ROLUL JOCULUI IN EDUCAREA COPILULUI
Cuvantul "joc", mostenit din latinescul "iocus"( gluma, sotie, distractie), a preluat in limba romana si sensul substantivului latin "ludus" care desemna, deja in antichitate, o gama vasta de manifestari populare, incepand cu scenele de amuzament din viata cotidiana si terminand cu manifestari cu caracter sportiv, militar sau religios, ale unui oras, tinut sau imperiu.
Jocul are o putere imensa in viata copiilor. Exista o stransa interdependenta intre evenimentele de la inceputurile invataturii copilului si succesele si insuccesele din viitoarea activitate educationala.
Jocul reprezinta un ansamblu de actiuni si de operatiuni care urmaresc obiective de pregatire intelectuala, tehnica, morala, fizica a corpului. Elementul de joc imprima acestuia un caracter mai viu si mai atragator, aduce varietate si o stare de buna dispozitie functionala, de veselie si de bucurie, de destindere , ceea ce previne aparitia monotoniei si a plictiselii, a oboselii.
Copiii prin nastere au tendinta de a invata si a descoperi, de a sti si de a cerceta. In joc exista libertatea spiritului care permite copilului sa caute si sa descopere noi idei. Exista o tendinta de implicare personala, de control si dirijare. Jocul este un mod natural care determina copilul sa lucreze in grup.
Copiii, majoritatea timpului liber si nu numai, si-l petrec jucandu-se. Jocul reprezinta pentru copii o modalitate de a-si exprima propriile capacitati. Prin joc, copilul capata informatii despre lumea in care traieste, intra in contact cu oamenii si cu obiectele din mediul inconjurator si invata sa se orienteze in timp si spatiu. Putem spune ca jocul este"munca copilului".
O perioada mai lunga de joc pregateste copilul pentru intrarea cu succes intr-o lume din ce in ce mai complexa de cuvinte si simboluri. Ca educatori ai copiilor mici, ar trebui sa imbogatim cunostintele copilului cu materiale pe care el le poate folosi jucandu-se. Ar trebui sa folosim toate ocaziile pentru a dirija atentia copilului spre obiectele si evenimentele naturale petrecute in mediul sau, care pot stimula si satisface curriozitatea sa, timp in care se dezvolta increderea si entuziasmul. In copilarie invatatura este naturala si spontana. Copilul invata pentru ca-i place o activitate de cunoastere. Curiozitatea si gandirea care-l stimuleaza in joc sunt parte integranta din placerea sa de a invata. Copilul invata prin cunoasterea lumii proprii. Prin joc copilul se aventureaza in necunoscut. Incercand sa vada cat de inalt poate sa construiasca un turn din cuburi, cate obiecte poate sa puna in scara inainte ca aceasta sa se dezechilibreze sau ce poate modela din plastilina, el testeaza si materialul de joc, dar si pe sine.
Devenindu-i mai constient si mai familiar mediul sau inconjurator, el incepe sa cunoasca lumea prin noi modalitati. Isi foloseste imaginatia pentru a umple golurile dintr-un obiect, folosind obiecte simple, natural (pietre, bete, apa ) invatand astfel sa faca diferente bazate pe experientele sale. Face comparatii, observa noi proprietati si invata sa le explice siesi si altora. Analizeaza noile sale experiente si se bucura, impartasind si altora si discutand rezultatele sale.
In copilarie, copilul se familiarizeaza prin joc cu notiunile de greutate, masurare, sunete, obiecte vii. Din experienta capatata prin joc, copilul dobandeste o gandire mai profunda, idei si concepte abstracte de care va avea nevoie mai tarziu in matematica, istorie si alte obiecte de invatamant pe care le va studia.
Copilul incepe cunoasterea cu mainile, jocul sau cu obiectele observand diferente intre obiecte( marime, grosime, forma, culoare) implicandu-l in procese de clasificare, generalizare, de formare a notiunilor si de rezolvare de probleme.
Avand grija de plantele dintr-o gradina, copilul invata notiuni importante referitoare la plante, animale. Jocurile de constructii, in care copilul lucreaza pentru realizarea unui produs final, devin din ce in ce mai elaborate pe masura ce copilul inainteaza in varsta.
Prin joc copilul este un initiator in propria sa lume. Jocul determina cresterea increderii in sine a copilului, cat si dorinta de autodepasire lasandu-i libertatea de a-si folosi fantezia si imaginatia pentru propria sa placere si a altora. Jocul il ajuta sa-si dezvolte acuitatea observativ-motrica sa-si coordoneze miscarile.
Prin joc, copilul isi castiga increderea in sine pentru integrarea in societate, se dezvolta si invata amuzandu-se. Pentru el, nu exista diferente intre a se juca si a invata. Copilul invata, de asemenea, prin manevrarea obiectelor sau ideilor pe care vrea sa le cunoasca. Din acest motiv, el are nevoie si doreste sa fie activ. Inteligenta se construieste plecand de la coordonarea si de la repetarea acestor actiuni, fizice sau mentale.
