plecam acasa, pentru ca timpul se zburlise.

Ne-am suit īn masina si-am plecat spre Baia Mare. Īn fata Consiliului din Borsa ma opreste un militian. M-am īngalbenit, cu gīndul la vinul fiert. "Poftiti va rog la post", m-a invitat agentul de circulatie, dupa care mi-a īntins basica. Nici un pic nu s-a-nverzit īnsa. Nici un pic. Probabil efortul si... emotia sa ma fi spalat de tot vinul fiert. Fusesem asa de emotionat cīnd am iesit din masina, ca militianul chiar m-a īntrebat daca nu cumva mi-e rau.

- Ai "metabolizat de emotie", intervine hītru colegul Costin.

- Tu vorbesti, Ionica ? Poate nu stiti ca prima mea actiune de salvare am facut-o pe pielea lui Ionica, aici de fata. Eram la "Izvoarele", debutant īntr-o patrulare, cīnd ma anunta cineva ca unul si-a rupt piciorul. Ma duc si dau de Ionica. Ce-i venise lui, asa, sa-si rupa piciorul nu stiu, fapt e ca alti doi, care au devenit si ei salvamontisti, se īnvīrteau īn jurul lui si nu stiau ce sa-i faca. Venise pīna la cabana schiopatīnd, cu piciorul umflat, īl durea tare calcīiul, dar zicea ca e īn stare sa mearga singur acasa. "Stai, mai baiatule, īi spun, ca e fractura. De la Ahile ti se trage". L-am oblojit cum am putut si am chemat Salvarea.

- Daca nu era īntīmplarea asta, poate nu ma numaram nici eu acum printre salvamontisti, marturiseste Ionica Costin. Pe mine ma durea, ceilalti doi se uitau la mine si nu stiau ce sa-mi faca si cīnd a venit Kocsik parca a venit luna mai. Eram īncepator atunci, ma fītīiam si eu cu schiurile si cīnd ceilalti au spus ca e timpul sa plecam, eu nu, ca mai fac o ultima coborīre. si a fost ultima din iarna aceea, ca pe urma am plecat cu Salvarea.

- Asa e īnceputul. Care din noi nu tresare cīnd aude prima oara cum se rupe o tibie. A altuia, dar poate sa fie si a ta. Zgomotul de craca rupta nu se uita niciodata si poate fi, īn exemplul tau, primul contact cu Salvamontul. Cert este ca nu trebuie sa te avīnti prea tare cīnd esti īncepator. Zau, unii nu stiu nici macar sa-si aleaga lungimea schiului. Am afisat chiar si tabele cu marimea schiului, vīrsta, greutatea, īnaltimea, notiunile de baza din domeniul schiului. Toate acestea sīnt aspecte ale prevenirii accidentelor.

- Aveti probleme cu avalansele ?

- Nu, la noi nu. Īn masivul Rodnei mai tfint, dar intra īn atributiile celor din Borsa.

- Dar de degerati, īnghetati, doctore Gyorfi, bineīnteles ca aveti parte.

- Eh, astea le gasesti la tot pasul, īmi amintesc cum prin '70, un cetatean urca la releul de televiziune de pe Mogosa. Era pe la sfīrsitul lui noiembrie si erau cam 16-17° minus. A obosit si s-a asezat, ca dupa cīteva minute sa adoarma. A stat acolo 5-6 ore. Cineva l-a observat, din īntīmplare, si l-a dus la adapost. A facut foarte bine ca nu au procedat asa cum gresit se face de obicei, frecīndu-i-se mīinile si picioarele. Ar fi fost īn mare pericol, īncalzirea trebuie facuta din interior spre exterior, cu un ceai sau cafea fierbinte, cu fiole de īntaritoare putin caldute. Daca īncepi din exterior, sīngele se activizeaza si, asa rece cum e. pulseaza īn organele interne vitale, care nu suporta o scadere a temperaturii sub un anumit punct critic si... cedeaza. Cazurile astea de hipotermie sīnt dificile. si-apoi, totul e sa nu stai prea mult īn zapada. Uneori se mai īntīmpla ca zeci de turisti sa treaca pe līnga tine si sa nu te bage īn seama. Un transfer, de fapt, al mentalitatii de pe sosea. Odata, īntr-o iarna, īn concediu, eram pe Postavaru. Am mers pe poteca īnspre pīrtie, spre Sulinar. Alaturi de poteca, un cetatean cu o fractura la picior. L-am luat īn spinare si l-am dus la adapost, de unde l-a ridicat Salvarea, dar mai grav era faptul ca statuse acolo circa 20 de minute. Trecusera pe līnga el vreo treizeci de persoane, si nimeni nu-l īntrebase ce are, iar el se jenase sa deranjeze.

- Doctore, i-ai īnvatat pe baieti sa faca injectii ?

- Chestiunea e mai complicata. Una intramusculara mai merge, dar ce te faci daca injectia simpla conditioneaza alte masuri medicale ? Au fost multe dezbateri pe tema asta si nu numai la noi īn tara. Vezi, de exemplu vara, administrezi unui turist un ser antiviperin, dar dupa aceea nu stii ce trebuie sa mai faci daca urmeaza o alergie, un soc, si buna intentie se duce pe apa Sīmbetei. Īn mare, i-am īnvatat pe toti sa se descurce. stie fiecare, de exemplu, ce īnseamna un ,,abdomen acut" īn cazul caruia se administreaza doar un calmant, dupa care se impune transportarea de urgenta la spital. E bine sa ai diferite comprimate, fiole de algocalmin, cofeina, mialgin, papaverin. Le-am recomandat baietilor sa aiba īn trusa si o seringa, poate īntīlnesc īn drum un cadru medical. Trebuie sa fii pregatit pentru orice. Un accident pe munte, de cele mai multe ori īn conditii nefavorabile, este mai parsiv decīt acelasi accident petrecut, sa zicem, pe o sosea.

- Īntr-o duminica de ianuarie, sare Kocsik, cu o saptamīna īnainte de raliul Salvamont de la "Padina" din Bucegi, s-a produs un accident foarte grav. Un medic care schia de vreo patru ani, fiind convins ca nu mai are nimic de īnvatat, se aventureaza peste puterile lui. Eram de serviciu pe Mogosa. Īn timp ce urcam cu telefericul, l-am vazut coborīnd cam tare. N-au trecut zece minute si-am auzit ca s-a taiat la picior cu schiul. M-am dus līnga el degraba. Din cauza vitezei prea mari, schiorul a cazut la capatul pīrtiei. Securitul s-a declansat, dar schiul era legat de picior, asa cum se obisnuieste, ca sa nu o ia la vale si sa mai produca un accident. Avīnd o oarecare independenta, s-a rotit si a atins piciorul celalalt, sus la coapsa, taind vena principala femurala. Rana ajunsese pīna la os. Noroc ca un alt medic, aflat īn apropiere si-a scos imediat cureaua de la pantaloni si a aplicat-o drept garou. Dupa maximum 15 minute a sosit targa, apoi Salvarea. Daca accidentul s-ar fi produs sus, pe vīrf sau īntr-un loc mai izolat si nu l-ar fi vazut nimeni, ar fi patit-o rau. si asa pierduse cam un litru si jumatate de sīnge si intrase īn soc hemoragie. Cīnd a ajuns la spital, tensiunea arteriala era de 60l40. Cam sase saptamīni nu a putut sa mearga pentru ca toti nervii īi fusesera sectionati.

Īntr-adevar, e aproape de necrezut ca schiul poate provoca asemenea taieturi. Prima data cīnd am vazut un astfel de accident mi-a venit īn minte gluma despre fotbalistii nepriceputi care-si dau, cum se spune, cu "stīngu-n dreptu' ". Chiar sub cablul telecabinei dintre Cota l 400 si Cota 2 000 din Bucegi, un schior īsi taiase muschiul de la piciorul stīng cu cantul schiului din dreptul. Ar fi interesant de facut o statistica a acestui gen de accidente. Am impresia ca sīnt mult mai dese decīt se crede.

- Am vazut cu ochii mei - povesteste doctorul Gyorffy - cum un schiu care nu fusese legat de picior a plecat la vale, capatīnd īn scurt timp o viteza fantastica. A trecut la o jumatate de metru de capul unei femei dupa ce urcase pe un taluz de la marginea drumului. si asta pe o pīrtie mica pentru īncepatori, domoala, de vreo 100-150 de metri. A trecut ca o sageata. Daca o lovea, s-ar fi produs un accident mortal. Legat de picior īnsa, am vazut ca exista destule posibilitati ca sa-si raneasca ,,stapīnul". Ce e de facut atunci ? Raspunsul s-a dat de curīnd, introducīndu-se, deocamdata pe scara mica, un dispozitiv cu gheare care intra īn functiune cīnd bocancul se dezlipeste de schi, frīnīnd schiul care are tendinta s-o ia razna la vale.

Dar mai avem de-a face cu un accident absurd. Atunci cīnd da unul peste tine īn plina viteza. La 30-40 daca nu mai multi kilometri pe ora, cu 70 de kilograme, poate si mai bine, primesti un soc de vezi stele de toate culorile. E drept ca primesti si scuze, dar ce sa faci cu ele ? Sa le pui sub perna ca sa visezi frumos ? Am vazut o profesoara care s-a ales cu doua vertebre cervicale fisurate, īn urma unei ciocniri din acestea. Ce sa faca biata fata īn Salvare cu scuzele omului de pe pīrtie ?

Doctorul Gyorffy a reusit sa formeze o echipa bine sudata, bine antrenata; fiecare īsi stie locul si atributiile, desi un adevarat om de munte, prin definitie, este īntreprinzator, energic, saritor la nevoie, fara sa fie salvamont ist oficial.

Īntr-adevar, omul de munte este deosebit. Cred ca, de fapt, greutatile, riscul, pericolul care pīndeste, īi apropie pe oameni. Cīnd stai īntr-un bloc si ai apa calda, (dupa o simpla rasucire de robinet, cīnd evacuezi gunoiul pe un burlan, cīnd circuli numai cu liftul, (cīnd iei legatura cu prietenii prin telefon, cīnd privesti la televizor, tolanit īn fotoliu, aproape uiti ca la 20 de centimetri de tine traieste un alt om, o alta familie. Te īntīlnesti cu el pe scara sau īn ascensor si nici nu-l cunosti, nu-l saluti. Pe munte nu-i asa. Mīncarea este bun comun; de dormit, la nevoie se poate dormi si īn sala de mese a.cabanei; cīnd te ratacesti, cabanierul umbla noaptea dupa tine pīna te gaseste; o haina, o patura, un pulover vor fi repartizate celui mai sumar īmbracat. Daca esti suferind esti luat pe sus si dus la adapost. si ajungi sa iubesti muntele ca pe o fiinta apropiata, draga.

Oamenii de munte sīnt oameni de omenie, oameni de actiune. Catalin Manoliu, meteorologul de la "Omu" spunea ca cel care face un circuit cu masina īn concediu se numeste TURIST, dar, odata iesit din automobil si angajat pe o poteca de munte, īsi schimba denumirea īn DRUMEŢ. si pentru ca pe munte oamenii se simt mai apropiati si se saluta cīnd se īntīlnesc, pentru ca el, Catalin, reprezentantul lor, īi iubeste pe toti, le ureaza nu "drum bun", pentru ca drumul e asa cum e, ci le ureaza doar atīt: ,,Poteci īnsorite !" Iar pe vremea cīnd era monitor la schi la Poiana Brasov, dimineata, la careu, striga strainilor: Berg Heil ! (Traiasca muntele !). La care turistii din diferite tari si de diferite limbi raspundeau: Heil ! Teribila radiografie a sufletului unui om de munte ! Dr. Gyorffy īmi spunea ceva asemanator.

- Am fost īn Polonia īn urma cu vreo doi ani, la un seminar "Salvamont". Acolo am fost primiti de un monitor care, fara sa spuna vreun cuvīnt, ne-a condus la cabana unde eram cazati. Cīnd am intrat īn cabana ne-a adresat cīteva cuvinte tuturor celor prezenti si apoi a rostit raspicat: "Muntele este al nostru !"

Toata lumea s-a ridicat īn picioare scandīnd de trei ori: "al nostru, al nostru, al nostru !" Ni s-a facut o primire extrem de calduroasa. Eram doar printre oameni de munte. Parca eram īn "Padina" sau la "Babele", īn Carpatii nostri. Cīt am stat acolo am beneficiat de o atentie deosebita din partea gazdelor. As dori, ca toti oamenii din lume sa fie animati de aceleasi sentimente de prietenie care īi leaga pe oamenii de munte. SĂ FIE PACE sI PRIETENIE SINCERĂ, caci cu fracturile ne descurcam noi !

"La razboi īnainte, la placinte īnapoi"

Emerik Szuhanek, seful salvamontistilor din Petrosani este una din figurile proeminente ale Salvamontului romānesc, īnalt, bine facut, amabil. Voce de stentor. Īmi povesteste despre pasiunile, ocupatiile lui, multe si de diferite feluri. Se ocupa de metaloplastie, numismatica, lucreaza īn lut, sculpteaza mobila populara momīrlaneasca[4] din care are o veritabila colectie. Mai colectioneaza flori de mina (vreo mie si ceva de exemplare) figurine din radacini de copac, fiare de calcat, toate cu carbuni (s-au adunat īn numar de 110), arme vechi. Īn curte - un cīine, o vulpe, cīteva veverite. Pe deasupra mai este si salvamontist. Profesiunea ? Tehnician auto.

- Am eu un of la inima, īmi spune Emerik. stim cu totii ca ne luptam sa reducem importurile acolo unde este posibil, ca se face economie de valuta, ca folosim inteligenta romāneasca, exportīnd-o chiar, īnglobata īn marfa de export de cea mai buna calitate. Īn multe domenii sīntem mai buni decīt altii care au traditie si experienta īndelungata. Iata ce serie īn revista ,,Magazin" din 22 ianuarie 1977: ,,O echipa de specialisti britanici a construit un ingenios aparat portabil pentru interventii de urgenta īn cazuri de accidente cardiace. Aparatul actioneaza asupra muschilor inimii, restabilind functionarea corecta a acestui organ vital. Defibrilatorul este o adevarata uzina electronica īn miniatura. El este actionat de o baterie electrica si cīntareste 3,8 kilograme". Ei bine, eu, fara ,,o echipa de specialisti" si fara falsa modestie, am realizat un aparat simplu, de asemenea portabil, alimentat la baterie, care īnglobeaza īn el, pe līnga acest defibrilator electronic, doua termometre electrice dotate cu termosenzori, care se aplica pe membrele accidentatului (temperatura se citeste pe un ecran) si un stetoscop electronic, al carui senzor se aplica pe piept īn dreptul inimii, asigurīnd permanent īn casca controlul asupra ritmului cardiac. Īn prezent lucrez la un detector electronic pentru gasirea oamenilor acoperiti de avalanse, pe care intentionez sa-l atasez aparaturii de mai sus. Īn ansamblu, aceasta este construita din elemente ce nu-si schimba valoarea la temperaturi joase si cīntareste doar 2,8 kilograme. Toata treaba asta am facut-o cu multe luni īnainte de aparitia articolului mentionat. S-ar putea fabrica īn serie si exporta eventual. Multi medici specialisti s-au mirat vazīndu-1. Avem de gīnd sa-l folosim īn interventiile montane cu Akja, pentru ca se poate fixa pe mīnerul acesteia. Astfel, cel care conduce sania exercita permanent controlul vizual si acustic asupra starii accidentatului, putīnd actiona prompt cīnd ritmul cordului scade. Nu sīnt electronist, sa stii, dar vad ,,tehnic" cum s-ar putea īmbunatati anumite lucruri. Citeam de pilda īntr-un articol despre o salvare īn piscul Cervin (4 478 m) din Austria. Din elicopter, accidentatul a fost ridicat la bord cu ajutorul unui scripete. La operatie au participat cinci oameni. Īn toata lumea se folosesc aceste trolii mecanice, mai bune sau mai putin bune. Eu am īn cap unul care n-ar cīntari nici 20 de kilograme si care ar putea fi deservit de doi oameni, nu de cinci.

Dar sa revin. De unde mi-a venit ideea defibrilatorului ? Tot din practica noastra, din actiunile de salvare. De multe ori, obisnuiti cu consumul excesiv de alcool al unora, care-si zic turisti, nu dam atentie afectiunii reale de care poate suferi omul, si careia alcoolul īi da dimensiuni noi, bruste, daca intervine si el, nefast.

Eram la cabana Rusu. zapada mare, ger de -20°. Stateam de vorba cu baietii, cīnd iata ca vine un copil si-mi zice: "Nene Szuhanek, vino ca e un om cazut jos". ,,Da-l īncolo de betiv", zic baietii mei. Dupa cinci minute vine iar copilul. ,,Nene Szuhanek, vino ca moare nea Cutare, am uitat cum īl cheama".

M-am dus. Chiar daca e beat, s-ar putea sa o pateasca daca sta culcat īn zapada. L-am luat pe Costica Marcau de la teleferic, sa-l ducem jos la statia de autobuz. Cīnd l-am ridicat, am cazut cu el. Avea peste 100 de kilograme. De-abia l-am dus, cale de vreo 200 metri. Pe drum mi-am dat seama ca se petrece ceva ciudat cu el. Avea spuma la gura si privirea speriata, ochii bulbucati, nu putea vorbi. Cīnd ajungem jos, doctorul Lepadatu, medicul nostru, īl consulta si zice: ,,Mai, nu mai are puls de loc, moare pe drum". A-nceput masajul cardiac, l-am bagat īntr-o Dacie si pīna la spital l-am masat continuu. A stat o saptamīna īn spital si a iesit pe picioare. Se confirmase ca e bolnav de inima. As putea spune chiar ca evenimentul de la cabana a avut si o latura pozitiva, pentru ca, datorita lui a aflat de ce trebuie sa se fereasca.

Atunci m-am gīndit prima data la necesitatea unui aparat care sa vorbeasca chiar despre ritmul cardiac, care sa risipeasca īndoielile si bījbīiala.

- Am vazut ca ai hobby peste hobby. Probabil ca esti īntr-o permanenta criza de timp. Cum l-ai adaugat si pe acesta cu Salvamontul ?

- Era prin 1966, iarna. Īn anturajul colegilor de serviciu, la o cabana din munte, am cam exagerat cu bautura si m-a pus Aghiuta sa plec pe un ger de -27° spre vīrful muntelui. La un moment dat, am cazut. Nu mai stiam de mine. Bīrlida, prieten bun si actualul meu coechipier m-a luat īn spate, aducīndu-ma la cabana. A facut cu mine doua ore si jumatate. Eu aveam 87 de kilograme, el vreo 50, caci e mic de statura. Daca nu ma ducea la cabana īnghetam acolo. A fost singura data cīnd am scapat haturile cu bautura si tocmai atunci mi s-a īntīmplat sa-mi pun viata īn primejdie, sau poate tocmai de aceea. A fost īntīmplarea care mi-a deschis ochii asupra virtutilor Salvamontului.

Am pornit acum la o treaba foarte importanta si daca voi fi sprijinit, voi realiza ceva frumos si util. E vorba de īnfiintarea unei echipe de interventii pentru inundatii. M-au impresionat mult evenimentele din anii trecuti. Am vazut cum oamenii, dupa ce se urcasera pe acoperisurile caselor, fusesera luati cu case cu tot de suvoiul apelor, fara ra cineva sa mai poata ajunge la ei. Pe de o parte, am īn vedere fabricarea mai multor barci pneumatice din cīte trei camere de automobil, legate īntre ele si īnvelite de jur īmprejur cu scīnduri, pe de alta parte, vreau sa realizez si un film pentru tineretul ce se pregateste pentru apararea patriei, din care sa īnvete anumite tehnici de salvare, sa mīnuiasca o coarda, sa fileze o barca etc. Pentru ca atunci cīnd nici nu te astepti, poti da ajutor la o actiune de salvare. Am sa va povestesc un eveniment petrecut īntr-o pestera. Maestrul Emilian Cristea si alti specialisti l-au considerat "actiunea anului".

Un grup de speologi amatori, membri ai cercului ,,Focul viu" din Bucuresti au venit la pestera "sura Mare" de la Ohaba ("Ohaba de sub piatra", cum se numeste locul), līnga Hateg, ca sa o exploreze, sa o masoare, sa o carteze s.a.m.d. Unul din membrii cercului ramasese la gura pesterii, afara. Colegii lui urmau sa iasa seara la orele 23, dar n-au aparut toata noaptea. Dimineata, baiatul a intrat īn pestera si a gasit barca pneumatica a grupului, adusa de o viitura. A asteptat sa mai scada apa, a strigat, i-a cautat atīt cīt īi permiteau apele sa intre īn grota, dar nimic. A mai asteptat o noapte singur si dimineata la ora 7 a dat alarma. De cum am ajuns si am vazut barca adusa de apa, mi-am dat seama ca nu-i de joaca. Barca nu fusese legata, deci adapostea oameni atunci cīnd a fost luata de apa. Aveam cu noi tot echipamentul de munte plus o barca improvizata din trei camere de aer. Am format operativ o tabara de baza īn gura pesterii, am stabilit legatura radio, lucru posibil doar printr-un culoar de la intrare. Afara stationa o masina a Consiliului Popular care a preluat legatura si a transmis mesajul sus pe deal altei statii, de unde s-a transmis mai departe la cabana I.E.F.S. "Parīngul", iar de acolo la sediul Consiliului Popular. Totul a mers struna. Au intrat sase oameni, printre care ma numaram, iar patru au ramas afara. Cei patru au facut foc, au pregatit ceai fierbinte, paturi din crengi, au instalat corturile, īnaintarea noastra a fost dificila chiar de la intrarea īn pestera. Pe o lungime de 4-500 de metri exista un defileu de piatra, un canion, īn care era apa, dar apa asta, din cauza stīncilor, avea cīnd 20 de centimetri, cīnd 2-3 metri adīncime. Īn pestera, temperatura apei atingea 8°C si fara costum de neopren, va dati seama ce dīrdīiam. Cei de la "Focul viu" aveau costume de neopren si asta era foarte bine, daca se mai aflau cumva īn viata. La temperatura joasa a apei se mai adauga si curentul propriu al pesterii. O pestera mica nu formeaza curenti de aer, dar un sistem de caverne, cu cīt e mai mare, cu atīt are curentul de aer mai puternic. Dealtfel, acesta este chiar un indiciu pentru exploratorii-speologi care intra pentru prima data īntr-o anume pestera. Aveam īn rīndul nostru un speolog, pe Ladislau Ventel, care cunostea locul, dar nu īn conditii de inundatie. Cīnd am dat de lacul subteran, ne-am gīndit cum sa īnaintam. Se putea face treaba cu barca, transportīnd cīte un om, si apoi filīnd-o īnapoi cu o cordelina, dar am fi pierdut mult timp, asa ca ne-am hotarīt sa riscam īnotīnd cu tot echipamentul: pitoane, ciocane, cordeline, bocanci. Noroc ca am avut lampi de mina care rezista la apa. Īn doua ore am parcurs tot atīta drum cīt facusera speologii īn sase. Īn fine, i-am gasit. Erau sus pe o stīnca, se legasera īn corzi si asteptau, īnca īnainte de a-i gasi, ma gīndeam cum vor reactiona cīnd īi vor vedea pe salvatori. Au fost bucurosi, dar foarte calmi si linistiti. Mi-au povestit cum s-au petrecut lucrurile. Faceau cartarea pesterii. Lasasera pe malul lacului subteran, teodolit, harti, rucsaci si intrasera pe o galerie auxiliara de vreo 100 de metri, sa o carteze si pe aceasta. Deodata au auzit un zgomot puternic. Au proiectat luminile lampilor īn jos si au vazut un val de aproape doi metri care le-a luat totul. Cītiva metri mai departe, pestera fiind strangulata, nivelul apei a crescut si baietii au avut prezenta de spirit sa urce pe o stīnca si sa se lege īn corzi. Astfel au stat 40 de ore.

Cauza viiturii am banuit-o. Ce se īntīmplase ? Pestera avea sus, deasupra, un lac. Bineīnteles ca nivelul lui e cam acelasi tot timpul pentru ca, pe masura ce primeste apa din precipitatii, lasa sa se scurga prin crapaturi, surplusul. Dar, din cauza ploii mari. echilibrul s-a stricat, compensatia n-a mai actionat si apa a bufnit, provocīnd o viitura. Reīntoarcerea a fost ceva mai destinsa, desi baietii erau frīnti de oboseala. Aveau frisoane, de-abia mai puteau sa vorbeasca. Īn fine, am iesit din pestera. Ne era si noua foame. Plecati īn graba, abia putusem sa cumparam cīteva "Eugenii". Actiunea ar fi putut dura, Bucurestenii erau īn pericol de īnec, pentru ca neoprenul acesta este foarte bun pentru mentinerea temperaturii, dar trage apa. Īncet, dar sigur, trage. Īn cazul acesta, cautarea ar fi durat foarte mult. Am cerut alimente la iesire, dar nu ni s-a dat, ca nu cumva sa se creeze un precedent. "La razboi īnainte, la placinte īnapoi".

si nu e singura ,,pilula'' amara pe care ne-a servit-o Consiliul Popular. Am avut odata o actiune īn Retezat. Disparusera 12 studenti dintre care trei erau straini. A fost o dandana... ca sefi mari iesisera de prin birouri ca sa coordoneze toata actiunea. ,,Alarma ! Plecati imediat !"

Spre norocul nostru, Dumitru Bīrlida, colegul nostru, a fost si este un mare alpinist. A traversat Carpatii ,,,a facut" un traseu-premiera īn Tatra, schiaza de minune. si ce si-a zis el ? Urc si fac jonctiunea cu echipa de la Hunedoara a lui Pif (n.a. Abel Ritisan) pentru a tine legatura, ei neavīnd statii. Echipa Hunedoarei venea dinspre partea cealalta a muntelui. Noi aveam īn grija zona muntilor Vulcanului, Parīngului si o parte din zona Lotrului, īn timp ce ,,Hunedoara" are Retezatul. Zonele Iorgovanului - Cīmpul lui Neag, Buta ar fi fost, teoretic, ale lor, dar mai aproape īn timp de noi, pentru ca deplasarea pe Jiu īn sus fiind accesibila, noi ajungem mai repede, pe cīnd ei ar fi trebuit sa traverseze saua Bucurei, un drum de vreo sapte ore. Deci, logic, intervenim noi īn aceasta zona.

