AL DOILEA RAZBOI MONDIAL SI ANGLIA

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

I. Mai mult decât razboaiele napoleoniene, mult mai mult decât razboiul din 1914, al doilea razboi mondial a fost pentru Anglia o chestiune de viata si de moarte. Începând de la cucerirea normanda, Anglia, aparata de flota sa, de armata sa, de boga­tia si de aliatii sai, se simtea în siguranta chiar si atunci când se afla în toiul bataliilor. Victoriile si le câstiga pe continent sau pe cine stie care ocean în­departat. Dupa 1920 progresul aviatiei anihilase în buna parte beneficiile insularitatii. În cursul razbo­iului din 1939-1945, Londra avea sa apara ca o tinta foarte vulnerabila. Lumea avea sa vada ceea ce n-ar fi crezut posibil: o serioasa amenintare de invazie a Angliei de catre Germania, drumurile Mediteranei taiate de Axa, în timp ce alianta Japoniei cu dictatorii punea în pericol India, Singapore si chiar Australia. Pâna la urma, gratie anticelor vir­tuti de tenacitate, de calm si de curaj, gratie de asemenea sprijinului Statelor Unite, al Rusiei si al miscarilor de rezistenta din Europa, Marea Britanie va iesi onorabil din acele "guri de infern", mândra de forta sa morala, de unitatea sa, de fidelitatea dominioanelor, dar nelinistita în privinta viitorului si stiind ca, de aci înainte, diplomatia sa traditio­nala va trebui schimbata în mod radical.

II. La începutul razboiului avea ca aliati Polonia si Franta, dar nu le putea da un sprijin suficient nici pe uscat, nici în aer. O lunga perioada de paci­fism slabise potentialul sau de razboi. În aprilie 1940 ea nu pusese înca în stare de lupta decât zece divizii. A trebuit sa vina Churchi 19119k106t ll la putere pentru a da productiei impulsul puternic de care avea ne­voie. Insuficient sustinuta, insuficient echipata, Po­lonia nu putuse rezista decât o luna. Franta, contând pe linia Maginot, pregati un razboi defensiv, dar linia nu acoperea frontiera de nord si aceasta fu trecuta în mai 1940 de catre diviziile blindate ale lui Hitler, care a violat neutralitatea Olandei si a Belgiei. Armatele franco-britanice se vazura taiate de bazele lor prin cursa spre mare a carelor de asalt germane. În câteva zile, dezorganizarea pro­dusa de Luftwaffe[1], stapâna aerului, de tancurile ce atacau statele-majore, înaintând pâna în spatele frontului, de milioanele de refugiati care încurcau circulatia pe drumuri deveni atât de mare încât orice contraatac si chiar orice manevra erau imposibile.

III. Atunci, o flota de aproape o mie de vase, de toate categoriile si toate marimile - crucisatoare, pacheboturi, iachturi, barci, salupe -, sosi din An­glia la Dunkerque, noaptea, sub o ploaie de bombe, ca sa culeaga ramasitele armatelor aliate. Fura îm­barcati aproape patru sute de mii de oameni, sub protectia eroicelor divizii franceze, care se sacrifi­cara pentru a apara orasul de inamic, si a aviatiei de vânatoare britanice, care, de la bazele sale din Anglia, proteja Dunkerque-ul. Astfel Anglia îsi re­cupera oamenii, dar nu si echipamentul, care a tre­buit sa fie abandonat. Atunci când Franta, ale carei armate fusesera completamente dezorganizate, semna un armistitiu, Marea Britanie se trezi singura, cu arme învechite, în fata unei amenintari cu invazia. Ea se puse curajos pe lucru, înfiinta o noua armata, construi transee si instalatii militare pe toate pla­jele si falezele sale si pregati ziduri de flacari ali­mentate de o imensa retea de tevi cu benzina. Nici un moment ea nu fu atinsa de morbul disperarii. Anglia nu fusese niciodata batuta si nu voia sa creada ca ar putea fi vreodata. Venira în Anglia guvernele în exil din Norvegia, din Belgia, din Polonia, din Cehoslovacia, venise si generalul de Gaulle, împreu­na cu voluntarii sai, din Franta. Savantii englezi fa­ceau minuni si secondau prin inventiile lor marina si aviatia (lupta împotriva minelor magnetice, rada­rul). Churchill, care se dovedi atunci un ministru de talia lui Pitt, anima eforturile tuturor. "Batalia Frantei s-a terminat; cred ca batalia Marii Britanii este pe cale sa înceapa. De aceasta batalie depinde salvarea civilizatiei crestine... Sa ne întarim inimile ca sa ne îndeplinim datoria si sa ne comportam ast­fel încât, daca Imperiul britanic si comunitatea sa de natiuni vor mai dainui mii de ani, oamenii acelor vremuri viitoare sa poata spune: «A fost cea mai mareata clipa din istoria lor»".

