NOU-NASCUTUL

Nou-nãscutul

I. Stãri ºi activitãþi: (a) ciclul veghe-somn; b) activitãþi vocale; c) suptul; d) reflexele; e) învãþarea)

II. Senzorialitatea: (a) vãzul; b) auzul; c) gustul ºi mirosul; d) simþul tactil)

III. Diferenþe interindividuale (temperament) ºi interculturale (diverse)

Precizãri preliminare. Ca duratã, aceastã etapã a vieþii are douã încadrãri: primele 30 de zile sau primele 2 sãptãmâni. Indiferent de poziþia autorilor privind cronologia, existã un mare acord în acceptarea ideii cã 939j97j primele 10 zile sunt o fazã adaptativã criticã. În ceea ce priveºte atitudinea faþã de dezvoltarea la aceastã vârstã, suntem martorii unei schimbãri de perspectivã: de la a vedea ºi trata nou-nãscutul ca pe un tub digestiv cu coordonare spinalã a cãrui viaþã este toatã pe buze, la acceptarea etapei ca fiind o perioadã surprinzãtoare. Nou-nãscutul investigaþiilor contemporane dovedeºte a avea abilitãþi perceptive ºi motorii precoce ºi sofisticate care-i permit achiziþii imediat dupã naºtere. Nu puþine lucrãri care îi sunt dedicate îl trateazã ca fiind "Misteriosul domn bebe".

I. Stãri ºi activitãþi

a) Ciclul veghe-somn

somnul este activitatea majorã a nou-nãscutului (4/5 din 24 ore) realizatã în 7-8 reprize a câte 2-3 ore. Cea mai criticã perioadã pentru consolidarea ciclului circadian (noapte-zi) este între 4-6 sãptãmâni. Cam dupã vârsta de 6 sãptãmâni se instaleazã o stabilizare cu 2 perioade de somn ziua ºi celelalte noaptea. Existã mari diferenþe individuale, atât în instalarea acestui ciclu (unii abia la un an), cât ºi în "cantitatea" de somn necesarã - de la: 8,8 h/zi la 22 h/zi. Somnul este criteriul de bazã în funcþie de care sunt diferenþiate STÃRILE nou-nãscutului (momente calitativ diferite, prin natura receptivitãþii lor, ca reactivitate ºi activism). Somnul prezintã cea mai scãzutã reactivitate, ceea ce înseamnã o protecþie ridicatã la stimularea senzorialã exteroceptivã.

În aceastã etapã de vârstã se disting ºase stãri (H.R. Schaffer, Introducere în psihologia copilului, ASCR, Cluj, 2005):

1. somnul profund (NREM). Se caracterizeazã prin repaus total, fãrã activitate motorie. Muºchii faciali sunt relaxaþi, respiraþie este liniºtitã ºi ritmicã. Absenþa miºcãrilor globilor oculari este un semn al inexistenþei viselor. Trezirea din aceastã formã de somn este dificilã, instalându-se o stare confuzionalã tranzitorie. La nou-nãscut somnul profund are o duratã 8-9 ore.

2. somnul paradoxal/activ (REM). Este impropriu numit superficial deoarece este necesarã o intensitate considerabilã a stimulilor pentru a trezi copilul din aceastã stare. Însã, trezirea permite orientarea imediatã ºi rãspunsuri concordante la mediu. Motricitate corporalã ºi facialã este prezentã (grimase), la fel ºi miºcãrile globilor oculari. Respiraþia este rapidã ºi neritmicã; sunt prezente ºi diferite forme de exprimare sonorã (scâncete). Pornind de la tabloul fiziologic al somnului paradoxal (activitate muscularã scãzutã; variabilitate a ritmului cardiac; activitate cerebralã ridicatã) s-au formulat trei ipoteze referitoare la funcþiile pe care le îndeplineºte:

٠ este o formã de autostimulare necesarã dezvoltãrii neurologice postnatale. Premisa necesarã este o anumitã maturizare neurologicã deja atinsã, fapt probat prin aceea cã prematurii nu prezintã trasee EEG de tip REM;

٠ date fiind oportunitãþile încã reduse de relaþionare cu mediul, somnul REM are o funcþie compensatorie. Este o activitate "pe mãsurã", în ralanti (cu "turaþie scãzutã"). Argumentul în favoarea acestei teze este cã la copiii cu perioadã activã mai mare, ponderea REM este mai micã;

٠ activitate de "igienizare" deoarece acum se curãþã creierul de substanþele neurochimice reziduale apãrute în timpul activitãþilor din starea de veghe.

