A DOUA PARTE A RAZBOIULUI DE O SUTA DE ANI

A DOUA PARTE A RĂZBOIULUI DE O SUTĂ DE ANI

Richard al II-lea (1377-1399),

Henric al IV-lea (1399-1413),

Henric al V-lea (1413-1422),

Henric al VI-lea (1422-1461).

Englezii izgoniti din Franta

I. Regele-copil, al carui curaj dovedit în piata târgului din Smithfield l-au admirat nobilii si ora­senii si pe care armata taranilor revoltati îl urmase cu un respect religios, deveni un adolescent veleitar si sfârsi prin a muri în închisoare, 18418v2122s dispretuit de cei mari si uitat de popor. Totusi, Richard al II-lea avusese calitati: era viteaz, foarte inteligent; el a putut sa spuna groaznicilor sai unchi: "Va multu­mesc pentru serviciile voastre din trecut, my Lords, dar nu vi le mai solicit pentru multa vreme". El a încercat în mod leal sa faca pace cu Franta. A înteles ce pericol prezentau pentru monarhie prea­puternicii duci cu apanaje si a încercat sa fie un rege energic în maniera de mai târziu a Tudorilor, dar poporul nu suferise înca destul pentru a-l spri­jini împotriva celor mari si, de altfel, dupa repre­siunea din 1381, taranii nu mai aveau încredere în el. Biserica, nelinistita din cauza ereziilor, ar fi mers cu oricine i-ar fi dat mijloacele de a le do­moli, dar si în aceasta privinta întelepciunea lui Richard si toleranta sa îl deserveau. Bunele sale intentii erau intermitente, accesele sale de vointa violente si scurte, favoritii sai rau alesi.

II. Richard a fost casatorit cu doua printese: prima a fost Ana de Boemia, prin al carei anturaj s-au raspândit la Praga ereziile lui Wyclif, dând nastere miscarii protestante a husitilor; a doua a a fost o franceza, Isabela, fiica lui Carol al VI-lea cel Nebun, ceea ce a displacut englezilor, care nu erau de acord cu politica francofila a lui Richard al II-lea si regretau vremurile când arcasii de la Crécy si Poitiers se întorceau în satele lor încarcati de prazi. Richard, dupa ce a domnit în mod întelept sase ani, s-a lasat ispitit de despotism. A izbutit sa umple parlamentul cu protejati de-ai lui si a im­pus, sub amenintarea mercenarilor sai, sa i se aprobe un impozit asupra lânei pe toata durata vietii. si de atunci n-a mai convocat Camerele. Re­usita acestei politici i-a sucit capul. L-a exilat pe fiul lui Ioan de Gand si, la moartea batrânului duce de Lancaster, i-a confiscat mostenirea. Ceea ce a însemnat ca-l provoca pe varul sau la revolta. Lan­caster a trait câtva timp la Paris, pregatind o lovi­tura de stat. Îndata ce el a debarcat în Anglia, Ri­chard s-a vazut parasit de toti si, în cele din urma, aruncat în închisoare. Parlamentul, succesor al Ma­relui Consiliu, îl alese rege pe Henric de Lancaster, pe care cei doi arhiepiscopi l-au încoronat îndata sub numele de Henric al IV-lea.

III. Henric al IV-lea nu era un rege legitim; îsi datora coroana parlamentului, nobililor si bisericii. Astfel încât a trebuit sa menajeze aceste trei pu­teri mai mult decât au facut-o regii normanzi sau angevini. Bisericii i-a acordat în 1401, prin statutul De Heretico Comburendo, dreptul de a-i arde pe eretici. În timpul celor saizeci de ani de domnie a Lancasterilor, puterea parlamentului, atât de ame­nintata de Richard al II-lea, nu va înceta sa creasca. Primul rege din dinastia Lancaster, Henric al IV-lea, stie ca-i un uzurpator si nu îndrazneste niciodata sa opuna rezistenta Camerei Comunelor.

Al doilea, Henric al V-lea, îsi petrece o mare parte din domnie în afara Angliei si lasa prematur tronul unui copil de vârsta frageda. Henric al VI-lea, când va deveni adolescent, va fi un suveran slab, pe ju­matate nebun. Astfel o vreme îndelungata, din ca­uza slabiciunii regelui, a absentei sau a temerilor sale, parlamentul este arbitrul situatiei. "În fata unor puteri rebele si instabile, Camera Comunelor, singura putere permanenta si larg nationala, pri­meste prin forta împrejurarilor un rol de arbitru. Acesti purtatori ai unor titluri litigioase nu pot cere decât din partea ei un credit precar. Timida înca, nesigura, uimita de rolul care-i revine si pe care nu l-a urmarit, ea exercita vreme de mai bine de un secol o autoritate preponderenta. Arhivele sale se umplu de precedente; analele se ilustreaza prin re­vendicari, regulamentul ei se îmbogateste cu prac­tici liberale: pure forme, fara îndoiala, si care nu contin - ele singure - substanta libertatii poli­tice (ceea ce s-a vazut foarte bine în secolul urma­tor, sub domnia Tudorilor), dar care perpetueaza, ca sa spunem astfel, aparatul, astfel încât, în ziua când circumstantele devin din nou favorabile, el e gata montat si la îndemâna".

