Singur pe acoperisul lumii

Singur pe acoperisul lumii

Nu se poate exprima în cuvinte fantastica si divina frumusete a peisajului himalayan 17217n139r , a carui grandoare îti taie respiratia. Acesti munti ai superlativelor, supranumiti Acoperisul Lumii, au fost un miraj pentru mine timp de mai multi ani. Specializat în alpinismul solitar, cu experiente inedite în cadrul escaladelor de vara sau iarna din muntii Carpati, Anatoliei, Pamir si Caucaz, dar si subjugat de o dorinta atotchinuitoare, purced la pregatirea si organizarea unei expeditii solitare ce are ca tinta escalada unuia dintre cei 14 giganti ai lumii, vîrful Broad Peak (8047 m) din Pakistan.

Dupa aproape 9 luni de pregatiri febrile, pe parcursul carora am întîmpinat serioase piedici si sicane, în ziua de 24 mai a.c. plec în expeditie .

Calatorind cu avionul, în 25 mai ajung la Karachi, de unde, continuînd drumul cu trenul, în dupa-amiaza zilei de 26 mai sosesc în orasul Rawualpindi. Urmeaza o perioada de aproape 2 saptamîni, la capatul carora se consuma o teribila etapa birocratica. În acest interval de timp, în care am trait clipe disperate si foarte deprimante, am încercat sa rezolv îndeosebi doua probleme de importanta vitala: prelungirea vizei pe pasaport si aderarea la o expeditie alpina, pentru a rezolva astfel problema permisului de escalada, pe care nu-l puteam obtine din pricina sumei ridicol de mici pe care o aveam. Din cauza celor de la Imigration and Passport, nu obtin prelungirea vizei, desi aveam acest drept. Solicitînd sprijinul Ambasadei Române din Islamabad, nu numai ca situatia ramîne neschimbata, dar sînt tratat uneori si cu ostilitate. Între timp fac demersuri pentru aderarea la o expeditie. Datorita piedicilor insurmontabile, ratarea expeditiei este evidenta. Dar n-a fost sa fie chiar asa, datorita urmatorului fapt: o cunosc cu totul întîmplator pe marea skioare si alpinista Marie Jose Valensot din Chamonix, Franta. Datorita sprijinului de nepretuit si determinant al acesteia, dar si al cîtorva prieteni ai dumneaei, mi se permite, în mod exceptional, sa intru în munti fara autorizatie, dar cu interdictia de a nu escalada vîrfuri de 7000 sau 8000 de metri. Pasaportul ramînînd la directorul unei agentii pentru prelungirea vizei, m-am deplasat spre munti cu o copie executata la xerox dupa acest act.

Prin urmare, în 8 iunie zbor cu avionul din Islamabad în Skardu. Avionul, în zborul sau, survoleaza o parte a muntilor Himalaya. Priviti de la mare înaltime, muntii acoperiti cu zapezi si gheturi vesnice creeaza un spectacol de o inegalabila maretie si de o tulburatoare frumusete. În zilele de 8 si 9 iunie vizitez orasul Skardu, capitala a provinciei Baltisan, concomitent cu începerea aclimatizarii, asezarea aflîndu-se la aproape 2500 m altitudine. În 10 iunie plec împreuna cu ghidul Anwar Ali spre satul Hushe, aflat la o distanta apreciabila. Calatorind cu autobuzul si jeep-ul strabatem locuri aride si austere. Hushe, unde ajung a doua zi dupa-amiaza, se afla În muntii Karakorum, masivul Masherbrum, la sud de cunoscutul ghetar Baltoro, la altitudinea de 3050 m. În zilele de 13, 14 si 15 iunie efectuez, împreuna cu Ali, marsul de apropiere. Carînd poveri foarte grele, de circa 40 kg fiecare, ajungem Ia ghetarul Charakusa.

