Evolutia jocului in ontogeneza. Jocul in primii ani de viata

Evolutia jocului in ontogeneza. Jocul in primii ani de viata

1. Jocul in primul an de viata

In primul an de viata se contureaza primele mobiluri intrinsece formelor noi de activitate ale copilului. In primele saptamani de viata, in conditiile in care copilul nu este marcat de deficiente, acesta nu ramane indiferent fata de obiect 858p1518i ele si formele care il inconjoara (Mariana Popa, 2002, p. 47).

Prima forma elementara de conduita ludica se exprima prin reactiile de contemplare activa, nascute din necesitatea de orientare-investigare a copilului, ca expresie a trebuintei elementare de cunoastere, arata Ursula Schiopu in lucrarea Probleme psihologice ale jocului si distractiilor (1970, p. 56). Evenimentele in mijlocul carora traieste copilul declanseaza o vie reactie de orientare care intretine activitatea si conduita sa. Un obiect aflat deasupra patutului angajeaza pentru cateva secunde fixarea privirii bebelusului asupra acestuia, un zgomot, deplasarea capului sau a privirii spre acesta. Apar treptat scurte perioade de veghe, cu caracter insular, in care reactiile de orientare-adaptare de tip senzorio-motor, genereaza copilului o dispozitie buna, un tonus afectiv pozitiv.

Treptat, in primele 3 luni de viata, obiectele si persoanele care se afla in apropierea copilului vor retine mai mult si, intr-o oarecare masura, selectiv, atentia sa. Jucaria in balans, viu colorata, propriile manute, devenite pe la 6 luni o jucarie mereu la indemana, prezenta mamei sunt contemplate activ, provoaca buna dispozitie, ceea ce intretine si stimuleaza repetarea. Conduita ludica, in aceasta prima faza de dezvoltare, ramane strans corelata cu activitatea de adaptare biologica si cu cea de cunoastere. Cu cat obiectele intrunesc atribute ca: luminozitate, colorit viu, emit sunete placute, sunt in miscare, cu atat ele retin mai mult atentia copilului, ii atrag privirea, il angajeaza polisenzorial si motric.

A. Gesell remarca faptul ca inca de la 3 luni conduita copilului este declansata si intretinuta de obiecte-jucarii si de jucarii propriu-zise. Devine obiect al conduitei ludice, jucaria sau acel obiect care converteste trebuinta de investigare si cunoastere a copilului in trebuinta de joc, care sta la baza conduitei ludice, conduita care provoaca placere, satisfactie, destindere.

Dupa primele 3 luni de viata, conduita de contemplare activa dobandeste caracter de intentionaliate. Procesul de receptare senzoriala este mai facil si creeaza cerinta de apucare a obiectelor, pregatind, astfel, jocul de miscare, mai precis, jocul de manipulare a obiectelor. Copilul realizeaza actele de apucare, lovire, impingere cu intentionalitate si conduitele sale simple in plan motor sunt insotite de un acompaniament afectiv cu valente energizante. Cand efortul de a apuca jucaria este incununat de succes, copilul traieste adevarate momente de explozii emotionale stenice, astfel incat actul se conserva si se cere repetat. Este vorba de elaborarea primelor reactii circulare primare, considerate de M. Baldwin ca o reproducere activa a unui sir succesiv de miscari, al carei rezultat obtinut la inceput din intamplare tinde sa se conserve. Aceste reactii se deosebesc de cele innascute, ele sunt dobandite si au caracteristic faptul ca se pot diversifica treptat prin repetare (Cf. Ursula Schiopu, 1970, p. 59)

Actiunea de apucare, stabilizata, nu mai presupune un efort deosebit pentru copil. Jucaria este rotita, apropiata de ochi, de buze, prinsa cu ambele maini, scapata din maini, cautata, din nou apucata, zgaltaita, miscata destul de dezordonat in diferite directii, iar scapata, iar apucata. Se naste, astfel, o reactie circulara secundara (Baldwin, Piaget, Wallon).