IV. Dupa un larg armistitiu, în 1415 Henric al V-lea reîncepe razboiul cu Franta. Adevaratul sau tel era ca spiritele turbulente din propria sa tara sa fie preocupate de un razboi în afara granitelor. Agitatia religioasa a lollarzilor se transforma într-un razboi civil. Era necesara o diversiune, si croni­carii spun ca episcopii au cerut-o. Regele însusi avea ambitii mari: visa sa puna capat schismei de la Avignon si sa întreprinda o cruciada ca sef al unei ligi occidentale. Oricare ar fi fost scopul sau, mijloacele pe care le-a folosit sunt de nejustificat. Gasind Franta sfâsiata de conflictele dintre facti­unile de Orléans si Burgundia si guvernata, în nu­mele unui rege nebun, de un print mostenitor lipsit de prieteni, reînvie cu cinism pretentiile lui Eduard al III-lea la tronul Frantei. Or, indiferent care ar fi fost drepturile lui Eduard al III-lea, destul de con­testabile si ele, acelea ale lui Henric al V-lea, care nu era nici macar mostenitorul cel mai direct al strabunicului sau, erau aproape nule. O stia atât de bine el însusi încât, dupa o prima interventie diplo­matica, ceru sa i se dea doar, o data cu mâna Ca­terinei, fiica lui Carol al VI-lea, Normandia, Tou­raine, Anjou, Maine si Ponthieu. Pretentiile erau prea absurde pentru a fi aprobate chiar de o tara într-o stare atât de nenorocita ca aceea în care se afla atunci Franta. Razboiul deveni inevitabil.

V. A doua parte a razboiului de o suta de ani seamana miraculos cu prima parte. S-ar zice ca un fel de obsesie îl împinge pe Henric al V-lea sa imite campania pornita de strabunicul sau. Ca si acesta, el debarca în Normandia. Nu are decât doua mii cinci sute de calareti înarmati, însotitorii lor si opt mii de arcasi. În total, împreuna cu slugile si ca­rausii, nu mai mult de treizeci de mii de oameni. Pune mâna pe Harfleur, marele arsenal al Vestu­lui, în pofida unei curajoase aparari, apoi, trimitându-i delfinului o provocare, se hotaraste sa se îndrepte spre Calais si sa treaca Somme, la Blanche-Tache, vadul de la Cr cy. Era o încercare îndraz­neata, dar nobilimea franceza era împartita; fara îndoiala ca ea va lasa englezilor cele opt zile de care aveau nevoie ca sa ajunga pâna la Calais. "Esentialul era sa nu rascoale populatia pe drumul sau de trecere. Asa ca regele executa ad litteram frumoasele ordonante ale lui Richard al II-lea cu privire la disciplina: interdictia de a viola, de a jefui bisericile, sub pedeapsa spânzuratorii; interdictia de a striga: Havoc! (jefuieste), sub pedeapsa taierii capului; aceeasi pedeapsa e prevazuta pentru acel care fura pe un negustor sau un vivandier; ascultare fata de capitan; încartiruirea la locul in­dicat, sub pedeapsa închisorii si a pierderii calului etc..." Gasind vadul aparat, Henric urca mai sus si dadu peste armata nobilimii franceze la Azincourt. Batalie înfioratoare, în care o trupa de cavaleri fe­udali, foarte viteaza, dar care nu învatase nimic si nu tinea seama de lectiile lui Du Guesclin, se lasa strapunsa de arcasi si taiata în bucati de armata re­gelui englez. Zece mii de francezi pieira în aceasta lupta, una dintre cele mai sângeroase din evul me­diu (1415).

VI. Dupa aceasta batalie, cât si datorita tradarii celor din casa de Burgundia, care-i deschisesera portile Parisului, Henric deveni stapânul Frantei de nord. Se casatori cu Caterina în biserica Sf. Ioan din Troyes si semna acolo un tratat prin care era recunoscut ca mostenitor al tronului Frantei la moartea lui Carol al VI-lea si ca regent în timpul vietii regelui. Trebuia sa guverneze împreuna cu un consiliu francez si sa pazeasca toate cutumele vechi. Titlul sau, atât timp cât va trai Carol al VI-lea, trebuia sa fie: Henric, regele Angliei si mos­tenitorul Frantei. Dar dupa câtiva ani muri, în pa­durea de la Vincennes, probabil de dizenterie, lasând un fiu în vârsta de un an. Henric al V-lea a ramas în ochii englezilor un rege mare, el i-a con­dus la noi victorii si avea reale virtuti personale. Era generos, curtenitor, sincer religios, cast si loial. Vorbea putin si raspundea numai: "Imposibil" sau: "Se face". Cumpatarea lui, remarcabila în vremuri atât de aspre, nu-l împiedica sa fie de o cruzime nemiloasa când o cereau interesele tarii si ale co­roanei. Placuse poporului atât prin partile sale bune cât si prin cele rele. Ar fi fost, fara îndoiala, un mare om de stat daca ar fi rezistat ispitei de a se lansa în campania împotriva Frantei, care, dupa atât de mari succese, s-a terminat cu un dezastru.