Ramînînd singur, în perioada 16-29 iunie inclusiv, mi-am instalat tabara de baza în 3 puncte diferite. De asemenea, în cadrul perioadei de aclimatizare am explorat ghetarul amintit, concomitent cu tatonarea unor pereti, a unor vîrfuri diferite, în vederea descoperirii unui traseu cît de cît accesibil si sigur pentru o escalada solitara fara corzi, pitoane si alte materiale alpine. Pretutindeni am gasit pereti verticali care implicau o escalada foarte dificila chiar si pentru o echipa. Abordînd un perete al vîrfului Sirin Peak de 6858 m, care din tabara de baza parea ceva mai accesibil, odata ajuns aproape de altitudinea de 6000 m, din cauza obstacolelor greu de depasit, care vedeam cum se succed pîna pe pisc, am fost determinat sa ma retrag. Peste cîteva zile voi parcurge ghetarul Chogolisa, situat în apropierea celuilalt. A fost mai dificil si mai primejdios. M-a pus la grele încercari, îndeosebi în portiunea aflata la baza peretelui estic al vîrfului Drangra (6325 m), spre care am urcat. Turnurile de gheata (seracurile), crevasele, pîraiele care în timpul noptii îngheata, stîncile ce marginesc ghetarul creeaza un relief haotic de o stranie frumusete. În timpul escaladei spre vîrful Drangra, înainte de a ma catara pe tronsonul cel mai dificil din traseu, vremea se strica brusc. În timpul coborîrii, surprins de noapte, sînt nevoit sa înnoptez fara cort, direct în zapada, petrecînd o noapte oribila în ninsoare, viscol, umezeala si frig. A doua zi dimineata vremea e tot vitrega. Dupa un mic accident care mi-a produs emotii, ajung lînga cort. Vremea rea si împutinarea alimentelor m-au împiedicat sa urc acest vîrf. Cu puterile sleite ma retrag si în ziua de 6 iulie, seara, ajung în aval, la tabara Chospah. Aici, dupa 21 de zile de izolare si singuratate absoluta, întîlnesc din nou oameni...

Cu proviziile aproape terminate, sînt primit si ospatat de proprietarul unui mic depozit de alimente, aflat într-o constructie rudimentara din piatra. Refacîndu-ma într-un timp record, încep sa urc spre vîrful Oltsit Peak (5761 m), apreciind ca pîna la lasarea serii voi putea coborî de pe vîrf pîna la baza. Datorita faptului ca vremea era calda, nu îmi iau în rucsac echipament calduros.

Pe o buna parte din traseu nu am probleme deosebite în privinta dificultatilor tehnice, dar peretele terminal, vertical si stîncos, placat cu ghiata si zapada, face din escalada o încercare foarte dificila si riscanta. Totusi, cu multa prudenta, ma catar. La lasarea noptii ajung sub un pasaj foarte expus si prea primejdios pentru a-1 ataca la acea ora înaintata a serii. Ma aflam doar la cîteva zeci de metri sub vîrf. Urmeaza o noapte alba, friguroasa si foarte chinuitoare, petrecuta în plin perete, fara alimente. Pentru a treia oara învins, a doua zi dimineata cobor, ajungînd la poale aproape sfîrsit de oboseala si nesomn.

În 10 iulie cobor în Hushe. În 13 voi ajunge în Skardu. iar în 17 la Rawualpindi. dupa ce am parcurs cu autobuzul foarte spectaculoasa vale a Indusului, care a spintecat impresionant muntii. Calatoria pe acest splendid tronson a fost de neuitat. În fine, în 22 iulie, cercul se închide, la capatul a 14.000 km, ajungînd la Bucuresti.

Desi obiectivul expeditiei nu a fost atins, aceasta încercare, inclusiv pregatirea ei, mi-a oferit prilejul sa traiesc o experienta extraordinara, stabilind, totodata, doua recorduri românesti remarcabile:

- sînt autorul primei expeditii românesti solitare în Himalaya

- sînt unicul alpinist din istoria alpinismului românesc cu escalade solitare în muntii Carpati, Anatoliei, Pamir, Caucaz si Himalaya.

Fotografii realizate de autor