J. Piaget a studiat din punct de vedere evolutiv genetic aceste forme de reactii si a stabilit 4 niveluri de organizare a reactiilor circulare: reactia circulara simpla, primara, secundara si tertiara. Reactia circulara primara implica descoperirea si conservarea unor elemente noi achizitionate. Ea este anterioara intentionalitatii, este un exercitiu functional care prelungeste reactiile reflexe pure. Reactia circulara secundara implica intentionalitate. Actiunea este centrata si orientata in special pe rezultatul exterior obtinut si tinde a fi repetata si generalizata. Se poate considera ca reactiile circulare secundare reprezinta formele primare ale jocului de miscare. Reactia circulara tertiara consta in reproducerea dar si varierea actiunii si a rezultatului obtinut prin intermediul ei. Are un caracter intentional mai complex (Cf. Ursula Schiopu, 1970, p. 59).

La 5-6 luni, copilul isi descopera mainile, le plimba prin fata ochilor, resfira degetele, inchide pumnii. Mainile devin o ''jucarie'' deosebit de agreabila si foarte accesibila, mijloc principal de a-si descoperi propriul sau corp si, in acelasi timp, de a manui mai bine si mai sigur obiectele si jucariile care-i atrag atentia. Asa se naste, de fapt, jocul de manipulare a obiectelor.

Tot acum se organizeaza jocul de vocalizare: emisiuni de sunete, ganguritul, primele articulari silabice. Copilul repeta ecolalic ma-ma, ta-ta, pa-pa. Complexul sonor emis de copil ii produce placere, il amuza, il satisface, il dinamizeaza. Copilul se joaca cu propriile sale emisiuni verbale care insotesc, de regula, actiunile de manuire de obiecte si jucarii, si care se moduleaza din ce in ce mai mult pe structura limbajului vorbit de cei din jurul sau. Combinatiile dintre jocurile de manipulare si cele de vocalizare se includ, astfel, in relatiile cu adultii, avand importante valente in planul socializarii. Intr- o ambianta socio-afectiva normala trebuinta de comunicare se dezvolta tot mai mult. Specifica devine structurarea unor conduite de cooperare cu adultul la cererea sau ordinele pe care acesta le formuleaza (Mariana Popa, 2002, p. 49).

Pana la varsta de 6-7 luni, copilul se joaca mai mult solitar, in a doua jumatate a primului an, jocul devine impregnat de relatia dintre copil si adult. Interventia adultului, in special, a mamei, mimica si gesturile ei, ceea ce vorbeste si face, devin primul model imitativ pentru copil. Imitatia si mecanismele imitative sunt o conditie de baza in aparitia si evolutia jocului inca din primul an de viata. Cu cat copilului i se ofera modele si prilejuri favorabile de actiune, cu atat jocul va capata o perspectiva mai larga de dezvoltare. De asemenea, cu cat atitudinea mamei va fi mai afectuoasa, mai calda, cu atat conduita ludica a copilului va avea o evolutie si un ritm mai alert, va fi mai variata. Jocul apare ca o forma de conduita si activitate ce se invata si se perfectioneaza treptat prin contactul cu cei din jur si mai ales cu mama, arata Ursula Schiopu in lucrarea citata (1970, p. 61). Spre deosebire de copiii institutionalizati, copiii care traiesc intr-un mediu favorabil, in mijlocul familiei, care se bucura de prezenta mamei, au si un ritm si un nivel de dezvoltare psihica evoluat. Acesti copii se joaca mai devreme, mai variat si mai mult

Dupa varsta de 6 luni, copilul isi descopera picioarele ca obiecte de joc (copilul isi prinde cu usurinta picioarele, le examineaza, le da drumul, pana cand reuseste sa le duca la gura), acestea devin sursa de noi satisfactii si amuzament; mainile continua sa fie obiecte de joaca, dar si instrumente utile in jocul cu ''alte''jucarii.

Copilul incepe sa caute cu insistenta o anumita jucarie (obiectul permanent - jucarie familiara), ceea ce indica dezvoltarea reprezentarilor, adica prelucrarea si stocarea informatiei la un nivel superior perceptiv.

Se structureaza si o serie de reprezentari motorii cu caracter anticipativ prin schitarea unor miscari pregatitoare. La 7-8 luni, copilul isi scoate si pune la loc tetina, prinde biberonul pe care il apuca cu ambele maini, prinde si arunca obiecte, le suceste in toate directiile, asculta, asteapta sa vada ce se intampla, fapt ce il amuza si gaseste satisfactie in jocul pe care-l repeta mereu. Reactia de orientare la nou este foarte vie. Copilul invata noi actiuni, noi modalitati de interventie.