Alarma s-a dat pe la 10,30. O ora mai tīrziu am plecat din Petrosani cu un ,,ARO". Era prin martie. Batea lapovita. N-am putut ajunge pīna la cabana Buta cu "ARO", asa ca am continuat drumul pe jos. Aveam legatura prin radio cu Bīrlida si la nevoie ne putea ajuta si statia de pe Parīng. Am mers pīna la epuizare. Īn zona Plaiului Mic de pe Retezat era o ceata asa de densa, īncīt noi, care urcam frecvent, nu puteam sa ne orientam si, culmea, am nimerit īntr-un loc unde era o cornisa de opt metri deasupra noastra. De jur īmprejur vedeai avalansele rostogolindu-se una dupa alta. Am riscat enorm atunci. Stratul de zapada de sub noi nu ne oferea nici o siguranta. Fiindca n-am putut escalada cornisa, am facut un tunel prin ea si asa am razbit mai departe. La ora 15 am fost īn Plaiul Mic. Pentru turisti este un drum de o zi. Cam la aceeasi ora, si Bīrlida a ajuns pe vīrful Retezat. Nu dupa mult timp am fost anuntati prin radio ca studentii gasisera drumul si ca alarma se terminase. Am pornit īn jos. Pīna la drum am batut o cale de 10 kilometri. Masina nu ne-a mai asteptat. De acolo, īnca 27 de kilometri pe sosea. Catre miezul noptii am ajuns īn Cīmpul lui Neag. Autobuze nu mai erau, īn schimb am dat de un sofer cu un microbuz care venise la o nedeie, cum se spune prin partea locului la botez. Dupa multe insistente l-am convins sa ne transporte pīna la Petrosani, unde am ajuns la doua dimineata. Care va sa zica, de dus ne-au dus urgent, dar odata studentii recuperati, nimanui nu i-a mai pasat de noi. si doar aveam tot echipamentul de munte, care atīrna greu. Eh, stiu ca si alte echipe au probleme asemanatoare. Ne mai consolam atunci cīnd rar, ni se trimite cīte o scrisoare de multumire si recunostinta. Uite aici una, a aparut si īn ziarul local. Este legata de cazul cu pestera: "Stimati tovarasi, mai bine mai tīrziu decīt niciodata. Nu demult am citit īn «Romānia Libera» despre actiunea dumneavoastra eroica, v-am admirat curajul, mai ales ca n-aveati echipamentul potrivit. Vreau sa spun ca sīnt mama unuia din cei trei baieti salvati de dumneavoastra. Mie nu mi-a fost povestita mai tīrziu grozavenia, asa cum a fost, fiindca nu sīnt nici tīnara, nici sanatoasa. Nu gasesc cuvinte potrivite pentru a va multumi. Cred ca daca spun ca sīnt mama ma-ntelegeti.

Va doresc tuturor «La multi ani», multa fericire alaturi de familiile dumneavoastra. Daca treceti prin Bocsa, va rog sa ne vizitati.

Cu amicale salutari, E. Vasiliu".

Au trecut luni si luni. Urmatorul seminar Salvamont din toamna anului 1977, desfasurat la Poiana Brasov si grefat pe o conferinta cu participare internationala, dedicata problemelor sportului de mase, nu a avut un rasunet formidabil. Totusi, Emerik Szuhanek nu si-a dezmintit harnicia si inventivitatea, prezentīnd un referat despre un sistem de prevenire a accidentelor provocate de avalanse.

Deocamdata, acest ultim proiect n-a fost realizat, dar toate elementele teoretice sīnt puse la punct, verificate īn prealabil de un grup de cercetatori din Petrosani. Este vorba īn esenta de niste sonde electronice traduc-toare, care pot fi amplasate fix, īn zone de mare afluenta turistica - sa zicem zona Bīlea-Lac, pe un postament de beton de 100 cm- sau volant - sub forma unor bas-tonase īnfipte īn zapada īn zonele periculoase, propice declansarii lavinelor. Acestea percep miscarea si temperatura straturilor de zapada, elemente primordiale īn studiul formarii avalanselor. Sondele mai sus amintite percep, de exemplu, o miscare de ordinul micronilor. Aceasta sensibilitate, incredibila la prima vedere, se argumenteaza de o stiinta mai noua, tensiometria. Exista niste elemente electronice, numite timbre tensiometrice, care se aplica pe o suprafata de metal. La cea mai mica flambare a senzorului, provocata de miscarea masei de zapada, aceste timbre tensiometrice, care functioneaza ca niste rezistente variabile, transmit un semnal greu perceptibil unui generator de frecventa variabila care īl transforma īntr-un curent de frecventa variabila de 27 MHz, frecventa permisa īn telecomunicatii. Semnalul este captat apoi de un īnregistrator de frecventa pe ore si minute. Asadar, se poate face si un studiu īn timp al evolutiei straturilor de zapada din zona - dar care, la deplasari mai viguroase, cu ajutorul unor filtre de frecventa, poate declansa un sistem de alarma vizual sau fonic. Aceasta nu īnseamna neaparat declansarea avalansei; de cele mai multe ori, cabanierii sau salvamontistii sīnt altfel informati asupra depasirilor limitei de securitate, īnregistrate la deplasarea stratului de zapada. Īn asemenea situatii, accesul īn zona trebuie controlat sau chiar interzis.

Pīna acum am vorbit numai de elementul miscare, dar cu aceste sonde electronice se creeaza, am spus, posibilitatea de a masura si temperatura straturilor, stiut fiind ca avalansele se īnregistreaza cu precadere īn perioada de primavara, īn timpul topirii zapezii. Bineīnteles ca la declansarea avalansei concura si alti factori, īn afara miscarii straturilor si a temperaturii acestora. Este vorba de umiditatea si densitatea zapezii, īnclinatia pantei, conformatia solului, valoarea curentilor aerieni īn zona, modul de dispunere a zapezii īn straturi etc., etc.

Daca umiditatea se poate masura usor cu aparatura existenta deja, daca densitatea poate fi masurata īn functie de permeabilitatea ei la lumina cu ajutorul unui senzor de tipul celulei fotoelectrice, celelalte elemente ramīn obiectul unor studii care, corelate cu observatiile si masuratorile mai sus amintite, ar rezolva problema securitatii īn zonele de avalanse. Cu speranta ca mi-ati iertat aceasta digresiune pur tehnica, sa-i dam iarasi cuvīntul lui Szuhanek.

- Ministerul Turismului ar putea lansa o comanda la Institutul de cercetari pentru securitate miniera de la Petrosani, ne declara el cu o īnflacarare, pe care i-o īntelegem. E aici un colectiv de oameni bine pregatiti, multi dintre ei oameni de munte, sufletisti, care sīnt īncīntati sa efectueze o asemenea tema de cercetare.

Asadar, aparatura s-ar putea realiza acolo, urmīnd ca experimentarea ei s-o asiguram noi, salvamontistii petroseneni.

Posibilitatea de a realiza acest nou vis al lui Emerik Szuhanek exista. Echipa din Petrosani asteapta doar avizul factorilor de decizie.

Ultima data cīnd l-am īntīlnit pe Abel Ritisan, tocmai se īntorsese din U.R.S.S. unde, īmpreuna cu cītiva alpinisti de la Brasov, a escaladat cīteva vīrfuri de 5 000 de metri din partea estica a Pamirului.

- Am fost 11 oameni. Am facut cīteva trasee de maxima dificultate. A fost destul de greu, poate si datorita fusului orar - cinci ore diferenta fata de Romānia - dar cele vazute ne-au rasplatit din plin eforturile. De la Samarkand, unde am sosit cu avionul de Moscova, am plecat cu o masina, cale de vreo 300 kilometri, pe vechiul Drum al Matasii care venea din China. Apoi am lasat soseaua ca sa ne angajam pe un drum lateral printr-o zona de canioane extraordinar de frumoase, pe care am mers pīna la altitudinea de 2 600 metri, unde am instalat tabara de baza.

I se spune Pif. Antrenorul lui de schi si alpinism vazīndu-l nu prea īnalt, cu parul mare, cīrliontat, l-a asemanat cu eroul revistelor frantuzesti pentru copii si de atunci toata lumea īi zice Pif. Alpinist de forta, mereu īn forma, Abel Ritisan este capitanul de echipa al centrului Salvamont Hunedoara. Otelar de meserie, bun familist, dupa orele de serviciu īsi gaseste timp sa coordoneze activitatea de salvare montana din zona centrala a Retezatului si a Muntilor Poiana Rusca, teritoriu vast, greu de supravegheat chiar si cu o echipa de 18-20 de oameni, asa cum viseaza el sa aiba īntr-o buna zi, īn documentele oficiale, masivul Retezat nu a fost prevazut cu o formatie Salvamont, dar cu timpul, pe scheletul echipei de alpinism "Metalul" din Hunedoara s-a īnchegat o echipa īn care au fost integrati oameni care cunosc si iubesc muntele, īntre ei si cītiva schiori de performanta. Este o formatie relativ tīnara, care, īn cei doi ani de activitate oficiala a confirmat cu vīrf si īndesat sperantele puse īn ea, rezolvīnd numeroase cazuri de exceptie.

La Consiliul Municipal au gasit sprijinul necesar si spera ca īn cel mult un an si jumatate sa se poata pune la punct si cu dotarea īn materiale de salvare, fara de care nu poti porni cu sanse viabile ca sa ajuti un om aflat īn dificultate.

Iata un caz povestit de Pif īn persoana: - Nu pot uita actiunea din Valea Pietrelor, chiar pe malul lacului Pietrele, unde ne-am dus sa evacuam un cetatean voinic, de vreo 85 de kilograme, cu o dubla fractura la un picior. Īn lipsa Akjei, transportul a fost foarte dificil atīt pentru noi, cīt si pentru el. Omul cazuse cu schiurile. Zapada era si nu prea, dar īndeajuns ca sa se piarda poteca. Drumul prin padurea de jnepeni fiind foarte greu, am improvizat o targa cu care l-am dus pīna la cabana Pietrele. Aici am gasit o doctorita foarte saritoare, Maria Ekel, care i-a dat primul ajutor si l-a transportat pīna la Hateg cu masina personala si apoi la Hunedoara, unde locuia cetateanul. Cu tot ajutorul doctoritei, dealtfel o pasionata a muntelui, īntre momentul cīnd l-am luat de la locul accidentului si pīna i s-au putut acorda īngrijirile medicale la spitalul din Hateg au trecut opt ore si piciorul era īn stare destul de grava. O sanie Akja ar fi scurtat drumul la jumatate. Ca sa nu mai vorbesc de elicopter.

Inutil sa mai insistam asupra necesitatii īmbunatatirii si modernizarii bazei materiale a formatiilor noastre Salvamont. Dar nu totdeauna problema se poate rezolva pe plan local. La Hunedoara, oameni ca Gheorghe Tuduri, īncadrat la Consiliul Popular, dar si membru al echipei Salvamont, Victor Pez, secretar al Consiliului Popular si chiar primarul orasului, Viorel Raceanu pun umarul cu bunavointa la bunul mers al activitatii Salvamontului din īmprejurimile Hunedoarei, dar nu totdeauna rezultatele sīnt pe masura eforturilor depuse, si aceasta pentru ca nicaieri īn tara nu se fabrica statii de radio cu caracteristicile pe care le doresc salvamontistii, iar procurarea saniilor Akja este minata de inexistenta unor centre care sa primeasca si sa satisfaca comenzile ferme venite din toata tara. Exista īntreprinderi la Snagov, Tg. Mures, Baia Mare sau Brasov a caror dotare ar putea permite profilarea unor sectii pentru materiale de salvamont. Ele au si executat, dealtfel, unicate sau serii mici de utilaje, neīndestulatoare, se īntelege.

Alte necazuri ale lui Pif:

- Cel mai mult resimtim lipsa unui medie īn echipa. Avem o echipa de 12 oameni, neomogena, de la Gheorghe Gostian, barbat matur, plin de initiativa, bun organizator, pīna la elevi de liceu. Avem si muncitori si tehnicieni si ingineri si elevi, dar n-avem medic. N-am gasit īnca un medic, pasionat al muntelui, care sa vina sa ne ajute, sa participe cu noi la actiuni. Cum completam aceasta lipsa ? Avīnd īn vedere faptul ca echipa resimte lipsa unui medic, baietii au hotarīt ca, īn perioadele de vīrf, vacante, sarbatori, sa fie permanent prezenti pe munte doi membri ai Centrului, cu scopul de a preveni accidentele si de a le limita proportiile.

Patrularea se face īn concediile baietilor, īn zilele lor libere, īnca de la anuntarea cazului, toata filiera - alarmarea baietilor, scoaterea din productie, echiparea, deplasarea la locul accidentului, acordarea primului ajutor si transportarea la cel mai apropiat spital - se pune īn miscare si fiecare dintre noi are un gīnd bun, īn acele clipe, pentru tovarasul Constantin Faur, directorul general al Combinatului, unde sīntem īncadrati majoritatea, pentru īntelegerea superioara a treburilor noastre, dovedita de dīnsul.

Īmi amintesc de cazul celor zece studenti din Cluj si Bucuresti care venisera īn vacanta pe meleagurile noastre, īn primavara anului 1976. Timpul fiind frumos, au plecat de la cabana Pietrele, cu intentia de a urca īn saua Bucurei si de acolo pe Vīrful Bucura. Au plecat destul de slab echipati si īntre timp se stricase si vremea. Cabanierul stia de aceasta plecare si pentru ca grupul nu venise la masa de prīnz, asa cum anuntase, si nici pīna seara nu aparuse, a coborīt pīna īn comuna Salasul de Sus, la vreo 12 kilometri, de unde mi-a telefonat acasa. Eu am sunat Consiliul si alti baieti, astfel ca mobilizarea s-a facut foarte rapid. Dupa doua ore eram la cabana - o performanta, daca tinem seama de cei 32 kilometri ce despart Hunedoara de cabana. Masina pusa la dispozitie de Combinat ne prinsese foarte bine, se īntelege.

La aceasta actiune ne-am coordonat activitatea cu aceea a salvamontistilor din Petrosani, care au īnaintat pe versantul sudic al Retezatului, īn timp ce noi īl escaladam pe cel nordic. Jonctiunea s-a facut la o ora fixata īn prealabil. Nu i-am gasit pe studenti pentru ca ei prinsesera un fir de vale si au ajuns, pe acesta, la cabana Gura Zlata. Noi trimisesem o masina si pe acest traseu, care i-a si ajuns din urma pe studenti. Erau īntr-o stare jalnica, dar, spre norocul lor si al nostru, de ce sa nu spun, nu era nici un caz grav.

Evident ca ne mai lovim si de situatia cīnd toata bunavointa noastra si a celor care ne īnconjura se farīma neputincioase de vointa implacabila a mortii.

Īmi amintesc cum īn vara lui '75, prin iulie, o tīnara turista a īncercat sa comita un act de bravura pe dificilul traseu de la cabana Gura Zlata spre Pietrele, peste vīrful Judele. N-a tinut seama nici de indicatiile primite, nici de marcaje si, īn loc sa intre pe marcaj pe sub Poarta Bucurei a tinut creasta īn continuare, pe unde sīnt o serie de "jandarmi", adica niste stīnci singuratice. A escaladat unul din acesti "jandarmi" si a cazut īn portiunea numita Turnul Portii, rostogolindu-se pe o panta foarte īnclinata, pret de 25-30 metri pīna spre lacul Taul Portii, unde a decedat. A fost unul din cazurile īn care actiunea noastra nu s-a mai putut numi de salvare.

Am participat la actiuni de salvare si īn Piatra Craiului si īn Cheile Bicazului, ba chiar si īn Bucegi, dar mi-a ramas cel mai adīnc īntiparita īn memorie aceea din 1971. Eram alpinist la "Dinamo" Brasov si ma aflam īn cantonament la "Gura Rīului", īn Piatra Craiului. Pe la ora unu noaptea am fost treziti de un sofer, cu masina caruia am plecat spre Bran. Nu stiam ce s-a-ntīmplat si nici soferul, trimis expres spre noi, nu prea stia. Cīnd am ajuns am gasit elicoptere, autosanitare, lume multa. Am fost pusi imediat īn tema. Disparuse un baiat. Plecati īmpreuna de la cabana Malaiesti, ca sa iasa prin hornurile Malaiestilor spre vīrful Omu, doi baieti s-au ratacit si au luat-o la dreapta, spre Bran. Se īntunecase si, zarind lumini spre Bran, au mers pe o creasta la vale, īn directia salbei de lumini, pīna cīnd s-a ter-minat creasta. Atunci s-au īntors putin si au strabatut un scoc foarte īnclinat. Au alunecat pe panta, nimerind īntr-o saritoare unde s-au accidentat grav. Unul dintre ei care mai putea sa mearga a coborīt deasupra Branului, unde a īntīlnit niste taietori de lemne, iar acestia au dat alarma la Brasov. Celalalt baiat, ramīnīnd singur, a intrat probabil īn panica si a īncercat sa se deplaseze si el. A alunecat īnsa iarasi, pe un alt scoc si aceasta alunecare i-a fost fatala. Dupa o jumatate de zi de cautari, l-am gasit la vreo 30 metri de locul unde-l lasase colegul lui. N-am reusit sa-l scoatem decīt cu ajuto-rul elicopterului.

Muntele este rapace, este nemilos. Nu-i ocroteste nici pe cei care il iubesc statornic, cīnd se īnfoaie, cīnd e posomorīt, cīnd jura ca nu cruta pe nimeni. Chiar alpinistii ver-sati platesc o neglijenta cīt de mica, chemīnd, la rīndu-le, Salvamontul īn ajutor.

Īn iarna anului 1973, de exemplu, o echipa de alpinisti din Timisoara a escaladat traseul Muchia Mare din Coltul Pelegii. Fiind surprinsi de vreme rea, nescontata, au ramas blocati īn perete, pe coarda. Salvamontul hunedorean a fost solicitat sa intervina, īntru-cīt vremea se īnrautatea si ei nu mai dadeau nici un semn de viata. Hunedorenii au ple-cat pe la miezul noptii sa-i caute, bifurcīn-du-si echipa: unii s-au īndreptat spre iesirea din traseu, altii au purces īn jos, la baza traseului. Din cauza vizibilitatii foarte reduse si a vīntului puternic, cea mai dificila problema devenise transmiterea semnalelor.

Īn sfīrsit, echipa de alpinisti a fost gasita.

Era la o lungime de coarda de iesire, dar nu mai puteau urca. Scoaterea din perete si transportarea pīna la cabana s-au facut cu cea mai mare urgenta pentru a se preīntīmpina degeraturile.

Dar daca aceasta actiune s-a terminat cu bine, nu trebuie uitat ca turistii din zona, īn continua crestere numerica, s-au angrenat īntr-o īntrecere inechitabila, tot mai greu de suportat, cu baza materiala stagnanta a mijloacelor de prevenire si salvare. Ce propune rutinatul Abel Ritisan pentru ca ecuatia "divertisment" = "securitate deplina" sa fie una reala ? Cu atīt mai mult, cu cīt presimte ca terminarea constructiei grandiosului baraj din Retezat, de la Lapusnicul Mare, va atrage viligiaturisti, precum un pom īnflorit un roi de albine. Propune: revizuirea marcajelor, īndesirea lor, amenajarea unor refugii la Poarta Bucurei, īn valea rīului Barbat si īn saua Paltinului Galbena din muntele Gīrdomanul. Si ca orice salvamontist care se respecta, are si asprimi fata de turistii care nu-si merita nici numele, nici satisfactiile smulse muntelui. Din considerente ecologice, Abel Ritisan zis Pif mai propune extinderea Parcului National Retezat cu caldarea Bucurei si valea Stānisoarei.

"Pentru suprema abnegatie dovedita īn misiunea grea din Muntii Fagarasului, pentru scoaterea de sub avalanse a victimelor din 17 aprilie 1977 precum si numeroase fapte de omenie, pentru fiecare gīnd solidar cu durerea noastra, multumim pe aceasta cale activistilor de partid si de stat din judetul si orasul Sibiu, militarilor aflati la datorie, membrilor echipei Salvamont, tuturor celor care ne-au ajutat."

Daca-i īntrebi pe salvamontistii din Sibiu ce stiu despre aceasta telegrama, vor raspunde: "Nu ne-am facut decīt datoria."

Avalansa a venit ca de obicei, brusc, cu rautate, cu o violenta care nu admite nici o īmpotrivire. A īngropat sub ea cīteva inimi tinere.

S-a īntīmplat la Bīlea-Lac, pe pīrtia de schi, īntr-o duminica dimineata. Peste noapte, o noua avalansa a mai suprapus doi metri de zapada, ca sa nu mai vorbim de ninsoarea care nu īnceta. Cīnd a venit Salvamontul, abia se mai cunosteau contururile avalansei. Toata omenirea care exista acolo a sarit īn ajutorul echipei. Lotul de biatlon al tarii noastre, oaspetele sau, lotul R.D.G., scoala sportiva de schi din Sibiu, militarii, orice individ pe care-l prinsese duminica acolo, īn creierii muntilor... Actiunea a fost īnceputa marti, dar īnca luni spre prīnz īncepusera sa soseasca primele masini din Sibiu. Drumul de acces spre Bīlea era blocat de zapada. S-a īncercat o tatonare cu elicopterul, imposibila, īn ciuda bunavointei pilotilor. Curajul si priceperea lor n-au putut birui ceata deasa si vīntul napraznic. Atunci s-a apelat la turbofreza de calibrul cel mai mare aflata īn dotarea judetului. si-a croit drum cu greu, centimetru cu centimetru, soferul ei dovedindu-se un brav, chiar asa īnghiontit si luat pe sus de la o nunta, unde petrecea. Īn sprijinul Salvamontului din Sibiu au venit si colegii din Brasov, chiar si scafandrii din Turnu Severin, deoarece vīrful avalansei se prelungise pīna īn lac. S-a muncit din greu, totul a fost o pilda de fraternitate umana.

- Nu era o zona propice avalanselor. Teoretic, pīrtia de schi fusese bine aleasa, ninsoarea de o abundenta nefireasca a provocat īnsa sinistrul, spune Iosif Schneider, seful echipei Salvamont Sibiu. Daca pe vremea aceea am fi avut statii de radio, cum avem astazi, ne-ar fi fost mult mai usor. Cum ne-am descurcat patru ani, īn asteptarea statiilor, din momentul aprobarii frecventei ? Greu. Aveam grup la cabana Negoiu, aveam grupuri la "Bīlea". Oamenii mei trebuiau sa se deplaseze de la cabana la cabana - si sīnt ore si ore de mers - ca sa transmita stiri, sa ia masuri de securitate, sa ceara ajutoare sau sa transporte medicamente si alimente. De la Bīlea Cascada pīna la o coliba pe Valea Doamnei, unde erau izolati niste elevi din Medias, cei sapte salvamontisti au facut noua ore, noua ore de eforturi, de lupta cu zapada. La "Podragu" era cazat un liceu īntreg. Aceia au scapat ca prin minune. E un loc foarte primejdios. Daca aveam statii le spuneam ce sa faca. Am trimis urgent sapte oameni care au spart si macinat zapada, ore-n sir, ca sa ajunga. Noroc ca au venit si prietenii nostri din Victoria, fiindca raspīndisem toata echipa īn prealabil, īn jocul nedorit al telefonului fara fir. Din fericire, īntre noi si Victoria exista o conlucrare perfecta. Nici nu s-ar putea altfel, din moment ce "lucram" īn Zone alaturate. "Parcela" lor se afla īntre cabanele Sīmbata si Podragu, iar a noastra de la punctul Tartīta pāna la Olt, La Chica Pietrelor, de asemenea, Muntii Cibinului, Lotrului si Sebesului unde, datorita īnaltimilor relativ reduse, nu se prea īntīmpla accidente. Stam cu ochii mai mult pe Cindrel, caci el e singurul care s-a "salbaticit", īnaltīndu-se la peste 2 200 de metri. Īn orice caz, principalul efort ni-l īndreptam spre Fagaras. Sīnt locuri frumoase acolo, care atrag ca un magnet, dar si provoaca accident dupa accident. Unul din ele ar fi Strunga Dracului de līnga Negoiu. Cunosc multe cazuri de accidente mai banale sau mai grave, dintre care va voi povesti cīteva.

Mi-aduc aminte cazul acela cu fotbalistii. De la ,,Suru" a plecat spre "Negoiu" un īn-treg lot de fotbalisti - "Unirea" Tomnatic daca nu ma īnsel. Vremea s-a īnrautatit pe parcurs. Trei insi s-au desprins de grup. Grosul s-a alaturat unei scoli care avea un conducator bun si s-a retras din creasta, spre cabana Barcaci, pe la l 400 metri, la patru ore de mers de cabana Negoiu. Prin Barcaci au ajuns īntr-advar, dupa patru ore, la Negoiu. Iata īnsa ca cei trei n-au gasit pe "scurtatura" lor intrarea spre cabana. Derutati, s-au ghidat dupa banda rosie, marcajul de creasta. Au ajuns pe vīrful serbota (2 331 m), unde scria negru pe alb ca e un traseu numai pentru alpinisti si turisti īncercati. Creasta ce leaga vīrful serbota de Negoiu este foarte dura si periculoasa. Au reusit īnsa sa treaca si aceasta creasta pretentioasa. Acolo, sub piciorul Negoiului mai exista o marcaj care vine din vīrf si care duce la cabana Negoiu. Ultima lor salvare. Au ratat-o, neobservīnd intrarea. Epuizati si-au continuat drumul spre nicaieri. Ba nu, spre moarte. Primul pe care l-am gasit era sub vīrful Negoiu, la 50 de metri, nemiscat. Pe celalalt l-am descoperit la 200 de metri, dincolo de vīrf. Era, de asemenea, neīnsufletit. Al treilea a ajuns foarte departe, pīna la Strunga Dracului. Ar mai fi avut 15 minute pīna la refugiul Salvamont Caltun. Traversīnd o portiune mai abrupta, a alunecat īnsa pe zapada si s-a rostogolit īntre stīnci. Nu s-a lovit totusi, epuizarea l-a doborīt. Fusesera īmbracati necorespunzator, īn plus nu cunosteau nici traseul.

Alta data, prin 1974, un grup de cetateni din Ungaria, plecati din Budapesta, au ajuns īn aceeasi zi īn Sebesul de Sus, dar nu s-au oprit aici, ci au urcat si la cabana Suru. O "agenda" din cale afara de īncarcata ! S-au culcat foarte obositi. A doua zi, pe la ora 10 dimineata au plecat de la cabana. Au facut un scurt popas īn caldarea Surul, unde au mīncat, dupa care au plecat mai departe. Au fortat īn mod absurd. La lacul Avrigului au mai īmbucat ceva, īnaintea unui nou urcus. Au ajuns si ei la locul unde cei trei fotbalisti o luasera razna. (Am spus ca pun lanturi acolo sa nu mai treaca lumea, caci desi exista marcaj, nu e respectat.). si-au dat seama, dupa un timp, ca au gresit drumul si s-au īntors īnapoi. Alta vreme pierduta, alte eforturi. Au gasit intrarea īn caldarea serbotei si, la coborīre, epuizarea totala si-a scos, īn sfīrsit, coltii. Īn acel moment, solidaritatea s-a destramat si fiecare a plecat pe cont propriu.

Vreau sa spun ca egoismul acesta apare automat īn situatiile cele mai grele. Probabil ca spiritul de conservare trece la comanda. Psihologia acestor momente-limita ar trebui studiata mai adīnc. Subiectul acesta ar trebui introdus īn studiul scolilor de alpinism si al scolilor de ghizi...

