Tratamentul lui Glontisor

upa evadarea lui Pilula si Dondanel, întregul personal al spitalului se ocupa de tratamentul singurului bolnav - Glontisor - care, vazând câta atentie dau toti cei din jur persoanei sale, începu sa se rasfete.

Ba pretindea sa i se pregateasca pentru dejun o supa de bomboane si pilaf din marmelada; ba comanda chiflele din fragi cu sos de ciuperci, desi stie oricine ca astfel de chiftele nu exista; ba poruncea sa i se aduca piure de mere, iar când îi aduceau piureul de mere, spunea ca el ceruse cvas de pere; însa când i se aducea cvasul, zicea ca miroase a ceapa; dar câte si mai câte nu nascocea!

Îngrijitoarele se istovisera îndeplinindu-i capriciile. Ele spuneau ca nici 23323v2118x odata n-au avut un asemenea bolnav, ca asta nu-i bolnav ci o adevarata pedeapsa, si ca ar fi timpul sa se însanatoseasca o data, ce Dumnezeu!

În fiecare dimineata Glontisor trimitea pe una din îngrijitoare sa-l caute prin oras pe Strop, câinele sau. si când îngrijitoarea, sfârsita de cât batuse strazile orasului, se întorcea la spital cu speranta ca el uitase de câine, Glontisor se rastea la ea:

- Ei, l-ai gasit?

- Pai, nu-i nicaieri.

- Se vede treaba ca nici nu l-ai cautat!

- Vai, pe cuvânt de onoare, am cutreierat toate strazile!

- Atunci de ce nu te-am auzit strigându-l? Hai, du-te din nou si cauta-l!

- Sarmana îngrijitoare iesea pe poarta si nestiind în ce parte s-o apuce, striga din vreme în vreme:

- Strop! Stropisor! Luate-ar naiba!

- Desi stia ca strigatele acestea nu vor folosi la nimic, îndeplinea totusi pretentiile lui Glontisor, pentru ca, dupa parerea ei, asta îl linistea pe bolnav. Pe alta îngrijitoare Glontisor o trimitea sa pândeasca ce fac ceilalti prichindei si sa-i raporteze totul de trei ori pe zi: dimineata, la prânz si seara. Pe a treia îngrijitoare o punea sa-i spuna, din zori pâna la caderea noptii, povesti, si daca acestea i se pareau neinteresante, o alunga si pretindea sa i se trimita alta îngrijitoare, care stia basme mai bune. Se supara grozav daca nici unul dintre tovarasii sai nu venea sa-l viziteze. Iar când venea vreunul, îl alunga si spunea ca-l împiedica sa asculte povesti.

Mierinana vedea ca apucaturile bolnavului devin din zi în zi tot mai urâte si spunea ca s-a facut de douazeci de ori mai rau decât Dondanel si Pilula la un loc. Pe bolnav nu l-ar fi putut ajuta altceva decât externarea din spital, însa tot îl mai durea piciorul. Pe deasupra Glontisor însusi a contribuit la înrautatirea starii sale.

Într-o dimineata, de cum deschise ochii, i se paru ca nu-l mai doare piciorul. Sari din pat si începu sa alerge prin salon, dar nu facu nici zece pasi si cazu rasucindu-si piciorul. Bietul de el a fost dus pe brate pâna în pal. Imediat i-a aparut o umflatura, iar catre scara i-a crescut si temperatura. Mierinana îsi petrecu toata noaptea la capatâiul lui, fara sa închida un ochi. Datorita stradaniilor ei umflatura dadu înapoi, dar vindecarea piciorului fu mult întârziata.

În sfârsit bolnavului i se îngadui sa se ridice câte putin din pat. Rezemat în cârja si tinându-se cu mâna de perete, Glontisor se deplasa cu greu prin salon si învata treptat sa mearga. Dupa aceea i se permise sa iasa în curte pentru o ora si sa se plimbe, însotit de o îngrijitoare, în jurul spitalului. Datorita acestor plimbari comportarea bolnavului se îmbunatati, deveni mai putin nervos, doar când venea timpul sa se întoarca în salon, Glontisor îsi iesea din fire si striga: "Nu ma duc!" si o ameninta pe îngrijitoare cu cârja. Atunci era necesar ca bolnavul sa fie luat pe sus si dus în pat cu forta.

Datorita acestor masuri energice, vindecarea sa progresa rapid si în scurta vreme Glontisor fu anuntat ca peste o zi va fi eliberat din spital. Prichindeii si prichindutele au primit cu bucurie vestea cea buna.

În ziua hotarâta toata populatia se aduna la intrarea spitalului. Salutara cu totii însanatosirea bolnavului, îi oferira flori, iar el spuse:

- Iata ca suntem iarasi împreuna. Lipsesc numai stietot si Strop al meu.

- Nu-i nimic, îl consolau prichindutele, desigur, or sa vina si stietot si Strop.

- Cum or sa vina, asa... singuri? raspunse Glontisor. Trebuie cautati.