Statutul special al somnului activ pentru aceastã etapã a vieþii este dovedit de ponderea sa: 8-9 ore, ceea ce reprezintã 50%. La 2 ani ea va fi de 25%, iar la 5 ani de 20% (modelul adult). Perturbarea raportului NREM-REM este socotit un simptom al tulburãrilor cerebrale survenite fie prenatal, fie prin accident la naºtere.

3. somnolenþa/veghea calmã. Este o stare de relativã inactivitate. Motricitatea este ocazionalã (rãsuciri ºi zbateri ale corpului), apar intermitenþe de închidere ºi deschidere a ochilor, respiraþia este ritmicã ºi mai rapidã decât în somnul profund. Duratã acestei forme este variatã.

4. veghea activã. Copilul are ochii deschiºi ºi luminoºi, motricitatea este redusã, respiraþia este ritmicã ºi rapidã.

5. veghea alertã. Este o stare tãcutã sau sonorã (scânceºte, geme, "mormãie"), cu o activitate motorie vivace. Respiraþia este neritmicã ºi rapidã.

6. distress. Se traduce prin plâns ºi miºcãri corporale difuze.

Ponderea celor ºase stãri în trei momente diferite ale dezvoltãrii poate fi urmãritã în tabelul ce urmeazã:

Prin varietatea lor, cele ºase stãri ale nou-nãscutului sunt expresii ale precocitãþii controlului cerebral. De aici s-a nãscut o întrebare ºi o preocupare a cercetãrii contemporane: cât de corticalizatã este activitatea nou-nãscutului?

b) Activitãþi vocale

Încã de la naºtere, copilul are o serie de reacþii sonore primare: þipãtul, plânsul, sunete vegetative (sughiþ, deglutiþie etc.). Lor li se adaugã o mare varietate de sunete care, în primele sãptãmâni, depãºesc cu mult repertoriul fonetic al limbii materne.

Plânsul este o vocalizare complexã cu funcþie stimulatoare pentru auditoriu. El poate fi considerat o formã de comunicare înnãscutã cu puternic rol de semnalizare pentru anturaj prin: intensitate, formã, duratã. Plânsul noului nãscut are, printre alte funcþii, un rol incitativ particular. Cercetãri experimentate indicã faptul cã puþine combinaþii sonore din repertoriul uman sunt atât de generalizat tuºante ºi tulburãtoare. Reacþia apare ºi la bãrbaþi, nu doar la femei, indiferent de vârstã ºi de statutul parental, existent sau nu, al subiecþilor. Reactivitatea adultului este deopotrivã fiziologicã (modificarea conductibilitãþii pielii, a ritmului cardiac etc.), cât ºi psihologicã (disconfort, distres, anxietate).

Reacþia promptã este, din pãcate, polarizatã: de ajutor, calmare prin tehnici de liniºtire (legãnat, mângâiat, declanºarea reflexului suptului, vorbit, stimulare sonorã ritmicã, distras atenþia, cãutat ºi eliminat cauza plânsului etc.) dar ºi de stopare violentã. O dovadã este faptul cã agresarea nou-nãscuþilor "plângãcioºi" este mai frecventã decât a celor tãcuþi. Plânsul apare imediat dupã naºtere ºi prezintã o dinamicã determinatã de maturizarea neurologicã, de starea generalã de sãnãtate, dar ºi de satisfacerea curentã a trebuinþelor. La copilul sãnãtos plânsul este declanºat, în ordine, de: trebuinþele alimentare, obosealã, alte elemente de disconfort fiziologic (este ud, îi este prea frig/cald), durere etc. S-a constatat cã, în timp, intervine o "specializare" a adulþilor în reacþia lor la plânsul copiilor: de la distres la interpretare selectivã. S-a putut proba experimental, pe un lot de copii de 5 luni, cã mamele lor le interpreteazã corect plânsul. Performanþa este, însã, specificã: funcþioneazã doar faþã de proprii copii.