...Pe unii i-am gasit īn caldarea serbotei, altii apucasera sa ajunga pīna la rīul serbota. Acolo, mama fetei care a supravietuit a īncercat sa treaca apa, dar a fost luata de suvoi si a murit īnecata, izbita de stīnci chiar īnainte de Cascada. Era vremea inundatiilor si rīurile aveau un debit bogat. Fata a ajuns si ea la rīu. Trecuse pe līnga o stīna, dar asa de potrivnic a fost timpul, ca nici cīinii n-au simtit-o. Facuse jonctiunea cu īnca un barbat din grup. Erau din ce īn ce mai obositi, īndeosebi barbatul. Fata l-a īncurajat, i-a dat ciocolata, dar a observat ca raspundea tot mai greu la īntrebari, gemea si īncet-īncet s-a stins din viata. Se lumina de ziua. Fata l-a acoperit si a plecat mai departe. A reusit sa treaca rīul si a "tinut" marcajul, iar īn jurul orei 9 a ajuns ia cabana Negoiu. Prima data apare privirii cabana veche, pe un platou frumos, dupa ea urmeaza un dīmb si apoi cabana-hotel Negoiu. Ea s-a oprit la cabana veche. A-ncercat la usa, nimic. A spart o usa si a intrat īn hol, a mai spart o usa si, vazīnd paturile aranjate, s-a culcat, epuizata cum era. Pe la ora prīnzului s-a trezit, si a-nceput sa caute de mīncare. Atunci a auzit clopotul de la un magarus care pastea pe pajiste. A iesit afara si a dat peste cabana mare. A intrat si s-a adresat turistilor, printre care era si un om din echipa noastra. S-a gasit imediat un interpret si-asa s-a aflat despre tragedia grupului. Au plecat imediat īn cautarea lui. I-au gasit repede, presarati pe traseu, fiecare īn locul unde fusese surprins de momentul epuizarii totale. Noi ne īntorceam de la alt accident, la "Podragu". Cīnd am coborīt, ne asteptau Salvarile sa ne duca la locul accidentului. Coborīrea a fost foarte grea si impresionanta pentru un ochi strain. Īnchipuiti-va o caravana de cinci magarusi cu cinci corpuri neīnsufletite. Pe o portiune de 4-5 kilometri, drumul disparuse complet din cauza ploilor, asa ca mergeam pe un povīrnis periculos. Īn unele locuri a trebuit sa instalam un funicular pentru a trece magarii peste vaile mai adīnci. si pentru ca v-am povestit cum am transportat magarii pe cablu, sa va spun ce ni s-a īntīmplat la "Podragu". Unui cetatean din Victoria īi disparuse calul. Probabil, niscaiva turisti l-au folosit pentru transportul bagajelor si pe urma i-au dat drumul. Era un cal mic, mocanesc, cu un breton frumos. Urcase pīna pe la 2 000 de metri si, gasind pasune, a ramas acolo. Cetateanul a plecat īn cautarea lui. La un moment dat, vazīnd o stīna, a vrut sa coboare la ea, dar a alunecat si... Am fost alertati noi. S-a verificat la cabana Turnuri, īnsa nu trecuse pe acolo. Nici īn Victoria nu ajunsese. Cu greu l-am gasit. Se vedeau urmele alunecarii pe zapada. Īn coborīre antrenase si o mica avalansa de pietre. Am mers pe aceasta urma si la capatul ei am dat de corpul neīnsufletit al bietului om. Īntr-un tīrziu am gasit si calul prin īmprejurimi. Dupa ce l-am urcat pe stapīnul lui si l-am legat bine, am plecat spre oras. La un moment dat, calul a alunecat si s-a rostogolit cale de vreo doua serpentine de poteca. M-am temut ca va muri si calul, dar am avut noroc, fiindca se alesese doar cu o taietura superficiala la gīt. I-am acordat primul ajutor: alcool iodat, tampon, leucoplast si cu chiu cu vai am ajuns jos. Cetateanul avea vreo patru copii si ne-am zis ca macar calul sa-l aducem viu. Cīnd am ajuns acasa nu stiam cum sa calificam actiunea de salvare a calului. Eram la prima de acest gen.

Sa nu credeti ca īn Fagaras, activitatea echipelor Salvamont se reduce doar la recuperarea victimelor muntelui. De o importanta deosebita este munca de prevenire a accidentelor, activitatea curenta de marcare a unor trasee, de reparare si construire a unor refugii alpine.

Complementara lucrarilor de marcare din 1975, actiunea ,,Asaltul Carpatilor" s-a soldat cu marcarea a 21 de trasee noi si remarcarea a 23 de trasee care puneau īn pericol traficul montan. Īn prima etapa s-au plantat tabelele toponimice īn toate vīrfurile importante de pe traseu, verificīndu-se si cota de altitudine a vīrfurilor respective, si plantarea īn locul de bifurcare a potecilor si stīlpilor cu sagetile indicatoare de directie. Lungimea traseelor marcate īn anul 1976 totalizeaza aproximativ 400 de kilometri, pe care s-au plantat tot atītia stīlpi de marcaj pentru indicatoare. S-au folosit aproximativ 5 tone de ciment si 300 de kilograme vopsele. Salvamontul sibian a fost sprijinit de un efectiv total de 450 de pionieri, ute-cisti, cadre didactice si sanitare. Cu aportul acestor tineri bravi s-au īncheiat lucrarile de marcaj din muntii Cibin, Sebes si Lotru, urmīnd sa se continue munca pentru īnca 13 trasee importante īn Fagaras, pīna īn 1980. Pentru toate aceste lucrari, conducerea centrului Salvamont Sibiu a dispus parcurgerea īn prealabil a crestei Fagarasului pe timp de iarna, īn vederea īntocmirii unei documentatii de marcare a zonei respective, care sa poata fi folosita īn orice conditii atmosferice si de vizibilitate. Pe baza raportului prezentat de echipa care a strabatut aceasta zona, de la Plaiul Foii la Turnu Rosu, a fost īntocmita documentatia respectiva. Aceste actiuni de marcare sau refacere a marcajelor au continuat si īn vara anului 1977, prin fortele unite ale pionierilor, membrilor formatiei Salvamont, ale tuturor tinerilor care doresc sa faca muntele mai prietenos.

"Īn vara aceasta vreau sa fac din Fagaras un paradis al marcajelor, cu sprijinul pionierilor", ne declara Iosif Schneider. O mare importanta o dau sibienii, actiunii de construire a refugiilor sau de īntretinere a lor. S-au facut lucrari de īntretinere la refugiul Caltun, revopsiri, placari cu betoane, amenajari exterioare si ample reparatii la refugiul de sub Cindrel, devenit astfel o foarte importanta baza de antrenament pentru perioada de iarna, atīt pentru salvamontisti, cīt si pentru taberele de schi din scoli, care se organizeaza acolo īn perioada vacantelor de iarna si de primavara. Ramīne deschisa problema transportului materialelor pentru construirea si repararea refugiilor.

Sub auspiciile centrului Salvamont Sibiu au fost publicate pliante, brosuri, ghiduri turistice. Ghidul "Traversarea crestelor Fagarasului, circuitul muntilor Cibin, Lotru si Sebes", realizat de Alexandru Constantinescu, membru al echipei Salvamont a Sibiului si redactor la ziarul local "Tribuna Sibiului", reprezinta un real ajutor pentru drumetii prin aceste zone, īn duda faptului ca el suporta, la o eventuala reeditare, corijarea unor greseli care s-au strecurat.

- Am cautat sa institui o disciplina de fier īn echipa, continua interlocutorul meu. Sa va dau un exemplu. Odata, un baiat din echipa a ajutat un om, un turist ratacit si obosit si, la insistentele acestuia a acceptat niste bani. Cīnd s-a īntors la tabara de corturi de la lacul Avrigului si-a dat seama de greseala. A mai sculat un coleg si dimineata la ora 7 au fost la cabana Negoiul, unde ma aflam eu si mi-a spus ce a facut. "Cauta repede pe cetatean si adu-l aici". L-a cautat si l-a adus. "Va rog sa va luati banii īnapoi". "Bine, dar m-a ajutat, mi-a carat ranita", "īmi pare rau, un salvamontist nu este un hamal, la hamali dati bani. Unui salvamontist īi spuneti multumesc". A fost o lectie pentru turist, dar si pentru baiatul meu din echipa. si eu am trecut prin ceva asemanator, dar am pretins mai mult decīt un "multumesc".

Īntīmplarea s-a petrecut īntre cabanele Negoiul si Bīlea. Erau doi, sot si sotie. Plecasera īn jurul orei 6 dimineata de la "Negoiul". Cīnd i-am ajuns din urma, pe la ora 14, se aflau de-abia sub Strunga Ciobanului. "Cīnd aveti de gīnd sa ajungeti la Bīlea ?" - i-am īntrebat putin ironic. "Avem scule bune, cort, lanterna", a sunat raspunsul. I-am lasat. La lacul Caltun avem un punct Salvamont, o tabara de corturi. Pe la ora 17,30 am trimis un baiat īnaintea lor, pentru ca īntre timp vremea se schimbase, īncepuse sa ploua si īn jurul lacului este o īngramadire de bolovani care face mersul foarte anevoios. I-a gasit si i-a ajutat. Cīnd i-am invitat sa-si faca cortul līnga noi au refuzat spunīnd din nou ca au scule bune si ca nu trebuie sa ne facem griji īn privinta lor. Desi sotia (mea) ma astepta la "Negoiul" - a astepta e un fel de a spune, fiindca eu plec, dar nu stiu ce gasesc īn drum, nu stiu cīnd ma īntorc -, dupa o jumatate de ora mi-am zis ca e mai bine sa plec dupa cei doi. N-am mers 30 de minute ca i-am gasit epuizati. Din cauza oboselii, nici vorba sa mai poata instala cortul. Am luat rucsacul barbatului, ca era mai mare, iar acesta pe al consoartei. Ea avea niste bocanci foarte frumosi, care erau īnsa agatati de rucsac, iar de mers mergea īn bascheti. Am urcat Laitelul si-atunci mi-am dat seama cīt de incomoda era ranita. Mi-am zis ca īn ritmul īn care mergeam era imposibil de dus īn spate o asemenea ranita, asa ca am luat-o la trap. Crezīnd ca vreau sa fug cu ranita lui, cetateanul a īnceput sa strige dupa mine. L-am lasat sa strige si mi-am vazut de drum. Dupa o buna bucata m-am īntors sa iau si ranita cealalta.

Īntre timp se īntunecase. Aveau o lanterna mare, frumoasa, dar nu mai functiona. Aveam si eu lanterna, dar eram trei. Noaptea pe la doua, am ajuns la "Bīlea". Dimineata ma scoala cabaniera, spunīnd ca are o cetateanca grav bolnava, cu temperatura. N-am ezitat si m-am dus la cei doi din ajun. "Mi-ati spus ca sīnteti doctorita, acum va rog si eu sa ma ajutati." Foarte amabila, s-a oferit s-o consulte pe bolnava. "Aprindere de plamīni". De unde sa luam injectii ? Atunci m-am gīndit la tabara de militari care lucrau la "Transfagarasan" si m-am prezentat la comandant. Imediat m-a pus īn legatura cu medicul lor care mi-a pus la dispozitie medicamentele. Doctorita s-a comportat admirabil. A promis ca nu pleaca de la cabana pīna n-o pune pe picioarele ei pe bolnava. A stat līnga ea trei zile si trei nopti, pīna cīnd i-a ameliorat starea.

- Spuneti-mi cīte ceva si despre echipa !

- Avem o echipa mare fata de alte centre, compusa din circa treizeci de persoane, dar eu as vrea sa fie si mai mare. Zona Fagaras este grea si, daca īn mod normal facem fata, cu ocazia sarbatorilor, cīnd O.J.T.-urile au grupuri īn munte sau īn vacantele elevilor si studentilor, nu mai stiu cum sa ne īmpartim. Vrem ca fiecare grup sa fie īnsotit de un membru al Salvamontului. Avem īn echipa medici, profesori, maistri, muncitori. Ne īntelegem foarte bine. Fiecare pune suflet pentru colectiv. Unul din ei ne-a oferit si masina - un microbuz de 9 locuri - cu care ne deplasam pentru sporirea operativitatii, atīt cīt permite drumul. E drept ca si autosanitarele ni se pun la dispozitie prompt. De asemeni, Militia ne ajuta, īmprumutīndu-ne cīteodata statiile sale portative.

Sīntem sprijiniti īndeaproape de vicepresedintele Consiliului Popular, Nicolae Nan, ca si de unii directori ai unitatilor unde sīnt īncadrati baietii. Am vrea sa fie toti ca directorul Gheorghe Nilca, de pilda, care īntelege pentru ce plecam noi val-vīrtej īn munte, fara sa apelam la formula de īnvoire prin cerere aprobata.

Eu sīnt si antrenor la echipa de alpinism a īntreprinderii. Cīnd e de lucru mai mult la serviciu - lucrez la fabrica de confectii "Steaua Rosie" - amīn pregatirea cu baietii, īnsa cīnd e vorba de o salvare trebuie sacrificat lucrul; si asta o īnteleg colegii mei, colectivul, directorul. Toti vad cu ochii mintii un om pierdut īntre stīnci si prapastii care asteapta un ajutor, care vrea sa traiasca.

Mai exista unele persoane cu care nu ne prea īntelegem. E vorba de ciobani, de multe ori ostili, gelosi pe orasenii care le īncalca "piciorul de plai", "gura de rai". De cele mai multe ori distrug marcajele. Odata am gasit un stīlp scos complet din ciment, si doar īl plantasem la 80 de centimetri adīncime. Alteori ne deterioreaza interiorul refugiilor. Dupa ce am construit refugiul de la Caltun, am stat de vorba si cu bacii care veneau din Muntenia si cu cei coborīti din nord si le-am spus ca, desi e facut pentru turisti, se pot adaposti si ei acolo, cu conditia sa aiba grija, sa respecte munca noastra. Iata īnsa ca din doua rīnduri de priciuri din lemn, unul a disparut, fiind folosit la foc tocmai de ciobanii cu care vorbisem.

Doi ani am muncit la acest refugiu. Spre deosebire de ciobani, cabanierii ne ajuta foarte mult. Sīnt niste oameni de valoare. Chiar si cei mai noi care nu se prea pricep. La Bīlea Lac am facut chiar o miniechipa Salvamont compusa din cabanier plus patru oameni de la teleferic, care pot interveni īnainte de a veni noi cu echipa mare din Sibiu. Le-am dat materiale, cort, sper sa facem treaba buna cu ei. Avem trei refugii din fibre de sticla comandate la Tīrgu Mures. Dispunem deja de un refugiu ca cel de la Caltun, dar ne trebuie forte sa-l caram sus. Daca vom fi sprijiniti si īn procurarea unui elicopter, treaba va merge mai bine. Cred ca īn viitorul apropiat vom realiza chiar niste platforme de aterizari sus pe creasta Fagarasului, care vor fi folosite de elicoptere si īn alte actiuni (vīnatoare, agrement, topografie, antrenamente etc.), īn afara celor de salvare. Sper īntr-o colaborare fructuoasa pentru ambele parti. Daca din cauza penuriei de statii de radio si a slabei retele telefonice īntre cabane si oras sīntem anuntati mai greu, macar actiunea de salvare īn sine sa mearga "ca pe roate", daca se poate spune asa cīnd vorbim de elicopter.

Astfel a grait seful "hanoracelor portocalii", uniforma salvamontistilor sibieni. seful destoinic al unei echipe harnice, bine organizate, disciplinate. Un "hanorac portocaliu" īn peisajul lunar al crestelor Fagarasului reprezinta, se stie, o oaza pentru orice turist aflat īn nevoie.

N-as putea pretinde ca am reusit sa-i cunosc pe toti membrii formatiilor Salvamont ale orasului Brasov si cu atīt mai putin ale judetului, pentru ca, trebuie sa va spun, avem de-a face cu judetul cu cele mai multe echipe Salvamont din tara. Situate īn zona Carpatilor de curbura, Brasovul, Zarnestiul, Sacelele, Predealul, Branul, Rīsnovul, Victoria sīnt piste de plecare spre frumusetile neasemuite ale Postavarului, Pietrei Mari, Pietrei Craiului, Bucegilor, Fagarasului. Zilnic si īndeosebi sīmbata si duminica, īsi iau rucsacul īn spate si pleaca pe potecile muntilor mii de localnici, urmīnd ca alte mii sa coboare din trenurile de vacanta sau din automobilele proprii. Este zona cu cea mai mare densitate de oameni care vor sa evadeze din stressul orasului, din bratele poluarii. Se spune dealtfel ca de la l 400 metri altitudine īn sus, dispare orice germen de boala. Cea mai buna reclama ? Localnicii īnsisi, oamenii crescuti la munte, vigurosi, rosii īn obraz, longevivi.

Cine nu-l stie pe mos Leman, a carui dragoste de munte a ajuns proverbiala ? La cei peste 80 de ani ai sai urca muntele zi de zi. Cunoaste atīt de bine muntii din jurul Brasovului, īncīt nu o data a fost de mare ajutor drumetilor care l-au solicitat īn diferite situatii. Altminteri, taciturn, legīnd greu prietenii, nu a ezitat sa doarma īntr-un culcus facut īn zapada, desi fusese invitat de salvamontistii brasoveni sa doarma cu ei īntr-un refugiu alpin, īntr-o noapte geroasa de iarna. si daca mos Leman nu a fost īnca cooptat īn echipa de salvare montana a orasului Brasov, sa nu credeti ca documente oficiale impun vreo limita de vīrsta pentru membrii Salvamontului. Exemplul cel mai graitor este Traian Flucus, unul dintre alpinistii de seama ai tarii, capitanul de echipa al salvamontistilor zarnesteni. Apropiat de vīrsta unei jumatati de veac, raspīndeste īn jur un iz de vigoare si tinerete, cu toate ca ultima oara cīnd ne-am vazut, prin primavara anului 1977, avea o oarecare rigiditate īn miscari din cauza unei coaste rupte la o Alpiniada de la Bīlea.

Pe "nea Traian", cum īi spun cu respect toti oamenii care-l cunosc, l-am gasit trebaluind īn jurul casei, cu un frumos cīine lup alaturi. Casa frumoasa, curte frumoasa. Cīt despre priveliste, ce sa mai zic. Situata la iesirea Zarnestiului sub crestele mīndre ale Pietrei Craiului, casa lui pare o lacrima cazuta din ochiul Muntelui, care a plīns o data de mila celor care forfotesc īn zaduful si praful de la ses.

- Īntr-adevar, rnuntele-i colea, īn schimb sīnt eu cam departe de centrul orasului, de gara... Cīnd avem vreun accident sus īn creasta, īl trimit pe baiatul meu cu bicicleta sa-i anunte pe ceilalti. Nu avem nici unul telefon acasa. Cel mai greu īnsa e cu anuntarea accidentului din munte īn oras. Ori de cīte ori se īntīmpla ceva sus trebuie sa vina cineva sa dea alarma. De multe ori, accidentele se anunta imediat la Brasov, pentru ca, daca se coboara spre Dīmbovita sau prin Bran, este mai usor sa se telefoneze direct la Brasov. Adevarul e ca, din fericire, pīna acum am avut accidente mai usoare, desi au fost si cīteva grave. Dar atīt de grave, īncīt nici o interventie nu mai folosea la nimic.

Am format echipa Salvamont īnca din 1970. Eu, care practic alpinismul din 1950. am fixat ca prim criteriu de selectie cunostintele īn alpinism. Īn alte parti ale tarii trebuie sa fii īn primul rīnd un bun schior, dar aici numai cu cunostinte solide de alpinism faci treaba. La īnceput erau trei membri care activau pe līnga centrul Salvamont Brasov. Apoi s-au īnfiintat echipe pe centre: Zarnesti, Sacele, Victoria s.a.m.d. Am marit echipa de la trei la sase oameni. Īn privinta echipamentului nu ne putem plīnge, dar cu materialele de salvare stam mai rau si cred ca acestea sīnt baza, uniformizarea echipamentului fiind de importanta mai mica. Ne-am dotat singuri cum am putut. Am realizat o targa montata pe schiuri, conceputa īn īntregime de noi, ca sa vedem apoi o inventie asemanatoare, īntr-o revista franceza de specialitate. Se pare ca sistemul targa-schiuri este mai bun decīt Akja, pentru ca are stabilitate mai mare pe zapada fata de Akja care, cu fundul sau plat, aluneca si lateral. Īn ceea ce priveste oamenii, toti sīnt alpinisti unu si unu, īn majoritate membri ai Asociatiei sportive Celuloza, unde functionez ca antrenor īn timpul liber, pentru ca eu, de meserie strungar, lucrez la Combinatul acesta din Zarnesti. Am avut si oameni care si-au facut socoteala ca-si pot spori cīstigul material. S-au lamurit īnsa si au plecat. Altii au urmarit numai performanta, doar sub unghiul ei sportiv, īnsa si acestia s-au eliminat īncet-īncet. Despre prietenii si inamicii nostri, turistii, ce sa va spun ? Sīnt unii care se considera superiori din punct de vedere intelectual celorlalti turisti si tocmai ei fac greselile cele mai grave pe munte. De exemplu, studentii ne dau foarte mult de lucru. si-apoi mai e acea psihologie de grup care face dintr-un om linistit, calculat, aproape timid, un individ expansiv, "atotcunoscator", volubil si "īntreprinzator". Unii nu au echipament, altii nu cunosc traseele, aud, nu se stie de unde, ca īn Piatra Craiului cutare traseu e extraordinar de frumos, lucru posibil, dar ceea ce nu stiu ei e ca aici exista o problema speciala, neīntīlnita īn alti munti. Fiind unul din locurile populate cu multe capre negre, cu timpul, se formeaza adevarate poteci pe brīnele pe care circula ele, poteci care se īntretaie cu traseele turistice. Pe timp de ceata este usor sa le confunzi si daca apuci pe o astfel de "poteca" care se poate īntrerupe pe o distanta de 2-3 metri, accidentul e iminent. Capra sare, dar turistul se prabuseste īn hau. Piatra Craiului nu-i un masiv atīt de mare, dar la fiecare pas īntīlnesti neprevazutul. Mi-aduc aminte de cazul unui cetatean care, din curiozitate, s-a dus īn partea sudica sa vada cum arata o ,,saritoare", o vagauna peste care sar caprele negre. A vazut asa de bine, ca a cazut īn ea. Ne-am dus sa-l scoatem, dar nu ne-a fost deloc usor. Peretele era o stīnca foarte friabila, de fapt toata partea aceasta a partii sudice din regiunea Marelui Grohotis e friabila. Baietii au batut doua pitoane de asigurare si-au īnceput sa lase victima jos, pitoanele nefiind astfel fortate prea tare, pentru ca cei de sus tineau de coarda. Dar īn momentul cīnd unul din baieti a intrat īn rapel, cele doua pitoane au īnceput sa iasa. A fost clipa de groaza a vietii mele. Nu s-a īntīmplat totusi nimic, dar de atunci, unul din baieti s-a retras din Salvamont. Alta data, un tīnar de vreo 17 ani pe nume Andrei Deleanu, plecat īn Piatra Sudica pe traseul Zanoaga-Piatra Mica, īn loc sa mearga pe marcaj spre cabana Curmatura, a ales un scoc. Pe undeva, acest scoc avea si niste "saritori" si o portiune de grohotis pe care cum īl misti, cum pleaca. La coborīre a "deranjat" o portiune de grohotis, care a pornit la vale cu el. Ceilalti, neputīnd coborī, au ocolit si au anuntat accidentul. Am plecat de īndata. Ca sa ajungem la fata locului am facut doua rapele. L-am scos din stīnca si l-am coborīt pe coarda. Spre surprinderea noastra, nu a avut traumatisme din cale afara, ci doar un umar luxat. A fost o propaganda buna pentru ceea ce facem noi, pentru ca tīnarul era localnic, asa ca povestea faptei noastre a circulat īn zona, din om īn om.

Adevarul este ca sīntem sprijiniti īndeaproape de autoritatile locale - ma gīndesc īn primul rīnd la directorul īntreprinderii locale si la Consiliul Popular. Recent am cerut la Consiliu sa ne repartizeze un medic si, daca se poate, si un lucrator de militie, care devine din ce īn ce mai necesar. Unii turisti vin cu bautura īn Piatra Craiului si dupa consumarea ei nu mai sīnt aceiasi oameni cu care ai vorbit dimineata. Fac foc īn refugii, cum e cazul refugiului de la Muchia spirlei, un loc bun de popas, cu 30 de locuri la priciuri. Nu e singurul nostru refugiu. La Diana am facut, de asemenea, un refugiu cu doua camere, una pentru gatit si eventual uscat echipamentul, alta cu 40 de priciuri pentru dormit. Am primit si doua refugii din fibre de sticla, unul montat īn creasta si altul, de asemenea, īntr-un loc cu multe accidente la activ. Speram ca accidentele sa se rareasca sau cel putin sa se termine cu bine, cum a fost cazul unei tinere ratacite pe aici, prin muntii nostri. Era un grup īntreg plecat īnca de sīmbata seara la "Curmatura". A doua zi, pe La ora 14,00 s-au īndreptat spre Zarnesti. Pe drum, vremea s-a īnrautatit, astfel ca din cauza cetii nimeni nu a observat ca fata ramasese īn urma. Cīnd si-au dat seama au tot strigat-o, dar ea n-a raspuns. si-au zis ca a luat-o īnainte pe o scurtatura. Ajunsi īn Zarnesti au constatat ca fata īnca nu venise. Era ora 8 seara cīnd m-au anuntat. Am trimis imediat, doi baieti cu biciclete pe la colegii de echipa din oras. Īn scurt timp au venit vreo trei. Eram deja 6-7 persoane. Ne-am gīndit sa cautam fie spre Prapastii ("Prapastiile Zarnestului"), fie spre Rīu ori spre Zanoaga, prin padure, ca si acolo exista niste locuri primejdioase, niste "saritori". Pīna spre ora 2-3 dimineata am tot strigat, dar n-am primit nici un raspuns. Ne-am īntors acasa cu gīndul ca a doua zi, pe lumina, sa reīncepem cautarea. Dimineata, cīnd tocmai ne pregateam de plecare, ceta-teanca a aparut singura dinspre munte, ca o zīna a zorilor. Se ratacise si ajunsese la un moment dat deasurpa unei muchii care cobora spre Defileul Prapastiilor. Daca ar fi luat-o pe acolo s-ar fi trezit īn fata cu o cadere libera de vreo 150 de metri. Fata a auzit strigatele noastre si, observīnd ca acestea vin din sens opus directiei īn care mergea, s-a īntors īnapoi. A strigat si ea, dar noi n-am auzit-o. Tot urcīnd, a ajuns īn poteca marcata, īntīmplarea a facut ca, īn loc sa o ia spre dreapta, spre Zanoaga si Zarnesti, a mers īn sens opus, dezorientata cum era, si a ajuns īnapoi la "Curmatura" cam pe la aceeasi ora la care ne īntorsesem noi acasa, adica la 3-4 dimineata. A plecat imediat spre Zarnesti si a ajuns cu bine, dupa cum va spusei.

- stim ca īn aceste zone traiesc capre negre, ca sīnt o serie de plante rare, ocrotite de lege. Cum respecta turistii oprelistile impuse īn vederea perpetuarii acestor specii de fauna si flora alpina ?