- Da, spuse Habarnam, va trebui sa-l cautam pe prostul acela de stietot, altfel, fara noi, se pierde în lumea larga.

- Dar de ce-i zici prost? riposta doctorul Pilula.

- Fara îndoiala ca e prost, si pe deasupra si fricos, raspunse Habarnam.

- Ba nu-i fricos deloc... începu Dondanel. Însa Habarnam îl întrerupse:

- Tu sa taci! Cine e cel mai mare la noi, tu sau cu? Sau poate, vrei sa ajungi din nou la spital?

Auzind de spital Dondanel tacu. Fulg-de-nea zise:

- Noi vom organiza pentru duminica un bal, cu ocazia însanatosirii tuturor bolnavilor, si dupa aceea n-aveti decât sa porniti în cautarea prostului vostru de stietot. Iar dupa ce-l gasiti, mai organizam un bal. Asta va fi minunat.

- Splendid! Splendid! se bucurau cu totii.

Nu stia nimeni de ce se bucurau mai mult: de posibilitatea de a-l gasi pe stietot sau pentru ca vor organiza înca un bal cu acest prilej. Problema, însa, a ramas nelamurita.

Munca la culesul fructelor s-a terminat. Toate pivnitele erau pline pâna-n tavan, însa în copaci au mai ramas destule mere, pere si prune. S-a hotarât ca acestea sa fie facute cadou prichindeilor din Orasul Zmeelor.

Se apucara toti cu râvna de pregatirile pentru bal. Unii curatau ringul de dans, adica un loc rotund pe care-l napadise iarba, altii asezau în jurul ringului banci. Zapacila, Tacutul si Cuisor, înarmati cu topoare, se apucara sa ridice, alaturi de ring, un foisor cu etaj pentru orchestra. Alti prichindei construiau chioscuri pentru apa minerala, înghetata si alte dulciuri. Toata munca asta se desfasura în sunetul muzicii, deoarece Gusla alesese zece harpiste dintre cele mai talentate si organizase o orchestra. Începura imediat si repetitiile.

Cel mai uimitor din toate era ca tocmai Cuisor muncea cu mai multa însufletire. Îndeplinea toate sarcinile care i se încredintau, renuntase la orice nazbâtii. Parca devenise altul.

- F, frumos din partea dumitale ca ne ajuti, îi spuse Pisicuta.

- Pai, de ce sa nu va ajut? raspunse Cuisor. Daca e nevoie sa fac ceva, poate sa-mi plesneasca si capatâna si nu ma las pâna nu izbutesc.

- Dumneata faci totul cu atâta zel, ca pur si simplu e o placere sa te priveasca cineva, spunea Rândunica. Dupa câte se vede, îti place sa muncesti.

- Îmi place foarte mult, recunoscu Cuisor, îmi place sa fac mereu câte ceva. Când nu am ce face, nu stiu ce sa fac si încep sa fac ceea ce n-ar trebui cu nici un chip sa fac. Din asta ies numai prostii pentru care, câteodata, capat si câte o ciocaneala.

Cuisor îsi smiorcai cu zgomot nasul si se sterse cu mâna.

- Ce fel de ciocaneala? întreba Pisicuta.

- Ei, o trepanatie.

- Ce înseamna trepanatie?

- Ei, adica o încasez.

- Oh, sarmanul! exclama Pisicuta. Atunci ar fi bine sa nu mai faci ce n-ar trebui sa faci. Mai bine, ramâi la noi. Aici o sa se gaseasca întotdeauna câte ceva de lucru pentru dumneata: un gard de reparat, un geam spart de înlocuit...

- Bine, se învoi Cuisor.

- Dar la balul nostru vii?

- Pot sa vin?

- De ce sa nu poti? Numai sa te speli ca lumea, sa te piepteni ordonat si pofteste. Esti invitatul nostru.

- Bine, am sa vin. Va multumesc. Pisicutei îi placu foarte mult felul politicos în care-i vorbise Cuisor, spunându-i, tot el, chiar si "multumesc", îmbujorata de placere, o trase mai la o parte pe Rândunica si-i sopti:

- N-o sa fie deloc greu sa-l educam.

- Pe asta trebuie sa-l lauzi mai des, raspunse Rândunica. Îi prieste. Ori de câte ori face pozne - trebuie certat, iar daca face bun - trebuie laudat si atunci se va stradui mereu sa faca ceva bun, pentru a fi laudat din nou. În afara de asta trebuie învatat bunele maniere, n-ai vazut cât de nedelicat îsi smiorcaie nasul?

- Pe deasupra, trebuie lucrai asupra vocabularului sau, relua Pisicuta. Ai auzit ce cuvinte întrebuinteaza: capatâna, prostie, ciocaneala! Va trebui sa urmarim felul cum vorbeste si sa-l dezvatam cu încetul de cuvintele urâte.

Iar Cuisor, încântat de laudele aduse, începu sa munceasca cu si mai mare zel. Cui nu-i place sa fie laudat!