Cum, cât ºi când plâng nou-nãscuþii în comparaþie cu bebeluºii? În ciuda marii variabilitãþi individuale se pot deosebi trei forme: ▪ modelul de bazã - intensitate joasã, ritmic (oah! oah!) ºi cu autogenerare dupã algoritmul: plâns, liniºte, respiraþie, plâns, liniºte, respiraþie; ▪ modelul "furios" - energic, intens, susþinut; ▪ modelul suferinþã - þipãt, secunde de pauzã, þipete energice ºi convulsive. Ca adevãr statistic, normalitatea "cantitãþii" de plâns în funcþie de vârstã este: la 2 sãptãmâni 2 h/zi; la 6 sãptãmâni 3 h/zi; la 2 ani 1 h/zi. Sã nu uitãm însã faptul cã diferenþele individuale sunt foarte mari. Ele pot fi cuprinse între 30 minute 3 h/zi. Într-o distribuþie dupã momentele zilei, se apreciazã cã nou-nãscuþii plâng mai mult seara ºi noaptea, în timp ce bebeluºii (1-10 luni) seara.

Pentru puericultura contemporanã rãmâne deschisã întrebarea: cât ºi când sã rãspundem la plânsul copilului þinând cont de uºurinþa apariþiei condiþionãrii? O analizã atentã ne poate semnala cã, în fapt, are loc o dublã condiþionare: a adultului de cãtre copil (eu plâng, tu vii!) ºi a copilului de cãtre adult (eu vin, tu taci!).

Din punct de vedere pediatric, plânsul este ºi un simptom de depistare a anomaliilor dezvoltãrii (ex. plânsul specific sindromului Down), a anumitor boli (ex. encefalite, meningite), sau disfuncþii ale dezvoltãrii (ex. plânsul strident ºi discordant al prematurilor, imaturilor sau al copilului malnutrit).

c) Suptul

Bazându-se pe un act reflex, aceastã activitate este principala, de multe ori ºi singura, formã de hrãnire la aceastã vârstã. Este destul de mare spectrul diferenþelor individuale, cuprins între 8-14 faze de hrãnire pe zi. Se pot distinge pattern-uri variate ale nevoii copilului de a suge: la intervale scurte, dupã 1-1½ h; la intervale lungi 3-4 ore; existã ºi o formulã mixtã, la intervale scurte ziua (2-3 h) ºi la intervale mai lungi noaptea (4-5 h).

O datã cu vârsta, intervalele cresc astfel încât la 12 luni pot fi 3-5 faze de hrãnire pe zi. Cercetarea a 100 de nou-nãscuþi cu vârsta de o lunã a indicat urmãtoarea distribuþie: 60% sugeau la 3 ore; 26% sugeau la 4 ore; 10% sugeau la 2 ore. Cauza acestor diferenþe este ritmul diferit al digestiei, ceea ce se poate observa prin introducerea unei substanþe de contrast (bariu) în laptele supt ºi radiografierea golirii stomacului.

Psihologii sunt interesaþi ºi de suptul non-nutritiv ca formulã expresivã (miºcãri ale suptului în absenþa alimentului). Acesta poate apãrea în gol sau centrat pe diferiþi stimuli: deget, suzetã. Aceste forme sunt utilizate ca operaþionalizãri motorii pentru cercetarea diferitelor aspecte psihice: interes, atenþie, plãcere, autocalmare, capacitate de învãþare etc.