IV. si iata ca într-adevar Anglia a cunoscut atunci clipa ei cea mai mareata, dar si cea mai primej­dioasa. Atacul a venit pe calea aerului. Goering, care credea ca are, si avea efectiv, o zdrobitoare su­perioritate aeriana, voia sa frânga prin bombarda­mente masive apararea si curajul englezilor, astfel ca invazia sa devina usoara. Prima mare batalie ae­riana din istorie a durat de la sfârsitul lui august pâna în noiembrie 1940. Pilotii din aviatia engleza - Royal Air Force - erau de patru ori mai putin numerosi decât cei din Luftwaffe, dar eroismul si dibacia lor au pricinuit aviatiei naziste astfel de pierderi încât în cele din urma, a renuntat la ini­tiativa sa. "Nicicând în istorie, atâtia oameni n-au datorat atât de mult atâtor de putini...", spuse Chur­chill. Razboiul-fulger (Blitzkrieg) distrusese cartiere întregi din Londra, incendiase docurile, rasese de pe suprafata pamântului orase întregi, cum a fost Coventry, dar aprinsese "în inimile britanice si în întreaga lume un asemenea foc" încât avea sa arda "cu o flacara vie si dreapta pâna în ziua în care ultimele vestigii ale tiraniei naziste" din toata Europa vor fi prefacute în cenusa.

V. Dar pâna sa ajunga acolo, Anglia a traversat o lunga si dureroasa perioada de înfrângeri. Ea nu a reusit sa împinga Iugoslavia si Grecia la rezistenta împotriva Germaniei decât pentru a vedea aceste tari repede învinse si ocupate. În Mediterana, ca si pe oceane, submarinele îi pricinuira pierderi nemai­pomenite, pe care constructia de noi vase era de­parte de a le compensa. Germanii cucerira Creta pe calea unei invazii aeriene - prima din istorie -, ceea ce putea inspira temeri mari pentru Egipt. În desert, între Tripolitania si Alexandria, diviziile ita­liene fusesera întarite de Afrika Korps al maresa­lului Rommel si trupele britanice din Tobruk se aflau încercuite. Dar marii aventurieri se epuizeaza totdeauna fiindca nu stiu sa se opreasca la timp. În loc sa exploateze, cu toate fortele sale, victoria afri­cana, Hitler comise în iunie 1941 nebunia fara sea­man de a ataca Rusia. Din acea zi razboiul era câstigat de Churchill, caci el avea, pe de alta parte, spri­jinul fara rezerve al lui Roosevelt, care, ferm hotarât sa intre în razboi, dar sa n-o faca decât în ziua când America va fi gata sa-l urmeze, dadea pâna atunci Angliei ajutorul material cel mai eficace sub forma de "împrumut-închiriere", adica fara ca Anglia sa aiba de varsat devize. Împrumutul-închiriere reechipa în parte Armata a opta, devenita ulterior cea mai glorioasa armata britanica (din ea faceau parte eroii francezi de la Bir-Hakeim) si careia noile sale tancuri si un nou sef, Montgomery, îi adusera, în sfârsit, în 1942 victoria de la El-Alamein, care salva Egiptul.