- Parte din Piatra Craiului este rezervatie naturala. Facem ce putem pentru apararea acestor specii, dar numai cu vorba buna. Nu sīntem īnvestiti oficial sa aplicam amenzi. Cert e ca Sīngele Voinicului nu prea se mai gaseste la īndemīna oricui, ci doar pe trasee pe care ajung turistii si alpinistii īncercati; iar acestia fiind, prin definitie, oameni de munte, nu este nevoie sa fie urmariti oa nu cumva sa culeaga asemenea plante. Ei nu pot fi suspectati. Exista o īntelegere, un pact nescris īntre oamenii acestia: de a ocroti muntele si valorile lui, asa cum noi, salvamontistii, respectam legea colaborarii si īntrajutorarii neconditionate. si cīnd spun aceasta ma gīndesc la "cazul Anghelide", cum a fost numit un caz care ilustreaza colaborarea dintre diferite centre Salvamont din tara (semn ca nu ne īntīlnim numai la raliuri si seminarii) - Brasov, Zarnesti si Cīmpulung. Īn ziua aceea avusesem o alta problema: un cetatean fusese "traznit" īn furtuna si īn timp ce-l aduceam jos m-am īntīlnit cu niste vīnatori care mi-au vorbit despre accident, dar mi-au mai spus ca "Brasovul" l-ar fi si coborīt, deci nu mai era nevoie sa mergem si noi. A doua zi īnsa ni s-a cerut sa ne ducem, fiindca cetateanul ramasese īn perete. Fusesera de fapt doi. El, inginerul Anghelide si o tīnara, amīndoi alpinisti de performanta. Brasovenii Mircea Noaghiu, Alexandru Floricioiu, Adrian Tanase o scosesera pe fata nevatamata, īnsa inginerul ramasese īn perete īntr-un loc numit Muchea Rosie. Ne-am dus noi, desi ploua cu galeata. Am facut vreo trei īncercari, dar am ajuns doar sub locul unde se presupunea ca se afla inginerul Anghelide. Tavanul, de vreo patru lungimi de coarda, era greu de pitonat. Noaptea ne-a surprins pe traseu nemīncati, uzi. Am dormit sub un pom, pe buza unei ,,saritori", caci īntunericul nu ne permitea o orientare ideala. A doua zi am facut o alta varianta a traseului de urcare, traseu pe care l-am dirijat de jos. Īntr-adevar, am reusit sa ajungem acolo. Dar accidentul fusese mortal. L-am coborīt destul de repede īn rapel, īntr-un fel, actiunea se sfīrsise. Dar ce trista misiune, sa redai familiei un corp neīnsufletit !

Cei mai multi dintre noi ne speriem daca vedem un om lesinīnd. V-ati gīndit vreodata ce simt acesti baieti cīnd se duc sa salveze un om si gasesc doar un corp neīnsufletit, uneori mutilat de caderea groaznica ? L-am īntrebat odata pe inginerul mecanic Gerald Lexen de la Salvamontul brasovean daca-i impresioneaza accidentele.

- Depinde de caz, caci sīntem si noi destul de tabaciti si tari de īnger. A fost o īntīmplare īn Bucegi, dupa care n-am mai fost īn stare sa conduc o masina. Un baiat de 14 ani urcase Bucegii cu mama si sora sa. Parintii erau, pare-mi-se, despartiti. Cei doi copii urmau sa mearga la Cluj, īn vacanta, la tatal lor. Dar el n-a mai scris asa ca mama, ca sa le faca o placere, i-a dus la munte. Pe Platoul Bucegilor s-au īmprietenit cu un grup de cehi cu care au ajuns pīna la "Omu". Acolo, pe la prīnz, i-a prins vremea nefavorabila: vīnt puternic, nori grei de ploaie. Baiatul se īmprietenise cu o fata de vīrsta lui, cu care s-a lansat īntr-o escapada dupa floarea de colt. Īntr-un moment de neatentie, baiatul a alunecat si a cazut vreo 60 de metri. Cazatura fatala. Īn acel moment, un profesor care venea pe drumul de vara ce traverseaza Bucsoiul, l-a vazut, dar neavīnd coarda a anuntat cabana Malaiesti cīt a putut de repede. De aici apelul a fost transmis Predealului pentru ca se ajungea mai repede decīt din Sinaia, si apoi noua. - Īntr-adevar, eram īntr-o seara cu prietenii la barul "Robinson", intervine unul din baietii de la Predeal, pe nume Dumbrava. Statia meteorologica de la "Omu" anunta statia Predeal ca disparuse un copil de 14 ani. Am plecat cu o masina a unitatii de vīnatori pīna la Diham. A-nceput o ploaie atīt de puternica, īncīt soferul nu mai vedea drumul. Sergentul major Ion Bora s-a instalat cu lampa de carbid, o lampa puternica pe care o cerusem de la ceferisti, pe aripa din fata a masinii, pentru a pilota soferul. Era īntuneric cīnd am ajuns la Diham. Ce puteam face pe o asemenea vreme ? Ne-am trīntit putin, ca pe la ora 3 dimineata sa ne sculam si sa plecam spre Malaiesti. Acolo cabanierul ne-a povestit ca un turist vazuse toata tarasenia si daduse alarma. Ajunsi la locul accidentului am vazut tristul tablou. Copilul cazuse de la 60 de metri, īn cap. Īntre timp a fost alertat "Rīsnovul".

- Mama lui fusese anuntata, continua brasoveanul Lexen, si o vedeam cum se apropie, īnsotita de fetita ei. Baietii din Predeal au luat fetita si s-au departat putin. Mama a-nteles imediat situatia. Am plecat spre cabana. E groaznic sa mergi cu un om asa de distrus, cum era aceasta femeie. Pe drum īsi ,,vedea" fiul din cīnd īn cīnd pe o stīnca, viu si sanatos. Lasase masina la "Gura Diham" si m-a rugat sa i-o aduc pīna la Brasov. Am permis de conducere, dar nu ma simteam īn stare sa conduc o masina si nici ea nu trebuia sa urce la volan. I-am zis sa plece cu trenul, cu ce o putea, dar sa lase masina acolo, deocamdata. Era din Bucuresti, numele nu i-1 mai stiu. Eram trist ca mai sīnt si cazuri īn care nu mai poti face nimic. Dintr-un astfel de accident, muntele iese putin cu obrazul patat. Se zice ca el e vinovat. Uneori da, dar de cele mai multe ori omul poarta īntreaga raspundere.

Daca reusim sa salvam un om sīntem de doua ori bucurosi. O data ca am salvat o viata si a doua oara pentru ca stim ca omul acela a īnvatat foarte mult īn clipele de suferinta. Īn tot restul vietii va fi prudent, nu va mai risca nebuneste, nu va mai consuma alcool pe munte s.a.m.d. Din pacate, alcoolul ne da īnca mult de furca. Ma gīndesc acum la tinerii aceia din Sacele. Plecasera la sfīrsit de saptamīna, baieti si fete, sa se distreze la cabana Piatra Mare. Cum la cabana aceasta nu se mai vīnd bauturi alcoolice, doi dintre ei s-au oprit la Dīmbul Morii, aprovizionīndu-se cu cīteva sticle de aperitiv "Muresul". Din cauza efortului depus pentru a-i ajunge din urma pe colegi, li s-a facut sete si au tras cīte o dusca. La circa 40 de minute de cabana Piatra Mare, la punctul numit Saivane, unuia din ei, dupa ce golise o jumatate de sticla i s-a facut rau. Celalalt i-a dat sa bea din acelasi soi de fernet, ca sa-si revina. Pe undeva sīnt si accente de tragicomedie, nu credeti ? Vazīnd ca "leacul" nu-i era de folos, a alergat la cabana dupa ajutor. Grupul care īntre timp īi ajunsese l-a luat pe sus si pe la ora 19 se aflau la "Piatra Mare". Dar situatia omului era cīt se poate de grava. I s-a facut ore īntregi respiratie artificiala, dar la primul ceas dupa miezul noptii a decedat.

Cabanierul plecase dupa noi: "Veniti repede, caz grav la «Piatra Mare»". Cīnd am ajuns la cabana, nu se mai putea face nimic. Medicul nostru a constatat decesul. E drept ca suferea si de o boala care interzicea alcoolul, dar nu sfatuiesc pe nimeni sa faca ce-a facut omul nostru. Daca va mai spun ca cetateanul avea 24-25 de ani, era casatorit si avea si un copil de cīteva luni, va dati seama cīt de tragica a fost toata povestea. Caz tipic de victima a beatitudinii īn fata muntelui, a anturajului vesel, a tendintei de teribilism.

Alta data, un grup de tineri din comunele Voila, Recea, Breaza, comune apropiate de "Sīmbata", a plecat spre cabana. S-a baut excesiv de mult. La īntoarcere, unul a ramas īn urma. Fiind beat si epuizat de drumul anevoios, a īnghetat pe drum. S-a īntīmplat īn februarie 1977 si e un caz tipic de iresponsabilitate.

Salvamontul municipiului Brasov este una din formatiile cele mai puternice din tara, avīnd un efectiv relativ mare, īmpartit īn doua echipe conduse de Mircea Noaghiu si Mircea Opris, maestri ai sportului si antrenori de alpinism. Echipa se compune din muncitori, ingineri, economisti, chiar un bijutier. Omogenitatea sufleteasca este dublata de priceperea de salvamontist; au si contributii tehnice remarcabile īn miscarea salvamontista din Romānia. Ar fi de amintit, īn primul rīnd, acele refugii din poliester armat cu fibre de sticla de care s-a mai discutat. Fabricate la Tīrgu Mures, se aseamana cu un fagure, cu elemente hexagonale, īn forma de calota sferica, ce aminteste ochiul unui fluture. Sīnt destinate a adaposti zece persoane. Au o buna termoizolatie si sīnt formate din 21 de panouri hexagonale, cu cinci ferestre care prin montare alcatuiesc o īncapere de 2,10 metri īnaltime. Toate aceste panouri īn greutate totala de 140 de kilograme au fost carate īn spate, īmpreuna cu materialele necesare turnarii unei platforme pe care urmeaza sa se aseze calota. Se preconizeaza ca īncalzirea lor sa se realizeze cu carburanti chimici.

Un refugiu de acest gen se afla pe Vīrful Ascutit din Piatra Craiului si alte doua īsi asteapta momentul cīnd vor fi luate īn spinare si transportate pe munte de catre salvamontisti.

Nu sīnt singurele refugii transportate si montate de ei. Pe un picior al muntelui Berevoiescu Mare si īn Valea Rea a Moldoveanului, sub vīrful Moldoveanu, exista deja doua refugii metalice, mari, viu colorate, fiecare cu cīte 24 de locuri de dormit la priciuri, capacitate uneori diminuata, pentru ca īn viziunea unora, priciurile sīnt bune si pe foc.

- Īn schimb, intervine din nou Gerald Lexen, unele refugii ca cele de la Diana si spirla se prezinta neasteptat de bine. Dupa ce le-am renovat complet prin vara lui '76. le-am vizitat ulterior si am gasit ceai, lumīnari, chibrituri, felinare, vreo trei, o bucata de slanina...

- Cine le aduce ?

- Turistul, adevaratul turist. El lasa acolo o parte din lucrurile sau alimentele care īi prisosesc, astfel ca poti organiza chiar o petrecere, asa cum s-a īntīmplat la refugiul spirlei, unde 30-40 de persoane s-au putut distra de minune. La "Diana", una din cele doua camere este pe jumatate plina cu uneltele de la constructie, dar n-a disparut nimic, desi aceste refugii, ca toate celelalte, sīnt permanent deschise. Aici e o chestie de tactica. Cu cīt faci un refugiu mai frumos, cu atīt se mentine mai bine. Probabil, ordinea si curatenia impun respect. Combustibilul pentru īncalzit ramīne īnsa o problema. Pe vīrfurile unde sīnt amplasate refugiile nu exista lemn, ci doar pasuni si piatra. Rezolvarea cred ca sta īn determinarea turistilor, ca fiecare, la iesirea din padure, sa ia cu sine un lemn uscat, o craca cazuta si sa o depuna līnga refugiu. Īn zilele reci de iarna, cu viscol si ger, o rezerva de lemne poate īnsemna salvarea, viata. Oricum, noi, din doua īn doua saptamīni, inspectam refugiile. Pe multe le gasim īn stare deplorabila. Ultimul exemplu este Berevoi, pe al carui geam spart sufla vīntul. Corigenta la civilizatie. Nu se gīndesc ca uneori e dificil sa īnlocuiesti un geam īn mijlocul orasului, la bloc, dara-mi-te īn vīrful muntelui ! Evident ca am pus o bucata de plastic, pentru moment, dar as fi preferat sa pun o bucata de piele din obrazul celui care s-a razboit cu fereastra.

- Iata, īnsa, intervine Ilarion Leonte, economist la Consiliul Popular al municipiului Brasov, ca, uneori, turistii nu se folosesc de sansa pe care le-o ofera un refugiu, asa cum s-a īntīmplat īntr-o duminica a unui īnceput de martie ! Doi studenti de la Arte Plastice din Bucuresti venisera cu gīndul sa parcurga creasta Pietrei Craiului. Pe la ora prīnzului a-nceput viscolul. Cei doi erau īmbracati cam subtire pentru ca pīna atunci timpul fusese favorabil. Cīnd si-au dat seama ca nu mai pot face traseul s-au īntors, desi ajunsesera aproape de vīrf si ar fi putut utiliza refugiul care-i astepta, nu departe. Asta a fost marea lor greseala. Cel mai mic - unul era īn anul I, celalalt īn anul II - n-a mai rezistat si a cazut. Colegul lui a plecat la cabana Curmatura dupa ajutor. A venit cabanierul cu doi oameni. dar era prea tīrziu.

Invitam īnca o data drumetul obosit si īnghetat sa foloseasca refugiile īntīlnite īn cale. Ele au menirea sa fragmenteze distantele dintre cabane. Īn numele acestei idei, salvamontistii judetului Brasov, printr-o nobila perseverenta si daruire, au amenajat, pe traseele lungi, cīte un adapost la fiecare ora de mers.

Moartea studentului a fost nedreapta, stupida, la fel ca a acelui alpinist de la Clubul Dinamo care facuse īn iarna anului1977 un traseu pe versantul nord-vestic al Pietrei Craiului - Zona Ciorīnga Mare. Dupa terminarea traseului, la īntoarcere, se afla īntr-o portiune dintre doua abrupturi. Era zapada si gheata. Fie ca si-a agatat coltarul īn pantalon, fie ca i-a intrat coltarul īntr-o fisura, fapt este ca s-a īmpiedicat si a cazut.

Īmi amintesc ca sinaianul Decebal Mehedinti īmi spunea despre coltari ca sīnt foarte periculosi pe munte. Īn ceea ce īl priveste, si-a facut ferfenita o pereche de pantaloni pīna a īnvatat sa umble cu coltari.

- Tot pe linia grijii fata de om, continua Ilarion Leonte, am instituit un punct Salvamont permanent la "Plaiul Foii", unde avem un om care da asistenta medicala si prim ajutor celor care-l solicita, asa cum avem de fapt si la hotelul Teleferic īn Poiana Brasov, la Pīrīul Rece - Predeal, la Clabucet Plecare - Predeal. Sīntem primul centru Salvamont din tara, care avem permanent oameni īn munte, īn numar de trei, retribuiti din fondul Salvamontului. De asemenea, dispunem de fonduri pentru īntretinerea traseelor, a indicatoarelor. Desi un refugiu de fibre de sticla costa īn jur de 25-30 de mii de lei, noi am reusit sa-l reducem la 14-15 mii lei prin munca patriotica, carīnd duminica de duminica cu spatele, cīte un panou, facīnd si alte lucrari care reduc devizul, practic, numai la cheltuielile materiale.

Lucram, la ora actuala, la un regulament - primul din tara - al formatiilor Salvamont, īn care urmeaza sa se stipuleze chestiunile de amanunt ale activitatii noastre, cum ar fi, de exemplu, trusa medicala. Documentele oficiale prevad un barem, un minimum necesar de medicamente, īnsa printre acestea sīnt si unele care - experienta ne-a dovedit-o - nici nu vindeca, nici nu omoara, n-au nici un efect, decīt cel mult unul psihologic. Bineīnteles ca acesta era un īnceput, un punct de start administrativ si, ca orice īnceput... a fost depasit. Apoi fiecare centru are problemele sale caracteristice. Unul are mai mult de-a face cu accidentele de schi si-si pregateste trusa īntr-un fel, altul are de īnfruntat avalanse sau degeraturi si-si pregateste trusa alt fel. De multe ori n-ai nevoie de nici un medicament. La o fractura, o luxatie, o contuzie, īi dai omului un ceai fierbinte, ciocolata, glucoza si, bineīnteles, īi pui atele, dupa care-l transporti la spital. Pe pīrtiile din Postavaru exista trei-patru cadre medicale cu pregatire medie care dau asistenta la fata locului. Din punctul acesta de vedere stam bine, īnsa ne pare rau ca nu avem medici īn echipa, adica medici care sa schieze bine, sa se catere bine... E greu sa gasesti omul care sa īntruneasca toate aceste calitati. Dar cel mai important lucru este diagnosticarea. Īn functie de diagnosticul dat acolo, pe loc, putem stabili mijlocul de transport pe care trebuie sa-l folosim, pozitia si chiar urgenta cu care urmeaza sa fie transportat accidentatul.

Tot pentru urgentarea transportului si pentru usurarea muncii salvamontistilor, brasovenii au pus la punct un sistem de transport cu un troliu cu cablu, combinat cu mijloace clasice de salvare, care se utilizeaza la salvarile din perete. Dupa cum declara Mircea Noaghiu, instalatia e formata dintr-un cablu de aproximativ 100 de metri, doi scripeti distantati de o piesa reglabila si un al treilea scripete folosit pentru tractiune sau frīnare. Toata instalatia se cara īn rucsaci.

- Faceti mari eforturi pentru salvarea unui om. Omul acela din Akja īntelege ce faceti pentru el ?

- Da, vine raspunsul prompt al lui Lexen. Difera doar reactiile lor vizavi de noi. Cei mai multi sīnt decenti, echilibrati, cu bun simt, desigur afabili, īi simti ca n-au cuvinte sa-si dimensioneze datoriile morale. Unii te socotesc un serv obligat sa-l scoata din toate necazurile, altii devin atīt de īnsufletiti īn recunostinta lor, īncīt te simti jenat. Pentru noi, doar faptul ca i-am redat familiilor, societatii este o multumire mult mai mare, o satisfactie care ne umple sufletul ori de cīte ori īl vedem pe ranit īn Salvare si stim ca e īn afara de orice pericol. Totusi, cum am spus, unii nu vor sa uite cu nici un chip ca i-am ajutat. Am dus odata īn spinare o suedeza. Recunosc ca era tīnara si draguta. Avea piciorul rupt. O gasisem īntr-o curba, pe Drumul Rosu, cu prietenul ei. El era slabut, asa ca m-am oferit eu sa o duc pīna-n Poiana. Acolo, cabinetul īnchis, desi trebuia sa fie cineva de garda. Sa-mi fie cu iertare, dar am spart usa si am intrat. Īn timp ce ma ocupam de piciorul fetei, baiatul ma īntreaba unde poate sa arunce ochelarii de schi ca aveau plexiglasul spart, īi zic: "Uite acolo e cosul de gunoi, dar poate ca pot sa-i repar ca sa-i daruiesc unui copil de pe pīrtie". Probabil ca nu trebuia sa spun asta. Īn orice caz, mi-au cerut adresa sub motivul ca-mi vor face o vizita īn zilele cīt mai stau acolo. Nu i-am mai vazut. Vara care a urmat, printr-un turist venit īn Romānia, fata mi-a trimis o pereche de ochelari de schi foarte frumosi. A fost un gest care m-a impresionat din partea unor copii de 16-17 ani. Pun pe seama puritatii lor gestul; m-ar mīhni gīndul ca ei ar fi interpretat interventia mea ca pe o aluzie.

- Dupa recuperarea cadavrelor din celebra avalansa de la "Sīmbata", intervine din nou Ilarion Leonte, am primit de la familiile a doi tineri din R.D.G., prin seful bisericii protestante din Sibiu, multumiri pentru efortul pe care l-am depus īn acest trist caz. De asemenea, rudele inginerului Anghelide ne-au multumit pentru recuperarea corpului defunctului.

- Aveti oameni de diferite meserii īn echipa. Cum reusiti sa va īndepliniti obligatiile de serviciu si, īn acelasi timp, sa controlati zona montana care va revine prin H.C.M. ?

- Principalul motiv sau principalele, ca-s doua, sīnt: pe de o parte, īntelegerea de care beneficiem fiecare la locul de munca, pe de alta parte, dragostea de munte si - sa nu credeti ca spun vorbe mari - dragostea fata de om. stim ca unele formatii au probleme la serviciu, cum sīnt de pilda colegii nostri din Victoria. Majoritatea lucreaza la Combinat si probabil ca activeaza īn sectoare-cheie, astfel ca directorul nu poate sa se dispenseze de ei. si, totusi, viata omului primeaza. Printr-o īnvoire, un schimb de tura si uneori chiar o absenta, ei reusesc sa fie la datorie oricīnd si īn orice conditii.

- Adevarul este ca nu trebuie sa abuzam de bunavointa superiorilor, intervine Dan Popescu, inspector principal la Consiliul Popular, vechi salvamontist. Cīnd unul dintre noi are o saptamīna mai īncarcata, anunta aceasta situatie celorlalti si facem īn asa fel, īncīt sa ne putem lipsi de el īn perioada respectiva. Alcatuim o echipa mai numeroasa ca altele si nu trebuie sa mergem totdeauna cu totii la un caz de fractura banala, de exemplu. Daca e un caz de forta majora, īnsa - un grup ratacit, oameni īnghetati, avalanse - atunci se schimba situatia. Īn asemenea īmprejurari, singurul comandament devine: ,,Unul pentru toti si toti pentru unul !" Marele nostru deziderat a ramas totusi posibilitatea unei patrulari permanente īn masivul Postavaru, prin rotatie (dar si prin scoatere din productie), cīte trei zile.

- Este necesar, spune Lexen, sa fim īn permanenta īn munte, pentru ca salvarea sa aiba mai multe sanse de reusita. Succesele, acumularile de pīna acum si prestigiul Salvamontului romānesc o cer. Īnainte, cīnd plecam pe munte duminica, daca īntīlneam un accidentat īl ajutam cum puteam si daca puteam. Transportarea era rudimentara. Legam schiurile, acopeream ranitul cu o patura si apoi urcam balotul pe schiuri. Mi-aduc aminte de iarna lui '54. Era cu mult īnainte de īnfiintarea Salvamontului. Vine noaptea cineva la noi acasa, pe la 2, si ne spune ca la "Malaiesti" a fost acoperit cineva de avalansa. stiind ca taica-meu se pricepe la chestii d-astea, l-am chemat. Au mai venit cītiva voluntari. N-aveam sonde, nu eram organizati. Numai cu bunavointa nu se poate face nimic si nici nu am facut. Acum avem targi de aluminiu, Akja, trei masini de teren ARO. Ultimii doi ani au fost hotarītori pentru dotarea noastra cu mijloace moderne de salvare.

- Avem "material" uman foarte bun, continua Leonte, poate cel mai bun din toate centrele Salvamont din tara. Astfel, īn componenta echipei intra maestri ai sportului, alpinisti de categoria I, schiori fruntasi, antrenori de alpinism, oameni cu experienta de munte. Alpinistii nostri au deschis poteci, au inaugurat trasee de mare dificultate. Le place, o fac din pasiune. Pe tov. Popescu, aici de fata, spre exemplu, īl gasesti pe pīrtie īn 17 din 17 duminici bune de schi, pe an. Nu e nevoie sa faci mobilizare, stii ca el e pe pīrtie si nu ca simplu spectator, ci cu rucsacul cu materiale de salvare īn spate. Totusi, e loc si de mai bine. Cel mai mult resimtim lipsa aparatelor de radioemisie-receptie. Avem patru, dar fiind de mica putere nu pot face fata īn zona noastra. Am crezut multa vreme ca aceste aparate nu se pot procura decīt din strainatate si tocmai īn aceasta consta dificultatea achizitionarii lor. Dar am aflat cu stupoare, dar si cu bucurie, ca se confectioneaza si īn tara de catre studentii Facultatii de electronica din Bucuresti. Totusi, Mircea Opris, care lucreaza la Directia judeteana de drumuri si poduri a aflat ca statia lucreaza pe niste canale fixe. Ca atare, era necesar sa se potriveasca unul din canale cu frecventa aprobata pentru centrul nostru. Am īncercat sa lucram pe frecventa statiilor de radio ale autosanitarelor (doctorul Popa de la Salvari a fost foarte receptiv la propunerile noastre), dar nici frecventa lor si nici a noastra nu figureaza īn gama de frecvente ale statiei construite de studenti, asa ca mai asteptam. E o problema foarte importanta, zona de lucru fiind īntinsa din Bucegi īn Postavaru, din Piatra Mare īn Piatra Craiului si Fagaras. Statiile de care dispunem nu pot face legatura radio īn toata zona, chiar daca am instala o statie ,,mama" mai puternica la releul TV de pe Tīmpa, asa cum preconizam, care sa faca legatura īntre statiile portative, deci sa lucreze īn retranslatie.

Dar tot vorbind de acest mijloc modern de comunicatie care nu mai constituie un lux, ci o necesitate, sa nu uitam comunicatiile prin telefon care reprezinta o problema. Normal ar fi ca toate cabanele sa fie racordate la circuitul telefonic pentru a tine legatura atīt īntre ele, cīt si cu orasul. Nu toti membrii Salvamontului brasovean au telefon, desi s-a recomandat institutiei respective sa acorde prioritate salvamontistilor īn obtinerea unui numar īn centrala. La o alarma ei sīnt cautati si adunati cu masina.

Exista o buna colaborare īntre Salvamont fii Militie, care, la >cel mai mic apel de la cabana, anunta imediat Salvamontul. Dar ce folos ca drumul pīna sus cere 2-3 ore de efort, timp īn care sansele de.supravietuire ale celui īn suferinta scad. Īntr-o serie de tari, ca Polonia, R.D.G., Cehoslovacia, Elvetia, actiunile sprijinite de aviatie au devenit curente.

- Am fost īn Polonia, spunea Dan Popescu. Acolo exista pilot de elicopter, membru al G.O.P.R.[5] si cadru medical tot din G.O.P.R. Cīnd se iveste vreun caz este anuntata si baza de elicoptere. Ranitul este dus cu Akja īn cea mai apropiata poiana - heliportul montan - unde este īmbarcat si transportat de urgenta pīna īn curtea spitalului, fiind preluat imediat de medicii specialisti, ca sa nu mai vorbim de asistenta medicala care este acordata chiar īn timpul zborului.

Īn fracturile de coloana sau bazin este strict necesar ca accidentatul sa fie transportat cu un elicopter. Daca se recurge la Akja, teleferic sau autosanitara, omul nu numai ca are de īndurat mari suferinte, dar risca sa-si agraveze starea, creīnd astfel medicilor probleme īn plus.

Mi-aduc aminte de baiatul acela din Postavaru, cu fractura de craniu. Se īntelege ca l-am transportat cu Akja pīna la teleferic, cu telecabina pīna la Salvare, cu Salvarea pīna la spital. Cīnd am ajuns, īnca nu-si revenise. Fapt e ca pustiul a fost salvat de medici, dar ni s-a spus ca o īntīrziere de un sfert de ora ar fi compromis totul.

- si eu am fost la cursul acela de specialitate din Polonia, intervine iarasi Ilarion Leonte. Am facut exercitii de salvare cu elicopterul pe pīrtia de la Zakopane. Polonezii au un sistem foarte eficace. Zona Zakopane fiind caroiata pe harta, ori de cīte ori echipa care dadea primul ajutor, cerīnd elicopter, anunta si careul de pe harta īn care urma sa coboare "vertaliotul". Pe pīrtia lunga de 6 kilometri, transportul cu Akja si masina ar fi durat prea mult. Cu elicopterul, timpul se reduce la 15-20 de minute. Dealtfel, polonezii au mare traditie īn materie, īnceputul l-au facut acum 50 de ani.

- Eee, toate bune si frumoase, dar voi nu va puteti reprosa chiar nimic ?