d) Reflexele

La naºtere sunt prezente 27 de reflexe. Acestea sunt reacþii înnãscute, automate, ce apar ca rãspuns la stimuli specifici. Funcþiile pe care ele le îndeplinesc nu sunt în totalitate elucidate. Par a fi multiple: a) supravieþuire: reflexul suptului, al deglutiþiei; b) adaptare imediatã: reflexul palpebral, reflexul pupilar; c) anticipare: reflexul pãºitului, reflexul de prehensiune, reflexul de târâre, reflexul înotului. Din punct de vedere pediatric, investigarea reflexelor nou-nãscutului are valoare diagnosticã. Este semnificativã atât prezenþa cât ºi absenþa lor (ex. dacã reflexul Moro lipseºte pânã la vârsta de 6 luni, faptul indicã tulburãri ale dezvoltãrii neurologice!). ªi persistenþa lor dupã perioada fireascã este un semnal de alarmã (ex. reflexul Moro, dupã vârsta de 9 luni este un semn de retard).

Tipologia, dupã criteriul funcþionalitãþii, distinge între:

a. reflexe primitive/reziduale (cu coordonare în bulb sau mezencefal): reflexul Moro (la senzaþia de pierdere a suportului corpului, cele patru membre trec din poziþia flectatã pe trunchi, în extensie); reflexul Babinski (la stimularea tãlpii apare rãsfrângerea degetelor).

b. reflexe adaptative: reflexul suptului, reflexul deglutiþiei, reflexul de orientare (numit ºi reflexul punctelor cardinale, acesta este declanºat de atingerea zonei peribucale. Ca rãspuns, în funcþie de zona atinsã - dreapta, stânga, deasupra buzei superioare, sub buza inferioarã - copilul executã o miºcare de întoarcere, ridicare sau coborâre a capului).

Considerate dupã durata lor, reflexele sunt:

a. permanente: reflexul rotulian, palpebral, pupilar, cel al retragerii la durere etc.;

b. temporare: reflexul pãºitului (dispare dupã luna a 2-a), de prehensiune (dispare dupã lunile 3-4), reflexul punctelor cardinale (dispare dupã luna a 9-a), înotul (dispare dupã lunile 4-6).

Dispariþia reflexelor temporare se explicã prin trecerea de la un control sub-cortical al motricitãþii la cel cortical (specific motricitãþii voluntare).

e) Învãþarea

Am vãzut cã forme primare de învãþare par a se instala încã din faza prenatalã. ªi nou-nãscutul poate învãþa, dar diferenþiat, în funcþie de formele de învãþare avute în vedere ºi de condiþiile în care acestea se produc. Cele mai studiate forme au fost condiþionãrile, clasicã ºi operantã; habituarea (învãþarea negativã), deshabituarea ºi imitaþia precoce.

1. condiþionarea clasicã poate fi vãzutã ca fiind o formã de a lua în stãpânire mediul prin transferarea asociativã a aceluiaºi rãspuns la stimuli mai numeroºi ºi variaþi decât cel natural. Sunt cunoscute experimentele lui Papousìk (1980) care a urmãrit declanºarea reflexului de orientare la un stimul nespecific - sunet, asociat stimulului clasic: atingerea comisurilor gurii. Concluziile acestei cercetãri aratã faptul cã la vârsta de 3 sãptãmâni, nou-nãscuþii reuºesc sã înveþe întoarcerea capului la apariþia sunetului, în proporþie de 100%, dupã 300 de repetiþii. La 5 luni aceeaºi reuºitã de 100% este obþinutã dupã 30 de repetiþii. Nu puþine mame au putut constata cã ºi-au condiþionat accidental copilul. Mângâindu-l în timpul suptului, au avut surpriza declanºãrii acestui reflex doar prin mângâiere, în absenþa "ofertei" specifice: mamelon/biberon. Suptul ca ºi reflexul de orientare sunt la baza multor condiþionãri accidentale datã fiind valoarea lor deosebitã pentru o activitate vitalã: hrãnirea.

2. condiþionare operantã (ca formã de a lua în stãpânire mediul prin selectarea unui comportament eficient/dorit) este ºi ea posibilã încã din aceastã etapã. Cele mai verificate experimental au fost, ºi în acest caz, reflexele asupra cãrora copilul sã poatã avea un minim control motor : suptul, reflexul de orientare.