VI. La sfârsitul anului 1941, Statele Unite intrara în razboi în urma atacului dat de japonezi la Pearl Harbor. Începutul razboiului din Pacific fu nefe­ricit pentru Statele Unite, care pierdura Filipinele; pentru Anglia, care pierdu Singapore si Birmania; pentru Olanda, care pierdu Iava si Sumatra; si pentru Australia, care vazu armata japoneza la por­tile sale. Dar forta de productie a Americii era atât de mare, încât orice observator bine informat putea sa prevada ca dupa doi sau trei ani nici Japonia, nici Germania nu vor fi în stare sa reziste armate­lor aliate, care vor avea atunci suprematia totala în aer si pe mare. În ceea ce priveste Europa, un atac frontal în 1942 parea imposibil. O debarcare efectuata la Dieppe, cu un mare curaj, de catre ca­nadieni revelase forta dispozitivelor de aparare ale germanilor. Planul stabilit de comun acord între Anglia si America prevedea sa se ia drept plat­forma de plecare Africa de nord franceza. Arma­tele aliate debarcara acolo la 8 noiembrie 1942. Curând armata franceza din Africa, înca numeroasa, li se alatura si, împreuna, ele zdrobira armatele ger­mane din Tunisia, la care se alaturase Rommel, fu­garit de Montgomery si prins între doua focuri. Capitularea totala a fortelor germane si italiene din Africa de nord a fost prima mare victorie a aliati­lor. Nu era înca, spuse Churchill, începutul sfârsitului, dar era sfârsitul începutului.

VII. "Venise timpul sa se recucereasca Europa, unde, în toate tarile ocupate, miscarile de rezistenta îi asteptau pe aliati. Necesitatea de a asigura acope­rirea aeriana a debarcarilor impunea salturi din plat­forma în platforma. Din Tunisia, Eisenhower, co­mandant suprem, trecu în Sicilia, din Sicilia în Italia. Trebuia continuat efortul în aceasta directie, facându-se din Mediterana centrul ofensivei? Era parerea lui Winston Churchill. Dar opinia lui Roosevelt si a lui Stalin birui si se hotarî ca principalul atac împotriva "fortaretei Europa" sa aiba ca baza Insulele Britanice si sa fie îndreptat spre coasta normanda, primele obiective fiind Cherbourg si pe­ninsula Cotentin. Aceasta operatie, pregatita cu infinita grija (constructie de porturi artificiale, pipeline sub Canalul Mânecii), fu încercata la 6 iunie 1944 si reusi în mod rapid. Dar, riposta germana fu un nou Blitzkrieg împotriva Angliei, si în special împotriva Londrei. De asta data proiectilele, lansate de pe coasta europeana, erau purtate de rachete fara piloti. Aceasta arma noua, V1 (V pentru Vergeltung - razbunare), fusese studiata de multa vre­me de germani si Royal Air Force aruncase mii de tone de explozive pe rampele de lansare. Totusi, pa­gubele fura enorme si tot atât de grave ca acelea pricinuite în urma atacului din 1940. Mai mult de un milion de case fura distruse sau deteriorate de bombele zburatoare. V2, o racheta stratosferica, având o viteza mai mare decât sunetul, dejuca siste­mul de aparare organizat împotriva lui V1. Pare sigur ca, daca germanii ar fi fost în masura sa în­ceapa aceasta ofensiva decisiva mai devreme, ea ar fi stingherit foarte mult pregatirile pentru invazie.

VIII. Dar reusita invaziei îi lipsi foarte curând de rampele lor de lansare. Armatele britanice urcara de-a lungul coastei spre Belgia, în timp ce armatele americane se îndreptau spre est, si divizia Leclerc intra în Paris. La 15 august o noua debarcare fu efectuata în sudul Frantei si progresa, fara a întâm-pina greutati, spre nord. În septembrie totul era gata pentru atacarea liniei Siegfried, dar un atac frontal ar fi putut fi ucigator. Înainte de a-l porni, Eisenhower încerca sa învaluiasca prin Olanda ex­tremitatea nordica a liniei, lansând asupra ei, prin surpriza, câteva divizii aeropurtate. Aceasta manevra esua si razboiul mai dura o iarna întreaga, dar avi­atia britanica si americana faceau praf industria germana si nu mai exista nici o îndoiala în ce pri­veste rezultatul. În sfârsit, armata venita din vest se întâlni cu armata rusa, Hitler se sinucise si, la 7 mai 1945, inamicul semna capitularea neconditio­nata. Churchill aparu într-un balcon din Londra si fu aclamat; el evoca vremea când luminile erau stinse, când cadeau bombele si când nici un om, nici un barbat, nici o femeie, nici un copil, nu vorbea de încetarea luptei. Acum, Anglia, dupa ani înde­lungati, scapase din "gurile infernului si din ghea­rele mortii". Mai ramânea de învins Japonia, dar si aceasta victorie era pe calea cea buna.