Jocul are un rol fundamental in dezvoltarea copilului. Este dovada bunei sale sanatati fizice, psihice si intelectuale. El permite crearea unor conexiuni importante si dezvolta simtul umorului. Este cel mai bun mijloc pentru invatare, caci prin joc, copilul invata usor, fara sa-si dea seama. Pe langa placere, jocul ii permite copilului mic sa-si stimuleze corpul si organele de simt. Ii da ocazia sa parcurga un mare numar de informatii si are o formidabila valoare de antrenament. Prin joc, copilul invata sa se concentreze, sa-si respecte partenerul de joaca, sa construiasca, sa-si dezvolte si sa-si structureze imaginatia. Parintii trebuie sa creeze o ambianta specifica jocului, sa-i favorizeze copilului posibilitatea de a experimenta si sa petreaca impreuna cu el cat mai mult timp posibil.
Toti copiii au o pofta nebuna de a se juca si de a invata, dar le place mai ales sa fie cu adultii. Copilul isi doreste ca parintele sau sa fie interesat de el si sa-i acorde timpul si afectiunea sa. Copilul progreseaza si invata, in masura in care i se intretine motivatia. Aceasta motivatie va fi mult mai puternica daca i se propun activitati pe care le poate face, pe care le simte la indemana. In sens contrar, va fi pus intr-o situatie riscanta, chiar de esec si rezultatele obtinute vor fi contrare celor asteptate: copiulul se va interioriza, isi va pierde increderea in el si nu va mai vrea sa invete cu adultul. Din contra, daca se afla in situatia de reusita, este bine sa fie felicitat, sa fie mandru de el, aceasta motivand si dorinta de a face mai mult.
Modul in care copilul reflecta si percepe lumea este diferit de al adultului. Cu cat copilul este mai mic, cu atat modul sau de a gandi este mai diferit de al nostru. Crescand, el va dobandi progresiv structurile mentale ale adultului. Pentru Piaget, gandirea copilului este un caz particular al adaptarii biologice, existand patru factori esentiali in dezvoltarea lor. Primul este maturizarea:copilul se naste dotat cu anumite capacitati, numite reflexe, care nu trebuie sa fie antrenate si care vor disparea la cei mai multi, si cu anumite capacitati potentiale, care vor aparea pe masura ce sistemul nervos se va maturiza. Numarul si varietatea ocaziilor pe care le are copilul pentru a-si exersa capacitatile sunt cele care determina posibilitatea dezvoltarii sale depline.
Al doilea factor este experienta fizica: aceasta inseamna ca pentru a se dezvolta intelectual, copilul trebuie sa intre in contact fizic cu mediul inconjurator, cu obiectele, cu locurile, cu persoanele, etc. Doar manipuland obiectele copilul invata sa descopere, sa distinga ce este normal de ceea ce este neobisnuit si sa inteleaga care este consecinta actiunilor sale.
A treia regula este transmiterea culturala si sociala. Explorarea mediului inconjurator nu-l invata pe copil sa vorbeasca, sa se joace, sa se spele, micile obiceiuri din viata de zi cu zi, specifice fiecarei tari, respectiv fiecarei familii. Fiecare cultura a inventat propria sa muzica, valorile sale, regulile de politete, un mediu social specific in care copilul este crescut si a carui transmitere nu poate fi negijata.
Ultima regula este autoreglarea. Copiii se nasc cu o forta interioara care ii conduce in directia unei adaptari intelectuale din ce in ce mai performante. Ei merg de la simplu la complex, de la obiectul real la simbolul sau, de la concret la abstract. Conceptul de reglare expica modul cum se petrece aceasta. Este vorba de un proces de echilibrare interna, care adapteaza in permanenta cunostintele copilului astfel incat acesta sa integreze noile sale experiente. Primul demers mental va consta in stabilirea unei legaturi intre un lucru nou si lucruri sau categorii deja cunoscute, astfel incat sa le poata preciza sau sa le poata largi.
Jocul este definit de psihologul elvetian drept un "exercitiu functional" cu rol de "extindere a mediului", o modalitate de transformare a realului , prin asimilare si de acomodare la real, deci un mijloc de adaptare. In evolutia jocului, Piaget delimiteaza trei mari categorii de joc: jocul exercitiu, jocul simbolic si jocul cu reguli. Jocurile de exercitii domina la varstele mici, insa apar mai tarziu. Ele sunt asociate registrului senzoriomotor, cu rol in dezvoltarea motricitatii si interiorizarea lumii reale si a registrului mintal, o subcategorie de exercitii vizand exersarea gandirii (jocuri de cuvinte, comunicari verbale). Jocului simbolic Piaget ii recunoaste o importanta deosebita pentru dezvoltarea limbajului si imaginatiei, dar mai ales pentru asimilarea realitatii printr-un proces de reprezentare si semnificare de o maniera proprie a lumii reale. Jocul cu reguli exercita o importanta functie de socializare progresiva a copilului, prin interiorizarea unor norme de conduita de relationar, impuse de regulile jocului.