Ca întãriri s-au folosit "recompensele" apreciate la aceastã vârstã: lapte, apã îndulcitã, dar ºi stimulãri auditive - muzicã, voci umane - sau vizuale - desene animate.

Dintre elementele puse pânã acum în evidenþã prin cercetare experimentalã sunt de reþinut: ▪ condiþionarea sã se bazeze pe un reflex esenþial pentru supravieþuire; ▪ stimulul necondiþionat sã aparã înainte sau concomitent cu cel condiþionat ºi sã fie prezent suficient timp; ▪ date fiind capacitãþile mnezice încã reduse ale nou-nãscutului, întãrirea sã nu întârzie mai mult de o secundã; iar repetiþiile sã fie cu pauze scurte; ▪ se pot obþine efecte prin condiþionare doar pentru acele capacitãþi la care existã premise, în momentul respectiv, date prin programul speciei. Spre exemplu, experimentul lui Watson care l-a învãþat pe Albert, la 11 luni, sã se teamã de ºoricelul alb, nu putea avea succes la copii cu vârste mai mici de 6 luni. Conform "calendarului" emoþiilor, frica, ca formã de reacþie afectivã apare dupã 8-10 luni. În primele luni, lipseºte dimensiunea activã din reacþia emoþionalã faþã de stimuli. Copilul resimte ºi exprimã acum neplãcere, disconfort, ca trãiri imediate, lipsite de elementele de anticipare ºi reþinere (dimensiuni proiective, de facturã activã) presupuse de fricã ca stare afectivã; ▪ depind de starea copilului - spre pildã, copilul condiþionat sã reacþioneze la apariþia mamei prin miºcãri de supt, o va face mai probabil într-o stare calmã, decât atunci când plânge sub presiunea unei trebuinþe.

3. habituarea

Sã ne reamintim cã aceastã formã de învãþare negativã înseamnã reducerea puterii unui rãspuns reflex, sau chiar blocarea lui, ca rezultat al repetãrii neschimbate a stimulului. Dintre operaþionalizãrile vizând surprinderea fenomenului, cele mai curente iau în calcul monitorizarea privirii, a ritmului cardiac ºi al celui respirator. Acestea se modificã în funcþie de variaþiile interesului copilului. Fenomenul pereche este deshabituarea - revenirea puterii rãspunsului la schimbarea intensitãþii stimulului, sau dupã o pauzã de stimulare. Cercetãrile pe nou-nãscuþi indicã faptul cã cele douã procese apar faþã de o varietate de stimuli auditivi, olfactivi, vizuali. Particularitatea nou-nãscuþilor este însã cã au nevoie de un timp de expunere mai lung, faþã de bebeluºii de 6 luni care pot recunoaºte ºi renunþa la explorare ºi dupã o "investigaþie" de 5-10 s. Cu vârsta, creºte ºi timpul reamintirii stimulului habituat. Astfel, dacã la nou-nãscuþi durata habituãrii este o chestiune de minute, la vârsta de 3 luni, ea poate opera ºi 24 h, pentru ca la 12 luni ea sã dureze chiar câteva zile. Pentru stimulii foarte familiari (cum ar fi faþa celor din anturaj) durata poate fi de sãptãmâni.

4. imitaþia precoce

Este veche ideea cã imitaþia reprezintã una dintre formele de învãþare specifice copilului. Este însã nouã ideea cã ea poate avea o bazã înnãscutã, apropiatã de exprimarea reflexã. Aceastã ipotezã este valabilã pentru una dintre formele particulare ale fenomenului, imitaþia precoce. Aceasta apare la câteva ore dupã naºtere ºi persistã în primele luni de viaþã. Consemnãri anecdotice existã încã de la Preyer (1881).

Dintre clasicii psihologiei dezvoltãrii s-au referit la aceastã capacitate psihologul american J. Baldwin (1902) ºi francezul H. Wallon (1934). Acesta din urmã a descris-o ºi explicat-o ca formã de mimetism primar, esenþialã în susþinerea interacþiunii sociale a nou-nãscutului. Interesante sunt observaþiile discipolului sãu, R. Zazzo (1945), publicate însã abia în 1988: urmãrindu-ºi fiul în vârstã de 25 de zile, renumitul profesor face proba unui magistral blocaj cognitiv (vezi Caseta nr. 1).