Deosebit de importanta este interventia adultului, care conduce si dirijeaza jocul liber, spontan al copilului. Adultul ii ofera modele pe care copilul le imita pasiv sau activ. La 8-9 luni, copilul bate palmele una de alta, imitandu-si mama care l-a invatat aceasta miscare coordonata pe care el o executa acum cu usurinta. Jocul cu adultul apare, astfel, mult mai devreme decat jocul cu partenerii de o varsta cu el, deoarece adultul este cel care il intelege, il accepta, il antreneaza, ii acorda atentie, ii intretine jocul.

Mai toate activitatile non-ludice (baia zilnica, ora de masa) se prelungesc acum in joc, devin momente de joc. In ultimele luni ale primului an de viata asistam la o pregnanta diversificare a formelor si tipurilor de activitate ludica, la conturarea trasaturilor specifice acestei forme de activitati, la schitarea primelor motive ludice interne, dupa cum arata U. Schiopu. Treptat, jocul devine o activitate investita cu functii formative, o modalitate de manifestare si obiectivare a vietii psihice in plina dezvoltare, o forma de activitate prin care se reflecta realitatea obiectiva.

Jucaria isi castiga din ce in ce mai mare importanta in lumea copilului. Copilul de 9-10 luni este capabil sa depaseasca anumite ''obstacole'' pentru a intra in posesia jucariei pe care si-o doreste. Daca deasupra patului se afla suspendata o jucarie agatata cu sfoara, copilul va folosi sfoara ca mijloc de a-si apropia jucaria. J. Piaget denumeste acest tip de conduita inteligenta de tip praxic conduita sforii. Diferite situatii, evenimente in care se afla copilul, apar pentru el ca situatii-problema care reclama solutii si mijloace de rezolvare. In fapt, are loc un proces de restructurare a unor modele de actiune invatate anterior si aplicate in situatii noi.

Jocul se complica treptat ca forma de desfasurare, ca durata si chiar ca structura. Exemplu: copilul de 10-11 luni vede deasupra patului suspendata o jucarie viu colorata, stralucitoare. Din pozitia in care se afla nu poate ajunge la ea. Asadar, copilul se confrunta cu o problema; se ridica in picioare, intinde mana cu intentia de a apuca jucaria, dar nu reuseste; se lasa din nou cu violenta pe pat, cu care ocazie se clatina si patul si jucaria. Noua situatie il amuza si repeta actiunea de mai multe ori. Interesul sau se comuta de la intentia initiala de a obtine jucaria, concentrandu-se asupra noii modalitati de actiune. Conduita sa se transforma treptat intr-o conduita ludica evoluata, al carei complex motivational nu mai este necesitatea ca atare de a rezolva problema obtinerii jucariei, ci de a se juca cu ''noua'' jucarie descoperita (Idem, p. 67). Apar astfel dorinta si interesul copilului de a se juca, de a-si crea conditii prielnice de joc, de a-i antrena si pe ceilalti din jurul sau. Motivele ludice au o puternica incarcatura afectiva, energizanta. Reusita jocului, satisfactia pe care copilul o traieste amplifica motivele ludice initiale.

Concluzii:

Jocul copilului de un an este intretinut in primul rand de adultii din jurul lui (.) ceea ce face ca jocul sa capete o functie socializanta si sa devina un mijloc de facilitare a contactelor sociale, inca de timpuriu (Mariana Popa, 2002, p. 54).

2. Jocul in perioada anteprescolara

Odata cu intrarea copilului in perioada anteprescolara se produc restructurari importante pe linia elaborarii mecanismelor de adaptare la mediu, ceea ce are semnificatie pentru socializare si integrare in viata sociala, arata Emil Verza (2000, p. 71). Copilul incepe sa simta si sa traiasca copilaria, sa se joace (aprox. 90% din timp) si sa adopte actiuni bazate pe imitatie, iar spre sfarsitul perioadei chiar sa simta ca el poate fi util adultului si ca poate fi la fel de important ca acesta prin tot ceea ce face (Idem, p.72).