XIII

CONCLUZII

I. Istoria Angliei este istoria uneia dintre cele mai remarcabile biruinte ale spetei umana. Câteva triburi saxone si daneze, ratacite pe o insula din marginea Europei, amestecate cu câtiva supravie­tuitori celti si romani, organizate de aventurieri nor­manzi, au devenit în câteva secole stapâne pe o tre­ime din planeta. E interesant de aflat secretul unui destin tot atât de uimitor ca, odinioara, acela al Romei.

II. Amestecul raselor era bine dozat, climatul sa­natos, pamântul fertil. Adunari locale introdusera la sate gustul pentru discutiile publice si pentru tran­zactii. Dar aceste obiceiuri ar fi cazut, fara îndo­iala, în desuetudine, asa cum s-a întâmplat în alte tari, daca nu ar fi intervenit cucerirea normanda. Gratie autoritatii Cuceritorului si a urmasilor sai normanzi si angevini, englezii au cunoscut, înaintea oricarui popor din evul mediu, binefacerile unei bune justitii si au învatat sa respecte legile. Aparati fata de vecinii lor continentali de apa marii si eliberati, multumita ei, de orice temeri, care au paralizat în Franta atâtia oameni de stat, ei au putut, fara a în­tâmpina mari primejdii, sa-si organizeze pe îndelete institutii originale. Un sir de întâmplari fericite le înlesni sa descopere pe încetul conditiile simple care sa le asigure totodata securitatea si libertatea.

III. De pe vremea regatelor saxone, regii englezi guvernasera în colaborare cu un Consiliu si se stra­duisera sa obtina pentru actele lor aprobarea celor mai puternici barbati ai tarii. Aceasta metoda a fost îmbratisata de urmasii lor, si Anglia n-a cunoscut niciodata monarhia absoluta[2]. Când fortele reale s-au deplasat, suverani abili au consultat toate "sta­rile" din regat si si le-au raliat. Cei mai buni dintre clerici au fost ministrii lor; baronii, apoi squire-ii au devenit functionarii lor; orasenii lor s-au grupat în "comune devotate". Pe masura ce se apropiau de maturitatea politica, rând pe rând, seniorii, cavalerii, micii proprietari, negustorii, meseriasii, fermierii au fost chemati sa participe la responsabilitatile puterii, pâna ce, în sfârsit, partidul muncitoresc (sau labu­rist) deveni partidul de guvernamânt al maiestatii sale. Transformând astfel toate grupele succesive de nemultumiti virtuali în colaboratori reali, guver­nele engleze au putut acorda poporului libertati cu atât mai largi cu cât se simteau mai putin ame­nintate.

IV. Doua virtuti pretioase între toate: continui­tatea si supletea, au asigurat Angliei o evolutie li­nistita. "E mai bine - spunea lordul Balfour - sa faci un lucru absurd, dar care s-a facut întotdeauna, decât sa faci un lucru care nu s-a facut niciodata".

Anglia este si acum, asa cum a fost totdeauna, gu­vernata de precedente. Dupa zece secole aristocratia funciara se mentine ca o magistratura benevola. Monarhia, parlamentul, universitatile au ramas cre­dincioase traditiilor si obiceiurilor din evul mediu. Legile padurii, edictate de Cuceritor, proteguiesc si azi cu ecourile lor din ce în ce mai rare pe ultimii vânatori cu gonaci. Dar puterea de adaptare a popo­rului englez este egala cu conservatorismul sau. În­totdeauna institutia veche recunoaste, accepta si asi­mileaza fortele noi. Astfel ca în Anglia n-a fost nici­odata o adevarata revolutie. Scurtele rascoale care-i jaloneaza istoria n-au fost decât niste valurele pe suprafata unui ocean si "glorioasa revolutie din 1688" n-a fost decât un schimb de semnaturi.