Date cu adevãrat semnificative ºtiinþific sunt cele ale echipei Meltzoff, Moore (1975, 1977, 1992). Într-un prim experiment, ei au avut ca subiecþi 6 nou-nãscuþi în vârstã de douã sãptãmâni. Utilizând tehnica filmãrii duble ºi sincrone (o camerã de luat vederi spre faþa copilului, alta spre adult), Meltzoff ºi Moore au înregistrat reacþiile acestor copii la incitãrile faciale (grimase) oferite de modelul adult.

Dupã primele 90 s de nonstimulare (adultul prezenta o faþã pasivã / "de poker") urma un set de grimase (încruntare, þuguierea buzelor, scos limba etc.), fiecare cu o duratã de câte 15 s, separate între ele prin pauze de 20 s. Filmul vizându-i pe nou-nãscuþi era supus evaluãrii unui juriu expert care nu ºtia ce modele oferise adultul. Concluziile au fost certe. Într-o manierã semnificativã evaluãrile experþilor au identificat pe feþele copiilor seria de stimulãri oferite de adult. Încurajaþi de aceste prime rezultate, cei doi autori au devenit ºi mai exigenþi. Au coborât vârsta subiecþilor lucrând cu nou-nãscuþi în vârstã de o orã ºi au încercat sã operaþionalizeze cât mai palpabil grimasele imitate prin implicarea zonei bucale. Ca atare, copiii aveau tetine în gurã ºi, conform aºteptãrilor, în tentativele de þuguiere a buzelor sau de scoatere a limbii acestea cãdeau într-o proporþie semnificativ mai mare faþã de situaþiile de control: grupuri nestimulate prin grimase.

Dacã recunoaºterea existenþei imitaþiei precoce nu mai creeazã dispute printre cercetãtori, nu acelaºi lucru se întâmplã cu interpretarea fenomenului. S-au conturat douã tendinþe explicative: a) imitaþia precoce este un mecanism reflex, b) este o formã de acomodare senzorialã cu valoare comunicativã

Susþinãtorii primei teze propun ca argumente: ▪ precocitatea fenomenului. La fel ca alte reflexe înnãscute, imitaþia poate fi declanºatã ºi la o jumãtate - o orã de la naºtere; ▪ faptul cã ºi aceastã capacitate dispare dupã o vârstã anume (2-3 luni); ▪ universalitatea prezenþei sale, indiferent de practicile culturale referitoare la nou-nãscut.

Aceastã poziþie teoreticã nu are acceptare unanimã. Argumentele aduse sunt: ▪ rãspunsul imitativ poate sã persiste ºi dupã dispariþia modelului. În cazul copiilor cu vârsta de 6 sãptãmâni, s-au observat reluãri spontane fãrã model ºi dupã 24 de ore; ▪ forma acestui rãspuns nu este unicã. Schema de bazã este aceeaºi (ex. scoaterea limbii, încruntarea), dar forma de realizare este diferitã de la copil la copil; ▪ copii aflaþi spre sfârºitul intervalului de manifestare a fenomenului (2-3 luni) nu imitã imediat modelul mimic, ci dupã ce ies din jocul social cu adultul care a iniþiat relaþia; ▪ imitaþia nu se produce când modelul oferit este static (o fotografie, un desen) sau nonuman. În virtutea acestor observaþii, chiar iniþiatorii acestei linii de cercetare (Meltzoff ºi Moore) tind sã interpreteze imitaþia precoce ca fiind un proces adaptativ bazat pe acomodarea schemelor senzorio-motorii primare la "ritmul" ºi forma stimulului social. Un argument suplimentar îl oferã descoperirea sincroniei întregii motricitãþi a nou-nãscutului cu ritmul vorbirii adultului. Aceastã complexã acomodare naturalã, din care ºi imitaþia precoce face parte, pare sã ilustreze predilecþia orientãrii spontane, înnãscute, a copilului spre social - sursã ºi ºansã a supravieþuirii sale.