Jocul este o sursa de placere, deoarece el presupune eliberare de realitatea constrangatoare si libertate de reflectare si transformare in maniera personala a acestuia. Jocul incepe si se incheie, el este limitat in timp si spatiu, ceea ce confera celui implicat un sentiment de securitate. Jocul creeaza o ordine in realitatea dezordonata, are inclinatia sa fie frumos si presupune placerea data de succes(HuizingaJ. ,1998).
Astfel, putem spune ca jocul devine la varsta prescolara o conditie importanta pentru evolutia sa ulterioara, iar lipsirea de joc sau de resursele necesare desfasurarii lui(timp, spatiu, oportunitatea de a repeta temele de joc, jucarii, aprobarea si asistenta adultului) determina aparitia unor carente in dezvoltarea personalitatii, chiar daca lipsa jocului a fost compensata de abordarea altor forme de educatie.
La varsta prescolara, jocul este o realitate permanenta. Copilul de 3-6 ani se joaca cea mai mare parte a timpului si pe masura cresterii si dezvoltarii joaca sa ia forme din ce in ce mai complexe si diverse, influentand si subordonand toate celelalte actiuni de viata, interese si preocupari. Jocul copiilor obtine astfel un caracter multiactional, activitatea practica, invatarea, hranirea sau imbracarea, luand forma unei actiuni ludice. Manifestarile de joc evolueaza, avand un caracter dinamic.
In joc, copilul transpune impresii dobandite in mediul extern, fizic si social, apoi in transpunerea in joc a unor elemente aale realitatii: roluri, conduite, atitudini, obiecte, prelucrate in contexte ludice diverse.Cunoasterea prin experienta directa pe care o asigura jocul presupune implicarea capacitatilor perceptive, a abilitatilor de reactie, de comunicare, copiii avand posibilitatea de a analiza posibilitatile de rezolvare si de punere in practica a solutiilor pentru ca jocul sa continue. Confruntarea cu sine si cu ceilalti imbogateste gama de trairi afective, a dobandirii capacitatii de stapanire a emotiilor si raportarii la realitate.
Prin intermediul jocului, copilul achizitioneaza informatii, notiuni necerare intelegerii si integrarii lumii reale. Investigand realitati fizice diverse, copilul manipuleaza, alege, ordoneaza, clasifica, masoara, se familiarizeaza cu proprietatile diverselor lucruri si dobandeste cunostinte despre greutate, duritate, inaltime, volum, textura, categorii, serii si familii de obiecte.
Majoritatea tipurilor de joc ,mai ales cele de cooperare, de competitie sau de rol presupun relationare, adaptare a actiunilor proprii la acelea ale unui partener de joc, asumare a responsabilitatii propriului comportament si respectarea conventiilor comportamentale impuse de situatie. Pe tot parcursul varstei prescolare, adultul are un rol important in contracararea tendintelor negative: distructive, egoiste si incurajarea respectului pentru mediu, sine si celalalt. Obligat de contextul jocului sa se dedubleze si sa interpreteze roluri diverse, copilul ajunge sa-si formeze un sens al identitatii proprii si sa acumuleze elemente ale imaginii de sine.
Copiii care se joaca par a fi inepuizabili, pierd masura timpului, absorbiti cu totul de joc. Jocul desi activitate ce nu exclude dificultatile, apare si ca o forma de odihna. Pentru ca presupune activizarea libera a unor functiuni ce nu sunt solicitate in alte conditii.
Inteligenta depinde concomitent de o componenta ereditara si de mediul inconjurator.S-a demonstrat ca experientele multiple, stimularile variate, un mediu afectuos pot sa contribuie la dezvoltarea, in cel mai bun mod posibil, a potentialului propriu fiecarui copil.
Se spune destul de des ca, inainte de o anumita varsta, "totul era o joaca". In realitate, nimic nu este numai o joaca. Primii ani au un rol esential in dezvoltare si nu trebuie subestimat nimic din ceea ce s-ar putea face cu copilul mic in aceasta perioada, care i-ar permite acestuia sa-si construiasca baze solide pentru viitor.
Dezvoltarea creierului este cu atat mai rapida cu cat copilul este mai mic si este aproape completa inainte ca acesta sa mearga la scoala. Atat calitatea cat si cantitatea primelor experiente stau la baza dezvoltarii mentale viitoare. Nu trebuie uitat, atat in calitate de parinti cat si in calitate de educatori, ca prin joaca putem furniza copilului mecanisme de gandire, de inventie, de invatare si toate procesele care presupun functionarea inteligentei si care ii sunt foarte pretioase acum, dar mai ales mai tarziu, in viata de zi cu zi.
BIBLIOGRAFIE:
"Jocuri pentru copii de la o zi la sase ani" Anne Bacus, Ed. Teora
"Intre parinte si copil" Dr. Haim ,G. Ginott, Ed. Humanitas
"Didactica prescolara" Elinor Schulman Kolumbus, Ed.Integral Bucuresti 1998
"Copilul si jocul" Revista de pedagogie
"Revista invatamantul prescolar" Nr.1-2/1992
|