- Cui īi place autocritica ? Totusi, recunoastem, exista un domeniu pe care l-am cam neglijat. E vorba de protejarea florei si faunei montane. Activitatea aceasta s-a desfasurat neorganizat. E o lipsa a noastra. Poate si faptul ca am avut discutii "tari" cu soferii ce-si spalau masinile cu detergenti īn Timis sau īn pīrīiasele care merg spre "sapte Scari" sa ne fi inhibat. Sīntem hotarīti īnsa sa facem mai mult. Am recomandat baietilor sa fotografieze masinile cu numerele respective, pentru a publica apoi pozele īn presa. E de neconceput, dar nu sīnt īn stare sa īnteleaga ca o pajiste cu flori e un bun al tuturor, ca nu trebuie transformata īn poligon auto.

Salvamontul din Predeal face parte din echipele cu o structura aparte. Nu are decīt 6-7 membri si toti sīnt īncadrati la īntreprinderea de transport pe cablu Brasov, respectiv telescaunul de la Clabucet. Cam tot acolo īsi desfasoara si Salvamontul activitatea.

Primul pe care l-am contactat a fost seful instalatiilor de transport pe cablu, tovarasul Dumitru Fratila. El este totodata si seful onorific al echipei Salvamont. Spun onorific pentru ca, din cauza anilor adunati, s-a retras īntrucītva din activitatea curenta. A predat banderola lui Ion Vintila, electromecanic la teleferic si urmas de nadejde. Desigur ca "pune la bataie" vasta experienta acumulata atunci cīnd este solicitat, ajutīnd uneori decisiv la reusita expeditiilor.

I-am rascolit cīteva amintiri din prima tinerete. A īnceput... cu junioratul.

- Pīna la organizarea oficiala a echipelor Salvamont, ajutam pe tot omul care avea nevoie. S-a īntīmplat odata sa ma solicite chiar un sinaian de-al dumitale. pe nume Nelu Badita. Bun schior, om de munte. Nu era concurs de schi sa nu fie convocat pentru arbitraj: statea ore-n sir cu cronometrul īn mīna, īnghetat, īnfometat, dar cu permanenta grija sa iasa treaba bine.

Īn ziua aceea vad ca vine spre mine Cojocaru, mare schior al timpului, maestru al sportului, si-mi zice: "Tica, te duci sus si aduci targa ! S-a accidentat Badita". Pe atunci nu existau sanii Akja. Bineīnteles, m-am executat. Am urcat cīt am putut de repede pīna la cabana Omu, si e un urcus al naibii de greu, am luat targa si-am coborīt. Cīnd am sosit, piciorul fusese deja imobilizat. L-am culcat pe Nelu pe targa si am plecat la vale. Zapada era afīnata, alunecoasa. Cu chiu cu vai am ajuns pīna la spital, īn Busteni.

Īntīmplarea asta a pecetluit, dealtfel, prietenia dintre mine si Nelu. Dar, ia sa-ti mai povesteasca si Vintilica cīte ceva, ca lucreaza de vreo 12 ani aici !

- Pai sa stiti ca multe din amintirile mele de salvamontist - pe atunci nu ma gīndeam ca o sa avem o asemenea titulatura - se leaga tot de Platoul sau de Abruptul Bucegilor.

Mi-aduc aminte ca prin 1956, cīnd faceam parte din lotul Energia, eram cu nea Marin Niculescu la "Vīrful cu Dor". Dupa o zi de antrenament, ne īntorsesem frīnti de oboseala si tocmai ne dezbracam, cīnd un pusti (pustiul e inginer acum, Stānei Rizescu) īsi face aparitia si spune: ,,stiti... s-a rupt avalansa īn drumul de vara si i-a prins pe baieti acolo". Nea Marin, fara sa mai stea pe gīnduri, striga: "Echiparea !"

Afara se īnnegura, dar noi, cei opt-noua baieti, nu ne-am sinchisit si am fost gata īntr-o clipita. Am luat-o repede pe "scurtatura", tinīnd firul Papagalilor si am ajuns pīna pe creasta, īntr-adevar, se vedea clar locul unde se rupsese avalansa care prinsese sub ea patru baieti de la un liceu bucurestean. Venisera īn vacanta, īntr-un grup condus de nea Tilica, sau, daca vreti, prof. Stelian Gheorghiu, veteranul schiorilor si ghizilor bucuresteni.

Ne pregateam sa intervenim, cīnd apare sinaianul Dan Focseneanu care, cu un viraj scurt, elegant, al schiurilor, face sa se rupa din nou frontul de zapada. Au plecat imediat la vale nameti cīt casa, cu noi cu tot, se īntelege. Dar cum eram vreo sase, si toti zdraveni, ne-am proptit bine, astfel ca, dupa ce s-a oprit avalansa, ne-am tras din zapada unul pe celalalt. Cīnd am vazut cīt de groasa era falia. ne-am īngrozit, īntre timp, nea Tilica daduse primul ajutor la cītiva copii, raniti superficial. Noua ne revenea sarcina sa-i scoatem pe cei patru din avalansa. Dupa ce s-a terminat treaba, obositi si speriati cum erau, a trebuit sa le mai caram si rucsacii, pe drumul spre cabana. Am ajuns pe la noua seara, frīnti de oboseala.

- Am mare respect pentru prof. Gheorghiu din Bucuresti - intervine din nou "veteranul". Pe multi bucuresteni i-a īnvatat ce e muntele. Prin '55-'56 eram la "Piatra Arsa" cu echipa de fond a C.C.A.-ului. Profesorul venise pīna la Vīrful cu Dor cu un grup de 40 de copii, si, din cauza vremii neprielnice, se oprise acolo. stia ca sīnt la "Piatra Arsa" si, cum aveau cazare tot acolo, m-a sunat sa ma-ntrebe ce sa faca: sa coboare īn Sinaia sau sa vina totusi la "Piatra Arsa" ? L-am īndemnat sa vina spre noi, asigurīndu-i totodata ca īi voi iesi īn īntīmpinare īmpreuna cu baietii mei. Am mobilizat īntreaga echipa, numai campioni si oameni caliti īn munte, si am plecat. Noi am facut doua treimi din drum, desi urcam, ei au facut doar o treime. Copiii nu prea erau pregatiti pentru munte, īn general si pentru o asemenea vreme, īn special, īncepuse sa viscoleasca, eveniment pe rare nu-l prevazuse nimeni. Doi baieti de-ai mei au ramas īn spate, ca nu cumva sa se piarda vreun copil. Pe masura ce ne apropiam de "Piatra Arsa", viscolul devenea din ce īn ce mai puternic. Cu bagajele pe care le aveam nu stiam cum si cīnd vom ajunge. Am luat hotarīrea ca toti copiii sa-si adune bagajele si schiurile īntr-o gramada, pe traseu. Le-am lasat acolo si ne-am continuat drumul. Am strīns elevii, la mijloc, iar noi ne-am plasat la margini, pentru a-i feri pe cīt posibil de furia viscolului. Bineīnteles ca ne-am scos puloverele, fesurile, manusile si le-am dat copiilor. Pe viscolul acela puternic si pe īntuneric am ajuns, īn fine, la cabana. Eram asteptati cu ceai fierbinte, cu mīncare calda. Doua zile a tinut viscolul si nu ne-am putut duce sa luam bagajele, dar ce importanta mai avea lucrul acesta ? Salvasem ce era mai important: gīndurile senine ale pustilor, poate chiar si viata lor.

La plecare, fiecare din schiorii mei a primit īn dar de la fetele din grupul bucures-tean cīte o... caciulita. Probabil ca multi o mai au si acum. E si asta un trofeu, si īnca dintre cele mai frumoase.

- Nea Fratila are dreptate. Bate un vīnt pe platoul de la "Piatra Arsa", de te arde pīna-n maduva oaselor. Īn 1959, de revelion eram la "Piatra Arsa", īntr-o tabara de pregatire, cu prietenul meu Kurti (cunoscutul schior Kurth Gohn). Pe la noua seara suna telefonul. Cineva cu numele Constantinescu, din Bucuresti, se interesa de o ruda sau un prieten, voind sa stie daca ajunsese la cabana, īmpreuna cu Gohn si alti sase baieti am hotarīt sa iesim īn īntāmpinarea grupului care se anuntase. Cīnd sa plecam īsi fac aparitia vreo sapte persoane cu un ghid: "Am urcat pe la Poiana Stīnii cu un grup, ne relateaza ei. De la stadion (e vorba de stadionul complexului sportiv de la Piatra Arsa, unde s-au antrenat si sportivii nostri pentru Olimpiada de la Mexic), am luat-o spre «Caraiman». Cīnd am ajuns īn Valea Mieilor i-am pierdut. Unii au luat-o la dreapta, altii la stīnga, altii au mers īnainte, n-au mai urmarit firul de telefon". Cine vrea sa mearga sa-i cautam ? "S-a plecat din cabana pe la ora noua si jumatate seara. Ma gīndeam ca toti se pregateau sa sarbatoreasca Anul nou, īn timp ce noi aveam de īnfruntat viscolul. Cum am iesit īn Valea Mieilor, am aprins lanternele, dar din cauza viscolului nu puteam vedea nici la trei metri. Cunosteam īnsa zona foarte bine. Am īnceput sa strigam. La un moment dat, aud galagie. Erau vreo doisprezece oameni, īn pantofiori si ciorapei de nailon. Veneau doar sa faca revelionul ! "Ţineti-va de mīna, ca altfel nu ajungem īntregi la cabana", ne-am burzuluit noi. Dupa ce i-am adus la adapost am plecat din nou. Dincolo de bifurcatia drumului spre ,,Babele" cu cel de "Caraiman" īntīlnim alti trei: "Luati-o pe poteca spre cabana, ca venim si noi īn urma". Sfatul a fost de prisos, īntrucīt, din cauza viscolului, au pierdut poteca. La cabana am constatat ca cei trei īnca nu venisera. Aparusera īn schimb alti zece. Am iesit din nou. Cauta-i, striga-i īn jurul cabanei. Nimic. Pe la patru si jumatate dimineata au aparut. Se aciuasera sub o stīnca sa se fereasca de viscol si au jucat ore īntregi prinselea, ca sa nu īnghete. Bine ca au ajuns. Aveau degeraturi usoare, dar asta nu mai avea importanta. Bineīnteles ca numai revelion n-a mai fost acela. Bilantul noptii ? Vreo 20 de degeraturi grave ! I-am dus cu targa jos. Pe unii i-am trimis cu funicularul Fabricii de hīrtie din Busteni, acum demontat. Tot atunci mi-a degerat si mie fata. Uite, aici sub ochi e o pata de alta culoare decīt restul pielii. S-a prins o pojghita de gheata de la transpiratie, peste care s-a suprapus zapada marunta. Cert e ca nu simtisem nimic pīna la cabana.

Altii se sperie īnsa. Eram odata īn tabara de pregatire din Postavaru, cīnd vine nea Radu Scīmeci, mi se pare, si zice ca pe pīrtia Lupului, undeva pe la Cabanita I, o schioara si-a rupt piciorul. Zapada ne ajungea pīna-n brīu, dar eu cu Kurti si Ion Zangor, alt mare schior, am plecat, n-am pregetat. Sub cabanita am gasit-o pe fata. Plīngea, urla, gemea. Cīnd am ajuns jos la dispensar, Sura, asistenta medicala, a consultat-o, i-a facut putin masaj si la urma i-a spus ca, de fapt, n-are nimic. ,,Pe cuvīntul dumitale ca n-am nimic ?" S-a ridicat cu frica si a īnceput sa paseasca. N-avea nimic. Īn schimb, noi a trebuit sa ne reīntoarcem, urcīnd, pe zapada aceea mare, pentru ca se īnnoptase si telefericul nu mai functiona.

Stau de vorba cu Florin Dumbrava si Dan Staicu, lacatusi la teleferic, doi inimosi salvamontisti, si-i īntreb cum s-a format echipa lor.

- Nu sīntem de parere ca avem niste merite deosebite pentru ca ajutam un om, se grabesc ei, īn introducere, vrīnd parca sa puna lucrurile la punct. O facem dintr-un sentiment de omenie. Oricare cred ca ar proceda la fel, daca ar avea antrenamentul si priceperea necesare. Fiecare dintre noi, desi schiori si alpinisti īncercati, am avut cīte un accident si cunoastem cauzele, dar mai ales efectele lui. Criterii de baza n-au existat la formarea echipei. Oamenii se cunosteau īntre ei, schiau toti, erau familiarizati cu zona, astfel ca echipa s-a īnchegat instantaneu. Sīntem putin cam deficitari la capitolul asistenta medicala, īntrucīt nu avem cadre de specialitate la nivelul echipei.

Baietii nostri sīnt foarte buni. Fiecare arde de dorinta de a se face folositor. Disciplina e la loc de frunte. Dar Salvamontul are si subtilitati invizibile la o privire superficiala. Esti pus īn situatia de a da dovada nu numai de capacitate de efort, de rezistenta fizica, de orientare īn teren, dar si de abilitate si tact īn relatiile cu drumetii si schiorii. Odata, undeva pe aici, aproape de "Secui", o turista straina a suferit un accident. Am plecat numai doi. Ne-am zis ca e un caz usor, o aducem la cabana si gata. Am luat masina si-am plecat spre "Secui." Acolo ne asteptau cinci barbati, colegii accidentatei. Ne-au explicat cum au putut ca tovarasa lor are o fractura si se afla cam la o jumatate de ora de cabana. Patru ore am mers si īnca nu ajunsesem. Va spun drept ca ma cam enervasem, dar trebuia sa ma stapīnesc, īmi spuneam ca trebuie sa fiu calm, altfel se sperie cei cinci si uita locul unde se afla colega lor. si-asa erau cam derutati. Am mers ce-am mers si, īn fine, aproape de "Postavaru" am dat de ea. I-am acordat primul ajutor si am pornit la vale. Nu aveam Akje. Femeia cīntarea 85 de kilograme, numai 85. Nici nu puteam sa-i cuprind picioarele cu bratul. Cred ca a fost cea mai "grea" actiune la care am luat parte. Nu era ceva grav, dar 85 de kilograme la un moment dat simti ca te depasesc.

- Īmi iubesc foarte mult echipa, spune Florin Dumbrava. Am crescut odata cu ea, stiu cīt poate, uneori i se poate cere chiar mai mult, cum a fost īn raliul Salvamont din ianuarie 1977 de la Padina, īn Bucegi. Noi, cei trei salvamontisti de la Predeal am facut echipa cu baietii de la Sacele. N-am mai luat parte la un raliu atīt de greu si bine a fost ca s-a īntīmplat asa. Cine a participat la acest raliu cred ca nu mai poate fi surprins nepregatit de vreun gen de accident, indiferent de natura lui. A fost incredibil de greu - si asta o spun toti cei care au luat parte - dar si baietii au fost la īnaltime. Au participat cel putin 6-7 echipaje de valoare sensibil egala. Cea mai complexa proba a constituit-o traseul cu Akja pe teren descoperit, acordarea primului ajutor si coborīrea īn rapel cu ranitul. Dupa terminarea ei a trebuit sa dam din nou o proba, de asta data neoficiala: īntoarcerea acasa. Eram obositi, īnghetati, se lasase īntunericul si a trebuit sa mai facem doua-trei ore prin zapada mare ca sa ajungem la cabana. Mi s-a parut cea mai dificila "proba". Īntr-adevar, a fost un test greu, dar foarte necesar, pentru ca, odata cu micsorarea saptamīnii de lucru, salvamontistii vor avea de furca, nu gluma. Se preconizeaza ca īn fiecare zona sa existe permanent doi oameni īn munte pentru a interveni cīt mai prompt, īn caz de accident.

La seminarul Salvamont de la Busteni, din septembrie 1976, delegatia poloneza, reprezentantii organizatiei G.O.P.R. au relevat faptul ca īn Tatra poloneza, munti de īnaltime medie, alpinistii īncercati desconsidera masurile de securitate si tocmai ei au necazuri mai mari īn munte. De aceea, s-a organizat serviciul de patrulare 24 de ore din 24. Dat fiind ca sīnt dotati cu radio-telefoane, elicoptere si cīini dresati, o actiune de salvare īn munti dureaza īn jur de 20 de minute. Cīnd e cazul, pot mobiliza toti oamenii de munte din zona respectiva, asa cum s-a īntīmplat cu cei noua turisti surprinsi de avalansa, pentru gasirea carora au fost imediat convocati 600 de oameni.

Tot atīt de bine dotati sīnt si salvamontistii francezi, īnrolati īn organizatia "Secours en montagne" din cadrul Federatiei franceze de alpinism; la fel si cei din "Horska Slujba", organizatia salvamontistilor din R. S. Cehoslovaca, cu aproximativ 200 de oameni ce patruleaza permanent pe crestele Tatrei.

Exista si la noi o Hotarīre a Consiliilor Populare din Predeal, Sinaia, Brasov ca orice grup organizat care urca pe munte, pe līnga ghidul propriu, sa fie īnsotit de un salvamontist pīna la cabana unde au cazarea. A devenit necesara aceasta hotarīre, īntrucīt dotarea Vaii Prahovei cu o pīrtie de bob betonata si īnghetata artificial, ca hoteluri mari si moderne, aparute ca ciupercile dupa ploaie, vor face ca afluenta de turisti sa creasca.

- Va dati seama ce va fi, de exemplu, pe pīrtiile de schi, īn general, si pe una cum e "Clabucetul", īn special ? Trebuie sa-ti īndeplinesti obligatiile de mecanic la teleferic, dar īn acelasi timp sa fii monitor de schi ocazional, sa faci pedagogie, prevenire si-n ultima instanta salvare.

Ne-am ocupat si de marcajele de pe traseele Clabucet-Gīrbova, Clabucet-Susai, Clabucet-Predeal, pentru ca am avut cazuri de accidente si īn alte zone ale Predealului. De fapt, noi actionam īn zonele Diham-Malaiesti-Omu-Piatra Mare. Am avut cīteva cazuri grave pe aceste trasee, unul chiar īn Piatra Mare, pe la sfīrsitul lui februarie '76.

Era un ger aprig, asa cum numai īn februarie īntīlnesti. Sosind sus la Clabucet si negasind locuri de dormit, doi baieti si doua fete, studenti din Bucuresti, pleaca mai departe, pe creasta, spre Susai. Asta se petrecea pe la patru dupa-amiaza. Timpul era rece, -25°C si cetos, īntīlnind un indicator care-i anunta ca se afla la 10 minute de cabana, unul din ei pleaca īnainte sa vada daca mai sīnt locuri. Nici aici nu aveau. Aproape obositi, pleaca spre Piatra Mare, pe un drum īnchis iarna turistilor.

Erau bine echipati, aveau si ceva bautura la ei. Parcursesera aproximativ jumatate din drum, cam pīna la indicatorul pe care scrie "Captare de apa pentru Azuga." S-au oprit acolo. Baietii, care purtasera rucsacii, erau epuizati. Se-nserase. Īncet-īncet a trecut noaptea. Dimineata, fetele au plecat spre "Clabucet-Plecare", unde au ajuns pe la ora 10-11. Aveau cīteva degete de la mīini si picioare degerate. Ne-am pus īn miscare imediat. Am urcat cu telefericul si am cerut amanunte, pentru a putea fixa pe harta locul unde ramasesera cei doi cu bagajele. Am facut numai o ora si un sfert, īn loc de trei ore. Pe drum ne-am īntīlnit 'cu unul din baieti. Īn situatia īn care se gasea nu ar fi avut nici o sansa sa ajunga la Clabucet. De ce-si parasise colegul ? Pentru ca apreciase ca e īn stare grava, īn coma, si nu mai poate fi salvat. Plecasem patru. Unul din noi s-a īntors cu baiatul la cabana, noi ceilalti ne-am continuat drumul pīna l-am gasit pe cel de-al patrulea. Era līnga poteca, pe o sistoaca, cu picioarele īnvelite īn celofan, cu capul descoperit. I-am dat niste comprimate sa-i punem sīngele īn miscare. Abia le-a īnghitit. L-am frecat usor ca sa-l scoatem din starea de coma, l-am pus īntr-o patura si, pe o zapada foarte mare, l-am transportat vreo trei kilometri, pīna am iesit la un drum forestier. Acolo, cu niste craci, cu patura si cu o pereche de schiuri, am īnchipuit o sanie cu care l-am dus pīna la captarea de apa, unde exista un telefon. L-am sunat pe seful nostru ca sa ne ajute ou cunostintele si experienta sa. Īntīi l-am bagat īntr-o camera friguroasa. (O camera calda ar fi īnsemnat moartea pentru tīnarul nostru.) L-am frecat cu prosoape si īn cele din urma a-nceput sa respire normal. Toate sfaturile de ordin medical le primeam prin telefon. seful a anuntat unitatea de vīnatori si de acolo a venit masina, aducīnd un doctor. I-a facut injectii cu novocaina. Īntre timp, am luat legatura si cu spitalul din Azuga, cel mai apropiat din zona, personal cu dr. Meghea, directorul spitalului. Din partea Consiliului Popular si a Militiei am avut tot sprijinul, - circulatia oprita, drumul liber. La Azuga, medicii ne asteptau. Sala de reanimare fusese pregatita pentru interventie.

Īncepīnd de a doua zi, ne-am interesat de pacientul nostru timp de o saptamīna, pīna a iesit din spital pe picioarele lui. Credeti ca si-a facut timp sa ne viziteze ? Nici gīnd. Poate a ramas cu amnezie īn urma evenimentului de munte al carui erou a fost.

Dealtfel, asa cum īmi spunea un medic, accidentatii, de cele mai multe ori, scapa din vedere esentialul legat de īntīmplarea careia i-au cazut victima, dar īsi aduc aminte de cele mai mici amanunte nesemnificative. De exemplu, un om care cade de pe o stīnca si īsi rupe un picior se uita dupa caciula care i-a sarit din cap, chiar īnainte de a observa ca nu poate sta īn picioare.

Nu-i reprosez nimic tīnarului, a avut destule necazuri. Din contra, m-as bucura sa-l vad din nou la schi pe Clabucet sau īn excursii prin muntii si padurile Predealului. stiu acum precis ca e un partizan al prudentei, al disciplinei de munte. si daca s-o mai īntimpla sa o pateasca, īl vom salva, īl vom ajuta, cu aceeasi dragoste fata de om care sta īn firea muntenilor si a tuturor romānilor.

Curios e faptul ca tocmai el a scapat mai usor. Prietenul lui pe care l-am īntīlnit īn drum a fost dus īntīi la policlinica orasului si apoi la Brasov, pentru a i se face o interventie chirurgicala la un genunchi. Īn schimb, fetele, la o zi de la aceasta īncercare, se refacusera si plecasera acasa.

Uneori sīntem "beneficiarii" alarmelor false, chiar asa, neintentionat false. Ce bine ar fi daca am fi scutiti de ele !

Īntr-o seara sīntem alertati, prin telefon, de o voce feminina usor afectata: "Mi-a disparut copilul īn zona Predealului."

Dam alarma la toti baietii. Era nevoie de toti ca sa ne raspīndim īn diferite directii. Am plecat cīte doi, cīte doi. Dupa cīteva ore de cautari, noaptea, pe ger, "copilul" este gasit īn gara, īn stare de ebrietate. Scapase trenul de vacanta si acum medita la nemurirea sufletului. Nu mai stiu daca stapīna vocii de la telefon a venit cu vreo masina si si-a recuperat odorul din gara sau acesta, dupa ce i s-au risipit norii coniacului, s-a hotarīt singur sa se suie īn vreun tren de Bucuresti, dar stiu ca pierdusem noaptea aceea si eram tare furiosi. Īn caietul nostru de actiuni am scris doar atīt: alarma falsa. Dar si alarmele acestea false au doua chipuri. Mi-aduc aminte de un grup de tineri din Cīmpulung, boxeri īncepatori, care, plecati din Predeal, se īndreptau spre Piatra Mare, pe un drum cu peripetii. La jumatatea drumului īnsa, oboseala si vremea rea le-au impus sa se opreasca.

Profesorul lor, cu o mīna rupta, simtind gravitatea momentului (se īnnoptase), le-a spus sa stea linistiti ca pleaca dupa Salvamont.

Ne-am īndreptat spre Piatra Mare pe o vreme foarte rea. Grupul marcase drumul parcurs cu ramurele rupte din copaci. Līnga stīna din Pietricica facusera focul si acolo si-au petrecut noaptea. Dimineata, si-au continuat drumul spre cabana. Ajunsesera cu o ora īnaintea noastra. A fost o alarma falsa, dar ne-am bucurat ca totul s-a terminat cu bine, ca copiii iesisera victoriosi din aceasta īncercare.

si īn cazul acestor copii, ca si īn toate celelalte legate de orasul Cīmpulung, gīndurile noastre s-au īndreptat spre neobosita lui echipa Salvamont, spre seful ei, medicul neuropsihiatru Victor Popa. Dar despre ei si prestigiul de care se bucura īn rīndul locuitorilor Cīmpulungului va voi povesti īn paginile urmatoare.

S-ar parea ca s-a nascut prin H.C.M.-ul din '69, dar prin acest document, salvarea īn munti doar s-a legalizat si organizat, ea facīndu-se si īnainte, empiric, cu mijloacele si oamenii de la vremea respectiva.

Practic, centrul Salvamont Cīmpulung a dat semn de viata īn iarna anilor '71-72. Atunci, īn ianuarie 1972, o echipa formata din opt salvamontisti lua parte la primul raliu al formatiilor Salvamont la cabana Caraiman, īn Bucegi. Echipati fiecare cu ce-avea de acasa, cu o targa de salvare improvizata, montata pe doua schiuri, s-au prezentat timizi, retinuti, "nestiind ce pot altii, nestiind ce stiu altii", ca sa-l citam pe medicul neuropsihiatru Victor Popa, seful acestei echipe.

- Am vazut echipe din Brasov, din Busteni, din Sinaia, mai dotate, mai tantose, le-am invidiat sincer, dar am si īnvatat foarte multe de la ele, declara doctorul.

Au urmat celelalte raliuri: 1973 - Babele, 1974 - Padina, cu un nesperat loc 5, 1975 - Vīrful cu Dor, cu pretiosul loc I, 1976 - Ciucas-Muntele Rosu, 1977 - Padina-Bucegi. Au participat, de asemenea, prin delegati, la toate seminariile Salvamont pe plan national, la Timisu de Jos, la Sinaia, Sibiu, Baia Mare, Cīmpulung ca gazde, īn 1975, si la Busteni. Totdeauna au considerat raliurile Salvamont īn primul rīnd ca o īncercare, ca o scoala si apoi ca un concurs. Poate e interesant de retinut ca echipa din Cīmpulung este singura care a participat la toate editiile raliului Salvamont, iar singurul salvamontist din tara care a fost prezent la toate aceste raliuri este Vasile Buceanu tot din echipa de la Cīmpulung.

Ce mai are de adaugat medicul nostru ? - Am aplicat, hai sa zicem creator, tot ce-am īnvatat la aceste īntīlniri, am reusit, cu timpul, sa ne "īmbracam", sa ne tipizam oarecum echipamentul, sa ne dotam cu aproape tot ce e necesar īn munte, inclusiv doua sanii Akja din fibre de sticla. Īn prezent facem demersuri pentru obtinerea unor statii de radio foarte necesare noua, ca dealtfel oricarui centru Salvamont din tara. Pentru obtinerea unei masini de teren ARO nu e nevoie de nici un fel de... interventie,. aflīndu-ne, doar, īn orasul care fabrica aceste masini. De fiecare data cīnd a trebuit sa ne deplasam fie la o actiune de salvare, fie pentru un transport obisnuit de materiale de munte, organele locale ne-au pus la dispozitie cu mare promptitudine mijloacele de transport necesare.