Spre sfarsitul primului an de viata ( 12-14 luni), copilul reuseste sa reproduca o serie de gesturi si actiuni in absenta obiectelor reale; se formeaza, in cadrul primelor forme de joc, dupa cum arata J. Piaget, primele simboluri ludice, evocare simbolica a actiunilor cu obiectele: copilul care se balanseaza inainte si inapoi, imitand miscarea leaganului; se preface ca doarme, cantandu-si ''nani-nani!'' etc. Se naste asadar, jocul simbolic, joc care reflecta evenimente si intamplari traite de catre copil, experienta sa afectiva si de cunoastere, stocata la nivel de reprezentari obiectuale si de actiune (ex.: imbaierea papusii). Jocul simbolic este scurt ca durata, cu secvente discontinue, instabil, dar angajeaza primele elemente ale activitatii imaginative (aprox. la 16 luni, copilul ''se face ca bea, ca mananca'', inlocuind paharul sau lingurita cu un alt obiect, masa sub care se joaca devine casa etc). Copilul este, asadar, capabil sa-si reprezinte o actiune pe care nu o traieste in realitate. Apare pentru prima data fictiunea si substituirea obiectului.

Din punct de vedere psihologic a face ca si cum.este un incontestabil progres intelectual, deoarece copilul, in loc sa foloseasca obiectele propriu-zise, se foloseste de reprezentarile lor interiorizate si poate hotari ca un lucru sa reprezinte un altul (Mariana Popa, 2002, p.56).

In perioada primei copilarii, se dezvolta intens jocul de manipulare sub influenta trebuintei interne de a actiona. In contextul acestui tip de joc se inregistreaza o serie de aspecte noi. Se castiga in precizie si rapiditate, copilul sesizeaza mai usor caracteristicile deosebite ale obiectelor si are tendinta de a transforma tot ceea ce se afla in campul sau de perceptie si actiune in obiecte de joc.

Analizand comportamentul ludic al copilului la debutul celui de al doilea an de viata, V. Rose (1972) a observat ca pe la 15 luni, copilul incearca sa manuiasca obiecte din ce in ce mai complicate: sa deschida o cutie, sa incastreze cuburile unul in altul (alege doua pe care le suprapune). Jocurile cu cuburi par a manifesta o preferinta pentru verticalitate (Gesell). De asemenea, dupa alte doua luni, copilul reuseste sa introduca un obiect mai mic (o biluta) intr-un recipient (sticla, vas cu gatul subtire). Toate acestea certifica o mai buna coordonare bimanuala si oculo-manuala. Astfel de activitati, facandu-i o reala placere, devin jocuri practicate indelung.

Un alt castig este legat de placerea nu doar de a manipula obiectele ci, in special, de a le deplasa, de a le duce din loc in loc, fara discernamant. Intre 15 si 20 de luni deplasarea obiectelor devine o adevarata pasiune, arata Ursula Schiopu (1970, p. 78). Acest fapt este explicat si datorita instabilitatii atentiei in aceasta perioada de varsta. Avem in fata un tablou al unei conduite animata de o permanenta miscare si cautare. (.). Copilul taraste cu placere dupa el jucarii cu roti, le paraseste, apoi le reia, ducandu-le in alte directii, ca si cand ar pipai nesigur directiile, ca si cand directia ar fi devenit obiect al curiozitatii si al jocului (Idem, p. 79).

Cautarea obiectelor, chiar prin rasturnarea acestora (sertare, cosuri), prin crearea de dezordine dupa canoanele adultului, reprezinta pasiunea copilului dupa 20 de luni. La aceasta se adauga placerea de a aduna obiectele-jucarie gramada si apoi de a le arunca una cate una, actiune considerata de catre unii psihologi ca forma primara activa a procesului de numarare.

Activitatile motorii precum alergatul, saritul, cataratul etc. in joaca nu sunt organizate prin reguli, fiind in esenta gesturi facute de copil pentru a-si verifica posibilitatea de a se folosi de anumite parti ale corpului si de a stapani obiectele inconjuratoare. Gesell (1943) arata ca antrenamentul senzorio-motor este o conditie importanta in evolutia jocului si a dezvoltarii psihice generale, in special la varstele timpurii. Copilul ce este impiedicat sa se joace este un copil frustrat si va prezenta numeroase intarzieri si dificultati de integrare la mediul si cerintele sociale.