V. Oamenii de stat ai Angliei au folosit efectele hazardului asa cum marii artisti retin o expresie sau o trasatura fericita.

Am aratat mai înainte cum apropierea dintre ca­valeri si oraseni, apoi abtinerea voluntara a cleru­lui au dus la formarea unui parlament compus din doua Camere distincte. Curând dupa aceea, regii, în privinta resurselor lor financiare, depinsera de bu­navointa acestui parlament, în timp ce suveranii Frantei si ai Spaniei puteau percepe, prin forta, impozite neconsimtite. si în scurta vreme englezii întelesera ca libertatile lor erau legate de mentine­rea a doua reguli imperative: nici impozite per­petue, nici armata regala prea puternica. Asupra acestor doua puncte au intrat în conflict cu dinas­tia Stuartilor si au biruit. Parlamentul iesind învin­gator, mai ramânea sa se gaseasca mijlocul de a atri­bui acestei adunari legislative si o putere executiva. si atunci, o noua întâmplare, urcarea pe tron a di­nastiei hanovriene, a facut posibila crearea unui ca­binet raspunzator în fata Camerelor. În sfârsit, pru­denta aristocratiei engleze si întelepciunea politica a sefilor sai îngaduira sa se transforme fara revolutie un club de proprietari rurali într-o adunare nationala. Astfel s-a conturat în mod lent o metoda de guvernare care nu este, asa cum a crezut adesea Europa, un sistem abstract, valabil orisiunde, ci un ansamblu de retete care, în aceasta tara si din anu­mite motive istorice, au reusit.

VI. Insularitatea, distanta si, poate, climatul au dus la o ruptura religioasa cu Roma si aceasta rup­tura, la rândul ei, a fost cauza initiala a formarii unui Imperiu britanic[3]. Îndelungate lupte religi­oase au creat în Marea Britanie un tip de pro­testant disident, curajos si încapatânat, care, în loc de a se supune, a emigrat si a populat tari îndepar­tate cu anglo-saxoni. Suprematia pe mare, pe care Anglia a cucerit-o în mod succesiv, în lupta cu Spa­nia, Franta, Olanda si, în sfârsit, cu Germania si pe care a câstigat-o deoarece a putut, gratie pozitiei sale geografice, sa consacre flotei cea mai mare parte a resurselor sale, a asigurat supravietuirea acestui imperiu. S-ar fi putut crede ca va disparea, daca nu în urma unor cuceriri straine, cel putin în urma unei explozii interne, dar pierderea colonii­lor americane învatase guvernul din Londra sa adopte modestia. Dupa ce inventase parlamentul si cabinetul, Anglia descoperi din întâmplare, si-o apli­ca cu bunul sau simt, conceptia despre o federatie imperiala de state libere. În imperiu, ca si în Anglia, guvernul britanic nu doreste alt izvor al autoritatii sale decât consimtamântul celor guvernati.

VII. Reusita compromisurilor engleze va fi ea oare durabila? Raspunsul la aceasta întrebare nu intra în sarcina istoricului, care consta în descrie­rea trecutului, si nu în prezicerea viitorului. Dar el poate observa ca opozitia dintre clase si partide, mortala în alte tari, este mai putin primejdioasa în Anglia, pentru ca obiceiul de a se înclina în mod disciplinat în fata hotarârii majoritatii este tot atât de stravechi ca si curtile de judecata ale regilor normanzi si totodata pentru ca, sub superficialele conflicte de opinii, exista o unitate fundamentala a tarii, care pare de nezdruncinat. Clasele sunt des­partite aici nu de amintiri si nici de patimi, ci de interese asupra carora se poate usor tranzactiona. Inteligenta si elocventa, care învrajbesc atât de pu­ternic alte popoare, au mai putina influenta asupra englezilor decât întelepciunea instinctiva si traditio­nala. Respectul trecutului este la ei generalizat si istoria este prezenta în mii de obiceiuri. Forta po­porului englez sta atât în flotele sale navale si aeri­ene, cât si în caracterul disciplinat, binevoitor, încre­zator si tenace pe care l-au modelat zece secole de fericire.