Īn ceea ce priveste activitatea noastra, e axata pe doua directii: prevenirea si salvarea propriu-zisa. Medic fiind, am cautat sa le impun colaboratorilor mei marele adevar pe care l-am īnvatat īnca din anii studentiei: "A preveni este mai usor decīt a vindeca." si am īnceput sa facem prevenirea, īnca cu mult īnaintea H.C.M.-ului 140l69 am initiat o actiune de refacere a marcajelor īn munti, actiune care a devenit o preocupare permanenta a echipierilor nostri.

Īntīi am fost singuri, apoi, odata cu lansarea "Asaltului Carpatilor", am beneficiat de ajutorul pionierilor. Acestia au fost permanent īndrumati si condusi (si chiar aparati de stihiile naturii), de salvamontistii nostri. Actiunea de refacere sau construire de noi marcaje a presupus transportul unor cantitati uriase de materiale - tevi de fier, sageti de marcaje, tone de ciment, mii de litri de apa, cantitati mari, greu de masurat, de balastru si nisip - transportarea uneltelor, saparea.gropilor, īntr-un cuvīnt o munca titanica. Tot din initiativa centrului nostru Salvamont s-a lansat marea campanie din 1974 de refacere a refugiului Iezer. Organele politico-administrative ale orasului si-au īnsusit aceasta idee si au dat semnalul de īncepere a activitatii. Mii si mii de locuitori ai orasului Cīmpulung au transportat 80 tone de material pīna la altitudinea de 2 139 metri, la nivelul lacului Iezer. S-ar putea sa nu fim crezuti. Veniti si vedeti ! īn locul fostului refugiu cu 20 de locuri s-a īnaltat o constructie mare, numai din fier, ciment si piatra, care, cu cele 60 de locuri ale sale, ofera adapost īn conditii bune, zic eu, turistilor montani. Plasat pe marele drum de legatura dintre Iezer-Papusa si Creasta Fagarasilor, refugiul reprezinta o zestre turistica de mare importanta pentru aceasta frumoasa zona. Activitatea de prevenire am conceput-o ca fiind mai complexa. Caci nu ajung numai marcajele. Ea mai necesita si patrularea. De pilda, cu ocazia "Marsului Victoriei", echipa noastra, care a avut īn grija catena estica a Fagarasilor, a patrulat pe portiunea dintre vīrful Comisu si Curmatura Bratilei, asigurīnd asistenta Salvamont grupelor de pionieri care urcau spre vīrful Moldoveanu, din aceasta parte. De asemenea, prezenta salvamontistilor nostri pe pīrtiile de schi din zonele Plaiul lui Patru, Strīmtu, Dealul Sasului confera schiorilor un sentiment de liniste si siguranta. Tot īn activitatea de prevenire īnscriem si numeroasele conferinte ilustrate cu diapozitive, care fac cunoscuta atīt zona noastra a Cīmpulungului, cīt si zonele vecine spre care s-ar putea pleca. Am reusit sa atragem la aceste conferinte persoane de diferite vīrste, de la copii pīna la pensionari, amatori si unii si altii de drumetii la altitudine.

- Sa nu credeti ca plutim īntr-o auto-multumire molesitoare, intervine Gabi Panaitescu, unul din "stīlpii" Salvamontului cīmpulungean. Stam foarte prost cu sistemul de alarmare. Daca la nivelul echipelor Salvamont, alertarea este rapida, īn schimb, de la cabane stirile vin foarte, foarte greu. Sa luam de exemplu cabana Voina situata īntr-o zona splendida, dar la distanta de 13 kilometri de cel mai apropiat post telefonic - Consiliul Popular al comunei Leresti. Va dati seama cīt e de greu sa transmiti o informatie de la cabana. Este necesar sa plece o masina pīna la Leresti, pentru ca de acolo sa fim alertati noi, daca este cazul. De asemenea, cabana Brusturet din masivul Piatra Craiului - zona sudica, se afla la 4 kilometri de satul Dīmbovicioara, unde exista un post telefonic. Hotelul Dealul Sasului se pare ca este mai avantajat, īntrucīt e amplasat pe DN 73 ce leaga Brasovul de Cīmpulung, astfel ca alertarea se poate face cu primul mijloc de transport care circula pe acest drum.

Nu putem omite refugiul de vīnatoare Piatra Craiului din partea vestica a Pietrei Craiului, cu acces din Valea Dīmbovitei, care este situat la mare departare de primul post telefonic. Tocmai de aceea insistam pentru īnzestrarea echipei noastre cu, statii de radio si, daca se poate, si cu o statie pilot.

Intervine din nou doctorul Popa: - As vrea sa mentionez promptitudinea cu care raspund baietii apelurilor mele, niciodata nefiind nevoie sa insist atunci cīnd, īn toiul noptii, comand adunarea. Ca si solicitudinea organelor locale care nu tergiverseaza cītusi de putin scoaterile din productie necesare. Cu toate acestea, vrednicia si devotamentul baietilor, conjugate cu sprijinul autoritatilor nu sīnt suficiente pentru a goni īntotdeauna din munte moartea hīda. Ma īncrunt si acum cīnd ma gīndesc la noaptea aceea din ianuarie '75. Mobilizare exemplara, rapida, īn miez de noapte. Salvare pusa imediat la dispozitie si apasare serioasa pe accelerator cu directia cabana Cuca. Aici s-a luat legatura imediat cu ghidul grupului de excursionisti care petrecuse la Cuca o saptamīna de vacanta. Sub conducerea ghidului, turistii urcasera īn acea zi de 8 ianuarie īn Poiana Sīnt Ilie pentru a schia. Fusese o zi superba, cu cer senin, cu mercurul termometrelor peste cifra 0. Accidentul se petrecuse pe valea Crestatura Papusii. Desi explicatiile pareau clare, iar ghidul pregatise chiar o schita a traseului, baietii au insistat ca acesta sa mearga cu noi pentru a-i gasi cīt mai rapid pe cei doi, izolati acolo. Epuizarea fizica a ghidului l-a īmpiedicat īnsa sa se poata deplasa.

Am pornit rapid pe valea Tambur ei si am urmat traseul indicat de ghid. Accidentul se produsese īn timpul zilei, pe la ora prīnzului. Fata alunecase pe un abrupt īn lungime de 8-900 de metri; dupa spusele ghidului nu prezenta fracturi, dar suferise cīteva leziuni pe picioare. Baiatul ramasese pe timpul noptii sa-i sustina moralul. Ghidul le facuse un foc, le instalase un bivuac si plecase sa anunte Salvamontul, convins ca nu se poate īntīmpla nimic.

Spre surpriza noastra, dupa un mars sustinut, s-a constatat ca cei doi nu se aflau īn locul indicat de ghid. Se īnselase, desigur, asa ca am plecat mai departe. Am mai traversat o creasta si, la un moment dat, ne-a aparut īn fata tragicul peisaj. Fata era rosie de sīnge. Am crezut la īnceput ca a fost atacata de animale salbatice, dar erau leziuni. Totusi, cīnd doctorul Moraru a ridicat-o cu fata īn sus, a constatat ca traieste.

S-au bucurat cu totii, desi medicul Moraru si cu mine nu eram convinsi ca vom reusi sa o mentinem īn viata. Avea degeraturi foarte grave. Am aplicat imediat tratamentul necesar. Nu putea sa vorbeasca, desi parea lucida. Dupa acordarea primului ajutor, am pornit pe drumul de īntoarcere spre cabana. A fost trist, deprimant cīnd am constatat, la aproximativ o ora de drum, ca fata nu mai e īn viata. Este unul din momentele cele mai grele din activitatea unui salvamontist. Te-ai sculat īn miezul noptii, ai alergat, ai asudat, ai īnghetat, ai obosit, ti-a fost foame, ai dat tot ce poti si te īntorci cu un corp neīnsufletit. Nu mai puteam scoate nici un cuvīnt, īncet, īncet ne-am revenit. Trebuia acum sa-l salvam macar pe baiat. Am īntors problema pe toate fetele. Nu putea sa mearga decīt pe valea Tamburei, spre cabana Cuca. Urme nu se vedeau. Īn cursul noptii ninsese. Ajungīnd cu corpul fetei la cabana, cei de acolo n-au putut spune nimic nou despre baiat. Se punea problema unei noi actiuni. Eram obositi, flamīnzi, se facuse īntuneric. Dis-de-dimineata am pornit iarasi īn cautarea lui Mihai, caci asa īl chema pe tīnar. A fost gasit la 5 minute de cabana, pe valea Tamburei, cu fata-n jos, īn apa mica a pīrīului, acoperit de zapada ce cazuse noaptea. As mentiona ca amīndoi fusesera īmbracati necorespunzator pentru acel sezon. A fost o grea īncercare pentru echipa Salvamont din Cīmpulung, nu pentru ca s-a īnaintat cu greu prin zapada mare pīna la piept, nu pentru conditiile de transport imposibile, ci pentru paienjenisul de sentimente care i-a cuprins pe baieti. Īn ziua aceea n-au mīncat, n-au baut. Se pierdusera vieti. Prea ieftin, prea usor. Se sacrificasera vieti pe altarul nepriceperii, iresponsabilitatii, nepasarii, Ar trebui sa se mearga pīna acolo, īncīt un tīnar care vine īn excursie necorespunzator īmbracat sa nu fie admis īn grupul respectiv. Mai bine sa piarda niste bani decīt sa-si riste viata.

Īntr-adevar, un conducator de excursii ar trebui sa fie un om hotarīt, la nevoie dur, sa aiba curajul sa elimine din grup pe acela care pune īn primejdie propria viata sau pe cea a colegilor. Uneori, e de ajuns o crenguta pe carare, o mica neatentie si accidentul s-a produs. Īn ziua de 18 iulie 1976, de pilda, o echipa formata din Gabi Panaitescu, Mihai Bolboaca, Puiu Holbasan se afla īn patrulare īn zona sudica a Pietrei Craiului. Am fost anuntati de un turist ca un tīnar student, de fapt proaspat absolvent de liceu, care daduse examen la facultate si se gīndea la rezultatul īnca necunoscut, se prabusise īn zona Valea Urzicii.

- Efectuasem patrularea, īncepu sa povesteasca Gabi Panaitescu, si ne aflam la cabana Brusturet ca sa mīncam. Era īn jurul orei 17 cīnd un cetatean a īntrebat cum poate fi alertat Salvamontul din Cīmpulung. "Noi sīntem Salvamontul" i-am raspuns. Eram īmpreuna cu farmacista Dorina Popescu de la Salvamontul pitestean care īntīmplator se afla īn ziua aceea īn zona. Cetateanul care ni se adresase era medicul Ion Duta din Schitul Golesti, un tīnar nu prea obisnuit cu muntele, care facuse totusi un mars fortat pīna la cabana sa anunte caderea īn prapastie a colegului de excursie. Erau trei: el, Moisescu si Lucian, baiatul cazut din poteca. Doctorul alergase la cabana dupa ce facuse apel la mai multi proprietari de masini particulare sa se repeada pīna la Dīmbovicioara sa anunte prin telefon Cīmpulungul. Dezamagire ! Pretutindeni a fost īntīmpinat cu refuzuri. Ne-am dat seama imediat de gravitatea situatiei. Trebuia actionat rapid. Un om inimos cu un Trabant, nu-i stiu numele, ne-a dus repede, cīt mai aproape de locul accidentului.

Aici se cuvine sa completam relatarea lui Gabi Panaitescu. Ion Preda de la "Romānia Pitoreasca", prietenul salvamontistilor, ne-a oferit numarul masinii si numele inimosului: 3. B. 8 746, inginer Mircea Ursu. Sa-i dam mai departe cuvīntul lui Gabi: - L-am gasit greu, la aproximativ 500 metri de poteca, īn locul unde se īmpiedicase cu baschetii lui. Accidentul fusese mortal - fractura de craniu, adīnca de 5 centimetri., L-am īnvelit cu o folie. Am gasit rucsacul si ceasul care se oprise la orele 13,10, dupa care l-am coborīt la refugiul de vīnatoare. Celalalt coleg plecase spre Podul Dīmbovitei sa anunte Cīmpulungul, fara sa stie de prezenta noastra īn munte. Īn timp ce coboram pe valea Urzicii, celalalt grup condus de doctorul Moraru urca pe traseul de la Crucea Granicerului, Prepeleac, spre creasta. Era pe īnserate. Am īncercat sa-i anuntam prin strigate si semnale luminoase sa se reīntoarca la cabana Valea lui Ivan, Stīna de vīnatoare, cum o mai numim noi, pentru ca ei nu cunosteau locul accidentului. A doua zi, īmpreuna cu militarii am scos accidentatul din zona, l-am transportat pe grohotis, am folosit coborīrea cu Akja īn rapel, prin asigurare, pīna la Valea lui Ivan, unde a fost preluat de o masina militara.

- As vrea sa mai fac o precizare, intervine din nou doctorul Popa. O parte din membrii echipei se aflau īn patrulare īn acea duminica īn zona Iezerului Mare. Seara au ajuns īn Cīmpulung, au aflat de cele īntīmplate si au pornit spre locul accidentului, īntrucīt nu stiau ce efectiv de oameni este īn zona. Iata deci ca o prima echipa se afla la locul accidentului, alta pornise din Cīmpulung, iar o a treia recent sosita de sus plecase si ea spre zona mult discutata. Aceasta demonstreaza promptitudinea, solicitudinea cu care intervin oamenii. muntelui, indiferent de gradul de oboseala acumulat īn cursul zilei. Chiar daca e o alarma care nu se confirma imediat, noi trebuie sa actionam cu maximum de rapiditate pīna la lamurirea deplina a chestiunii, īntr-o seara am fost informati ca un geolog, care lucra undeva īntr-o zona accidentata, nu se īntorsese la Leresti, la gazda sa, ca era cardiac si ca probabil i se īn-tīmplase ceva.

Am plecat spre seara, cu Salvarea, spre zona aceea si am īnceput cautarile. Dupa un timp ne-a venit ideea sa trimitem Salvarea la Leresti la gazda sa vada daca nu cumva sosise īntre timp. Salvarea s-a īntors cu stirea ca geologul era acasa si dormea "dus pe cea lume". Coborīse pe alt traseu si nu anuntase pe nimeni. Era ora doua dimineata si sase oameni īnca nu se culcasera, iar la sase trebuiau sa fie apti de munca, īntr-un cuvīnt, era o alarma falsa, dar aceste doua cuvinte implica multe aspecte. A doua zi, sase oameni neodihniti nu-si vor putea face pe deplin datoria la locul de munca, si daca seful unitatii respective va fi lucid, realist, va īntelege situatia, desi instructiunile de serviciu nu prevad sprijinirea activitatii Salvamont. Pentru ca tot am atins acest subiect as vrea sa amintesc de cei care contribuie la bunul mers al activitatii Salvamont din orasul nostru. Ar fi de mentionat fostul prim secretar al orasului Cīmpulung, Ion Ploscaru, spun fost, pentru ca a fost promovat īn alta munca. Dīnsul a mobilizat īntreaga masa de mii de oameni care au participat la marea actiune "Iezer", de reconstruire a refugiului. A stat zile īntregi cu noi, cu mīna pe lopata, a dormit īn corturi cu noi, a mīncat de la cazan īmpreuna cu noi. Vreau sa amintesc de tovarasul Gheorghe Stoica, secretarul comitetului de partid de la Uzina mecanica Muscel. Sub conducerea lui "nea Gigei'' a fost transportata tīmplaria metalica pentru refugiu. Urcusul, dar mai ales coborīrea īn caldarea Iezerului au fost o adevarata epopee. Directorul Spitalului unificat, dr. Mircea Sacanu, directorul Naghi de la Uzina mecanica, directorul Dobre de la Combinatul de ciment, vicepresedintele Sadīrbasa de la Consiliul popular, iata numai cīteva nume de oameni care au pus si pun umarul cu entuziasm la bunul mers al activitatii Salvamont din orasul nostru. Am constatat ca Salvamontul favorizeaza stabilirea relatiilor de prietenie.

Avem oameni de diferite vīrste si meserii: de la 18 la 43 de ani, de la strungari, mecanici, sudori la tehnicieni si medici. O multime de oameni de diverse profesii, legati unii de altii, legati la figurat, dar si la propriu. Trebuie, īntr-adevar, sa ai mare īncredere īn colegul de coarda. Caci viata fiecaruia depinde de felul cum īsi face datoria camaradul la celalalt capat al coardei. Totdeauna am considerat Salvamontul nu o organizatie, un club, ci o actiune. S-ar putea spune ca Salvamontul este o actiune īn mars.

Daca tovarasele noastre de viata au reusit sa se califice īn meserii de sofer, macaragiu, pilot de avion, strungar, sudor, de ce n-ar exista si femei-salvamontiste ? Probabil asa a gīndit farmacista Dorina Popescu, cīnd a intrat īn miscarea Salvamont, alaturi de colegii sai din echipa de la Pitesti. Se pare ca este singura femeie-salvamontist de la noi si, daca o īntrebi ce a determinat-o sa faca acest pas, īti va raspunde cu aceeasi fraza rostita de colega sa, Cristina, de la "G.O.P.R."-ul polonez: "O femeie poate ca nu se catara asa de repede ca un barbat, nu poate cara īn spate un ranit de 90 de kilograme, dar o cana de ceai oferita de o mīna de femeie unui accidentat poate face minuni."

si-apoi mai am un argument furnizat tot de domnia sa. Īntīmplarea s-a petrecut pe o pīrtie de schi de līnga "Dealul Sasului". Cabana este aratoasa, primitoare, are o cantina buna, are si televizor. Pe pīrtie mai vin si oameni "bine dispusi". Odata, trei dintre acestia si-au pus schiurile si s-au oprit tocmai īntr-o viroaga, cu gleznele facute praf. Din spirit de "solidaritate", un coleg al farmacistei si-a luxat si el o glezna. O povara īn plus pentru Dorina Popescu care i-a mustruluit bine pe toti patru si apoi i-a sprijinit, pe rīnd, pīna la īmbarcarea īntr-o masina care i-a dus la spital.

Pe Dorina Popescu am cunoscut-o īntr-o zi frumoasa si calda de sfīrsit de aprilie. Am īnsotit-o o parte din drum īn Bucegi, timp īn care mi-a vorbit despre sine si despre echipa Pitesti.

- Echipa s-a īnfiintat īn 1970, mi-a spus, prin reunirea unui grup de alpinisti-schiori, cunoscatori ai muntilor. Numarul membrilor nu a fost mereu acelasi, caci unora li s-a parut greu sau inutil, iar altii nu au corespuns. Echipamentul era cel strict necesar. Cīnd am īnceput sa participam la raliuri si actiuni de salvare, ni s-a dat si echipament. Au fost ani de munca īncordata, de perfectionare a schiatului, a alpinismului, de īnvatare a tehnicii de salvare. S-a muncit cu tragere de inima fara a se astepta recompense. Īn echipa sīnt multi ingineri cu idei la capitolul tehnica. Sa va dau un singur exemplu: cineva a avut ingeniozitatea sa īncerce captusirea fundului palariilor noastre cu rasini sintetice. Pavaza sigura īmpotriva pietrelor cazute de sus, mai sigura, mai practica decīt obisnuitele casti de protectie.

Farmacista Dorina Popescu a uitat, desigur din modestie, sa se aminteasca tocmai pe sine, trecīnd sub tacere faptul ca a creat un produs farmaceutic de protectie īmpotriva vīntului, frigului īsi ultravioletelor care ataca pielea si ochii. De asemenea, a preparat si solutii contra degeraturilor pe care le-a trimis mai multor centre Salvamont din tara.

- Am facut marcaje, am muncit efectiv la construirea cabanei Cuca a clubului "Romānia Pitoreasca" din care facem parte si noi. Am participat cu asistenta Salvamont la "Marsul Victoriei", organizat la poalele Moldoveanului pentru pionierii tarii. La aceasta manifestare, echipa noastra, a avut numeroase interventii. O mentionez doar pe aceea al carei beneficiar (daca nu cumva noi am beneficiat de cinstea de a-i acorda un sprijin) a fost Ion Ionescu-Dunareanu, marele nostru prieten, cunoscator al muntilor tarii, autor al primei monografii a muntilor Piatra Craiului.

- Povestiti, va rog...

- La ,,Marsul Victoriei" participau echipaje pionieresti din toate judetele tarii. Punctul culminant era īntīlnirea tuturor īn tabara de la Dobroneac, pe malul Vīlsanului. Asta era prin 1972. Multi participanti, multi invitati, instructori, copii, profesori. Copiii, disciplinati, profesorii si instructorii nu prea. Salvamontul nostru si cel din Curtea de Arges au avut probleme doar cu adultii. A fost si o caravana cinematografica, plus maestrul Ion Ionescu-Dunareanu care la vīrsta de 70 si... de ani, a urcat cu bagaj personal si cīteva aparate de fotografiat, fara nici o ezitare, integrīndu-se īn ritmul general.

Sus a fost o mica festivitate, a vorbit ministrul adjunct al īnvatamīntului, s-au aprins focuri, s-au facut fotografii. A venit si Salvamontul Sibiu, Victoria, Brasov. Au participat si cītiva ciobani, culoarea locala fiind deci asigurata. La coborīre aveam de traversat o padure. I. Ionescu-Dunareanu, culmea ironiei, el, maestrul muntilor, calca gresit pe o radacina si, dupa cītiva metri - desi nu voia sa spuna - noi ceilalti am observat ca trebuia ajutat. Am improvizat o targa si l-am dus cu rīndul. Era foarte necajit si jenat ca ne-a dat de furca, mai ales unei femei. Noi nu mai stiam ce sa facem ca sa-l linistim. Tot drumul ne povestise o sumedenie de īntīmplari nostime. Se gīndea cu disperare ca va sta imobilizat si avea niste drumuri de facut īn munti. Ne-a scris de la Bucuresti ca a stat doua luni cu piciorul īn ghips si imediat cum a iesit a plecat la refugiul Iezer sa vada īn ce stare se afla, ca avea niste articole de scris, cu acest subiect. Se vede treaba ca iubirea de munte si drumetie nu are vīrsta.

- Cooptati, pare-mi-se, si "functia" de medic al echipei. Aveti amintiri legate de aceasta ?

- Da, desigur. Am avut satisfactia sa fiu strigata pe o strada din Bucuresti de un grup de studenti care-mi aratau de zor pe o colega de-a lor, ce-mi fusese pacienta īn munte.

Era un grup de studenti de la stiinte Economice care mergeau de la "Cota 2 000" la "Padina", īn Bucegi. Avīnd acelasi drum i-am īnsotit. Erau mai multe fete, cam usor īmbracate, dar am socotit ca īn sase ore - trei dus, trei īntors - nu se poate strica vremea prea rau. La Padina n-au baut decīt Pepsi. Pe cīnd urcam īnapoi, o fata a lesinat. Nimeni nu stia ce sa-i faca, unii spuneau ca moare. Am facut un popas pīna si-a revenit, apoi am legat-o de mine si tot drumul i-am povestit tot ce mi-a trecut prin cap. Cīteodata rīdea, a mai lesinat de doua ori. Am facut sase ore de la ,,Padina" pīna la Vīrful Furnica. Totul fusese din cauza unei indigestii. Cīnd am ajuns la cabana Miorita, fiind īngrijorata m-am gīndit sa chem ajutoare din Sinaia. I-am dat un ceai, se mai linistise. Eu, obosita, am atipit. Pe la miezul noptii m-a trezit muzica. Tot grupul dansa si īn mijloc, dansatoarea nr. l, pacienta mea. M-au invitat la dans, dar eram foarte, foarte obosita. Cīnd i-am īntīlnit īn Bucuresti strigau: "Noi sīntem aceia... ea e aceea..." Desigur, cum puteam sa-i uit !

Īncet-īncet, greutatile au īnceput sa ne ocoleasca, sa nu ne mai loveasca īn plin. Zona noastra - Iezer-Papusa, sudul Pietrei Craiului, Valea Paltinului dinspre Fagaras pīna īn valea Topologului - este foarte īntinsa. Dar actionam īn strīnsa colaborare cu echipele de la Cīmpulung si Curtea de Arges. Ne mīndrim cu colaborarea cīmpulungenilor, cu aceea a mereu tīnarului doctor Popa, desi, prin disciplina si organizarea lor, ne īmping mereu mai īn spate, īntr-un clasament valoric. Mi-aduc aminte de zilele frumoase cīnd faceam marcaje īmpreuna cu "Cīmpulungul". Era vara si, dupa ce urcam cu stīlpii si cimentul, regulat la ora prīnzului, cu o exactitate subecuatoriala, se pornea ploaia, ploaie dupa care cimentul facea priza foarte greu.

La ora actuala, echipa e cam dezmembrata. Colegul nostru stefan Ciortan, bun alpinist, om de actiune, a-nceput sa actioneze de unul singur. A avut si insuccese, nejustificate īn raport cu forta lui fizica si experienta acumulata, īncet-īncet, s-a separat de noi. Cei care am ramas actionam pe līnga clubul "Romānia Pitoreasca". As vrea sa folosesc acest prilej pentru a lansa un apel de reconciliere. Avem de lucru mult, vrem sa facem un refugiu mic din piatra īn Poiana Sīnt' Ilie si multe altele. Hai sa fim echipa de altadata ! Sīntem oameni de munte si trebuie sa demonstram asta tuturor.

,,Zi de iarna, īntr-o duminica dimineata. Ora 18,15. Apelul telefonic transmis de pe Muntele Mic anunta un caz grav: o femeie suferise un accident, se afla īntre viata si moarte si trebuia transportata de urgenta la spital. Vocea tovarasului Bran, seful complexului turistic se auzea slab, uneori nu se mai auzea deloc, dar cel ce asculta la capatul firului īntelesese bine ce se īntīmplase acolo, sus, «Viscol cumplit... sīntem izolati... nu putem face nimic... trimiteti Salvamontul. Alo, ma auziti ? Sa vina de urgenta Salvamontul ! īncercam sa facem o pīrtie.»

Inginerul Zoltan Kele, seful echipei Salvamont Caransebes era acasa cīnd a venit īnstiintarea. Peste oras cadea o ploaie torentiala, cu fulgere si tunete, ca īn miezul verii. S-a echipat īn cīteva minute si a pornit sa-si caute oamenii. Gasise doi membri ai echipei, tehnicianul Gheorghe Plunder si profesorul Gheorghe Ardeleanu. Erau putini pentru o asemenea treaba, mai ales ca nu duceau cu ei drept material de interventie decīt schiurile, dar nu era timp de pierdut.

Īn fata Consiliului popular īi astepta o masina. Un hīrb pe patru roti, care, dupa īnfatisare, parea ca face eforturi desperate sa se poata tīrī prin oras. «Mergem cīt o putea sa ne duca», zice seful echipei.

Ploaia se transformase īn lapovita, iar la Borlova ningea cu īnversunare. «Pīna aici !» hotarī soferul. «Nu mai merg nici un metru mai departe. Descurcati-va cum puteti, trebuie sa fie un "Bucegi" īn sat, aranjati cu soferul sa va duca sus.»