Incepand cu varsta de 2 ani, odata cu posibilitatile mai largi de deplasare si cu mai marea siguranta in miscare, copilul castiga o nota noua in conduita sa; apare jocul de-a terminarea actiunilor (Ursula Schiopu), copilul ducand la bun sfarsit o actiune comandata de adult sau initiata de el insusi (inchiderea usii, asezarea unei jucarii) si atragand insistent atentia ca a realizat ceva ce i s-a cerut sau ceea ce a vrut. Aceste conduite sunt ''jocuri''pentru ca se efectueaza pentru placerea de a face ceva si nu din necesitatea actului in sine.

O alta forma de joc specifica acestei varste este dansul dupa muzica ritmata. Acest joc este practicat in special pentru a atrage atentia celor din jur asupra sa, cu atat mai mult cu cat reactia acestora intareste placerea copilului.

La 2 ani si jumatate, jocul este centrat pe jucarie, care constituie obiectul principal al activitatii anteprescolare. Copilul prefera jucariile cu roti, jucariile mecanice, mobile, jucariile de constructii, cuburile colorate, jucariile muzicale, papusi, mingi, animale de plus, marionete etc.; tot acum apare si placerea de a se juca cu pietricele, cu nisip, cu apa.

Pe la 3 ani, copilului incepe sa-i placa a se juca cu creionul si hartia, manifestand o din ce in ce mai mare deschidere pentru influentele educative, jocul cu plastilina, activitatea de decupare.

La aceasta varsta copiii pot sa se joace acelasi joc timp de mai multe minute sustinuti de un interes continuu. Ei incep sa compare, sa aleaga, sa intrebe. Jocul se complica, se imbogateste, se organizeaza pe baza unor elemente reprezentative. Se semnaleaza trecerea de la activitatea de joc de manuire, la activitatea de joc in care intervin simboluri elementare si se incorporeaza elemente de conduita umana (de-a doctorul, de-a postasul, de-a educatoarea, de-a mama etc.). Durata, continutul, motivele jocului incep sa se modifice.

Se poate vorbi, in jurul varstei de 3 ani, de un debut al jocurilor cu subiect si roluri. In acest context, simbolistica ludica este relativ coerenta si actiunea tinde sa cuprinda sporadic mai multe personaje. Jocul este serios, cu reguli serioase, presupune efort, fiind mai mult decat un amuzament pentru copil. Copilul care se joaca de-a doctorul se identifica total cu personajul pe care-l joaca si nu este nimic mai jignitor sa i te adresezi cu cuvinte nepotrivite sau zeflemitoare. Exemplu: Gelu, un baietel de 3 ani isi ''consulta pacientii'', papusi si animale din plastic asezate pe rafturile dulapului si refuza sa vina la noi pana nu ii ''consulta'' pe toti, pretinzand mamei sa i se adreseze cu ''domnule doctor'' (Cf. Mariana Popa, 2002, p.59).

Acest tip de joc are un rol extrem de important si pe plan afectiv. El permite copilului sa reproduca o situatie din trecut, placuta sau neplacuta, si care s-a desfasurat prea repede pentru a fi complet asimilata. Spre exemplu, copilul a fost aspru pedepsit fara a intelege prea bine ce a maniat-o pe mama. El va rejuca scena, imitand-o pe mama si facand papusa sau un alt obiect asupra caruia isi va revarsa mania sa joace propriul rol. Rejucand scena, el reproduce o situatie in care el este cel ce stapaneste desfasurarea evenimentelor. El va putea, dupa dorinta, sa opreasca jocul, sa-si modifice atitudinea fata de papusa, sa o ierte si sa o asigure de dragostea lui, dupa ce i-a dat mai intai bataie. Astfel, va lichida o experienta penibila, retraind-o in afara unui cadru in care aceasta il sperie (J. Piaget) (Idem, p.61).

Emil Verza (2000, p. 86-87) arata ca starea de sanatate si buna dispozitie a copiilor imprima continuitate si diversitate jocurilor. Se poate constata ca acei copii care sunt vigurosi se joaca o buna parte din timp si au interese conturate pentru directia jocului, in timp ce copiii cu o sanatate mai subreda se joaca mai mult singuri si in liniste. Copiii cu handicap de intelect sau senzorial nu stiu sa se joace si nu pot sa se coreleze cu partenerii. Jocul este mai sarac in actiuni si nu se poate desprinde directia spre care evolueaza. In genere, nu se verbalizeaza si jocul se desfasoara dupa o schema simplista, ramanand adeseori in stadiul de manuire a obiectelor.

