AFACEREA LAVON (OPERATIUNEA SUSANNAH, 1954): ATENTATE TERORISTE ISRAELIANE IMPOTRIVA AMERICANILOR SI BRITANICILOR DIN EGIPT

AFACEREA LAVON (OPERATIUNEA SUSANNAH, 1954): ATENTATE TERORISTE ISRAELIANE IMPOTRIVA AMERICANILOR SI BRITANICILOR DIN EGIPT

Afacerea Lavon (Operatiunea Susannah) este numele unei serii de atentate teroriste comise de sionisti in 1954 in Egipt impotriva Americii si Marii Britanii, inscenind implicarea arabilor, pentru sabotarea negocierilor Anglo-Egiptene (vezi si cartea "The Gun and the Olive Branh" de David Hirst, 1984)

In iulie 1954 Egiptul a fost zguduit de o serie de atentate cu bomba asupra unor proprietati ale guvernului si companiilor americane in Cairo si Alexandira. Toata lumea credea ca ele sunt opera grupului Fratia Musulmana, la acea vreme cei mai periculosi rivali ai colonelului Nasser (devenit apoi presedinte). Nasser era in negocieri cu britanicii pentru evacuarea imensei lor baze militare din zona Canalului Suez, iar Fratia Musulmana (militanti nationalisti) erau impotriva compromisurilor pe care vroia el sa le faca.

A fost deci un mare soc pentru toata lumea cind, la 5 octombrie, ministrul egiptean de interne Zakaria Muhieddin, a anuntat capturarea a unei retele israeliene de sabotaj compusa din 13 oameni. Prima reactie a lumii, mai ales a evreimii, a fost sa dea vina pe anti-semitism.

Indignarea a crescut la 11 decembrie cind grupul a fost adus in fata tribunalului. In parlamentul israelian (Knesset), primul ministru Moshe Sharett a denuntat "complotul dezgustator pus la cale in Alexandria... mascarada de proces impotriva unui grup de evrei care au cazut victime ale acuzatiilor mincinoase si care au fost amenintati si torturati pentru a marturisi crime imaginare ..." (Jerusalem Post, 12 December 1954). Davar, ziarul sindicatelor comertului, observa la 13 decembrie 1954 ca regimul egiptean pare sa se inspire din cel Nazist si deplingea "decaderea statutului evreilor egipteni in general". Ziarul Ha'aretz (13 December 1954) afirma ca procesul dovedeste ca "conducatorii egipteni nu ezita sa inventeze cele mai fantasmagorice acuzatii care le convin." si ca "in situatia curenta din Egipt, junta conducatoare are mare nevoie de niste diversiuni". Iar in ziua urmatoare Jerusalem Post avea urmatorul titlu principal "Mascarada de proces din Egipt trezeste Israelul, spune [Primul ministru] Sharett. El observa ca practicile Inchizitiei sunt reluate"

Procesul a stabilit ca atentatele au fost intr-adevar facute de o retea terorista a spionilor israelieni, condusa de Colonel Avraharn Dar - alias John Darling - si o serie de profesionisti veniti in Egipt sub diverse pretexte. Ei au recrutat evrei egipteni, unul dintre ei fiind tinara Marcelle Ninio, care lucra in birourile unei companii britanice. Sigur, aceasta descoperire a justitiei egiptene nu a ajutat deloc comunitatea de 50.000 de evrei din Egipt, dar asta nu a parut sa-i intereseze pe autorii atentatelor. Ce ii interesa pe ei este ca in 1954 deveneau tot mai izolati si nesiguri, pina si aliatii lor vestici erau nemultumiti de agresivitatea lor. Asistentul Secretarului de Stat american le-a spus "renuntati la atitudinea de cuceritori" (Love, Kennett, Suez: The Twice-Fought War, McGraw-Hill, New York, 1969, P. 71.) si mai alarmante erau intelegerile dintre Egipt, Marea Britanie si Statele Unite, in urma carora Eisenhower a indemnat Marea Britanie sa renunte la baza ei militara gigantica din zona Suez. Ben Gurion [numit "parintele Statului Israel"] nu a reusit sa se opuna, asa ca seful spionajului israelian (Colonel Benyamin Givli) a ordonat retelei de spioni sa saboteze aceste intelegeri prin atentate teroriste.

Seful lui Givli, ministrul apararii Pinhas Lavon, ca si primul ministru Moshe Sharett nu stiau de operatiune. Givli facea parte dintr-o puternica clica din ministerul de interne, protejata de Ben Gurion (retras in Desertul Negev), care adesea actiona pe cont propriu si impotriva deciziilor guvernului. Sub comanda lui Givli, reteaua egipteana urma sa puna bombe la centre culturale americane si britanice, cinematografe ale britanicilor si cladiri publice egiptene. Aceste atentate trebuiau sa convinga Marea Britanie si USA ca exista o opozitie interna puternica la actiunile lui Nasser si deci bazele militare nu trebuie retrase.