Duminica dimineata, la Borlova nu era nici un autocamion cu dubla tractiune. Cei trei descoperira un ARO de teren si conducatorul lui, om de inima, n-a mai stat pe gīnduri nici o clipa. Viscolul coborīse din īnaltimile muntelui, troienind cu furie ulitele satului, masina īnainta greu, urmele lasate īn zapada proaspata depaseau o jumatate de metru pe un drum care nu se mai deslusea decīt dupa stīlpii de pe margine. La curbe, motorul gemea neputincios, oamenii sareau, īnotīnd prin zapada si īmpingeau cīt īi tineau puterile. Pīna īntr-un punct, cīnd vointa si efortul n-au mai folosit la nimic. Vehiculul nu mai putea īnainta. Nu fusese strabatuta decīt o treime din drum si greul abia acum īncepea. «Ce facem ?» Vīntul luase iute īntrebarea, aruncīnd-o departe, peste hauri. «Mergem pe jos», se īmpotrivira vīntului vorbele inginerului.

Crivatul batea besmetic din fata, īnfigīndu-le īn obraji mii de ace de gheata. Erau atīt de īndīrjiti īmpotriva stihiei, īncīt nimeni nu auzea ca la cītiva pasi īn urma venea o masina, camionul care aprovizioneaza, de regula, pe orice vreme, complexul.

Pentru a treia oara renascuse speranta ca vor putea ajunge la timp la cabana. Numai pentru o clipa, pentru ca zapada avea sa arunce foarte curīnd o bariera de netrecut īn calea autocamionului. Dīrzenia salvamontistilor n-au putut-o zagazui īnsa nici zapezile. Ultimele cincizeci de minute de urcus au fost cumplite, dar cine se mai gīndea acum la ele, cīnd totul se terminase cu bine. Bolnava a fost transportata pe un fel de sanie improvizata; celor trei de la Salvamont li s-au alaturat doi voluntari dintre turistii de la Muntele Mic si, cu vīntul īn spate, au coborīt cu toata viteza pīna la Fīntīna Voinii. La Borlova īi astepta ambulanta Salvarii, iar la 14,30, deci numai dupa sase ore de la apelul telefonic, imprudenta amatoare de performante turistice se afla sub supravegherea medicului de garda al spitalului din Caransebes. Era ultima clipa cīnd se mai putea face ceva, un ceas mai tīrziu totul ar fi fost zadarnic. Astazi, R.B. este perfect sanatoasa, munceste, se ocupa de casa, de familie si īsi creste cei doi copii, unul de cinci, celalalt de opt ani pe care, dintr-o grava nesocotinta, īi dusese cu sine, īn acele zile de iarna apriga, la o cabana de mare altitudine.

Aceasta īntīmplare ne determina sa ridicam din nou o problema fundamentala, ce tine de etica turistica: stimate tovarase si stimati tovarasi, nu va aventurati pe munte, cīnd starea sanatatii nu va permite acest lucru. Chiar daca aveti numai 30 de ani si ati fost sportiv de performanta, asa cum arata cartea de vizita a cazului din aceasta pagina.

Ne-am permis sa preluam aceasta relatare vibranta, miscatoare, semnata de N. Bogdan, pentru a va introduce īn atmosfera zonei de activitate a centrului Salvamont din orasul Caransebes. Oare unor asemenea tineri, unor asemenea eroi le poti spune ANONIMI ? si totusi la ora actuala ei se lupta cu anonimatul.

- Avem doua echipe Salvamont īn Caransebes, ne declara dr. stefan Culea, medic stomatolog si medicul echipelor de salvare montana din oras, dar daca pe prima o putem strīnge īntr-o jumatate de ora, pe cea de-a doua nu mai putem conta si cred ca membrii ei sīnt ultimii vinovati. Eu zic ca daca Salvamontul are caracter de voluntariat si totusi oamenii activeaza ca niste adevarati profesionisti, sprijinul venit de la organele īn drept ar trebui sa fie mult mai mare. Judetul Caras-Severin are o suprafata mare si un relief mai mult muntos. Aici functioneaza trei centre Salvamont: Resita, Caransebes si Baile Herculane. Activitatea centrelor Resita si Baile Herculane nu-mi este cunoscuta īn amanunt, īn schimb despre noi pot spune multe, pentru ca activez de sase ani īn Salvamont.

Baietii de la Caransebes īsi desfasoara activitatea īntr-o zona frumoasa, desi īnca putin frecventata de turisti. Perimetrul lor de actiune cuprinde Muntele Mic (l 848 m) care este zona de baza, cu cel mai mare numar de vizitatori. Aici s-a dat de curīnd īn folosinta un telescaun, īntre valea Craiului si Complexul turistic si un teleschi līnga acesta, si se fac eforturi pentru marirea capacitatii de cazare a turistilor prin construirea unui hotel cu zece nivele si cu 350 de locuri care se vor adauga celorlalte aproximativ 300 de locuri din cabane. Apoi, masivul Ţarcu (2 196 m), cu statia meteorologica de pe vīrful cu acelasi nume, masivul Godeanu īn care nu se gaseste nici o cabana sau refugiu si muntii Poiana Ruscai care au o singura cabana turistica īn apropierea vīrfului celui mai īnalt, Pades (l 398 m). Daca īn masivele Ţarcu, Godeanu, Poiana Ruscai nu prea se aventureaza turistii din cauza lipsei cabanelor, īn schimb, Muntele Mic este din ce īn ce mai asaltat datorita pīrtiilor de schi de diferite īnclinatii.

Echipa s-a prefigurat īnca īnaintea amintitului H.C.M. 140l69. Prin 1966, spre sfīrsitul lunii mai a avut loc, pe Muntele Mic, faza republicana a unui concurs de orientare turistica. La īnceputul concursului vremea s-a stricat brusc, a izbucnit o furtuna puternica, urmata de viscol si mari caderi de zapada care, dupa cīteva ore, au format un strat ce depasea un metru. Aceasta furtuna a surprins pe traseul de concurs noua participanti sumar echipati care nu au reusit sa se adaposteasca la cabane.

Au fost chemati de urgenta cītiva sportivi din Caransebes, schiori buni care mai tīrziu au devenit membrii echipei Salvamont a orasului. Dintre cei ce au luat parte la acest preambul, am aminti pe Gheorghe Plunder, maistru lacatus mecanic la Combinatul de prelucrare a lemnului, care mai este si azi membru al echipei, Iosif Fleischer, Dumitru Zgavīrdea.

Odata cu aparitia H.C.M.-ului au fost īnscrisi īn echipa aproape toti profesorii de educatie fizica din Caransebes si cītiva schiori buni. Dupa cītiva ani, majoritatea profesorilor s-au retras, componenta echipei reīmprospatīndu-se cu alti oameni de diverse meserii īsi profesii. seful echipei, Zoltan Kele, inginer constructor, este ajutat de profesorii de educatie fizica ramasi: Horatiu Adam, Valeriu Ardeleanu, Ion Korka de la liceele idin oras, ingineri, subingineri, tehnicieni, ca Ioan Bucur, Doru Olani, Gheorghe Munteanu si medicul stomatolog stefan Culea.

Cīnd se produce vreun accident sus īn munte, salvamontistii sīnt īnstiintati prin Consiliul popular sau direct acasa, de catre directorul Complexului de la Muntele Mic, care are o lista cu adresele si numerele lor de telefon.

Cazurile ivite nu comporta interventii de mare spectacol, ca-n muntii Fagaras, dar oricīt de simple si banale ar fi, salvamontistii din Caransebes le acorda o importanta maxima pentru a preīntīmpina agravarea lor. si lor le sīnt binecunoscute cazurile de consum exagerat de alcool, fracturile la schiorii īncepatori, la cei cu schiuri cu legaturi fixe īn picioare, degeraturile, oftalmiile si chiar decesele prin hipotermie datorate īndeosebi echipamentului necorespunzator.

Desi nu sīnt dotati cu cīini, statii de radio, sanii Akja, masini ARO, ei īsi fac datoria cu prisosinta.

Daca la ora actuala anonimatul de care vorbeam caracterizeaza activitatea Salvamontului din Caransebes, sa speram ca īn viitorul apropiat situatia se va īmbunatati, dotarea fiind pe masura talentelor si bunelor intentii. si poate ca, schimbīnd porecla din titlul acestui capitol īn renume, salvamontistii vor deveni īntr-adevar anonimi, īn zona lor nemaiīnregistrindu-se accidente, lucru posibil doar printr-o bogata si sustinuta activitate de prevenire.

Īntr-o lege noua, aflata īn faza dc proiect, care va veni sa reglementeze pe baze noi, solide, activitatea Salvamont, pe līnga dotarea echipelor cu masini de teren, statii de radio, scutere de zapada, trolii, elicoptere, īn fine, tot arsenalul de materiale moderne de salvare montana, este prevazut si cīinele, prietenul si ajutorul omului dintotdeauna, fie el cīine de paza, cīine de tractiune, de vīnatoare, cīine specializat īn detectarea stupefiantelor sau pur si simplu de apartament, cu valoare ornamentala. Am amintit, īn aceasta carte de rasa Saint-Bernard, numita si Alpenhund, Alpine Mastiff sau Bernards Mastiff. Ne vom ocupa īn mod special de ei pentru ca, de-a lungul veacurilor, au dat satisfactie pīna la intrarea īn legenda, īn domeniul de mare importanta al salvarii oamenilor. Īn sprijinul acestei afirmatii e de ajuns sa amintim de Barry 1 (1800-1812), salvatorul a nu mai putin de patruzeci de vieti omenesti, īn salbaticul tinut al Alpilor Elvetieni, al carui corp mumificat este expus la Muzeul stiintelor Naturii din Berna si caruia i s-au ridicat statui, ca apoi, facīnd un salt īn timp si spatiu, sa continuam cu Saint-Bernard-ul capitanului Budisteanu care, īn timpul razboiului de independenta de la 1877, a parcurs singur drumul de la Bucuresti la Dunare si peste Dunare, astfel ca eroul - capitan, aflat īntr-o pīlnie de obuz, ranit, s-a trezit fata-n fata cu Cezar al sau.

Desi putini la numar si cei mai multi derivati cam din aceeasi ramura adusa din Cehoslovacia, Saint-Bernarzii din Romānia si-au demonstrat si ei calitatile. Dar pentru punerea lor īn valoare trebuie sa se actioneze cu grija.si rabdare, timp de ani si ani, instruirea lor continuīndu-se chiar dupa ce īncep sa fie folositi īn misiuni concrete.

Saint-Bemard-ul este un cīine docil, blīnd, pus pe fapte mari. Īn Alpi i se agata de zgarda-i imensa o veritabila trusa medicala, ba uneori si un fel de brancarda pliabila, iar īn ultimul timp, chiar microcamere de televiziune care permit supravegherea pe monitoarele aflate la "centru", a zonei parcurse de cīini. Labele lui sīnt adaptate pentru scormonit īn zapada. Īn aceasta privinta se īnrudeste cu vestitul cīine de Terra Nova, specializat īn salvarea oamenilor din apa. Ca si acesta, Saint-Bernard-ul are laba asemanatoare aceleia de gīsca, care pe primul il ajuta la īnot, iar pe eroul nostru la esca-vat zapada. Cīnd calca pe omatul afinat, īsi desface ghearele lui unite, astfel ca presiunea devine minima, putīnd īnainta fara. dificultate, neafundīndu-se.

- Un animal deosebit de pasnic, spunea Mihai Sīrbu de la Salvamontul din Sinaia, dar cu simpatiile si antipatiile lui. Barry al meu suporta īn preajma orice om, cu conditia sa nu miroasa a alcool - asta īl enerveaza - si sa nu-i fi facut vreun rau. Inteligenta si memoria l-au facut sa se zbīrleasca amenintator la un copil care-l trasese de mustati cu luni īn urma si pe care nu-l mai vazuse de atunci. Cu exceptia cīinelui lup suporta alaturi orice cīine.

Īntr-o noapte, pe munte, mi-a dat o dovada de atasament emotionanta. La 23 August, īn 1977, faceam patrulare pe munte cu Barry līnga mine. Avea 7-8 luni pe atunci. Cabana Piatra Arsa, arhiplina. Am dormit īntr-o baraca, pe jos, īmpreuna cu alti cītiva turisti. Cabanierul Moiceanu ma trezeste din somn la ora l noaptea. Venise un drumet cu stirea ca dintr-un cort situat cam la jumatatea distantei dintre Pestera si Piatra Arsa, se aud strigate de ajutor.

L-am legat pe Barry de piciorul unei mese si-am plecat. Am gasit un grup de tineri agitīndu-se īn jurul unei fete lesinate. Dupa ce s-au linistit m-am īntors la cabana si m-am culcat, transpirat, din nou, pe dusumea. Īn 10 minute mi-a īnghetat spatele si-am īnceput sa dīrdīi. Barry care era la trei metri de mine a simtit, a venit fara sa-l chem, s-a lipit cu spatele de mine si īn 20 de minute totul era īn ordine.

Cīnd mergem pe munte, īn sir indian, are grija ca nu cumva sa lipseasca vreunul din grup. Daca cineva ramīne īn urma se opreste. Reuseste sa supravegheze cam 6-7 oameni. Parca-i numara. Nu vreau cu orice pret sa-mi laud cīinele. Cunosc īntīmplari īn care cīini fara nici o pretentie, la care nu te-astepti la vreo performanta, au realizat lucruri incredibile. Bunaoara, īn urma cu cītiva ani, la o Alpiniada la Podragu, īn Fagaras, trei salvamontisti de la Victoria au fost blocati īn cabana de ninsori abundente, vreme de trei-patru zile. Īn acest timp, cabanierul le-a adus si un catel sa le tina de urīt. Spun catel, la modul eufemistic, īn fond era o potaie, neavīnd urma nici unei rase. Cīnd s-a oprit ninsoarea, cei trei au plecat, dar n-au facut nici 100 metri de la cabana, ca au fost prinsi sub o avalansa. Unul din ei a reusit sa se dezgroape singur, a adus cabanierul si au īnceput sa sape. Īn mai bine de o jumatate de ora de la declansarea avalansei, corpurile celor doi au fost dezgropate, dar numai dupa ce cīinele, care se luase dupa ei, le-a indicat locul cu un fler demn de cele mai selecte rase canine si de cei mai experimentati cīini montani.

Cīnd avea numai un an, deci foarte tīnar, am experimentat si eu cu Barry acest gen de exercitiu. Plecam cu un coleg care ma īngropa īn zapada ori de cīte ori ieseam din raza vizuala a cīinelui. Cīnd Barry īl vedea pe īnsotitorul meu venind singur, pleca din proprie initiativa, pe urma aleasa din alte sute de urme si ma gasea dupa ce sapa īn zapada. Am facut īntr-o zi de trei ori acest exercitiu. A patra oara, obosit, s-a asezat pe locul unde eram īngropat si cu privirea i-a implorat pe ceilalti sa sape īn zapada. Lucrul acesta se face īn mod normal la vīrsta de doi ani.

Concluzia ? Este nevoie de cīini. Nu numai autorul sustine acest lucru, dar si oamenii de specialitate, oamenii de munte. Īn mai 1977, Bucegii au gazduit o tabara de verificare a aptitudinilor cīinilor de rasa Saint-Bernard īn conditiile reliefului muntos, avīnd īn vedere ca unii din ei fusesera crescuti īn Bucuresti, īn apartament. Acest īnceput ne da sperante ca īn curīnd vom avea un efectiv suficient de cīini utilitari, specializati īn salvarea montana, desi exista si probleme īnca nerezolvate, una din ele, poate cea mai importanta, fiind orientarea catre o anume rasa. Am vorbit de rasa Saint-Bernard, dar lucrurile nu sīnt īnca clarificate. Paralel cu tabara de testare de la Piatra Arsa pentru Saint-Berniarzi, se fac īncercari, cu rezultate īnca neconcludente cu cīini lup militari. Ei descopera urma foarte repede, ajung de īndata la locul avalansei sau accidentului de alta natura, sapa īn zapada, dar se napustesc asupra victimei, fiindca pentru ei, un om gasit dupa urme nu este decīt un infractor. Pe de alta parte, procurarea unui Saint-Bernard, cresterea si dresarea lui, ca sa nu mai vorbim de īntretinere, sīnt extrem de costisitoare, avīnd īn vedere gabaritul lui (pīna la 80 de centimetri īnaltime). Tocmai datorita costului foarte ridicat (poate concura cu pretul unui automobil Mercedes), īn Alpi nu prea mai este folosit, fiind īnlocuit treptat cu rasa alsaciana (e vorba de cīinele alsacian-ciobanesc si alsacian-lup), cu toate argumentele-i pro si contra: mai ieftin si mai rapid, dar īnclinat spre agresivitate si cu mirosul mai putin dezvoltat.

si ca sa se sedimenteze impresia frumoasa despre acest mare si blajin Saint-Bernard, īn īncheiere reproducem un articol informativ din primul numar al Buletinului documentar al Clubului raselor canine de talie mare, o interesanta publicatie cu circuit īnchis al Asociatiei Chinologice a Municipiului Bucuresti:

"EROUL ANULUI 1977 se declara cīinele Saint-Bernard AREX (Nr. matricol 5 813) care, īn noaptea de 4 martie 1977, a supravietuit seismului, cazīnd odata cu terasa de la etajul 7 al blocului -«Dunarea», de pe Bulevardul Magheru.

Cīinele a opus rezistenta cīnd echipele de interventie au īncercat sa-l īndeparteze de pe mormanul de moloz īn care scormonea cu labele, urlīnd, cu toate ca se gasea īn iminent pericol de a fi strivit de resturile planseelor ce atīrnau deasupra lui. Pe deasupra era si ranit.

Numai la interventia cetateanului Mihai Opreanu, pe care īl cunostea, cīinele a acceptat sa paraseasca locul catastrofei.

Salvarea cīinelui, greu traumatizat psihic si cu grave contuzii la trenul superior, care au facut necesara o interventie chirurgicala si un lung tratament, se datoreste īngrijirii date de Mihai si Stana Opreanu.

Felicitari lui AREX pentru comportarea sa, demna de un Saint-Bernard si multumiri familiei Opreanu pentru dragostea cu care l-au īngrijit"

Īntrebat fiind de cīnd se ocupa de salvarea montana, Nelu Bratu, seful echipei Salvamont de la Busteni mi-a raspuns ca dintotdeauna. De cīnd se stie urca pe munte si da ajutor celui care are nevoie. Venea familia celui disparut si se ruga de el si de altii, ca-i vedea dupa haine ca sīnt munteni, sa le caute copilul. De cele mai multe ori, totul se reducea la recuperarea corpului neīnsufletit al unui tīnar īnghetat sau cazut de pe stīnci. Astazi lucrurile s-au schimbat.

- Stam bine la capitolul prevenire, salvam aproape tot ce se poate salva, reducīnd la minimum numarul cazurilor mortale si toate acestea īntr-o zona - Bucegi - strabatuta anual de picioarele a mii de turisti, īn care locurile periculoase nu lipsesc. Celui care nu-si impune o disciplina de munte, un echipament adecvat si o prudenta rezonabila, "Bulevardul Bucegi" īi va pricinui necazuri, din care va iesi cam greu si probabil doar cu ajutorul Salvamontului.

- Īnaintea aparitiei H.C.M.-ului, actiunile erau organizate de Militie, care ne convoca pe noi, alpinistii de la Asociatia sportiva "Caraiman" pentru a pleca pe munte. Multi ani, lucrurile au decurs īn acest fel. De fapt, ca si īn alte centre, cluburile sportive de alpinism au fost germenii Salvamontului de mai tīrziu. Nu.stiu de ce nu mai sīntem sprijiniti īn formarea unei noi echipe de alpinism la Busteni. Situatia a devenit paradoxala. Alpinismul s-a mutat la Bucuresti, īn timp ce la Busteni nu exista nici un alpinist legitimat.

Dupa H.C.M. am īnceput sa ne organizam, am primit echipament si cīteva materiale, mai trecute prin consignatie, mai de pe la magazinele cu marfuri de calitatea a II-a. Īn privinta statiilor de radio, nu ne deosebim de celelalte centre Salvamont din tara. Am obtinut si o autorizatie de iesire īn eter īnca din 1977, nu īnsa si aparatura necesara. Medicamente primim, iar cīnd se īntīmpla sa ramīnem pe "tusa", spitalul din oras īn frunte cu doctorul Alexandru Marinov, care e si medicul echipei, ne ajuta prompt. Un om pasionat, caruia īi datoram mult, dar, nefiind asa tīnar si antrenat ca noi, nu ,,face" muntele īn stilul de performanta care ne e propriu cīnd urcam dupa un accidentat. Daca am avea pīrtii de schi īn zona, adica un relief mai blīnd, am avea probabil si medic permanent; asa īnsa, pe abruptul din dreptul Busteniului nu se prea īnghesuie medicii.

Am solicitat si masina de teren, ca sa nu ajungem gata obositi la locul accidentului. De multe ori, ranitul sta linistit īn locul unde a cazut, dar īn timpul transportului, starea i se poate agrava, asa ca odata ridicat de jos, transportarea trebuie sa se faca ultrarapid. Mi-aduc aminte de īntīmplarea din Policandru, un traseu alpinistic de gradul 6B. Doi cetateni, unul strungar la I.T.B.. altul medic, dintr-un oras al carui nume īmi scapa, s-au īntīlnit la Caminul Alpin. Doctorul mai facuse alpinism, celalalt era īncepator. Totusi, asa īncepator cum era, a luat doua corzi si a plecat de unul singur. Acolo unde se termina padurea si īncep stīncile, sīnt niste "spalaturi" cum le zicem noi, niste formatiuni īn forma de trepte, īntr-o parte grohotis, vizavi stīnca lustruita ca o pīrtie de bob. Dupa ce a batut vreo 3-4 pitoane, a ajuns la formatiunea careia īi zicem Policandru. La un moment dat s-a desprins un piton, apoi al doilea urmat de al treilea. Scapīnd coarda din mīna, omul nostru a īnceput sa se rostogoleasca din treapta-n treapta. La capatul fiecarei trepte era o portiune de stīnca zdrentuita care īi lua cīte o bucata din haine si din corp. Īn urma acestei caderi de la circa 50 de metri s-a ales cu fractura deschisa la ambele brate si contuzie la parietalul stīng.

Doctorul care venise īn urma lui si vazuse caderea a alergat pīna la niste excursionisti din zona, le-a īnmīnat un mesaj pentru noi si s-a īntors imediat līnga accidentat. A procedat exact cum trebuia. Cetateanul cu mesajul a parcurs īn fuga distanta pīna la Consiliul Popular. Noi, la fel, am plecat īn pas alergator spre locul accidentului.

- Pe mine, intervine Dorel Bogdan, profesor de electrotehnica, m-au chemat de la scoala. Au mai mers nea Gica Treaba, Radu Cata, Traian Sīrbu, īn fine cam toata echipa. Mai rau era ca mesagerul nu prea stia bine locul. A zis el "Policandru", dar a zis si "Valea Cerbului". Sīnt doua zone cu totul diferite. L-am luat si pe locotenentul Puchiu de la Militie, colegul nostru, si am plecat. A trebuit sa cautam vale cu vale, dar pīna la urma l-am gasit. Parca era mīncat de vulturi. Desi era īn coma, din cīnd īn cīnd īsi mai revenea, dar nu scotea nici un sunet. La īntrebarile colegului sau, doctorul, care cauta sa-i mentina moralul, raspundea cu miscari din cap. Foarte, foarte greu l-am scos din "stīncarie". L-am asezat pe o patura si-am īnceput sa coborīm īntr-un ritm infernal. De la refugiul Costila am strabatut distanta pīna la Caminul Alpin numai īn pas alergator. Dupa ce-am trecut de Fīntīnita, am trimis doi oameni īnainte sa anunte Salvarea. Dar mergeam asa de repede, ca "solii" nostri nu ne puteau deloc devansa. Din punct de vedere medical era un caz care ne depasea si tot ce puteam face era sa ne grabim.

Am continuat deci slalomul printre copaci pīna am ajuns la Caminul Alpin. Acolo era o tabara de copii. Am anuntat mai īntīi, un cadru didactic, pentru a-i scuti pe copii de tristul spectacol. Dupa cīteva minute a venit Salvarea...

- Nelu Bratu, am īnteles ca nu aveti medic īn echipa, dar poate ca este un cīstig faptul ca aveti un locotenent de militie.

- Locotenentul Puchiu e cel mai nou si īntīmplarea a facut sa amintim de el cu ocazia actiunii de la Policandru. Dar mai avem doi lucratori de militie, Constantin Georgescu si Valentin Visan, asa ca nu prea plecam īn munte fara unul din ei si bine facem fiindca uneori sīntem īntrebati de lucrurile vreunui accidentat, cum a fost cazul acelei femei care pretindea obiectele fiului sau (de vreo 45 de ani) ce murise pe aici, prin munti. Am trimis-o la Militie, unde a gasit cīteva obiecte, printre care si un ceas facut zob īn cadere.

Prima actiune de salvare la care am luat parte coincide cu debutul meu īn alpinism.

Un grup de baieti de la scoala profesionala a Fabricii de hīrtie plecase īn directia Cruce, strabatānd o zona salbatica. Cīnd s-au convins ca urcusul este imposibil, s-au īntors, dar unul dintre ei a ramas blocat sus. Ceilalti si-au propus sa anunte īn vale, dar n-au mai facut-o. Dupa cīteva ore bune, īntrebati fiind unde este colegul lor, au dat din colt īn colt. "Pai, a ramas sus, vine si el". Erau copii de 16-17 ani. Eu aveam doar cu doi ani mai mult ca ei.

Am plecat cu alti alpinisti, Nelu Puscas, Titi Nita si unul din baietii care-l vazuse printre ultimii pe cel ramas sus. Dupa explicatiile lui, īl lasasera pe la Brīna Portitei. Ajunsi acolo, am cautat toata ziua, dar fara rezultat. A doua si a treia zi, la fel. A patra zi, obositi cum eram, am mobilizat scoala tehnica. Ni s-au dat cīte 10 oameni la fiecare, sa cautam sistematic īn toata zona. sanse de a-1 mai gasi īn viata nu erau. L-am descoperit la o saptamīna de la declansarea actiunii, murise īnca din prima zi. Pastrez o amintire neplacuta a acestui episod. Mi-a ramas īn nari mirosul, desi am pus mīna doar pe mīnerele targii. si-acum, ori de cīte ori avem un caz asemanator, ma īnvaluie acelasi miros de atunci. Ma spalam pe mīna, faceam baie, dar mirosul ma urmarea. Nu puteam sa-l uit, asa cum n-am putut uita nici un amanunt din aceasta prima actiune a mea. Luasem atunci si Militia cu noi pentru a fi mai eficienti. Echipa care-l gasea trebuia sa traga un foc de arma. N-am fost noi aceia, desi cīinele meu simtise niste urme pe care tocmai ne pregateam sa le urmarim. Din cauza alergiei de care am pomenit, īi las acum pe colegii mei de echipa mai tari de īnger, de regula cei mai vīrstnici, sa se apropie primii. Desi la un moment dat primisem indicatia de a ne limita la oameni pīna la 40-45 de ani, eu nu ma pot desparti de acesti colegi care n-au prea facut alpinism, dar au facut muntele, fara exceptie. De fapt. Īn H.C.M. se precizeaza ca, la nevoie, poti apela la orice cetatean, indiferent de vīrsta, daca esti singur, acesta fiind obligat de rigorile legii sa te ajute, asa ca, daca-i am pe veterani, la ce bun sa ma despart de ei. Īn caz de raniri, oricīt de grave ar fi, nu-mi fac probleme. Odata, o fata cazuse īn Urlatoare si era rosie de sīnge din cap pīna-n picioare. Daca o bagai īntr-un cazan cu vopsea rosie, tot nu s-ar fi īnrosit asa. L-am trimis īntīi pe Titi Nicolau. Acesta a constatat ca misca. S-a apropiat, a īntors-o si nu stiu ce i s-o fi parut lui, ca zice: "A murit". ,,Ei, las-o balta, cum sa moara imediat dupa ce am vazut-o miscīnd ? !" M-am apropiat si mi-am dat seama ca lesinase cīnd ne vazuse. Am īntīlnit de mai multe ori acest fenomen greu de explicat. Oricīt de grav ranit ar fi, de cele mai multe ori, omul ramīne treaz, dar de īndata ce vede pe cineva cade prada unei stari de autolinistire, īsi pierde controlul si vointa si tocmai atunci este īn pericol sa moara.