VII. Exista o simetrie completa între cele doua parti ale razboiului de o suta de ani. Dupa Crécy, înfrângere a rutinei feudale, Franta daduse nastere unui soldat realist: Du Guesclin. Dupa Azincourt, ea e salvata de bunul-simt si credinta Ioanei d'Arc. Când micul Henric al VI-lea deveni, înca în leagan, în 1422, regele Angliei, delfinul Frantei paru sa fi pierdut partida. Carol al VI-lea murise doua luni dupa dusmanul lui; unchii micului Hen­ric al VI-lea, ducele de Bedford, regent al Frantei, si ducele de Gloucester, socoteau sa-l încoroneze rege al Frantei la Reims îndata ce va împlini vârsta când va putea pronunta formulele sacramentale; nu se vedea cine i-ar fi putut împiedica. Din 1422 pâna în 1429, delfinul Carol, fara regat, fara capi­tala, fara bani, fara soldati, rataci prin cele câteva provincii care-i ramasesera. I se spunea în derâdere: regele din Bourges. Era el oare delfinul? Multi se îndoiau de originea sa, chiar si el însusi. Bedford, stapân peste nordul Frantei, porni sa cu­cereasca centrul si asedie Orléans. Carol se gândea sa se retraga pâna în Dauphin . Se parea ca venise sfârsitul.

VIII. si totusi, dominatia englezilor în Franta era subreda si artificiala. Rezultanta nu a unei forte reale, ci a neîntelegerii dintre francezi, avea sa se spulbere la prima lovitura. Istoria Ioanei d'Arc este în acelasi timp miracolul cel mai surprinzator al tuturor timpurilor si suita cea mai rationala de acte politice. Planurile pe care le dicteaza Ioanei vocile sale sunt simple si geniale: "Sa i se dea del­finului încrederea în el însusi, sa se elibereze Or­leans; Carol sa fie încoronat la Reims; Ioana, în scurta ei viata (1412-1431), nu va avea timp decât sa aduca la îndeplinire aceste trei actiuni, dar ele ajung". Dupa încoronarea lui Carol, niciodata Hen­ric al VI-lea nu va mai putea fi regele legitim al Frantei. De altfel, impulsul fiind dat, poporul îl urmeaza. Emotia pe care o stârnesc victoriile Ioa­nei si ale lui Dunois, mila, oroarea pe care o pro­voaca procesul si martirajul ei trezesc în Franta ura fata de invadator. În zadar Bedford îl încoro­neaza pe Henric la Notre-Dame din Paris, în zadar partida burgunda si Sorbona (care, prin consulta­tiile sale, îngaduise arderea Ioanei) primesc pe mi­cul rege englez cu mari demonstratii. Delfinul câstiga teren. Casa de Burgundia se cearta cu Anglia. Parisul însusi sfârseste prin a alunga garnizoana engleza. Normandia este eliberata. La moartea lui Carol al VII-lea (1461), englezii nu mai poseda în Franta decât Calais, pe care-l vor pastra înca o suta de ani, ca un Gibraltar al Canalului Mânecii.

IX. Este demn de observat ca, tot astfel cum considera victoria franceza de la Bouvines ca o ba­talie norocoasa pentru Anglia, istoricii englezi sunt astazi de acord s-o admire pe Ioana d'Arc si sa considere ca ea a salvat tara lor de despotism. Daca n-ar fi fost ea, regele Angliei ar fi stat la Paris si, sprijinit de armata franceza, îmbogatit în urma im­pozitelor percepute în Franta, ar fi refuzat sa su­porte controlul supusilor sai. Multumita ei, s-a spulberat periculosul vis al unui imperiu continen­tal în care s-au complacut atâta vreme suveranii englezi. Îndelungatii ani de lupta au produs si alte rezultate durabile. În ambele tari, sentimentul na­tional, emotie noua si puternica, se nascuse în con­tact cu un popor strain . Oamenii din Rouen, Orléans, Bourges si Bordeaux, atât de deosebiti unii de altii si atâta vreme dusmani, simtisera totusi ca aveau ceva comun care-i separa de "godoni" (nu­me pe care Ioana îl daduse englezilor). Acestia, pe de alta parte, aveau de aci înainte si în ciuda în­frângerii finale amintirea maretelor fapte faurite în comun. Totusi, între Franta si Anglia se nascuse o ura care avea sa dureze, cu oarecare intermitenta, pâna la finele secolului al XIX-lea si sa lase în sânul maselor populare ale celor doua tari o ereditara si invincibila neîncredere.