Prima bomba a fost detonata pe 2 iulie 1954 la posta din Alexandria. Pe 11 iulie, negocierile Anglo-Egiptene s-au reluat dupa un blocaj de 9 luni. A doua zi ambasada israeliana a fost asigurata ca armele ramase in depozitele militare nu vor fi date egiptenilor dupa retragerea britanica, dar activistii lui Gurion nu au fost convinsi. Pe 14 iulie, agentii lor aflati in legatura radio cu Tel Avivul au incendiat bibliotecile Serviciului de Informare al USA din Cairo si Alexandria. In aceeasi zi, o bomba cu fosfor a explodat prematur in buzunarul lui Philip Natanson, care aporape a ars de viu, in timp ce el intra in cinematograful britanic Rio din Alexandria. Arestarea lui si confesiunile lui ulterioare au dus la deconspirarea intregii retele dupa ce aceasta a provocat noi esecuri ale diplomatiei. Pe 23 Iulie, la aniversarea revolutiei din 1952, agentii israelieni au incendiat doua cinematografe din Cairo, posta centrala a orasului si gara. Pe 27 iulie Secretatul de Razboi al Marii Britanii a venit la Cairo si a stabilit detaliile evacuarii britanice.

Procesul a durat intre 11 decembrie si 3 ianuarie. Nu toti vinovatii erau acolo deoarece Colonelul Dar si inca un coleg au reusit sa scape iar Max Bennett, evreu ungur, s-a sinucis. Oricum toti inculpatii prezenti au pledat vinovat. Majoritatea, inclusiv Marcelle Ninio, au fost trimisi la inchisoare. Dar Dr Musa Lieto Marzuk, cetatean francez nascut in Tunisia, care era chirurg la Spitalul Evreiesc din Cairo, si Samuel Azar, un profesor de inginerie din Alexandria, au fost condamnati la moarte si spinzurati, in fata reprezentantilor Frantei, Marii Britanii si Statelor Unite. Politic, Nasser n-ar fi putut sa-i ierte dupa ce cu 2 luni in urma 6 Frati Musulmani fusesera executati pentru complicitate la un atentat impotriva lui. Oricum Israel a reactionat cu furie, ca si unii evrei din Vest: atentatorii au fost declarati martiri, diplomatii au lipsit din comisia mixta egipteano-israeliana, au fost amenintari cu bomba asupra consulatului Egiptului din New York, un sniper, etc (Love, Kennett, Suez: The Twice-Fought War, McGraw-Hill, New York, 1969)

Intreaga poveste a primit numele de "afacerea Lavon", deoarece la procesul din Cairo s-au adus argumente ca Lavon, ministrul apararii din Israel, ar fi aprobat campania de sabotaje. Dar in Israel, Lavon i-a cerut primului ministru Moshe Sharett sa faca o ancheta secreta. Benyamin Givli, seful spionajului, a spus ca operatiunea a fost autorizata de Lavon in persoana. Alti doi protejati ai lui Ben Gurion, Moshe Dayan si Shimon Peres, au depus marturie impotriva lui Lavon. Lavon a denuntzat documentele lui Givli ca falsuri si a cerut demisia celor lui Givli si a celor 2 martori, dar Sharett l-a demis pe Lavon si l-a chemat pe Ben Gurion sa se intoarca la Ministerul Apararii. A fost o intoarcere triumfanta a "filosofiei activiste" pe care au incercat s-o schimbe si Lavon si Sharett. Primul rezultat a aparut dupa doar o saptamina un raid neprovocat in Gaza, care a adus moartea a 39 de egipteni si a pornit Razboiul din Suez in 1956. (Love, Kennett, Suez: The Twice-Fought War, McGraw-Hill, New York, 1969, p77)

La 6 ani dupa eveniment adevarul despre afacerea Lavon a aparut din intimplare. A existat o inscenare dar nu faacuta de egipteni ci de Ben Gurion si protejatii lui. Intimplarea a fost ca un martor la un proces din 1960 a spus doar in trecere ca a vazut o semnatura falsificata a lui Lavon pe un document din 1954 care se referea la un "esec al fortelor de securitate". Lavon, ajuns seful puternicei Histradut Trade Union Federation, a cerut imediat o ancheta completa. Ben Gurion s-a opus cu toate puterile dar guvernul a facut oricum ancheta peste capul lui. Ancheta a aratat ca semnatura lui Lavon a fost intr-adevar falsificata si ca Lavon a fost folosit ca tzap ispasitor intr-o operatiune inceputa de Ben Gurion cu mult inainte. In ziua de Craciun a anului 1960, guverunl Israelian l-a exonerat in unanimintate pe Lavon. Procurorul General a gasit "dovezi concludente ale falsurilor si marturiilor mincinoase" (New York Times, 10 februarie 1961.) Ben Gurion a fost furios la culme. A dat un ultimatum pentru Labor Party sa-l inlature pe Lavon, a plecat dintr-o sedinta de guvern si a demisionat. Lavon a demisionat si el dar a cistigat o victorie morala. Au fost si manifestatii studentesti in favoarea lui. Afacerea a zguduit conducerea statului, a divizat opinia publica, a fortat alegeri anticipate si a contribuit la retragerea treptata a lui Ben Gurion din viata publica.