Am transportat-o īn stare de coma la spital. A doua zi i-am facut o vizita, dar fata nu-si revenise. Pīna la urma a scapat, īnsa cu pretul a trei luni de spitalizare.

La noi īn Busteni, cele mai multe actiuni au loc noaptea.

Odata, pe la ora 23, sīnt anuntat ca se vad niste lumini, probabil lanterne, sus, pe poteca de pe Valea Urlatorilor. Ies afara, ma uit, īntr-adevar, se zareau cīteva luminite miscīndu-se. Chem cītiva colegi, se uita si ei. Ce mai, era clar ca cineva cauta un drum, acolo, sus. Daca īncepeau sa coboare erau pierduti.

Nu s-a dat nici o alarma, n-a cerut nimeni ajutor, dar mi-am luat baietii si-am plecat sus, dupa ce am primit confirmarea de la tov. Militaru, primarul nostru. De la Militie ni s-a oferit si un aparat de emisie-receptie. Eram trei persoane. Īn cazul unui accident mai grav, puteam chema ajutoare prin statie. Am luat lanternele cu noi.

Ajunsi la fata locului am strigat, am chiuit, dar nu ne raspundea nimefli. Am luat legatura cu Militia sa īntreb daca putem fi reperati. Da, se vedeau lanternele noastre, trei la numar, exact īn locul unde vazusem» noi mai devreme misterioasele lumini. Altele decīt ale noastre nu se vedeau. Nici acum nu stiu ce-a fost. Probabil ca niste turisti cautau un drum, un marcaj ca sa coboare si pīna la urma au luat-o spre Sinaia sau Piatra Arsa. si pentru ca veni vorba de aceasta īntīmplare, i-as ruga pe cabanieri si pe cei mai vechi, dar mai ales pe cei noi sa iasa din cīnd īn cīnd afara din cabana si sa dea cīte un chiot. Poate fi un chiot pretios care sa-i orienteze pe turistii rataciti.

seful echipei de salvamontisti, Nelu Bratu, poarta īn sine o mare mīhnire. Īn urma, cu citim timp, cīinele lui, un lup mare si vīnjos, a fost otravit, la doua zile diferenta de otravirea Salvei lui Mihai Sīrbu, la Sinaia.

- Era un cīine credincios, ascultator. L-am iubit tare mult. Era foarte atent, "numara" membrii unui grup la plecarea pe munte si pe parcurs nu permitea nimanui sa se ataseze pīna cīnd nu se lamurea ca respectivul este un prieten.

Daca ma īncurca sau ma supara, īl trimeteam acasa si venea singur pīna īn Busteni, intra īn curte si se aseza īn cotet, de se mira maica-mea ce cuminte poate fi. Īmi pare rau ca nu l-am īnvatat sa primeasca mīncare doar de la mine. si el ma iubea mult. Plecam de acasa si-l lasam cu tata, cu consemnul sa-i dea drumul dupa una-doua ore. Ma duceam pe cele mai imposibile vai si stīnci, dar el cot ma gasea, chiar daca eram cocotat īn vreun copac.

M-am gīndit odata ce s-ar putea īntīmpla daca. fiind cu schiurile īn padure, m-as īntīlni cu un lup, ma va prinde sau nu ? Am facut īncercarea cu cīinele meu, la Poiana Stīnii, īl lasam 20 de metri īn urma si cīnd fluieram se lua dupa mine val-vīrtej si ma prindea imediat. Asta-i cīine, ma gīndeam, d-apoi un lup care e obisnuit cu haituiala prin zapada mare !

Acum sufar pentru ca stau la bloc si nu prea pot tine cīine, dar poate ma voi muta si atunci voi lua unul, desi dresajul lui, asa-zisul dresaj, ca nu pretind ca ma pricep, dureaza mult si e dificil.

Acelasi lucru mi-l spunea, īntr-o convorbire recenta, Mihai Sīrbu, iesit la plimbare cu Saint-Bernard-ul lui care creste ca-n poveste, īntr-o luna cīt altii īntr-un an. Īntrebat fiind ce crede despre ideea lui Petre Tiurbe de la Victoria, de a organiza patrulari cu cīini Saint-Bernard neīnsotiti, īntre cabanele din Fagaras, Mihai Sīrbu mi-a raspuns ca din cīte a citit el, un Saint-Bernard va face cursa īntre cabane numai daca va sti ca stapīnul lui e acolo. Ideea ar putea fi valabila pentru dus, dar nu si pentru īntors. El s-a si gīndit la misiunea pe care i-o va īncredinta lui Barry al sau: tractiunea Akjei cu materiale sau cu raniti pentru ca īn scurt timp Barry va fi cīt un munte si va avea o forta pe masura gabaritului. De asemenea, pentru descoperirea si scoaterea oamenilor de sub avalanse. Īn prima faza va fi īnvatat sa-si descopere stapīnul īn zapada; īn cea de-a doua, stapīnul lui va fi īngropat īn zapada, iar deasupra lui, un alt om, care, normal va fi primul descoperit. Īn faza a treia, acelasi om este īngropat singur īn zapada, dar cu hainele stapīnului lui si abia īn ultima faza a dresajului, strainul va fi īngropat īn zapada cu hainele sale. Odata īnvatate toate acestea, un Saint-Bernard nu mai poate fi oprit cīnd simte mirosul, chiar daca zona e amenintata de o noua avalansa sau o alunecare de teren.

Dresajul unui Saint-Bernard este total diferit fata de acela al unui cīine lup. De pe acum, Barry este dus zi de zi pe munte, pentru ca o pauza de cīteva zile īn dresaj poate īnsemna o mare pierdere.

- Dupa scrisoarea aceea de la tīnara din Bucuresti, ati mai primit si altele, Nelu Bratu?'

- Īn total, īn ultimii sapte ani cred ca am primit vreo patru si unde mai pui ca la unii le dau si bani de drum sau chiar pantofi, cum s-a īntīmplat odata. Dar nu conteaza, cīnd ai īntins o mīna, trebuie sa mergi pīna la capat, desi īntīlnesti fel de fel de oameni, cu fel de fel de toane. Sa ne povesteasca Bogdan cīte a patit.

- Pai, cred ca cea mai hazlie a fost īntīmplarea cu urzicile. Era prin septembrie '76. Doua femei din Busteni au plecat dupa urzici. Au mers ce-au mers prin padure si tot sporovaind s-au trezit pe līnga Valea Seaca dintre Clai pe o brīna care īti da iluzia ca duce undeva, dar īn realitate nu duce nicaieri sau mai bine zis da īntr-o prapastie. Era o femeie de vreo 60 de ani cu fata ei sau cu nora, nu mai stiu bine, īnsotite de un copil de vreo 13 ani. Plecasera pe la ora prīnzului din oras cu niste saci pentru urzici, dar iata ca se-nsera si ele erau blocate pe brīna aceea periculoasa, nemaiputīnd nici sa īnainteze, nici sa coboare.

Un cetatean din Busteni, probabil ruda cu ele, vazīnd ca se-ntuneca, pleaca sa le caute. Urcīnd cu ajutorul unei corzi, se trezeste si el īntr-un loc de unde nu mai poate urca si nici coborī, dar īntr-o pozitie situata deasupra locului unde esuasera cei trei.

Īntr-un tīrziu am fost anuntati noi. Era īntuneric cīnd am ajuns sus. Batrīna statea ghemuita līnga un pin, īntr-o pozitie incomoda. Cealalta abia se tinea pe o portiune de stīnca de o jumatate de metru patrat. A fost o coborīre memorabila. Batrīna, dupa ce statuse ore-n sir ghemuita, acum, īn pozitie normala, acuza dureri de sale. Pe drumul pe care am venit se lucra la telefericul Busteni-Babele si erau o sumedenie de copaci taiati. Lanternele īncepusera sa ne lase. Īn fine, pe la miezul noptii ajungem acasa, dar batrīna, imaginati-va, a-nceput sa ne certe ca uitasem sacul cu urzici, pretinzīndu-ne sa ne ducem īnapoi dupa el. Cum nu ne-am conformat, va dati seama ca n-a mai urmat nici un "multumesc".

Alta data ne-am dus totusi la insistentele unui tīnar care-si lasase rucsacul īn Valea Seaca a Caraimanului. Ne-a spus ca i-ar pare rau sa-si piarda carnetul de student aflat īn el. Ne-am dus si, ce sa vezi ! Īn rucsac nu erau decīt cutii cu pate, care explodasera din cauza caldurii. Era un iz insuportabil, iar īn jurul rucsacului roiuri, roiuri de muste.

Dar stati ca n-am terminat, exemple de acestea mai avem. Era īn 1976, pe 3 octombrie, īmi amintesc bine data, pentru ca era legata de disputarea Campionatului judetean de orientare turistica. L-am cīstigat eu cu īnca un baiat, ca sa ma laud putin. Īn timp ce sarbatoream evenimentul vine un cetatean la noi, ud, plin de frunze, ace de brad, noroi. Īn ziua aceea fusese burnita, ceata, ce mai, timp urīt. "Sus au ramas patru insi agatati īn coarda īn Valea Malinului". E un loc departat, tare departat. Am plecat vreo cinci, pe o vale pe care nici unul dintre noi nu mai mersese vreodata. Am urcat pīna la baza muntelui, strigānd īncontinuu, ca sa nu ne īntīlnim cu ursul. stiam ca un cioban avusese de-a face cu el, cu putin timp īn urma. Cel care ne-a anuntat indicase locul cu aproximatie, asa ca am cautat un timp, pīna cīnd, īn sfīrsit, i-am gasit. Stateau īn niste, noduri "purice", noduri facute pe coarda pentru a introduce piciorul īn ele. Era o pozitie cu totul improprie. Ne-am grabit sa-i ajutam sa coboare. Dupa ce am ajuns īn Busteni, pe la ora l-2 dimineata, oamenii ne-au spus ca nu trebuia sa ne ducem, ca stateau ei acolo pīna dimineata. Am ramas fara replica.

Īntr-o recenta convorbire, Nelu Bratu īmi declara ca sīnt pe cale de a realiza o targa demontabila din bare de aluminiu (interesant e faptul ca mai toate echipele din tara si-au construit targi demontabile, design-ul fiind facut dupa particularitatile zonei montane respective), foarte practica pe abruptul Caraimanului.

Īn acea actiune povestita de Mihai Sīrbu īn care echipele din Sinaia si Busteni au conlucrat la salvarea unui grup de trei cetateni blocati īn Valea Caraimanului, īntr-o pozitie extrem de dificila, unul din ei suferise o fractura la bazin si nu mai putea sta pe nici o parte din cauza durerii. Bustenarii care, dupa cum arata si numele orasului, nu se despart de toporisca ori de cīte ori pleaca īn munte, au taiat doua craci zdravene, le-au legat īntre ele, au pus cetina deasupra, improvizīnd o targa pentru transportarea accidentatului. Pīna si īncercatul Mihai Sīrbu, care plecase īn cautarea celor mai bune locuri de coborīre, a zis: "Zau, daca nu-mi faceam probleme cum sa-l transportam. Foarte ingenioasa treaba cu targa naturala".

Salvamontistii din Busteni au numai cuvinte de lauda pentru activitatea Salvamont a tovarasului Bogasiu, secretarul Consiliului popular, mai nou venit, dar care dovedeste multa bunavointa. Solicitat de baieti la realizarea unei targi din aluminiu el s-a oferit sa-i ajute, sa faca cinci īn loc de una. Iata asadar ca potecile salvamontistilor se netezesc īncetul cu īncetul, dar poate ca īntr-un ritm mai lent decīt acela al activitatii turistice pe plan national. Hai sa facem din Salvamont, īntr-o masura si mai mare decīt pīna acum, un element de siguranta īn muntii nostri! Hai sa facem din Turda, Piatra Neamt, Vatra Dornei, Caransebes sau Pitesti, centre pitice, frustrate, neīnchegate, centre puternice, care sa tinda spre nivelul Brasovului, Sinaii sau Sibiului. Noi, copiii nostri, toti cetatenii tarii nu vom avea decīt de cīstigat.

- Intentia noastra de a constitui un centru Salvamont nu e de data chiar asa de recenta. A fost o idee comuna, nascuta din necesitati, a inginerului Nicolae Oprisiu, a lui Ioan Gothard si a mea, dar lipsa unor alpinisti cīt de cīt experimentati ne-a stavilit pentru moment elanul.

Pe Aurel Nan, interlocutorul meu si sufletul Salvamontului harghitean, l-am gasit pregatindu-si cortul īmpreuna cu tinerii din judet care participau la "stafeta Muntilor", eveniment sportiv al carui start urma sa se dea a doua zi, de aici, din Poiana Brasov. Animatie, zeci de corturi īn tot atītea culori si nuante, focuri de tabara, veselie, īntr-un cuvīnt atmosfera estivala. Din relatarile secretarului Consiliului popular judetean Harghita, Aurel Nan, atīt autorul acestor rīnduri cīt si Emerite Szuhanek, va amintiti (?) salvamontistul petrosenean, sīntem socati de vigoarea cu care a demarat activitatea Salvamont īn judetul Harghita. Ce relatase cu atīta patos tovarasul Nan ?

Participanti activi la ultimele doua-trei editii ale raliurilor si seminariilor Salvamont, la cursurile scolii nationale de alpinism, Aurel Nan si alti colegi au pus īncet-īncet bazele a ceea ce se va numi mai tīrziu Centrul Salvamont Harghita.

Constituiti īn trei echipe a cīte sase oameni, ei si-au īmpartit zonele astfel: echipa Suhard are sub supraveghere muntii Caliman, Hasmasul - partea nordica si muntii Gurghiului - partea nordica si este condusa de Ilyes Kiss Iosif, alpinist de categoria I; echipa Ciuc activeaza īn muntii Ciucului, Gurghiul de sud si īn īntreaga zona a muntilor Harghita. seful ei, Ioan Gothard, specialist īn orientare turistica, este si membru īn lotul republican. Cea de-a treia echipa. Hasmas, asigura zona Hasmasul de sud si o parte din muntii Ciucului, sub conducerea lui Denes Toke, si el priceput alpinist. Nu toti cei 18 oameni locuiesc īn acelasi oras. Sīnt chiar foarte raspīnditi. Luīnd ca exemplu doar prima echipa, aflam ca doi sīnt din Toplita, doi din Gheorghieni, ceilalti doi din Miercurea Ciuc. Ne asteptam īn aceste conditii, ca alertarea echipei sa se faca greoi si totusi nu-i asa. La Consiliul popular exista un plic cu instructiuni si adrese, cu locul de munca al oamenilor si numerele de telefon. Cīnd primeste un mesaj pentru echipa Salvamont, ofiterul de serviciu anunta imediat minimum trei oameni. Īn afara acestui sistem, prin grija Consiliului popular judetean a fost editat un afis īn limbile romāna si maghiara, īn care sīnt enuntate obligatiile cabanierilor īn cazuri de accidente, numele, adresele, numerele de telefon, locul de munca al tuturor salvamontistilor, numarul de telefon al Consiliului, īnsotite de īndemnul ca orice cetatean care considera oportuna interventia salvamontistilor sa apeleze la acesti oameni, dīnd si amanunte privind locul si genul accidentului, numarul de persoane accidentate, primul ajutor acordat etc. Aceste afise care nu pot sa nu atraga atentia (sīnt de marimea unui afis cinematografic) sīnt raspīndite īn orase si sate, cabane, complexe turistice, pīrtii de schi.

- Pentru īnceput, povestea Aurel Nan, ne-am oprit la "Orientaristi", fiindca trebuie sa va spun ca avem oameni foarte buni, campioni nationali, membri ai loturilor nationale la orientarea turistica. Cu timpul ni s-au alaturat si alpinisti recent sositi īn judet si, desigur, si schiori pentru ca pīrtiile de schi au o densitate īnsemnata īn judetul nostru, īn conditiile īn care pe meleagurile harghitene, iarna soseste īn septembrie si se retrage īn mai. Exagerīnd putin cu buna stiinta, as spune ca muntele e stadionul nostru, sala noastra de sport.

- Un sport care tinde sa fie practicat la scara de masa, intervine Gothard, seful echipei Ciuc, de meserie topograf la Oficiul judetean de cadastru. Echipa lui a initiat activitatea Salvamont īn judet, prin supravegherea pīrtiei de schi de la Harghita-bai, cea mai populata din judet si a pīrtiilor de la Madaras si Izvorul Muresului, cu prilejul concursurilor nationale.

- De cabana Harghita-Madaras chiar ma leaga una din primele mele actiuni. Un baiat suferise o entorsa. I se umflase piciorul. Cabana era izolata, cea mai apropiata asezare, la noua kilometri, nici o dotare din punct de vedere medical, nici un medic prin preajma, zapada pīna la brīu, drum blocat, transformat īntr-o poteca de picior. Īn aceasta situatie am hotarīt cu īnca un prieten sa-l ducem īn vale. Am fixat schiurile pe o saniuta si, dupa ce i-am imobilizat piciorul, l-am culcat pe baiat pe schiuri. L-am dus cu greu pīna la prima linie de autobuz si-apoi pīna la spitalul din Odorhei.

- Iar alpinistul de care vreau sa va povestesc si eu, pot afirma ca a fost norocos. Norocos pentru ca īn zona era o echipa de alti trei alpinisti din care faceam si eu parte, sare Nicolae Gabor, lacatus la C.F.R. Ciceu, alpinist de categoria I, desi foarte tīnar. Ne aflam la refugiul Costila, īn Bucegi, unde ne dusesem sa facem Fisura Albastra. Era prin august 1977. Īn zona mai venisera si niste alpinisti din Bucuresti care s-au īndreptat pe Valea Alba īn sus, spre Traseul Celor Trei Surplombe. Urcasera circa doua lungimi de coarda cīnd s-a desprins un piton si unul din baieti, nefiind asigurat, a cazut vreo 30 de metri si s-a lovit rau la cap. Era vremea prīnzului. Au īnceput sa strige dupa ajutor. Ne-am īndreptat īn graba spre locul accidentului. Colegii mei au īncercat sa ajunga la accidentat. N-a fost usor, caci baietii se lansasera pe un traseu inedit, dar pīna la urma au ajuns. L-au coborīt īn rapel si l-au dus la refugiu, dupa care s-au īndreptat spre Busteni, īntre timp se īnnoptase.

- si eu am participat la actiuni īn afara judetului, continua Ioan Gothard, dar īn Piatra Craiului.

Doua grupe de copii din judetul Harghita, īn total vreo 16, plecasera īntr-o expeditie īn Piatra Craiului, sub conducerea a doi profesori. Pentru ca ma cunosteau m-au invitat sa merg cu ei īn calitate de salvamon-tist. Era un traseu mai dificil pentru copii, asa ca m-am hotarīt, fara sovaire, sa-i īnsotesc, mai ales ca aveam vreo 3-4 zile libere. Am mers pīna la cabana Curmatura. Pentru īnceput am facut o recunoastere īn jurul cabanei, ca sa-mi dau seama de rezistenta copiilor la efort. A doua zi ne-am deplasat pīna la refugiul 7 Noiembrie. Am ales apoi vreo 6-7 copii, cu care ne-am desprins, īncume-tīndu-ne sa ajungem pīna la vīrful Omu.

Acolo ne-a prins un timp foarte urīt, cu fulgere si trasnete. Am coborīt imediat si pe la ora 17,30, cīnd ne apropiam de cabana Curmatura, am vazut alergīnd spre noi cīteva persoane, īn frunte cu cabanierul. Dupa agitatia lui mi-am dat seama ca voi avea de lucru, īntr-adevar, se produsese un accident. Victima era un cetatean de 60 de ani care, īn urma unui traznet, fusese aruncat la 10 metri de poteca, fiind acum aproape mort, dupa cum spunea cabanierul. Eram īnfometat, ud pīna la piele si foarte obosit. dar asta o presupun acum fiindca atunci n-am mai stat sa reflectez la starea īn care ma gaseam. Am format o echipa de sase oameni, dintre care doar trei au ajuns sus - eu, cabanierul si un alpinist amator aflat īn concediu.

Īntr-adevar, l-am gasit pe cetatean la 10 metri de poteca ce cobora pe banda albastra de la creasta spre cabana Curmatura, la un metru de buza prapastiei, aruncat de forta unui fulger care cazuse la cītiva centimetri de el. Deoarece īi amortise tot corpul, sotia a īnceput sa-l f rictioneze. L-am luat pe cetatean mai mult īn brate si cu chiu cu vai l-am dus la cabana. Dupa ce l-am culcat am continuat frictiunea pīna cīnd si-a revenit, astfel ca a doua zi a putut pleca acasa.

Cum e posibil ca un centru Salvamont atīt de tīnar sa posede din capul locului trei echipe, sa aiba la activ numeroase misiuni īncheiate cu succes, sa fie īn masura sa raporteze ca patrularea īn munti a ajuns deja o chestiune de rutina ?

Secretul nu mai este demult secret.

Pe de o parte, primesc un sprijin substantial de la vicepresedintele Consiliului popular judetean, dr. Ballo Bela, iar pe de alta, au reusit sa coopteze oameni care-i sprijina efectiv si care chiar īn virtutea functiei pe care o detin au interes ca Salvamontul sa mearga bine: presedintele Comisiei judetene Salvamont este adjunctul sefului O.J.T.-ului; vicepresedintele este medic si seful Statiei de salvare si urgente din Directia sanitara judeteana; alti membri fac parte din Crucea Rosie, din organizatiile de pionieri, U.T.C., din U.C.E.C.O.M. (care patroneaza cabanele) si chiar din Fortele Armate.

Iata, asadar, schitata īn cīteva fraze activitatea bogata a salvamontistilor harghiteni. Ma alatur cu placere invitatiei lansate de Aurel Nan: "Veniti cu īncredere pe pīrtiile de schi din Harghita! Salvamontul vegheaza !"

Am īncercat, īn paginile acestei carti, sa ridic o statuie salvamontistilor. Nadajduiesc ca v-am convins ca o merita, desi nu v-as dori īntīlnirea cu ei decīt de pe pozitii de egalitate.

Oricīt v-ar īncīnta descrierea neasemuit de frumoasa a Pietrei Craiului aflata din gura maestrului Ion Ionescu Dunareanu, oricīt v-ar fermeca debitul verbal al marelui si mereu tīnārului om de munte Emilian Cristea, cīnd povesteste legenda Panaghiei, oricīt de frumoasa vi s-ar parea Gentiana cu albastrul ei pur, pe care un pictor gelos l-a transferat la Voronet, oricīt de fermecator ar fi Sīngele Voinicului cu al lui persistent parfum de vanilie sau floarea de colt, vag cenusie si catifelata ca blānita unui soricel nevinovat, ca sa nu mai vorbim de vestita Garofita a Pietrei Craiului, unica īn lume, despre care savantul Ion Simionescu spunea ca "poate fi luata ca tipul artei īntrebuintate de natura pentru pictarea unei flori", oricīt v-ar atrage Creasta Cocosului, o formatiune de roca īncīntātoare de prin muntii Maramuresului, nu neglijati masurile cele mai elementare de securitate. Sa nu uitati ca frumusetile muntilor nu pot fi separate de pericolele lor. Daca nazuiti la frumusetea muntelui, trebuie sa va īnarmati cu rabdare si prudenta. Sīnt notiuni inseparabile.

Daca sīntefi alpinisti īncepatori nu e nevoie sa aratati ce-ati īnvatat pe trasee ca Fisura Albastra sau Paianjenul Galben, trasee de gradul 6B. Nu-l puneti la īncercare pe salvamontist ! Nu-l privati de dreptul de a-si petrece timpul liber cu familia sau prietenii, nu-l obligati sa-si paraseasca locul de munca, ca sa urce muntele sa va scoata din īncurcatura.

Se stie ca exista unii sportivi, mai gloriosi, dar poate mai putin merituosi decīt salvamontistii, care uita sa mai treaca pe la locul lor de munca. Dar nu e cazul salvamontistilor. Nu exista īnca o federatie Salvamont, nici campionate Salvamont, nici titlu de campion national, european sau mondial de Salvamont, nici premii, podiumuri, medalii. Nu exista echipa "posibililor" sau "probabililor", nu exista meciuri de antrenament si verificari pierdute la Plopeni sau īn Berlinul Occidental, nu exista meciuri trucate, nu exista campioni, supercampioni sau sperante, exista doar o mīna de sudori, medici, lacatusi, ingineri, functionari, profesori, bijutieri s.a.m.d. Ei nu dau o pasa "de milioane", ca Dumitru, nu centreaza ca Lucescu, nu fen-teaza ca Dobrin, nu rateaza ca lordanescu, nu fac gafe ca Rica, ci doar salveaza vieti omenesti. si nu-si fac pregatirea īn turnee prin Liban, Algeria, Turcia sau America de Sud, ci īn plin viscol, pe trasee extrem de dificile, īn Bucegi, Parīng, Fagaras sau Piatra Craiului, zi si noapte. Suprema lor multumire nu consta īn vreun avantaj material, ci īntr-o biata scrisoare, udata uneori de lacrimi, trimisa dintr-un spital, de la un om salvat de ei. vīrīt pe jumatate īn ghips. Nu sīnt īnconjurati de o armata de reporteri si fotografi, ci doar de doi oameni de inima care-i cunosc, īi stimeaza si īi pretuiesc: Ion Preda de la "Romānia Pitoreasca" Petre Mihai Bacanu de la "Romānia Libera".

Iata de ce modesta mea lucrare a fost dedicata salvamontistilor. Cred ca nici o cronica a activitatii lor nu s-ar putea ridica la valoarea incontestabila a acestor oameni īntre oameni, īn fata carora ma īnclin cu respect si dragoste.

Cuprins

Prefata

Din partea autorului

Ne numim "Salvamont", nuSalvamort"

"si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-n-spaimīnt"

,,Nenea" Catalin

Bulevardul" Carpatilor

"DOCTORUL"

"La razboi īnainte, la placinte īnapoi"

"Pif"

Hanorac portocaliu / pe drum pustiu / bucuros as fi / de as īntīlni !

Īn muntii cu nume de poveste

Echipa de la teleferic

A preveni este mai usor decīt a vindeca

Venus

Anonimii

Cīinii

Alpinismul s-a mutat la Bucuresti !?!

Muntele e stadionul nostru, sala noastra de sport

Īn loc de īncheiere

Scanare, OCR si corectura : Rosioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la https://groups.yahoo.com/

Carte obtinuta prin amabilitatea Horatiu E. Popa.