O atentie deosebita se acorda in literatura de specialitate relatiilor interpersonale prezente in jocul copiilor in aceasta etapa. Sunt inregistrate relatii pasive si active, negative si pozitive:

o       Relatii active pozitive: copilul face schimb de obiecte, jucarii, mangaie un copil etc.;

o       Relatii active negative: copilul ascunde jucaria ce apartine unui alt copil, determinand reactii cu caracter defensiv si agresiv;

o       Relatii pasive pozitive: copilul accepta o jucarie, asista la jocul altor copii;

o       Relatii pasive negative: copilul plange sau fuge de copilul care se apropie sa-i ia jucaria;

o       Relatii agresiv-defensive: fuga, solicitarea adultului in aparare, copilul se apara lovind, lupta pentru a-si apara jucariile.

Jocul cu adultul se dezvolta si el in trei directii: prima este cea a jocului de hartuiala si tranta, ridicare si aruncare, joc zgomotos de miscare si de energizare; a doua este cea a jocului verbal, in care domina interogatii continue complexe; a treia este a jocului didactic, in care adultul indruma copilul treptat si pe intelesul sau in deslusirea unor caracteristici ale obiectelor si fenomenelor legate de activitatea de joaca.

Jocul cu adultul are unele caracteristici distincte. In primul rand este mai coerent, mai inedit pana la doi ani si jumatate, chiar trei ani, decat jocul desfasurat de copilul singur. Cuprinde o mai mare cantitate de informatie, o mai mare varietate de actiuni finalizate. Aceasta pentru ca jocul cu adultul este mai impregnat de elemente simbolistice si de context verbal explicit si implicit, poseda o mai densa intentionalitate, un ritm actional mai egal si echilibrat. In al doilea rand, jocul cu adultul are o mai mare tendinta de a trece de la forme simple de joc de manuire de obiecte la joc cu roluri. Nu de putine ori, la cererea copilului, arata U. Schiopu, tatal devine copil, iar copilul joaca rolul tatalui.

In al treilea rand, jocurile copilului cu adultii creeaza copilului conditii afective si de securitate mai mari privind jucariile si desfasurarea jocului. Din acest motiv, activitatea de joc cu adultul este mai reconfortanta pentru copil, acesta supunandu-se mai usor si mai repede sugestiilor de conduita facute de adult.

Adultul este pentru copil un model inepuizabil de conduite pe care tinde sa le imite. Ex.: copilul imita tusea, mersul cu mainile la spate, statul picior peste picior, citirea ziarului, manifestand un deosebit spirit de observatie, dar si o mare capacitate de integrare de conduite noi in comportament prin imitatie.

Dependenta mare de adult creeaza conditii favorabile pentru joc, dar, in acelasi timp, poate creea si situatii de frustrare privind jocul. Ex.: adultul care conform orarului pe care l-a propus, ia copilul la o anumita ora dintre jucarii spre a-l duce la plimbare sau la masa.

In buna masura, comportamentul copiilor in joc este influentat de familie. Structura si stilul de viata al familiei, obiceiurile si nivelul de cultura sunt elemente ce se regasesc in formele activitatii ludice. Un bun observator al jocului copilului, a formelor de joc, a felului in care verbalizeaza actiunea si se coreleaza cu partenerii de joaca, reuseste sa emita judecati de valoare cu privire la membrii familiei copilului, la organizarea si stilul de viata al familiei, la potentialul cultural si educativ al acesteia.

Concluzii:

Intre 1-3 ani are loc, asadar, trecerea de la jocul de manuire de obiecte sau jocul exercitiu la jocul simbolic cu subiect si cu roluri. Jocul capata un continut psihologic variat si bogat; devine terenul de manifestare al potentialului psihic (Emil Verza, 2000, p. 84).

Astfel, jocul se constituie ca :

un bogat izvor de impresii si atitudini;

prim cadru de manifestare a simbolisticii ludice, cu rol deosebit in dezvoltarea gandirii copilului;

context care rezolva conflictul afectiv generat de disproportia imensa dintre ceea ce vrea si ceea ce poate sa faca un copil de aceasta varsta;

cadru de socializare, chiar daca jocul copilului este mai degraba marcat de individualism in aceasta perioada.

In acest fel, jocul devine activitate fundamentala a copilului nu atat prin timpul pe care-l ocupa in viata sa, cat prin functiile psihologice pe care le are in aceasta perioada a vietii.